Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ocult’

Partea II   –    DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ

 

Aşadar, tocmai asemenea oameni lepădaţi de Dumnezeu devin sculele Ispititorului. Şi tocmai – cu ei se pot întreprinde cele mai mari farmece şi vrăjitorii. Adeseori, fără ştiinţa acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ţinte nebănuite, urmînd unor anumite porunci demonice. Într-un acelaşi chip tainic, asemenea unelte demonice se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin, în cîte şi mai cîte feluri. Asupra lor, prin lucrarea Satanei, falşii prooroci pot exercita cu mare putere semne nemaipomenite. Sînt cazuri în care, fără greş, li se poate prezice acestora despre ziua şi chipul morţii lor. Şi, ca prin minune, lucrul se adevereşte … Cu cît apar însă mai impresionante asemenea întîmplări „suprafireşti”, cînd astfel de sentinţe de moarte se rostesc ca un mijloc de pedepsire de către slujitorii Necuratului, împotriva acelora care ar fi batjocorit pretinsele lor minuni, iar boala sau moartea îi atinge pe acei nenorociţi, fără nici o pregetare, ca un trăznet !

Atari fenomene se petrec prin mijlocirea a feluriţi vrăjitori şi falşi profeţi, despre care demonologia vorbeşte cu destulă evidenţă.


Printre unele asemanatoare semne fantastice este interesant cazul relatat în nr. din 24 august 1939 al ziarului Universul, cu privire la exploratoarea Elin Osborne. Iată articolul: ,,O femeie încearcă să descopere originile magiei negre”, Londra, august 1939.

Exploratoarea şi în acelaşi timp bioloaga Mrs. Elin Osbome, după ce a trăit timp de 5 ani în cele mai întunecate regiuni ale Africii, povesteşte în rapoartele sale cum a încercat să pătrundă în tainele magiei negre, precum şi întîmplările la care a fost de faţă.

Intr-un contact pe cît de strîns cu lumea magiei, reuşi sa culeagă materialul de care acum lumea ştiinţifică se ocupă cu cea mai mare atenţie.

Mrs. Osborne a fost de faţă la «evocarea spiritelor morţilor»; ea a văzut oameni şi animale lovite de blesteme care le-au pricinuit moartea instantanee.

Cînd după 4 ani, Mrs. Osborne fu apucată de dorul casei, un vrăjitor o anunţă că dorinţa ei s-ar putea satisface fără ca să fie nevoită să facă o astfel de călătorie. Cu alte cuvinte, el o asigură că prin ajutorul magiei ar putea să facă să-şi revadă patria. După puţin, ea nu-şi mai putu da seama de ceea ce se întîmpla în jurul ei, dar se văzu la Londra pe stradă, văzu animaţia mare din capitala Angliei, oamenii pe care îi cunoştea şi în fine … după 2 ore se întoarce iarăşi în lumea africană. Mai văzuse – „în această plimbare închipuită la Londra „ multe lucruri noi, de care era complet străină, neavînd nici o cunoştinţă despre existenta lor şi despre care, acum cînd se află la Londra, s-a convins că într-adevăr n-au fost vedenii şi există în realitate. Mrs. Osborne a fost personal martoră la această întîmplare, care pînă în clipa de faţă n-a putut fi explicată în nici un fel”.


În domeniul manifestărilor oculte, puse în mişcare prin acţiunea demonică, intervin în chip conştient sau inconştient şi anumite puteri psihice ale omului.

Fiinţa umană şi-a păstrat, şi după cădere, diferite facultăţi ascunse, extra-normale, care pot fi călăuzite şi folosite fie de către entităţi angelice, atunci cînd este vorba de oameni aflaţi în legătură harică cu Dumnezeu, fie de către entităţi demonice, atunci cînd este vorba de oameni ieşiţi de sub harul lui Dumnezeu .Nesfîrşit este numărul unor asemenea cazuri întamplate în lume, în toate vremurile şi în toate locurile. O lucrare de demonism de mare răsunet, pomenită atît în Faptele Apostolilor, cît şi în Cazanie, este de pildă aceea petrecută cu Simon Magul. Impotriva acestui posedat au avut mult de luptat Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Clement, pentru a convinge lumea despre falsele lui minuni.

Sînt şi unii falşi profeţi creştini, care împlinesc semne fantastice, în închipuirea că prin puterea lui Dumnezeu pot săvîrşi acele lucrări. Un asemenea caz a fost în zilele noastre şi acela al călugărului Rasputin de la Curtea Ţarului Nicolae al II-lea, care a stîrnit rnînia de sus asupra acelora care au crezut în semnele lui.

Dar falşi profeţi sînt uneori şi oameni de bună credinţă, convinşi că sînt trimişii lui Dumnezeu şi că slujesc Bisericii, fără a înţelege că sînt uneltele oarbe ale Necuratului şi că rătăcesc lumea de la Adevăr.

Despre mijloacele de identificare ale unor asemenea cazuri se va putea afla în cursul capitolelor următoare.

Cu privire la posibilităţile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana, se ştie că suferinţe fizice reale sînt îndepărtate prin descîntece, deci pe o cale absolut demonică. Dar, totodată, se pot obţine false tămăduiri şi pe calea magnetismului animal, a hipnotismului sau a altor metode psihice, cum ar fi şi autosugestia preconizată de Coue sau „ştiinţa creştină” a protestantei Mary Backer Eddy.

E vorba deci de metode din domeniul „ocultismului”, care nu au nimic de-a face cu adevăratele minuni împlinite prin puterea Duhului Sfînt, singurele admise şi recunoscute de Biserică în ordine duhovnicească.

Şi totuşi, asemenea cazuri impresionante de „vindecări” se Împlinesc pe căi lăturalnice şi neîngăduite, spre buimăcirea multora, tocmai prin faptul că poartă roate aparenţele unor adevărate minuni.

In linie generală, se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia, isteria, halucinaţia, somnambulismul, neurastenia, obsesiile şi maniile, sînt în mare parte produsul unor influenţe directe demonice, care se exercită asupra celor bolnavi. Tămăduirea firească a acestora atîrnâ, în primul rînd, de exorcisme, de sfintele slujbe şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Orice alte încercări nu pot aduce o reală izbăvire acelor suferinzi decît numai În mod aparent, cauza adîncă a răului rămînînd nevindecată. Pe de altă parte, pe terenul zdruncinat al acestor tulburări psihice, acţiunea demonică se poate şi mai mult exercita.

Pr. Serghei Bulgakov, cunoscutul teolog rus, spune:

,,Ceea ce se numeşte halucinaţie poate să se considere – cel puţin cîteodată – ca o viziune a lumii spirituale, nu în partea ei luminoasă, ci în partea ei întunecoasă. In afară de această viziune directă, pe care o caută atît de mult ocultiştii, influenţa puterilor Întunericului se exercită Într-un chip imperceptibil, spiritual. Taina botezului este precedată de rugăcinile catehumenilor, care comportă patru rugări în care puterile demonice sînt exorcizate şi somate să iasă din noul botezat” (Ortodoxia – S. Bulgakoff – Tip. Arhidiecezană Sibiu, p. 161).

Dacă prin citirea moliftelor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se îndepărtează demonii de la oameni, între care şi de la aceia cu desăvîrşită înfăţişare de sănătate trupească, dar nesfinţiţi, În schimb, prin căderea şi recăderea multora în păcate, puterile demonice se cuibăresc iar în creştinii descreştinaţi şi exercită asupra acestora, în felurite şi viclene chipuri, o influenţă nefastă, care devine cu atît mai primejdioasă cu cît nu întîlnesc ♫n calea lor nici o rezistenţă duhovnicească.

În diferite cazuri de îmbolnăviri şi „vindecări neobişnuite” cu înfăţişări miraculoase, se pot manifesta influenţele unor lucrări demonice într-un chip foarte ascuns şi primejdios. Aşa sînt toate pretinsele minuni petrecute cu proorocii mincinoşi care aparent caută să aducă lumea la credinţă, dar care, de fapt, aduc o credinţă greşită în mijlocul dreptcredincioşilor şi pierd lumea de la mantuire. In această privinţă, desigur că drumul mîntuirii rămane deschis pentru toată lumea, iar bunul Dumnezeu ar dori ca toţi să se pocăiască pînă la urmă. În gîndul acesta, noi nu trebuie să pierdem nădejdea pentru mîntuirea nimănui. Totuşi, în starea de negaţie în care s-ar afla cineva, faţă de adevărata Lumină, subjugat unor păcate grele sau prins în necredinţă sau într-o credinţă eretică, desigur că diavolul are o mare priza asupra aceluia, stăpînindu-l cu deosebită putere.

Dar cum popoarele creştine căzute în protestantism s-au sărăcit duhovniceşte de harul lui Dumnezeu, este firesc ca înşelăciunile mari de credinţă, de felul pretinselor minuni, să se producă mai cu seamă în ţările pravoslavnice, unde lumea dispune de darurile mîntuitoare ale Sfintelor Taine, şi unde diavolul vrea să-i piardă pe cei binecredincioşi prin alte mijloace. Aşadar cetatea pe care vrăjmaşul o asediază cu mai multă putere, este tocmai aceea a dreptei credinţe în Iisus Hristos. In scopul unor sminteli şi al unor erezii cît mai mari, Satana poate urzi o lucrare de pierzare fie de aici, fie de acolo, ridicînd pe cîte un prooroc mincinos, care, asemenea lupului răpitor în blană de oaie, cheamă lumea la pocăinţă, dar totodată strecoară în cuvîntul lui – fără să-şi dea seama – prin lucrarea unei puteri care îl depăşeşte, o învăţătură otrăvitoare, care îi poate prinde pe mulţi în undiţa Iadului, chiar şi pe unii dintre cei aleşi.

Pentru a întări asemenea „descoperiri” şi vedenii, în gîndul că ar fi de la Dumnezeu, Ispititorul caută să ne cîştige încrederea printr-un şir cît mai mare de false minuni. Asistăm, astfel, la multe „vindecări” petrecute cu numeroşi bolnavi, prin mijlocirea unui fals prooroc. Din punct de vedere medical, aceste vindecări sînt reale, se pot deci certifica, şi tocmai de aceea pot însemna pentru noi o chezăşie de adevăr. Aceasta este însă şi primejdia de pierzare pentru multă lume. Este deci necesar de a pătrunde în miezul acestor cazuri şi de a le cerceta în esenţa lor.

Aflăm astfel despre un mut care a căpătat graiul, despre un surd care a căpătat auzul, despre un paralitic care a putut să umble, despre un nebun care şi-a recîştigat minţile, şi altele asemănătoare, mergînd pînă la vindecări de anumite boli organice.

De un deosebit interes în toate aceste cazuri, ar fi însă fişa duhovnicească a fiecăruia dintre aceşti bolnavi vindecaţi, pentru a se putea cunoaşte îndeaproape care era trăirea lor cu Dumnezeu, atît înainte, precum şi după vindecarea lor minunată. Interesează a şti: 1. Mediul de viaţă spirituală din care provine fiecare; 2. Curăţenia de credinţă de care este luminat acel suflet faţă de Biserică; 3. Trăirea lui creştină; 4. Frecvenţa Împărtăşirii lui cu Sfintele Taine, în chip vrednic, sau dimpotrivă, absenţa lui de la viaţa euharistică, precum şi alte asemenea date.

Să ne închipuim cazul că cineva se naşte din desfrînare sau dintr-un incest, sau din oameni răi şi necredincioşi. Acest copil al păcatului creşte departe de Dumnezeu, iar cu vremea, prin propriile lui păcate, devine un vas necurat. Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul îl ia în stăpînire, în parte sau cu totul; şi astfel, această fiinţă omenească poate căpăta un duh de orbire, un duh de muţenie, un duh de surzenie. De asemenea, un astfel de om poate deveni paralitic, epileptic, nebun. Deci duhuri rele îl pot stăpîni şi munci. El devine un posedat; este de la sine înţeles însă că nu toţi orbii, surzii şi muţii sînt posedaţi. Iar stăpînirea diavolului nu se întinde întotdeauna asupra sufletului cuiva, ci se poate mărgini numai asupra trupului lui.

Prin urmare, sînt cazuri de boli care se explică prin lucrarea duhurilor răului asupra oamenilor păcatului. „Din pricina păcatelor mele mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu” (Paraclisul Maicii Domnului. Pesna 9. Catavasie).

Sau: ,,Din pricina maniei Tale, nu este sănătate în trupul meu, nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37, 3).

Aşadar, un demon poate ţine pe cineva într-o anumită infirmitate, provenită dintr-o stare de păcat.

Deci tocmai cu asemenea oameni Satana poate face lucrări de rătăcire în lume, sub înfăţişarea unor semne dumnezeieşti.

Cu unii ca aceştia se pot produce uneori „vindecări minunate”, dar înşelătoare, sub chipul falşilor profeţi.

Fiind ştiut că lumea este în genere ispitită de a crede în diferite semne neobişnuite – indiferent de provenienţa lor – mulţi oameni bolnavi sînt înclinaţi de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul dubioase. Aşa se întîmplâ şi cu peregrinarea pe la toate locurile unor pretinse arătări, prea puţin sau deloc verificate, de care se leagă atîtea suflete uşuratice, în dorinţa unor vindecări suprafireşti. Dar mulţi dintre aceştia uită cu desăvîrşire că, pentru vindecarea de boală, Sfînta Scriptură ne statorniceşte să chemăm preoţii Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos şi să ne izbăvească de cel rău, prin lucrarea Duhului Sfint, care se săvîrşeşte în Taina Maslului, ca şi prin atîtea ierurgii ale Bisericii, dinadins lăsate în acest scop (Iacov 5, 14). ·

În cazul unor asemenea false minuni, duhul răului care a chinuit cu vreo infirmitate pe unii dintre aceşti bolnavi, îşi schimbă de bună voie chipul de manifestare sub care se prezenta pînă atunci, încît, într-adevăr, lucru „suprafiresc”, omul îşi capătă auzul, graiul, vederea … dar în schimb, mai tîrziu se va robi poate unor mari păcate sau erezii pierzătoare de suflet, în care vicleanul va fi putut să-l prindă cu mai mare putere.

Asemenea vindecări neobişnuite nu le face, prin urmare, diavolul în scopul binelui, ca să uşureze suferinţele oamenilor, ci în scopul unor digresiuni, ca să se creadă o minune ceea ce nu este minune, şi o lucrare dumnezeiască ceea ce este o înşelăciune satanică.

Dar o dată ce încrederea omului sau a mulţimii a fost cîştigată într-un asemenea chip, uşor îi va fi Ispititorului să infiltreze, într-un fel oarecare, şi o învăţătură sau o practică sau o credinţă greşită, care ne poate pierde de la mîntuire. In acest scop, prin anumite pretinse minuni, Satana încearcă uneori să smintească lumea şi cu anumite „învieri din morţi”. In asemenea cazuri nu este însă vorba de o reală înviere din morţi, ci numai de o stare de catalepsie în care s-ar fi aflat un posedat timp de mai multe ore sau zile. Sînt astfel bine cunoscute cazurile atîtor fakiri, care, după ce cad într-o stare cataleptică şi par de-a binelea morţi, încît şi pulsul şi respiraţia nu le mai sînt percepute, se trezesc totuşi după un anumit răstimp, exact în vremea mai dinainte hotărîtă.

Pentru o mai mare încredinţare asupra celor de mai sus, găsim mult temei în cuvîntul unor sfinţi ai Bisericii cu privire la lucrările de rătăcire ale Antihristului. După cum se ştie, către sfîrşitul vremurilor, se va ridica omul fărădelegii, vasul cel prea spurcat, de care pomeneşte Sfînta Scriptură, şi în care se va sălăşlui Satana şi va lucra cu toată puterea lui, pentru a prigoni Biserica şi pe aleşii Domnului. Va fi lupta ultimelor zvîrcoliri ale balaurului împotriva lucrării de mîntuire a Mîntuitorului. Antihristul va fi deci un om şi nu o nălucire. Tradiţia spune că va domni trei ani şi jumătate (timpul celor 42 de luni sau al celor 1240 de zile de care pomeneşte Daniil şi Apocalipsa) în care cerul se va închide şi nu va mai ploua şi se va usca tot pămîntul şi „va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii”.

Dar pînă cînd omul fărădelegii se va ridica făţiş împotriva Bisericii, va face multe semne şi minuni aparente ca să „înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

 

Reclame

Read Full Post »

Partea I

Introducere

„Problema pastorală cu care ne confruntăm în anii pe care îi parcurgem este înfruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Eră sau, aşa cum o numesc unii, Noua Eră a Vărsătorului. Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi în fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele: Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extrasenzoriale, magice, supraomenesti si puteri ale mintii cu însusiri tămăduitoare … Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit… Nu există un singur adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop”

După revoluţia din 1989, ţara noastră a fost invadată de o mulţime impresionantă de „vindecători” şi „călăuzitori spirituali”, adepţi ai doctrinelor extrem-orientale.

După două milenii de Ortodoxie, mulţi români se întorc la practicile păgâne. La ora actuală, în România există:

-magazine ezoterice virtuale cu produse specifice: cristale, sfere de cristal pentru vizualizarea viitorului, truse de magie, pendule radiestezice, anse radiestezice, cărţi de Tarot, lumânări ritualice, bijuterii, piramide, elemente Feng Shui;

– firme care comercializează amulete şi talismane unisex, pentru sănătate, dragoste, abundenţă, carieră, protecţie, succes, magie şi noroc, din metal, inox, argint, aur, os, lemn şi ceramică;

– cabinete de clarviziune, Reiki (Reiki Usui, Karuna Ki, Shamballa MDH, Tibetan Reiki, Celtic Reiki, Info Reiki, Grand Master, Gendai Reiki Ho, Violet Flame Reiki, Ordinul lui Melchisedec), Seichim, tehnici şamanice (Ama Deus, Munay Ki), astrologie (astrograme, astrologie natală, karmică şi medicală), curăţări case de entităţi negative;

– cabinete de biorezonanţă prin care se dau informaţii şi despre” vieţile anterioare”;

– cabinete de acupunctură, ayurveda, homeopatie, în care pacientul dobândeşte multe învăţături daoiste si budiste;

– firme pentru distribuţia afrodiziacelor şi a tincturilor care activează meridianele energetice;

– firme care comercializează pietrele celor 7 chakre; pietre zodiacale: agat, carneol, crisopraz, aventurin, jasp, onix, aragonite, calcedonie, etc; pietre zodiacale fine: ametist, citrin, opal, acvamarin, rubin, safir, turcoaza, malachite,azurirs, etc; piramide energetice;

– cursuri de radiestezie, reiki, arte marţiale, karate-kobudo, aiki-jutsu & iai-do, taijiquan- qigong,

Feng Shui;

– cursuri de ştiinţă spirituală vedică;

– edituri specializate pe cărţi din domeniul paranormal. Câteva titluri: Masajul ayurvedic, Sănătatea perfectă. Ghidul ayurvedic complet al sistemului minte-corp omenesc; Homeopatia. Sănătate absolută şi autocunoaşterea corpului, a minţii şi a spiritului; Homeopatie şi sexualitate; 214 elixire alchimice; Hipnoza ca abordare sau Cartea trecerii. Prima Moştenire Atiantă; Vieţi anterioare; Secretul sufletului. Utilizarea experienţelor extracorporale pentru înţelegerea adevăratei noastre naturi; Fructele întunericului.

Şi acum, câte ceva despre autorii cărţilor:

„Mariela Angel este o renumită homeopată, specializată la Londra în terapii de regresiune, vindecarea cu ajutorul cristalelor, terapia călătoriei, acupunctură, kineziterapie şi aromaterapie.”

 

„Joan Halifax este antropolog şi profesor, maestru Zen şi shaman, discipol al unor mari maeştri până în clipa în care îşi găseşte strălucitoarea cale. Este o vizionară ale cărei cuvinte fulgeră. O femeie care a străbătut planeta, dar şi lumile interioare, care a trăit revelaţia alături de shamani indigeni de pe câteva continente, care şi-a căutat adâncimile retrăgându-se în sălbăticie şi meditând cu înţelepţi tibetani, care a scormonit prin meandrele inimii şi ale minţii împreună cu iniţiaţi ai culturilor native nord-americane. Începând cu tradiţiile zen-ului japonez şi până la experienţe cu cele mai puternice plante psihedelice, de la ritualurile străvechilor triburi Dogon din Africa până la ceremoniile azatece cu ciuperci sacre, în Mexic, nimic nu-i este străin”.

Promotorii magiei au „grijă” şi de copiii creştinilor. De exemplu, le pun la dispoziţie „trusa de magie albă”, ca şi cum ar fi în slujba Binelui, nu a răului (asociat cu magia neagră). În prezentarea trusei găsim scris: „Ai şi tu acum ocazia de a deveni un practician al magiei albe şi o forţă a binelui! Toate lucrurile de care ai nevoie pe drumul Înţelepciunii se află aici: o carte frumos ilustrată cuprinzând instructiuni si, în plus, talismane si accesorii magice”.

 

,Iată ce conţine trusa: cartea de vrăji şi ritualuri (cu tehnici de meditaţie şi peste 40 de ritualuri şi vrăji), medalionul argintiu al lunii, cristalul de cuarţ magic al pământului, clopoţelul argintiu, bănuţul da/nu, bănuţul auriu al prosperităţii, sarea de vrăji, săculeţul magic, şnurul auriu al dorinţei.

În acest mod, copiii sunt pregătiţi din timp pentru primirea „metodelor magice de diagnostic şi vindecare” .

Consecinţele acestor doctrine şi practici extrem-orientale sunt foarte grave: îndepărtarea de Ortodoxie, posedarea demonică, îmbolnăvirea psihică, destrămarea familiilor.

Necunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre sănătate, boală şi vindecare este una dintre cauzele răspândirii practicilor păgâne în teritoriile ortodoxe.

Învătătura ortodoxă despre sănătate, boală si vindecare

1. Întrebare: Ce trebuie să cunoaştem pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea?

Răspuns: Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea trebuie să cunoaştem învăţătura creştină ortodoxă.

2. Întrebare: De ce este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă şi nu este suficient să cunoaştem ştiinţele naturii?

Răspuns: Ştiinţele naturii sunt limitate din mai multe motive:

– nu studiază toate fenomenele, ci numai fenomenele înregistrabile şi fenomenele observabile şi repetabile experimental;

– nu prezintă certitudine cantitativă, ci oferă doar aproximaţii;

– nu dau explicaţii ontologice, ci propun teorii (ipoteze cu anumite confirmări experimentale aproximative);

– nu se bazează pe Morala absolută.

Învătătura ortodoxă este revelată, adică descoperită de Dumnezeu. Ea conţine Morala absolută şi răspunde corect la toate întrebările importante ale umanităţii.

3. Întrebare: De ce nu este suficientă o altă religie?

Răspuns: Adevărul este unic. învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu. De aceea, învăţătura ortodoxă este singura învăţătură care ne dă posibilitatea de a deosebi Binele de rău.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus foarte clar:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Nu există mai multe căi bune, ci una singură.

Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om.

4. Întrebare: Ce importanţă are învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, univers şi om?

Răspuns: Dumnezeu este Creatorul universului.

El este supra-spaţial, supra-temporal şi imaterial. Are o structură personală treimică; de aceea, Dumnezeu mai este numit Prea sfânta Treime. Există un singur Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cele trei Persoane sunt deofiinţă, adică au aceeaşi Fire; Ele au Fire Dumnezeiască.

Trebuie să facem deosebirea dintre Firea lui Dumnezeu şi Lucrările Sale. Lucrările lui Dumnezeu sunt energii necreate şi veşnice.

Dumnezeu este Fiinţă Raţională şi Liberă.

Este Existenţa Absolută, deoarece nu depinde de nimic. Dumnezeu este Atotştiutor, Atotbun şi dăruitor al tuturor bunătăţilor. Persoanele Preasfintei Treimi se află din veşnicie în comuniune de iubire.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică l-a înzestrat cu raţiune şi liber arbitru (libertate de alegere). El i-a dat omului posibilitatea de asemănare cu Dumnezeu în virtute.

Scopul vieţii omului este comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune cuprinde şi comuniunea cea adevărată cu ceilalţi oameni. Sporirea omului se realizează în sensul asemănării cu Dumnezeu.

Orice practică sau metodă care încalcă libertatea omului este rea, fiind contrară voii lui Dumnezeu. Hipnoza este rea, deoarece omul renunţă singur la libertatea sa şi se face marioneta unui hipnotizator. Radiestezia este rea deoarece omul renunţă la libertatea sa de alegere şi întreabă ansa (o bară de metal) dacă să se căsătorească cu o anumită persoană.

Numai învăţătura corectă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om ne dă posibilitatea să deosebim Binele de rău.

5. Întrebare: Ce este binele şi ce este răul?

Răspuns: Binele este conformitatea cu voia lui Dumnezeu. Răul este abaterea de la voia lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte totdeauna binele omului.

Dumnezeu” voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.’

Păcatul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor. Dumnezeu a creat firea şi a sădit în ea anumite puteri cu scop bine stabilit. Omul poate folosi aceste puteri în conformitate cu voia lui Dumnezeu; aceasta este folosirea cea bună a firii. Dacă omul utilizează puterile sădite în fire încălcând voia lui Dumnezeu, atunci el săvârseşte un păcat.

Yoghinii introduc în anus o bilă metalică, se concentrează, îşi inversează peristaltismul şi scot bila pe gură. Aceasta este o inversare a proceselor fiziologice; este o folosire rea a puterilor sădite în fire.

Homeopaţii inversează proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale; prin aceasta, ei săvârşesc un păcat, deoarece dispreţuiesc darul lui Dumnezeu şi abat lucrarea puterilor sădite în fire de la scopul rând uit de Dumnezeu.

6. Întrebare: Toate metodele medicale naturale sunt bune?

Răspuns: Nu. O metodă medicală care foloseşte elemente naturale este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

În vechime se foloseau plante pentru provocarea avortului. Deşi plantele sunt naturale, folosirea lor pentru provocarea avortului este rea, deoarece se încalcă voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu a creat acele plante cu scopul de a fi folosite pentru avort, ci cu scop tămăduitor; depăşirea dozei normale produce contracţii uterine puternice care determină avortul.

Homeopaţii pornesc de la elemente naturale (tincturi din plante medicinale), însă se străduiesc să inverseze acţiunea plantelor respective şi să folosească efectul invers. Această folosire a plantelor medicinale este contrară voii lui Dumnezeu, fiindcă se încearcă inversarea proprietăţilor tămăduitoare rânduite de Dumnezeu.

În sens duhovnicesc, tratamentul este corect dacă se realizează prin mijloacele rânduite de Dumnezeu, în modul voit de Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu.

 

7. Întrebare: Din faptul că o metodă medicală are confirmare ştiinţifică rezultă că ea este o metodă bună?

Răspuns: Nu. O metodă medicală este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Pilulele anticoncepţionale au un efect confirmat ştiinţific; prin folosirea lor, femeia nu mai rămâne însărcinată. În ciuda acestei confirmări ştiinţifice, folosirea anticoncepţionalelor este rea, deoarece anticoncepţionalele omoară fiinţa umană care s-a format, irnpiedicând prinderea sa de mucoasa uterină.

Ligatura trompelor uterine este o metodă a cărei eficienţă este confirmată ştiinţific, însă este rea deoarece încalcă voia lui Dumnezeu.

8. Întrebare: Care este învăţătura ortodoxă despre sănătate, boală şi vindecare?

 

Răspuns: Dumnezeu a creat universul din nimic.

Toate elementele create au fost la început nestricăcioase. Prin căderea protopărinţîlor (Adam şi Eva) stricăciunea şi moartea au intrat în lume.

Se pot deosebi două tipuri de sănătate: – sănătatea omului înainte de cădere;

– sănătatea omului după cădere.

Înainte de cădere, sănătatea era deplină. După cădere, sănătatea este starea de echilibru optim atât cât este posibil în lumea stricăcioasă. Această stare a fost rânduită de Dumnezeu.

Bolile sunt stări diferite de starea de sănătate.

Sănătatea este una, iar bolile sunt multe.

Sănătatea nu este un bun în sine; ea poate fi folosită spre fapte bune sau spre fapte rele. Nici bolile nu sunt rele în mod intrinsec, ci pot fi folosite spre rău sau spre bine.

Când omul se revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că s-a îmbolnăvit, boala este folosită în mod rău. Când omul se îmbolnăveşte din pricina unor patimi şi păcate, însă conştientizează situaţia în care se află şi ajunge la pocăinţă, atunci boala este folosită bine.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc. Iar Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, a îngăduit uneori ca aceştia să cadă în boli grave.

Scopul vieţii omului nu este sănătatea, ci comuniunea cu Dumnezeu.

Pentru un ortodox, vindecarea este acceptabilă numai dacă se dobândeşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

9. Întrebare: Care sunt căile de tămăduire în Biserica Ortodoxă?

Răspuns: În Biserica Ortodoxă există două căi de tămăduire:

– calea supranaturală, prin harul lui Dumnezeu;

– calea naturală, prin metode terapeutice conforme cu voia lui Dumnezeu.

Toate mijloacele de tămăduire dăruite nouă de Dumnezeu – plantele medicinale, mediul natural, rugăciunea, Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie – îşi manifestă puterile tămăduitoare numai atunci când omul se raportează corect la Dumnezeu.

„În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însusi Care le-a dat”

Tămăduirea cea adevărată se poate obţine fie pe cale naturală (prin plante medicinale, de exemplu), fie pe cale supranaturală (prin Harul lui Dumnezeu, numai în Sfânta Biserică Ortodoxă), însă ambele căi necesită raportarea corectă la Dumnezeu. Primesc Har cei care se smeresc şi ascultă de Adevăratul Dumnezeu; iar cei care se mândresc si caută o vindecare fără Dumnezeu nu primesc Har.

Folosirea corectă a plantelor medicinale este cea care respectă aceste cuvinte din Sfânta Scriptură:

 

„Domnul a zidit din pământ leacurile si omul întelept nu le va defăima. Si El a dat oamenilor stiintă ca să fie slăvit întru leacurile Sale cele minunate”.’

Fitoterapia ştiinţifică practicată de medici ortodocsi foloseşte corect plantele medicinale, spre slava lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre mistic şi magic

10. Întrebare: Ce legătură au terapiile cu faptul mistic şi faptul magic?

Răspuns: Metodele terapeutice din Biserica Ortodoxă au caracter mistic, iar unele metode medicale au caracter magic. Nu se cuvine ca un creştin ortodox să folosească metode magice. De aceea este important să cunoaştem deosebirea dintre mistic şi magic.

11. Întrebare: Care este deosebirea dintre mistic şi magic?

Răspuns: În Cursul de Metafizică, filosoful Nae Ionescu face o delimitare clară între mistic şi magic:

În cazul faptului mistic depăşirea persoanei se face printr-un act de iubire. In cazul actului magic, inmagazinarea în noi înşine a tot ce este în afară de noi, duce la un fel de potenţare prin metoda confiscării realitătii pentru noi insine.

Criteriul prin care putem deosebi magi cui de mistic este următorul: „Tot ceea ce este egocentrism este magic, tot ceea ce este teocentrism este mistic.”?

12. Întrebare: Care dintre metodele medicale au caracter magic?

Răspuns: Este magică orice metodă care foloseşte elemente create încălcând voia lui Dumnezeu. Toate elementele lumii materiale sunt daruri primite de noi de la Dumnezeu. A folosi contrar voii lui Dumnezeu un element creat, înseamnă a-l răpi de la Dumnezeu şi a-l devia de la scopul rânduirii.

Cei care se ocupă cu bioenergoterapie, radiestezie, reiki, hipnoză, yoga, se străduiesc să acumuleze sau să folosească energii necunoscute din lumea creată, în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este metoda confiscării realităţii, despre care vorbea Nae Ionescu.

13. Întrebare: Există chirurgi atei care fac operaţii fără să se roage lui Dumnezeu şi fără să ţină seama de voia lui Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic?

Răspuns: Există două categorii de chirurgi atei.

Unii chirurgi, deşi sunt atei, respectă implicit voia lui Dumnezeu în practica medicală. Intervenţiile chirurgicale realizate de ei refac structuri lezate, aducându-le la starea rânduită de Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic, ci respectă implicit voia lui Dumnezeu.

Alţi chirurgi atei folosesc contrar voii lui Dumnezeu elementele create. Ei realizează avorturi, sterilizare chirurgicală, schimbare de sex, etc. Practica lor este de tip magic.

Read Full Post »

http://trezirealarealitate.ro/2012/10/exista-sau-nu-exista-un-proiect-israel-in-romania-iv/

Read Full Post »

Referat prezentat la Al VII-lea Congres Panorthodox al Delegatiilor Bisericilor Orthodoxe si Sfintelor Mitropolii pe teme referitoare la erezeii si secte, întrunit în Theba, 20-26 septembrie 1995.

Subiectul pe care am cinstea să vi-l prezint, cuvioşi părinţi şi iubiţi fraţi, este: Definirea ascezei in monahismul ortodox ca raspuns la provocarea practicilor necrestine.

Este de prisos să vă spun că nu e cazul a întreprinde aici analizele amănunţite pe care ar trebui să le facem ca să epuizăm profunzimea şi întinderea subiectului. Pentru a face aceasta poate că ar fi nevoie de o carte întreagă.

De asemenea, va trebui dintru început să subliniem – deoarece vom vorbi despre asceza în moriahismul ortodox  – în scopul evitării greşitelor interpretări, că spiritualitatea ortodoxă este unitară. Şi aceasta, deoarece Evanghelia este aceeaşi. Asceza, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, nu este rănduită numai pentru monahi, ci pentru toţi creştinii. Evanghelia şi asceza sunt unite inseparabil.

Asceza este modul, calea, mijlocul prin care ajungem la scop, care este curăţirea inimii de patimi, iluminarea minţii, unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Iar scopul acesta este acelaşi pentru toţi creştinii fără excepţie, clerici şi mireni, monahi şi căsătoriţi. Desigur, condiţiile în care este chemat să se nevoiască cineva ca să atingă acest scop comun diferă, potrivit cu particularităţile personale şi concrete din fiecare caz, însă cadrul general şi scopul sunt aceleaşi.

Vom vorbi aşadar despre asceza în monahismul ortodox, deoarece în el se află, precum este dovedit în forma lor cea mai curată, din punctul de vedere al rânduielii, cât şi din cel al practicii, toate elementele care constituie ceea ce numim Spiritualitate ortodoxă. Să ne aducem aminte de Sfântul Ioan Scărarul care scrie că: Lumina monehilor sunt îngerii, iar lumina tuturor oamenilor este petrecerea monahicească şi de Sfântul Isaac Sirul care caracterizează petrecerea monahicească ca fiind fala Bisericii lui Hristos.

După aceste precizări introductive, trecem la prima parte a subiectului nostru, la definirea ascezei.

De când există asceza

Asceza o întâlnim încă din Vechiul Testament, iar asta este foarte firesc, căci, potrivit spuselor profesorului de Dogmatică, părintele Ioan Romanidis, singurul fapt ce deosebeşte Vechiul Testament de Noul Testament este acela că Îngerul de Mare Sfat, Domnul Slavei, în Noul Testament, se arată „în trup”.

Iar acum să trecem la Noul Testament. După cum în urcuşul duhovnicesc, în general, tot astfel şi în ceea ce priveşte asceza, în particular, Domnul S-a făcut pildă pentru noi ca sa mergem pe urmele Lui. Domnul posteste, Domnul priveghează, Domnul rabdă, îndelung-rabdă, se smereşte, iubeşte şi iartă pe vrăjmaşi. Se face ascultător Tatălui pana la moarte, şi înca moarte pe Cruce, tăindu-Şi voia Sa omenească şi ascultănd de voia lui Dumnezeu-Tatăl. De altfel, definiţia Sfăntului Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, că:

Monah înseamna silirea neîncetata a firii se bazează pe cuvântul Domnului: Imparatia cerurilor se ia prin staruinta şi cei silitori o repese pe ea.

Din care pricină a apărut asceza

Cuvântul Sfântului Apostol Pavel căci nu săvârsesc ceea ce voiesc ci fac ceea ce urasc , ne dă prilejul să facem o digresiune spre a ne referi la antropologia ortodoxă, astfel încât să fie lesne de înţeles pentru ce creştinul alege calea ascendentă a ascezei şi lasă la o parte calea cea largă sau coboratoare a confortului celui lumesc şi a cugetării trupeşti.

Aşadar, potrivit cu învatatura ortodoxă, omul este alcătuit din partea materială, care se strică şi moare, şi din cea duhovnicească, care este nemuritoare; desigur, nu în accepţiunea platonică a nemuririi ca stare fără de început şi sfârşit, ci în înţeles biblico-patristic al nemuririi sufletului, care precizează că sufletul este ceva creat, are început, dar nu va avea sfârşit.

Centrul vieţii duhovniceşti a omului este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc inima. Starea de sănătate duhovnicească, cea pe care Sfinţii Părinţi o numesc dupa fire, este: pe de o parte inima să fie sălaş al harului Sfântului Duh. de vreme ce suntem botezaţi, iar. pe de altă parte, mintea, adică partea ratională a sufletului – telescopul cu care Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu – să fie îndreptată spre Acela prin lucrarea rugăciunii, care este convorbirea omului cu Dumnezeu, Iar raţiunea săvârşeşte lucrarea proprie ei. De pildă. ştiinţa este lucrarea raţiunii sau, cu alte cuvinte, a cugetării, şi nu a minţii aşa cum am definit-o.

Astfel stau lucrurile atunci când suntem în cele dupa fire, adică în starea potrivită cu firea duhovnicească a omului. Dumnezeu l-a creat pe om în această stareî cu menirea de a merge de la cele după fire la cele mai presus de fire. adică să primească de la Dumnezeu în dar însuşiri pe care din fire le are numai El. Care din dragoste le dăruieşte omului, atunci când acesta se face vrednic de ele.

Dar, în loc să ne aflăm în aceste stări binecuvântate, după fire şi mai presus de fire (adică a sfinţeniei). de obicei noi ne aflăm, din nefericire. în starea împotriva firii. adică în starea păcatului, în starea potrivnică scopului pentru care am fost creaţi. Iar aceasta se întâmplă deoarece omul, deşi s-a slobozit de păcatul strămoşesc prin Sfântul Botez. se întoarce de obicei spre rău. folosind greşit libertatea sa.

Şi astfelî omul se îndepărtează încet-încet de harul lui Dumnezeu. începe să lucreze păcatul, dă drepturi diavolului, i se inradăclnează înlăuntrul său patimile, iar inima, din locaş al harului dumnezeiesc, se face locaş al patimilor. adică se află sub înrâurirea diavolilor.

Pe de altă parte, mintea, în această stare de îmbolnăvire duhovnicească, se împrăştie în cele dinafară, în lucruri, în timp ce raţiunea, cugetarea, se hipertrofiază în dauna minţii.

Scopul Bisericii, care este un spital duhovnicesc, este acela de a-l vindeca pe omul bolnav duhovniceşte, iar această educaţie terapeutică (tratament) se numeşte asceza.

Sufletul omului se îndulceşte de dragostea lui Dumnezeu (aşa cum spunea fericitul Staret Paisie Aghioritul, la început Hristos ne dă o caramelă ca să ne îndulcească. iar la sfârşit ne pregăteşte o întreagă cofetărie) şi intră pe acest drum al curăţirii de patimi, lucru pe care orice om cu cugetare lumească, care nu a gustat din harul lui Dumnezeu, îl consideră minor sau primejdios şi, oricum, greu de înfăptuit.

Jugul lui Hristos însă, aparent greu, devine uşor atunci când îl încredinţăm Domnului şi nu puterilor proprii, inexistente de altfel.

Consecinţe

· Rodul acestei educaţii terapeutice, adica al ascezei. es e curatirea inimiişi împlinirea Fericirii Domnului: fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Locul patimilor din inimă este luat de virtuţi, dintre care cele mai mari sunt smerenia şi dragostea.

Foarte frumos descrie această rodire troparul pe care îl cântăm la cuvioşi: … cu postul, cu priveghere, cu rugăciunea cerestile daruri luând …. Aici se descriu şi mijloacele ascetice (postul, privegherea, rugăciunea), dar şi consecinţele tămăduitoare (cereşti le daruri). Sau, aşa cum le descrie Sfântul Apostol Pavel: Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelungarăbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândeţea, infrânarea … .

Asceza ortodoxă nu este o tehnică

În Tradiţia ortodoxă asceza este o metodă terapeutică, iar nu o tehnică. Ea nu este un ansamblu de practici (şi am ajuns aici la a doua parte a subiectului, adică la practicile necreştine), ci, dimpotrivă, ea este un răspuns mărinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adică, să facem omeneşte tot ceea ce trebuie pentru a ne curăţi omul lăuntric, astfel încât să se poată sălăslui în noi harul lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu face primul pas ca să-l întâlnească pe om şi nu omul ca să-L afle pe Dumnezeu.

Am ajuns acum la un punct critic. Între asceza ortodoxă şi asceza din spaţiul neortodox există unele asemănari care, într-adevăr, pot face oarece impresie celui care rămâne la asemănarea aparentă a copacilor, dată de frunzele lor, şi nu vede diferenţele ce privesc trunchiul, rădăcinile şi mai ales roadele.

Asceza, aşa cum am spus, nu este o tehnică, nu este ceva cu care putem constrânge libertatea lui Dumnezeu. Asceza, în Tradiţia ortodoxă, nu este un scop în sine, ci este un mijloc. Scopul ascezei noastre este să ne omoram patimile, iar nu să ne vatămăm trupul. Noi nu am fost învăţaţi să fim ucigaşi de trupuri, ci ucigaşi de patimi, spune avva Pimen în Pateric.

Asceza este un mijloc. Scopul este vindecarea inimii, adică schimbarea dragostei egoiste în dragoste care nu caută ale sale. De aceea, caracteristică pentru asceza ortodoxă şi pentru etosul pe care ea îl formează este desertarea. este modul extatic (a iesi înspre cele dinafară) al vieţii. Din dragoste ieşim din noi înşine ca să întâlnim, în libertate, pe Dumnezeul cel personal şi pe persoanele semenilor noştri.

Astfel, viaţa omului află sensul ei adevărat tocmai pentru că acest sens corespunde cu adevărata fire a omului.

Reuşita prefacerii dragostei egoiste într-una dezinteresată nu depinde numai de puterile noastre. Asceza ortodoxă nu este o tehnică de autocunoastere. de autoevolutie şi automântuire. Ea este împreună-lucrarea, în libertate şi ascultare, cu harul dumnezeiesc necreat.

În Ortodoxie nu avem un proces de ascensiune a omului prin mijlocirea unor tehnici, ci o pogorâre a lui Dumnezeu cel iubitor către om. Creştinul ortodox nu împărtăşeşte optimismul ereziilor care susţin că prin tehnicile lor izbutesc o ascensiune progresivă, deoarece omul din fire este schimbător. Aşa cum susţine părintele Antonie Alevizopulos: Adeveraţii creştini nu caută spre propriul sine ca să primească ajutor. ci se străduiesc a se cunoaşte pe sine ca să se pocăiască şi, astfel, să poată să-I ceară lui Dumnezeu sa vină in viata lor şi sa le daruiescă mare milă.

Nădejdea creştinului este în Hristos, Care îl va slobozi din stricăciune şi din moarte. Această nadejde a creştinului este respinsa de sectele la care ne-am referit. Pentru ei, omul „auto cunoaşterii”, care îsi dă seama de „puterile conştiinţei” lui şi foloseste „cheia gândirii pozitive”, nu poate avea „necazuri”, nici nu crede ca zidirea este supusă lucrerii stricăciunii. Dimpotrivă, el crede că toate sunt bune aşa cum sunt şi ca omul nu trebuie să nădăjduiască in ceva ce va să vină, ci el se autorealizeaza aici pe pamânt”,

Deoarece asceza nu este un scop în sine, aşa cum am subliniat mai sus, de aceea şi creştinul ortodox nu urmăreşte să vadă lumini şi vedenii, să aibă „experienţe” sau să facă minuni. Acolo unde apare o vedenie sau o „minune” care atâta pofta desfrânată va trebui să ştim că acestea sunt abateri de la cugetarea şi morala ortodoxă. Creştinul ortodox se teapadă de „experienţele” pe care diavolul este gata să i le ofere aici şi acum, chiar şi fără să-i fie cerute; cu atât mai mult atunci când îi sunt cerute.

Între un adevărat prooroc, adică un sfânt ortodox şi un ocultist fachir, „făcător de minuni”, medium există o mare prăpastie.

Diferenţa specifică între asceza ortodoxă şi cea demonică se poate vedea în povestirea din Pateric referitoare la avva Macarie Egipteanul: Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic şi iată l-a întâmpinat diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească nu a putut. Şi i-a zis:

Multă silă am de la tine, Macarie, căci nu pot nimic asupra ta. Iată, orice faci tu, fac şi eu. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruiesti. l-a zis lui avva Macarie: Care este? Iar el a zis: Smerenia ta şi pentru aceasta nu pot nimic asupra ta.

Vom începe acum să dezvoltăm oarecum mai sistematic partea a doua a subiectului, cu toate că până acum ne-am referit mereu la ea. Aşadar, să revenim la ceea ce am numit ameninţarea practicilor necrestine.

Sub termenul de practici necrestine se pot ascunde mişcări şi practici cum ar fi: yoga-meditaţie, gândire pozitivă, ocultism, hipnotism, spiritism, magie (albă şi neagră, care în esenţă sunt acelaşi lucru), şamanism, sufism, practicile cultelor animiste, ale ereziilor totalitariste nou-apărute (de exemplu: abuzul de substanţă al Scientologiei) şi ale cultelor distrugătoare (spălarea creierului, bombardarea conştiinţei oamenilor cu noţiunea pervertită a dragostei, dezmăţul), tehnicile Noii Epoci (New Age), medicina alternativă care se bazează pe credinţa ocultă în existenţa energiei cosmice şi a centrilor energetici din om. Şi am fi putut ajunge până la practicile neosatanismului sau la acţiunile sistematice lipsite de orice fel de scrupule ale ereziilor totalitariste (şantaje, terorism psihologic, teroarea acuzaţiilor, violenţă fizică).

Ca să analizeze cineva fiecare din temele la care ne-am referit. ar fi nevoie de câte o expunere separată.

Lucrul cel mai însemnat este să vedem care sunt elementele comune ale acestor practici sau tehnici, şi apoi în ce constă ameninţarea lor.

Toate aceste sisteme, mişcări, practici sunt încercări de autoevoluţie şi automantuire, care au ca dreptar aşa numita evanghelie a Vărsătoruia), ce se identifică cu evanghelia luciferica.

Ele întruchipează vechea minciună sub o nouă înfăţişare. Se concentrează în cele pe care le-a spus vechiul şi vicleanul şarpe celor întâi zidiţi. Adică: Dumnezeu v-a spus minciuni. Puteţi voi singuri, numai cu puterile voastre, fara ajutorul Lui, sa deveniti dumnezei. Omul însusi este dumnezeu, numai ca nu cunoaşte asta. Dar o va cunoaşte prin tehnicile autocunoaşterii şi autodepasirii.

Evanghelia Varsatorului este calea autonomiei omului şi a răzvrătirii lui împotriva voii lui Dumnezeu. Lui faca-se voia Ta din Rugăciunea Domnească i se opune dogma satanică: Fă ce vrei! Aceasta este toată legea. (Aleister Crowley).

Prin tehnicile oculte omul intră pe un drum primejdios. Primeşte o iniţiere prin care se leapădă de Hristos şi se uneşte cu satana, lucru care înseamnă lepădarea credinţei ortodoxe şi îndepărtarea de sub acoperământul harului dumnezeiesc.

În ceea ce priveşte tema explicarii fenomenelor oculte, întâlnim cazurile înşelării şi ale falselor păreri aşa-zis avizate, ale propagandei convingerilor religioase sau ale născociri lor talcultorului. întâlnim cazurile fenomenelor paranormale, ale subconştientului colectiv, ale vederii şi auzirii mai presus de fire, dar există şi situaţiile în care cu siguranţă şi-a băgat coada cel viclean, cu falsele minuni pe care le arată în închipuirea celor care i-au dat drepturi în inimile lor prin păcat şi prin “joaca” cu duhurile viclene!.

Totuşi, aceste false minuni sunt „adevărate” pentru cei care le văd, tot aşa după cum şi halucinatiile sunt „adevărate”. Dar aceste minuni false nu mai pot avea loc atunci când persoanele care s-au încurcat cu ele se pocăiesc şi se întorc la Hristos şi la Biserica Lui, îngăduind astfel harului să lucreze în sufletele lor.

În strădania noastră de a aprofunda şi a interpreta tema tratată ne este de ajutor să vedem ce anume cred grupările enumerate mai sus, aproape în totalitatea lor – desigur, cu diferentieri –  însă neesenţiale despre Dumnezeu, despre om şi despre lume.

Potrivit concepţiei acestor grupări, care aparţin mozaicului aşa numitei Noii Ere a Vărsătorutui, Dumnezeu este o putere impersonală oarbă, o energie cosmică, o supraconstlinţă impersonală şi nu o comuniune de Persoane, aşa cum este pentru noi, ortodocşii.

Idolul lumesc al Noii Ere este panteist. Toate sunt una, propovăduiesc discipolii Noii Ere.

Părintele Antonie Alevizopulos spune că potrivit cu parerile acestor grupari, omul şi întreaga lume, ca particica a esentei lui Dumnezeu, nu are ipostas. Toate se afla într-o evolutie ciclica omogena, trecând prin starea de mineral, de plantă, de animal, de om, si indreptanctu-se spre închiderea ciclului, prin absorbirea şi disparitia omului şi a lumii in Principiul primordial impersonst.

În aceasta evolutie toate sunt mai înainte rânduite de aşa numitele legaturi karmice şi de încurcaturile karmice ale animalelor anterioare. Nimeni nu este responsabil pentru nimic, şi nimeni nu poate schimba ceva din soarta sa. Doar atitudinea sa este chemat sa şi-o schimbe fata de ceea ce trebuie neaparat sa i se întâmple; e chemat sa joace rolul sau fara ataşament, fara sa participe, aşa cum îşi joaca rolul un artist pe scena. Iar aceasta, nu pentru a schimba ceva în mersul lucrurilor, ci pur şi simplu pentru a-şi plati datoria kermice. aşa încât sa nu fie nevoit sa se intoarca în viata în aceleaşi conditii şi cu aceleaşi probleme. Scopul sau însa nu este acela de a se elibera de moarte, ci a se elibera de viata (!) .

Astfel, răspunsurile panreligiei la problema existentiala a omului nu satisfac setea sa pentru un sens mai adânc al vietii. Şi aceasta, deoarece comuniunea cu Dumnezeu, ca sens adânc al vietii omului, nu este o consecinţe a naturii omului sau a unui proces de autoevoluţle sau autorealizare, ci este un dar al lui Dumnezeu şi rodul dragostei şi tiberteţt! lui Dumnezeu.

Grupările spaţiului ocult mai larg sau, cu alte cuvinte, grupările Noii ere, cu evanghelia Varsătorului a autoevoluţlel şi automântuirii pe care le promovează, în prima fază alterează cugetarea ortodoxă – dacă aceasta există – a discipolilor lor, iar în continuare contestă Evanghelia mântuirii în Hristos şi îl conduc pe om în fundături înfricoşătoare. Ademenit ca şi protopărinti,. de nădejdea falsă că va deveni de unul singur dumnezeu, omul este condus într-un mod tragic la constatarea „goliciunii” lui duhovniceşti. Cu puterile noastre nu putem face nimic sau, mai degrabă, am putut crea impasurile de astăzi.

Răspunsurile la întrebările existenţiale ale omului, la întrebarea despre sensul vieţii, despre sensul durerii în viaţa noastră, la neliniştea sa pentru amcnintătoarea catastrofă ecologică, cauzată de folosirea iraţională şi egoistă a resurselor de bogăţii naturale ale planetei. la întrebarea privind eventualitatea unui holocaust atomic, (răspunsurile) se află în modul în care Biserica lui Hristos îl vede pe Dumnezeu, pe om şi lumea.

Lepădarea ascetică de cele văzute şi de cele trecătoare, pentru ca să ne desfătăm de cele pururea stătătoare ne eliberează de alipirea pătimasa de lucruri şi de nelinişte. La aceasta ajută şi întreaga orientare eshatologică a omului în sânul Bisericii, care, fără să subaprecieze această viaţă, trăieşte aici ca un trecător şi ca un cetăţean ceresc.

Străduinţa de a împlini virtutea cumpătarii ne ajută să evităm duhul consumatorismului şi al stresului, precum şi problemele psihologice care apar ca nişte consecinţe ale lor.

„Lozinca” ascetică a Sfântului Isaac Sirul: iubeşte osteneala mai mult decât odihna este un răspuns la mentalitatea predominantă a oamenilor de astăzi care doresc să dobândească cel mai mare căştig, cea mai mare desfătare, cel mai mare confort cu cea mai mică străduinţă posibilă.

Concepţia de viaţă şi morala pervertită care rezultă din declaraţia lui Anton La Vey (fondatorul aşa numitei Biserica Satanei din California, U.S.A.): Nu aş putea omori vreodată un păianjen însa aş putea omori un om, conduce la o societate nu a fiarelor, ci a diavolilor. Această concepţie este despărţită printr-o prăpastie de gândirea Sfinţilor Bisericii noastre, care şi-ar fi dat trupul lor sănătos ca să ia trupul unui lepros, pentru ca aceasta este dragostea deseversita, aşa cum spune Avva Agaton.

Înfruntarea problemei

Admiterea faptului că ereziile noi, totalitariste, cu practicile lor, sunt o provocare reprezintă primul pas înspre înfruntarea corectă a chestiunii. Această provocare se adresează atât Bisericii, cât şi statului, precum şi societăţii în general. Din păcate, tendinţa care domneşte astăzi este aceea de a ignora problema, fie din lipsă de informare, fie din pricina unui simţământ de suficienţă de sine sau din alte pricini, pe care nu este momentul să le analizăm. Nu putem însă stabili în anii ’90 strategia şi tactica pastorală în privinţa înfruntării ereziilor pornind de la o reprezentare a decorului mişcărilor eretice din anii ’60 sau ’70. Înfruntarea variatelor probleme – nu numai religioase pe care le creează ereziile trebuie să fie pentru Biserică, dar şi pentru stat, un subiect prioritar şi nu o preocupare secundară.

Aici trebuie să se accentueze şi necesitatea infruntării lipsurilor noastre pastorale. Faptul că de multe ori, în cadrul parohiei, oamenii cu nelinişti duhovniceşti nu văd la cei din jurul lor trăindu-se vieţe cea nouă în Hristos îi împinge să caute dragostea şi sensul vieţii în alte locuri.

Există mulţi oameni care nu cunosc răspunsurile Ortodoxiei la problemele existenţiale ale omului, însă au o intenţie bună. Alţii, negustând hrana duhovnicească sănătoasă a Bisericii, nu pot să o recunoască pe cea otrăvită a ereziilor şi să se păzească, astfel, de ea.

Dacă vom cunoaşte, dar mai ales dacă vom trăi Ortodoxia în sânul Bisericii, atunci viaţa noastră va fi o predică vie, un răspuns la provocarea ereziilor şi o soluţie pentru ieşirea din înfundături!e create de ele. Iar dacă, în paralel cu trairea credinţei, a etosului nostru bisericesc, vom fi şi informatt asupra problemelor pe care le creează ereziile, îi vom putea sensibiliza şi informa pe oameni şi vom putea aduce lumina lui Hristos la cei ce stau în latura si-n umbra morţii. Aceşti oameni pot fi vecinii sau colegii noştri şi avem datoria să-i ajutăm.

Read Full Post »

Prefata editorului american

Într-o locuinţă de la subsol, aproape de centrul oraşului San Francisco, pe la începutul anilor ’60, Eugene Rose, viitorul părinte Serafim, stătea la masa sa acoperită de mormane de cărţi şi teancuri de dosare. Camera era tot timpul întunecoasă pentru că prin fereastră pătrundea prea puţină lumină. În urmă cu câţiva ani, Eugene se mutase în această locuinţă în care avusese loc o crimă şi în care, spuneau unii, încă mai sălăşluia un duh necurat. Dar Eugene, sfidând acest duh şi duhul din ce în ce mai întunecat al oraşului din jurul său, şi-a acoperit un perete cu icoane în faţa cărora a aşezat o candelă roşie.

În această cameră, Eugene a început lucrul la o cronică monumentală despre războiul omului modern împotriva lui Dumnezeu: încercarea omului de a distruge Vechea Rânduială şi de a crea una nouă fără Hristos, de a nega existenţa Împărăţiei lui Dumnezeu şi de a întemeia în locul acesteia propria lui utopie pământească. Lucrarea pe care avea de gând să o scrie se intitula Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu numai câtiva ani înaintea acestui moment, Eugene însuşi căz~se în mrejele acestei Împărăţii a Omului şi avusese mult de suferit; participase şi el la războiul împotriva lui Dumnezeu. După ce a părăsit creştinismul protestant în care fusese crescut, pentru că era neputincios şi searbăd, a participat la anticultura boemă a anilor ’50 şi s-a adâncit în studiul religiilor şi filosofiilor orientale care învătau, în esentă, că Dumnezeu este impersonal. La fel ca artiştii şi scriitorii absurdului contemporani cu el, Eugene s-a’ încumetat să încerce până la pragul nebuniei experimente de gândire care depăşeau orice logică, în încercarea dementă de a sparge limitele şi de a pătrunde „de cealaltă parte a realităţii”. S-a adâncit în cuvintele „profetului” nebun al nihilismului, Friedrich Nietzsche, până când aceste cuvinte au ajuns să-i răsune în suflet cu o putere electrizantă şi infernală. Prin toate aceste căi încerca să ajungă cu mintea la Adevăr şi Realitate, dar toate au eşuat. Căzuse într-o asemenea stare de deznădejde, încât, atunci când i s-a cerut să o descrie, nu a putut spune decât: „Am fost în iad”. Se îmbăta şi se războia cu Dumnezeul pe care Îl declarase mort, se tăvălea pe jos şi striga la El să-l lase în pace. Odată, când era beat, a scris: „Sunt bolnav, aşa cum sunt toţi oamenii cărora le lipseşte dragostea lui Dumnezeu”.

„Ateismul”, va scrie Eugene câţiva ani mai târziu, „adevăratul ateism «existenţial», care arde de ură împotriva unui Dumnezeu nedrept şi nemilos, este o stare de spirit; este o încercare autentică de a te război cu adevăratul Dumnezeu ale Cărui căi sunt atât de inexplicabile chiar şi celor mai credincioşi dintre oameni şi care se sfârşeşte cu o revelaţie orbitoare a Celui pe care ateul autentic Îl caută cu adevărat. Hristos Însuşi lucrează cu aceste suflete. Antihrist nu trebuie căutat mai întâi printre marii nihilişti, ci printre mărunţii susţinători care Îl au pe Hristos numai pe buze. Nietzsche, prin faptul că s-a numit pe sine Antihrist, şi-a dovedit de fapt teribila foame de Dumnezeu … ”

În această stare de foame teribilă de Dumnezeu se afla şi Eugene la sfârşitul anilor ’50. Şi apoi, asemenea unei rafale neaşteptate de vânt, a pătruns în viaţa sa o realitate pe care niciodată nu ar fi putut-o intui înainte. Către sfârşitul vieţii îşi va reaminti de acest moment:

„Ani de zile am fost mulţumit că în căutările mele mă situam «deasupra tuturor tradiţiilor», rămânând într-o oarecare măsură credincios fiecăreia. ( … ) Când am vizitat pentru prima oară o biserică ortodoxă, am făcut-o pentru a cunoaşte o altă «tradiţie». în orice caz, atunci când am intrat într-o biserică ortodoxă (o biserică rusească din San Francisco), ceva s-a întâmplat cu mine, ceva ce nu trăisem în nici un templu budist sau oriental; ceva din inimă îmi spunea că aceasta era «casa mea”, că toate căutările mele se încheiaseră. Nu am ştiut să-mi explic toate astea, pentru că nu înţelegeam nimic din slujba care se făcea într-o limbă străină. Am început să merg mai des la slujbele ortodoxe şi am învăţat treptat limba şi ritualul. ( … ) O dată cu intrarea mea în ortodoxie am devenit conştient de un alt lucru: că Adevărul nu este o simplă idee abstractă, căutată şi cunoscută la nivel raţional, ci este un Adevăr personal – chiar o Persoană – căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

In timp ce lucra Împaratia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu în locuinţa sa de la subsol, Eugene încă se mai războia cu Adevărul pe care îl descoperise. Găsise Adevărul în chipul nepervertit al lui Hristos, aşa cum fusese păstrat în Biserica Ortodoxă şi tânjea să pătrundă în ceea ce numea „Sfânta Sfintelor” a Bisericii, adică în dimensiunea ei mistică şi nu în cea plictisitoare a laturii lumeşti şi organizaţionale. Îl vroia pe Dumnezeu şi îl vroia cu ardoare. Scrierile din acea perioadă au reprezentat pentru el un fel de catharsis: o cale de ieşire din neadevăr, din întunericul subteran către lumină. Deşi sunt filosofice în expresie, mult mai mult decât scrierile sale ulterioare, aceste scrieri de început s-au născut dintr-o suferinţă profundă care era încă vie în sufletul lui. Este firesc faptul că a scris mai mult despre Împărăţia Omului în care a suferit toată viaţa, decât despre Împărăţia lui Dumnezeu, pe care abia o întrezărise. Împărăţia lui Dumnezeu o înţelegea încă din perspectiva Împărăţiei Omului.

Din cele 14 capitole pe care Eugene plănuise să le scrie pentru a sa magnum opus doar al şaptelea a fost redactat integral; restul a rămas în note manuscrise. Acest capitol pe care îl prezentăm aici tratează filosofia nihilismului.

Nihilismul – care consideră că nu există Adevăr absolut, că toate adevărurile sunt relative – este, după cum a afirmat Eugene, filosofia care stă la baza culturii secolului XX: „S-a răspândit atât de mult, încât a devenit universal; a penetrat perfect şi adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care să fie combătut”. Miezul acestei filosofii, spune el, a fost „exprimat cel mai clar de Nietzsche şi de un personaj al lui Dostoievski în fraza: «Dumnezeu a murit, prin urmare omul devine dumnezeu şi totul e permis»” .

Din proprie experienţă, Eugene credea că omul modern nu poate deveni deplin al lui Hristos înainte de a conştientiza cât de departe a căzut de Dumnezeu, el şi societatea sa, adică până când nu va vedea mai întâi nihilismul în sine însuşi. „Nihilismul epocii noastre se află în toate”, scria el, „şi aceia care nu aleg să-l combată în numele deplinătăţii fiinţei Dumnezeului celui viu sunt deja devoraţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului acestui Nimic şi, fie că îi recunoaştem sau nu natura, vom fi înghiţiţi fără speranţă în acest hău prin afinitatea cu nimicul atotprezent în noi – dacă nu rămânem statornici într-o credinţă deplină şi adevărată (care, punând la îndoială, nu se îndoieşte) în Hristos, fără de Care, într-adevăr, nimic nu suntem.”

Ca scriitor, Eugene a simţit că trebui să-şi cheme contemporanii din acest abis. A scris nu numai din setea de Dumnezeu, ci şi din preocuparea lui faţă de ceilalţi oameni care Îl căutau pe Dumnezeu – chiar şi faţă de cei care, ca şi el, L-au respins pe Dumnezeu şi s-au răzvrătit împotriva Lui tocmai dintr-o prea mare nevoie de El.

Din suferinta sa lăuntrică, din întunericul vietii sale de altădată, Eugene vorbeşte umanităţii contemporane care se găseşte de asemenea în suferinţă şi întuneric. Acum, la trei decenii de la scrierea lucrării, pe măsură ce puterile nihilism ului şi anti-creştinisrnului pătrund tot mai adânc în fiinţa societăţii noastre, cuvintele lui sunt mai necesare ca oricând. Recunoscând şi luptând împotriva nihilismului din el însuşi, poate să ne ajute să ne ferim de a cădea pradă spiritului distrugă tor al acestuia şi ne poate ajuta să rămânem credincioşi Adevărului veşnic Care S-a făcut trup.

Monahul Damaschin Cristensen

 

Împărăţia Omului şi Împărăţia lui Dumnezeu

Orice om, în virtutea faptului că este om, trebuie să facă alegerea între Dumnezeu sau sine însuşi. Şi fiecare om a făcut alegerea între cele două căi, pentru că noi suntem ceea ce alegem. Şi prin alegerea noastră arătăm preferinta noastră pentru o împărăţie sau pentru alta: pentru fmpărăţia lui Dumnezeu sau pentru împărăţia Sinelui. (Eugene Rose)

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Din motive pe care le vom discuta mai târziu, lucrarea de „filosofie religioasă” a lui Eugene nu a fost din păcate terminată. S-au tipărit câteva secţiuni, dar cea mai mare parte a cărţii a rămas în formă de note manuscrise şi de ciorne clasificate în funcţie de acest subiect. Notele erau exhaustive; se pare că Eugene nu a lăsat nici o piatră nerăsturnată în cercetarea sa. Sfinţi, filosofi, istorici, artişti, oameni de ştiinţă, personalităţi istorice sau contemporane, personaje de roman – pe toţi i-a studiat pentru a oferi o bază la această critică a civilizaţiei occidentale. Pe multe din paginile notelor sale a indicat data când au fost scrise, ştiind faptul că filosofia sa se va maturiza pe măsura avansării cu studiul. Ultimul plan al notelor sale arată in felul următor:

Partea a II-a: Împărăţia Omului in epoca modernă Capitolul III: O interpretare creştin-ortodoxă a epocii moderne

Capitolul IV: Idolii seculari ai epocii moderne

1. Cultura/civilizaţia, judecate din perspectiva spiritualităţii creştin-ortodoxe

2. Ştiinţă/ raţionalism, înţelese din perspectiva dumnezeieştii înţelepciuni

3. Istorie/progres, judecate de teologia creştinortodoxă a istoriei

Partea a III-a: Vechea Ordine şi „Noua Ordine” Capitolul V: Vechea Ordine: imperiul creştinortodox

Capitolul VI: Venirea „Noii Ordini”: revoluţia epocii moderne

Capitolul VII: Rădăcinile Revoluţiei: nihilismul Capitolul VIII: Scopul Revoluţiei: mileniul anarhist

Partea a IV-a: Spiritualitatea creştin-ortodoxă şi „noua spiritualitate” (aproape patru capitole)

Partea a V -a: Finalitatea fiecăreia dintre cele două Împaraţii

Capitolul XIII: „Noul creştinism” şi domnia lui Antihrist

Capitolul XIV: Împărăţia cerurilor

Dintre cele aproximativ 14 capitole, singurul care a cunoscut forma definitivă a fost cel de-al şaptelea – despre nihilism. Numai acest capitol cuprinde peste 100 de pagini, ceea ce oferă o idee despre dimensiunile cărţii lui Eugene.

Studiind miile de pagini de material adunat de Eugene pentru cartea sa, se observă preponderenţa acordată atitudinii de negare şi refuz şi mai puţin celei de afirmare a credinţei. Această unilateralitate vădeşte starea lui Eugene din acea perioadă, când îi era mai uşor să se exprime pertinent despre sfera maleficului în care a pătimit timp de patru ani şi abia mai târziu despre sfera sfinteniei căreia abia îi atinsese suprafata. Dar această unilateralitate nu afectează veridicitatea gândirii sale din prima perioadă, ci mai degrabă subliniază nevoia de a lucra deplin, mai târziu, „latura cealaltă”, ceea ce s-a şi întâmplat. Caracterul exhaustiv al criticii sale din Împărăţia Omului şi împărăţia lui Dumnezeu a fost un semn al încercării sale de a o rupe complet cu apostazia culturii occidentale; şi pornind de aici a fost în stare mai târziu să apuce calea restaurării moştenirii spirituale abandonate a Occidentului.

În introducerea din partea întâi a cărţii, Eugene scria: „Cele două Împărăţii sunt edificate pe două credinţe: Împărăţia lui Dumnezeu pe credinţa în Hristos; Împărăţia Omului pe credinţa in lume”. Ultima, afirmă el, se bazează in aparenţă pe „evidenţă” şi „necesitate”, dar, la un nivel mai profund, disimulează pofta omului:

„Adevărul este că omul lumesc nu-şi doreşte altă lume. Pentru că «cealaltă lume» deschide existentei o profunzime şi o complexitate pe care omul «trupesc» (în starea lui căzută) nu doreşte să o infrunte; «cealaltă lume» perturbă toată «pacea lumească a minţii» şi îi distrage pe oameni de la datoria «evidentă» şi simplă «de a face ca lucrurile să meargă înainte»”.

În prima parte, Eugene a dezvoltat această idee spunând că, deşi creştinul pare să fie un idealist, totuşi el este adevăratul realist, şi nu omul lumesc, pentru că numai el poate înţelege existenţa aşa cum este ea:

„Necazul şi suferinţa şi moartea, inseparabile de această viaţă, sunt teoretic acceptate de omul lumesc, dar el va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a le aboli sau cel puţin pentru a le alina sau pentru a-şi distrage atenţia de la ele, privind la partea «pozitivă» a lucrurilor; creştinul le acceptă şi le întâmpină cu bucurie, ştiind că fără asemenea încercări nu există progres în viaţa duhovnicească. ( … ) Lumea trebuie înfruntată; dar în Hristos avem o putere care ne înnobilează şi prin care înfruntăm şi biruim lumea”.

Partea a doua, numită „Împărăţia Omului în epoca modernă”, trebuia să includă o interpretare creştinortodoxă a mentalităţii moderne. Una dintre „legile” acestei mentalităţi pe care Eugene a plănuit să o abordeze a fost „simplificarea” care vădeşte naivitatea modernă în privinţa lucrurilor „spirituale”. Prin faptul că investighează, potrivit credinţei „moderne” în evidenţe, doar manifestările fizice ale lumii spirituale („fenomenele”), omul modern ameninţă să inaugureze ceea ce Eugene numea „epoca magicului”, Această idee apare pentru prima oară In scurta istorie despre Antihrist a lui Soloviov, în care o tehnologie a viitorului era în chip misterios combinată cu fenomene de tip magic. .Polivalenţa intereselor omului modern”, scria Eugene, „s-a născut din nevoia de a găsi ceva care să-L înlocuiască pe Hristos, atitudine care dezvăluie că atât mania sa pentru experimentare, cât şi «toleranţa» sa general recunoscută (care, de fapt, este cât se poate de limitată) nu pot conduce decât la o finalitate lumească în magie, perversiune morală, ocultism, care pot fi definite ca «sfârşitul oricărei experimentări>>.

În dezbaterea despre natura modernismului, Eugene dorea de asemenea să evalueze, potrivit învăţăturii creştin-ortodoxe, cei trei „idoli” ai epocii moderne. Pe primul l-a identificat drept „cultul civilizatiei”. Schitând câteva trăsături ale acestui idol, a arătat cum pot fi creştinii înşelaţi de el în numele slujirii „umanităţii”, înţeleasă ca scop în sine; şi a prezentat aceasta în contrast cu trăsăturile autenticei mile creştine. Un creştin răspunde nevoii imediate a omului din dragoste, în numele lui Hristos; dar când începe să gândească „dacă este bine să hrăneşti un om, înseamnă că este mult mai bine să hrăneşti o mie – unul nu este decât o picătură dintr-o găleată”, atunci începe să facă din creştinism un „sistem”, să-; reducă la o ideologie. Amintind cuvintele lui Hristos – pe săraci îi aveţi mereu cu voi, Eugene scria: „Hristos nu a venit să-i hrănească pe cei înfometaţi, ci să mântuiască sufletele tuturor, flămânzi sau sătui”.

Ştiinţa este următorul idol al epocii moderne pe care Eugene plănuise să-l pună în discuţie. „Ştiinţa modernă”, scria el, ,,( … ) şi-a conferit sieşi putere absolută. Chiar «curiozitatea», rădăcina ştiinţei moderne, urmăreşte tot puterea, pentru că această cunoaştere obiectivă dobândită tot prin curiozitate consideră că «faptele» îi stau la dispoziţie.” Şi aici compară ştiinţa cu magia, afirmând că „amândouă au acelaşi punct de vedere. Amândouă sunt preocupate de fenomene şi de manipularea lor, cu miracole şi rezultate. Amândouă sunt o încercare de a împlini dorinţa omului, o încercare de a supune realitatea propriei dorinţe. Diferenţa este că ştiinţa (ştiinţa modernă) este o magie sistematizată; ştiinţa a găsit o metodă, în vreme ce magia lucrează prin asocieri şi impulsuri lăuntrice. ( … ) Da, oamenii de ştiinţă se pot considera raţionali (în cel mai propriu sens al cuvântului) atât timp cât se limitează la preocupările din laborator, înrobiţi de tehnică. Dar pentru cineva care nu este atât de inrobit de tehnică, cineva capabil să vadă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă – nu vor incepe să semene toate aceste rezultate ale ştiinţei cu un peisaj magic?”

Idolul modern al ştiinţei este pus în legătură cu al treilea idol pe care l-a descris Eugene: credinţa in progresul istoric al umanităţii. Desigur, Eugene a privit această credinţă ca pe o răsturnare desăvârşită a adevărului. Potrivit opiniei comune a contemporanilor săi progresul” civilizatiei s-a realizat cumva de la antichitatea clasică la Renaştere, depăşind civilizaţia medievală. Eugene contrazice această viziune, susţinând că Renaşterea a fost de fapt „o tranziţie de la mentalităţile medievale la cele moderne, reprezentând în esenţă o profundă degenerare în comparaţie cu mentalităţile medievale şi un prim stadiu al viziunii haotice care se va instala … ” În această tranziţie, apar noi forţe care se unesc cu cele vechi. „În această perioadă”, scrie el, „s-a realizat un compromis între nou şi vechi, între «creştinism» şi «umanism». ( … ) Noile forţe erau prea puternice pentru a fi satisfăcute cu acest compromis, iar Biserica se va trezi mai devreme sau mai târziu în fata realitătii că prin acest compromis şi-a vândut sufletul.”

Eugene a văzut secolul XVIII ca pe un punct de cotitură, când modernismul intransigent s-a eliberat de Biserică (fie ignorând-o, fie atacând-o) şi şi-a pus în practică erorile. ( … ) Începând cu secolul XVIII trăim într-o «lume nouă», o lume în care continuitatea a fost ruptă; nu mai este o lume a «datului», ci o lume care trebuie construită, O lume a fragmentelor cu care omul – acum împotrivă şi nu împreună cu natura şi Dumnezeu – încearcă să-şi construiască propria casă, propriul oraş, propria împărăţie – propriul Turn Babel”.

Tot pe parcursul secolului XVIII s-a prăbuşit şi ipoteza raţionalistă propusă de Descartes şi Bacon. În ultima parte a acestui secol a pătruns în sfera activităţii umane irationalul, aşa cum se observă în Revoluţia Franceză, ca şi în noul sens al irationalului şi al irealului din artă. Pentru Eugene, falsitatea ideii moderne de „progres” s-a dovedit în degenerarea inevitabilă a rationalismului şi umanism ului iluminist în irationalism şi subumanism. Umanismul, scria el, „este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare, iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a raţionalismului iluminist, dezvăluindu-l ca pe o încrengătură de minciuni şi decepţii, aşa cum este în realitate. Subumanismul ne învată că «umanismul» iluminismului, care neagă adevărata natură a omului ca şi chip a lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; irationalismul ne învată că «rationalismul» iluminismului, care divorţează de Dumnezeu – ultima «raţiune», nu este în fond raţional”.

Partea a treia, o examinare a Vechii şi a „Noii Ordini”, trebuia probabil să fie cea mai importantă secţiune a cărţii lui Eugene. Încă din aceasta partea cărţii, Eugene nu va ascunde că vede în nihilism rădăcina Revoluţiei în epoca modernă. A găsit o succintă definiţie a nihilismului în scrierile lui Nietzsche, în care vedea izvorul nihilismului filosofic: „Nu există adevăr; nu există stare absolută a lucrurilor – nici «lucru în sine». Doar acesta este nihilismul, şi încă într-o formă extremă”>. Potrivit lui Nietzsche, secolul XX va fi „triumful nihilismului”. Eugene scria că „nihilismul a devenit în vremea noastră atât de răspândit şi de universal, a pătruns atât de profund şi de firesc în minţile şi inimile oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un «front» pe care ar mai putea fi înfrânt”,

„Problema nihilismului”, explica Eugene, „este în profunzime o problemă de adevăr: este, într-adevăr, problema adevărului. ( … ) Nimeni, cu siguranţă – aceasta este accepţiunea comună – nu este atât de naiv, încât să mai creadă în «adevărul absolut»; adevărul, în epoca noastră iluminară este «relativ». Ultima expresie, să observăm – «orice adevăr este relativ» – este traducerea populară a afirmaţiei nietzscheene «nu există adevăr absolut»”. Eugene a remarcat că ,,«adevărul relativ» este reprezentat în epoca noastră de cunoaşterea ştiinţifică”, un sistem care operează cu ipotezele fundamentale că „orice adevăr este empiric, orice adevăr este relativ”. Aşa cum a arătat, fiecare dintre aceste afirmaţii este o contradictie în sine: „Prima afirma tie nu este câtuşi de puţin empirică, ci metafizică; a doua este ea însăşi o afirmaţie absolută”. Orice sistem de cunoaştere trebuie să aibă un prim principiu absolut, metafizic, „dar tocmai prin recunoaşterea unui asemenea principiu, teoria «relativităţii adevărului» se prăbuşeşte, dovedindu-se a fi o absolută contradicţie în sine”.

Dezvoltarea gândirii moderne, scrie Eugene, a fost „un experiment al posibilităţilor de cunoaştere a omului care şi-a asumat faptul că nu există Adevar revelat. ( … )

Concluzia acestui experiment este o negare absolută: dacă nu există Adevăr absolut, nu există deloc adevăr; căutarea adevărului în afara Revelaţiei a ajuns într-un punct mort. ( … ) Oamenii de rând nu mai aşteaptă de la omul de ştiinţă revelarea vreunui adevăr, ci aplicaţii tehnologice ale unei cunoaşteri care nu mai are decât o valoare practică. Aceste valori ultime pe care altădată oamenii le atribuiau adevărului sunt căutate în alte surse, iraţionale. Despotismul ştiinţei asupra vieţii practice este contemporan cu apariţia unor «revelaţii» pseudoreligioase; cele două – despotismul ştiinţei şi «revelaţiile» pseudo-religioase – reprezintă simptomele corelate ale aceleiaşi maladii: abandonarea adevărului”.

Mentalitatea nihilistă are ca unic scop fundamental distrugerea credinţei în Adevărul revelat şi pregătirea noastră pentru o „Nouă Ordine” în care nu va mai fi nici o urmă a „vechii” viziuni asupra lucrurilor, iar omul va fi singurul Dumnezeu. „Această mentalitate”, afirmă Eugene, „se manifestă în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc”. A observat că aceste fenomene se reduc la aproape patru tipuri sau etape diferite.

Primul stadiu pe care îl descrie este liberalismul, un nihilism mai degrabă pasiv decât deschis, baza neutră de dezvoltare a stadiilor mai evoluate. Sunt păstrate încă anumite crezuri ale Vechii Ordini, dar fără semnificaţia şi puterea pe care le aveau anterior. Dumnezeul pe care Îl mărturisesc liberalii, scria Eugene, „nu este o Fiinţă, ci o idee. ( … ) Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un «optimism» lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat”. Viziunea liberală despre guvernare este de asemenea neputincioasă, ivită din încercarea de compromis între două idei ireconciliabile: guvernarea întemeiată de Dumnezeu, în care suveranitatea este investită într-un monarh, şi guvernarea prin „poporul” suveran. „În secolul XIX”, scria Eugene, „acest compromis a luat forma «monarhiilor constituţionale», o încercare _ din nou – de a combina o formă veche cu un conţinut nou; astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt «republicile» şi «democraţiile» Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă. ( … ) Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sali în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată trezită, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului.”

Al doilea stadiu al dialecticii nihiliste este „realismul”, termen prin care Eugene a intenţionat să denumească diferite forme de „naturalism” şi „pozitivism” şi să indice doctrina popularizată chiar prin numele de „nihilism” de către scriitorul rus Turgheniev. Realismul, scrie Eugene, este simplificarea a tot ce există în numele celei mai „evidente” explicatii, reducerea a tot ceea ce oamenii au considerat «superior», creatiile minţii şi ale spiritului, la o dimensiune comună sau «primară»: materie, senzaţie, aspect fizic. (…).  Liberalul este indiferent faţă de adevărul absolut, o atitudine care rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; în cazul realistului, pe de altă parte, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, iar simplul ataşament faţă de lume devine devotiune fanatică fată de aceasta”. Eugene a dat ca exemple de „simplificare” realistă dictaturile socialiste ale secolului XX, cu soluţiile lor radical de simple pentru cele mai complexe probleme şi, mai profund, „ideile simpliste ale unor oameni ca Marx, Freud şi Darwin, care stau la baza întregii vieţi şi gândiri contemporane”.

Încercarea realismului de a eclipsa orice altceva în afara de realitatea materială a trezit o reacţie pe care Eugene a considerat-o al treilea stadiu al nihilismului: vitalismul. Utopia realistă care ameninţa să devină un sistem tehnologic inuman a provocat proteste în numele unor nevoi neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care în definitiv sunt la fel de esenţiale, chiar şi pentru o „fericire” pur lumească, ca şi cele mai evidente nevoi materiale. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme precum simbolismul, ocultismul şi diferite filosofii evolutive şi „mistice”. În această mişcare, „lamentare a absolut justificată pentru pierderea valorilor spirituale devine sursa fanteziilor subiective, pe de o parte, şi (uneori) a satanismului actual, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii «spirituale» şi, pe de altă parte, a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi realizează conexiuni cu totul arbitrare între fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii care s-au golit de conţinut. Pseudo-spiritualitatea şi pseudotradiţionalismul, luate separat sau împreună, fac parte integrantă din numeroase sisteme vitaliste”. În continuare, Eugene a indicat diverse alte manifestări vitaliste din societatea modernă apărute din căutarea neobosită a oamenilor „de a găsi un substitut pentru Dumnezeul care murise în inimile lor”. A arătat neliniştea mulţimii manifestată în politică, crime, media şi în arte; varietăţile „noii gândiri” şi ale „gândirii pozitive” care încearcă să exploateze şi să utilizeze o „forţă” vagă, imanentă; formele contrafăcute de „inţelepciune orientală” care pretind să invoce „puteri” şi „prezente”, căutarea fără discernământ a „conştiinţei”, a „realizării” şi a „iluminării”, precum şi „cultul naturii” cu elementele „primare” ale pământului, trupului şi sexului sunt toate manifestări ale acestei mişcări.

În stadiul vitalist, criteriul adevărului este substituit cu un nou standard: „vivificarea”, „vitalul”. Acest nou standard „dinamic”, spune Eugene, stă la baza criticii contemporane a artei şi a literaturii, ca şi a discutiilor despre religie, filosofie şi ştiinţă: „Nu există astăzi calităti mai pretuite în aceste domenii decât acelea de a fi «original» , «experimental» sau «incitant»; întrebarea despre adevăr, dacă se întâmplă să apară, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: «integritate» , «autenticitate», «individualitate».

În concluzia la discuţia despre această etapă, Eugene scria că „vitalismul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plictisului faţă de lume. ( … ) Vitalismul nu este produsul „prospeţimii”, al „vieţii” şi al „imediatului” pe care adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau), ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei civilizatii muribunde pe care vitaliştii o urăsc”. Astfel, credea Eugene, dincolo de vitalism nu mai poate exista decât un singur stadiu definitiv prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii. „Aici găsim”, scria el, „în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va linişti până nu le va reduce la inexistenţă.” Acesta a fost nihilismul neîmpăcatului revoluţionar rus Serghei Neceaev (modelul pentru Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski) şi al camaradului său, Mihail Bakunin, care, întrebat ce ar face dacă Noua Ordine la care visa ar lua fiinţă, a răspuns cu francheţe: „Atunci aş începe din nou să distrug tot ce am făcut”. În acelaşi spirit, scrie Eugene, „Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de principii”, iar Hitler a exclamat odată: „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Eugene a continuat această descriere a diferitelor forme de nihilism cu o cercetare amănunţită a surselor lor spirituale, fată ce scria: „Nu vom înţelege niciodată natura şi succesul nihilismului sau existenţa reprezentanţilor săi sistematici precum Lenin sau Hitler, dacă vom căuta sursa acestora în altă parte decât în voinţa fundamental satanică de negare şi de răzvrătire”. Negăsind nici o explicaţie raţionala pentru campania bolşevică sistematică de a dezrădăcina credinţa creştină, Eugene a văzut-o ca „război neîndurător pentru distrugerea singurei forţe capabile să stea împotriva bolşevismului si să-l «demaşte». Nihilismul este un eşec atât timp cât adevărata credinţă creştină se păstrează până şi într-o singură persoană”.

Oamenii moderni care, potrivit lui Nietzsche, L-au uucis pe Dumnezeu” în inimile lor, au acum un Dumnezeu mort, un gol imens în centrul credinţei lor. Dar acesta, scrie Eugen, nu este decât „un moment de criză şi tranziţie în istoria spirituală a omului”, la capătul căreia acesta aşteaptă apariţia unui „nou dumnezeu”. Omul modern, fireşte, nu a ajuns de unul singur în acest punct. „O inteligenţă subtilă”, scrie Eugene, „se află în spatele fenomenului nihilismului: este lucrarea satanei”.

După ce a înfăţişat miezul spiritual al nihilismului, Eugene a continuat cu discuţia despre programul „pozitiv” prin care încearcă să-şi urmeze scopurile satanice: „Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de Adevărul creştin, în care aceşti oameni îşi aveau rădăcinile. ( … ) Aici intră în joc violenta, virtutea specific nihilistă. După acest stadiu urmează tranziţia de la Revoluţia distrugerii la doritul paradis terestru, un stadiu cunoscut în doctrina marxistă ca „dictatura proletariatului”. În această fază, „realiştii”, atât comunişti, cât şi cei din lumea liberă, lucrează pentru întemeierea Noii Ordini „în care există pretutindeni organizare şi eficienţă, dar nicăieri iubire şi consideratie”. In „funcţionalismul” steril al arhitecturii moderne Eugene vedea semnele acestei etape de tranziţie, ca şi în mama planificării totale: în „controlul naşterilor”, în experimentele care urmăresc controlul eredităţii şi al nunţii si în toate schemele în care „precizia detaliului este unită cu o înfiorătoare insensibilitate” .

Eugene a atras atenţia asupra faptului că distrugerea Vechii Ordini si organizarea pământului nou nu sunt decât o pregatire pentru o lucrare mult mai însemnată şi mai ameninţatoare: „transformarea omului”. Acesta a fost visul lui Hitler şi Mussolini, ca şi al unor filosofi precum Marx si Engels care au văzut că va avea loc o schimbare magică în natura umană prin violenta revolutiei. Multi filosofi şi psihologi contemporani au dezbătut schimbările care au avut loc în umanitate în acest secol al violenţei, spunând că omul şi-a pierdut rădăcinile şi că individul a fost „redus” la nivelul cel mai primitiv şi mai elementar. O imagine a „omului nou” a fost portretizată în pictura şi sculptura contemporană care a apărut în cea mai mare parte după al doilea război mondial. „Noua artă”, scrie Eugene, „celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor, subumanitatea”. Dar dincolo de această imagine a sluţeniei lipsite de speranţă, există un curent de optimism care şi-a produs un om nou „pozitiv”, un om „deopotrivă idealist şi practic, pregătit şi nerăbdător să se confrunte cu problemele dificile ale zilei”. „Cele două imagini, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă”, scrie Eugene, „sunt de fapt una singură care se întemeiază pe moartea omului aşa cum a fost cunoscut până acum – omul care trăieşte pe pământ ca pelerin, privind spre rai ca spre adevărata lui locuinţă – şi arată naşterea unui «om nou» numai al acestei lumi, care nu cunoaşte nici speranţă, nici disperare, ci numai lucrurile care aparţin acestei lumi.”

Nihilismul, ajungând la capătul programului său, vădeşte care este scopul care îi stă la bază. Aşa cum spunea Eugene, diferitele concepţii despre „omul nou” aşa cum apar în realismul lui Marx sau în vitalismul numeroşilor ocultişti sau artişti – nu sunt decât schite preliminare ale supra omului pe care Nietzsche îl întrezărea dincolo de nihilism. Pentru că, după cum NIMICUL, dumnezeul nihilismului, nu este decât un gol şi o aşteptare care caută împlinirea în revelaţia unor „noi dumnezei”, la fel „omul nou” pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus şi l-a lăsat fără credinţă şi fără orientare, a devenit „deschis” şi „receptiv” la orice nouă descoperire, revelaţie sau comandă care trebuie să-l remodeleze în cele din urmă în forma sa definitivă. Şi în acelaşi timp cu crearea acestei noi specii umane, nihilistul luptă să creeze „o ordine cu totul nouă, o ordine pe care cei mai fervenţi apărători ai ei nu ezită să o numească «anarhie»”. În timp ce nihilismul este o problemă a adevărului, „anarhia este o problemă a ordinii – o problemă a tipului de ordine posibilă fără adevăr. ( … ) Nihilismul îi este sensul, anarhia -finalitatea”.

Eugene scria că potrivit mitului marxist „statul nihilist ( … ) trebuie să «spulbere- totul, lăsând loc unei ordini a lumii cu totul unice în istoria umanităţii şi pe care nu va fi nici o exagerare să o numim <<mileniul>>”. Visul revoluţionar al „mileniului anarhist” este un vis „apocaliptic”, o curioasă răsturnare a aşteptării creştine a Împărăţiei. Este „viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanică a Împărăţiei lui Dumnezeu”. Dacă nihiliştii consideră că scopul revoluţiei, „dincolo de nihilism”, este domnia „iubirii”, „pacea” şi „frăţietatea”, asta se explică prin faptul că „prin acceptarea transformării nihiliste a lumii, ei încep efectiv să trăiască în Împărăţia revoluţionară şi să vadă cu ochii lui Satan contrariul a ceea ce se vede prin ochii lui Dumnezeu”.

În partea întâi şi a doua, Eugene plănuise să dezbată ideile moderne care începuseră să îi schimbe pe oameni prin influenţa lor. În partea a treia dorea să descrie organizarea şi sisternatizarea acestor idei, ceea ce presupunea o nouă concepţie despre ordinea lumii (anarhismul), intemeiată pe o nouă concepţie despre adevăr (nihilism). In partea a patra trebuia să descrie „noua spiritualitate” care urma să înflorească pe aceste temeiuri, determinându-i pe oameni să le accepte în mod natural şi spontan, aşa cum altădată acceptau adevărul creştin.

În privinţa părţii a patra, deşi nu a depăşit stadiul notelor şi ciornelor, a încorporat 14 ani mai târziu multe idei din această secţiune în cartea sa Ortodoxia şi religia viitorului. La începutul acestei părţi dorea să înfăţişeze originea filosofică a „noii spiritualităţi”, pe care o vedea provenind din epoca lui Immanuel Kant şi a idealismului german, când raţiunea umană L-a înlocuit pe Dumnezeul înţeles până atunci drept centru al universului. Legat de această viziune „psihocentrică” mai există un corolar al filosofiei lui Kant: subiectivismul, ideea că „ceea ce eu experimentez este tot ce există”, sistematizarea adorării de sine.

Atât „psihocentrismul” cât şi subiectivismul au condus la ceea ce Eugene numea „cultul experienţei”. Când omul, iar nu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, este văzut ca centrul existenţei, omul se micşorează şi caută „inspiraţii” de moment care îl fac să-şi uite micimea umană. Cultul „experienţei religioase”, scria Eugene, este „substitutul pentru experienţa spirituală autentică în Iisus Hristos, pentru îndumnezeire şi mântuire”. Eugene dorea să clarifice „prăpastia dintre cele două experienţe: dintre experienţa centrată pe sine care poate fi «dobândită» (prin droguri, hipnoză sau alte forme de «spălare» a minţii; sau printr-o corectă viziune estetică sau «cosmică»), o experienţă foarte specială care îi poate oferi omului perspectiva altor realităţi decât cea cotidiană ( … ), dar rămâne incapabilă să-l schimbe pe om definitiv, iar în contextul modern tinde într-adevăr să facă o persoană să creadă că este cineva foarte «special» pentru că are această experienţă, conducându-l ulterior la pierderea în sine şi în iluzie; dintre această experienţă parţială care nu este «religioasă» în sine şi care poate fi demonică (faptul că omul modern nu are ca temei nici o viziune despre lume îl face complet orb în faţa demonilor) şi experienţa spirituală autentică, care este o reală întâlnire cu Dumnezeu … o experienţă vie care este plină de răbdare, de compătimire, smerită, plină de respect şi de încredere, o experienţă care nu este neapărat «plăcută» sau «satisfăcătoare», ci dimpotrivă, poate provoca multă suferinţă şi neplăceri, o experienţă care nu sfârşeşte în sine, ci în rai. .. ”

„Negarea lui Hristos de către omul modern se manifestă tocmai prin refuzul experienţei spirituale autentice, care este concretă şi plină de suferinţă; de asemenea, prin transformarea lui Dumnezeu într-un «simbol» sau într-o «întrupare» a vreunui principiu abstract, pe care omul şi-L poate introduce în minte, de unde să-L scoată când are chef pentru a «face o experienţă» cu El. ( … ) Toate acestea conduc la rădăcina aberaţiei moderne: refugierea omului în propria minte, fuga de realitate în puşcăria propriilor iluzii.”

Eugene observă mai departe că ocultismul şi filosofia „psihică”, care anterior reprezenta interesul mişcărilor „periferice”, Îşi găsesc acum o cale prin mai multe canale convenţionale. El a văzut similitudinea dintre cultul neo-teosofic al oamenilor cu o înţelepciune mult „dezvoltată” de pe alte planete şi încercările oamenilor de ştiinţă de a trimite şi primi mesaje radio de la asemenea fiinţe. ,,«Cercetarea psihică» de tip ştiinţific”, scria el, „va trebui să recunoască realitatea «comunicării spirituale», pentru că acestea sunt fenomene reale; dar oare aceleaşi forţe care le-au produs nu pot produce şi fenomene de comunicare radio? Iar dacă pot, atunci omul modern nu poate decât să «creadă» în ele, pentru că sunt «fapte». Acestea sunt posibilităţile care deschid drumul invaziei demonilor fată de care fenomenele «irationale» nu vor fi decât un joc de copil.”

Var fi mulţi profeţi care, observând receptivitatea spirituală a omului modern, vor prevedea venirea „epocii Spiritului”. Această epocă, fiind de fapt epoca „noului creştinism” şi a domniei lui Antihrist, urma să fie descrisă în partea a cincea, ultima secţiune a cărţii lui Eugene. Eugene observa cum O nouă unitate iminentă era gândită să înlocuiască unitatea în Dumnezeu a creaţiei Sale din „vechea concepţie despre lume”. Această unitate, spunea el, apare sub multe aspecte; statul universal, ecumenismul, „unitatea transcendentă a religiilor”, etc. toate fiind progeniturile „universalismului” iluminist. Apare în evoluţionism, inclusiv în evoluţionismul gânditorului romano-catolic Teilhard de Chardin, care a prezis absorbirea fiinţelor „evoluate” într-o minte cosmică. Mai alarmantă i se părea lui Eugene ponderea pe care o are acest universalism chiar în Biserica Romano-Catolică de astăzi. El vedea acest „nou creştinism” în expansiune ca pe un fel de „religie a umanităţii”, în care crezul creştin tradiţional într-un adevăr absolut este diluat pentru ca umanitatea să poată fi unificată sub stindardul „frăţietăţii” pământeşti.

Această religie seculară a lui Antihrist, observa Eugene, va fi o pseudo-tradiţie unificată. Această nouă „unitate” se va suprapune peste ordinea colectivistă a statului comunist. Bursa nu se va mai ocupa doar de nevoile sociale şi economice ale individului pe care comunismul urmărea să le satisfacă, ci şi de nevoile lui personale şi spirituale. Era comunistă, după ce îşi va fi împlinit scopul, se va încheia, iar acest moment va corespunde promisei „spulberări a statului” din doctrina comunistă.

Eugene explică de ce domnia lui Antihrist trebuie să aibă o dimensiune pseudo-spirituală. „Pacea” şi securitatea promise odată au fost împlinite, ele nu mai pot inspira nici un soi de idealism şi vor fi de-acum înţelese aşa cum sunt: condiţii şi mijloace iar nu scopuri. Amintind cuvintele Domnului; Nu numai cu pâine trăieşte omul, Eugene pune întrebarea; „Atunci când această problemă a organizării seculare, a guvernării şi a «pâinii» va fi rezolvată – atunci ce mai rămâne de făcut?” Întrebarea, poate, este reală: ce fel de circ va mai oferi noua lume oamenilor care au de-acum destulă pâine? Nu este pur şi simplu o problemă de „amuzament”; va fi o problemă vitală pentru noile guverne, pentru că dacă nu vor oferi circuri relativ inofensive, oamenii şi le vor inventa singuri şi e foarte posibil ca ale lor să nu fie deloc inofensive. Dostoievski vorbea despre asta cu un secol în urmă – oamenii, când li se va fi dat totul pentru a fi „fericiţi”, se vor întoarce asupra lor înşişi şi asupra lumii lor într-o frenezie a insatisfacţiei. Pentru că foamea omului nu poate fi săturată cu pâinea lumească; omul are nevoie de pâinea celeilalte lumi – sau de un substitut inteligent.

Iar necesitatea acestui substitut inteligent l-a condus pe Eugene să prevadă apariţia „epocii magiei” la care s-a referit anterior. Acesta este scopul idealismului utopic, ca şi al profeţiilor oculte: epoca abundenţei şi a paranormalului, când pseudo-religia lui Antihrist va fi validată şi făcută atractivă prin minuni şi semne. Eugene scria că „infinita «curiozitate» şi foamea spirituală a oamenilor va necesita şi un univers magic care să servească drept surogat pentru nevoile lor intelectuale şi spirituale atât de limitate acum. (…) Numai magia îi va ţine «fericiţi» pe oamenii care au de-acum tot ce îşi pot dori în această lume”.

Revăzându-şi observaţiile despre lumea modernă, Eugene scria că „este unică numai din perspectiva acestui satanic caracter iluzoriu şi a proximităţii ei de domnia lui Antihrist, care ni se pregăteşte”. Iar în ce priveşte „creştinii din urmă” care vor vieţui în ea, ei „nu pot decât să mărturisească Adevărul în faţă acestei lumi, chiar până la martiriul pe care lumea îl va cere de la ei, punându-şi nădejdea în Împărăţia care nu este din această lume, acea Împărăţie a cărei desăvârşită slavă nici nu o pot intui oamenii lumeşti, Împărăţia care nu va avea sfârşit”. .

Acesta era subiectul – Împărăţia Cerurilor care va dăinui după ce Împărăţia Omului va fi trecut în uitare cu care Eugene plănuia să-şi încheie cartea.

În cele trei decenii care s-au scurs de când Eugene a scris materialul pentru Impărăţia Omului şi Împăratia lui Dumnezeu, multe din cele discutate aici au devenit realitate. La zece ani după ce Eugene a scris despre visul nihilist al „lumii noi” – o lume fără „dragoste sau respect”, o lume a „planificării totale” şi a unei „alarmante insensibllităţi” – a fost legalizat avortul în Statele Unite şi, de atunci, aproximativ 30 de milioane de prunci nenăscuţi au fost ucişi pentru motive cât se poate de „practice”. Printr-un ordin executiv al preşedintelui Statelor Unite, corpuşoarele rnicuţilor avortaţi au putut fi utilizate în cercetarea medicală.

„Dezideratul experimentării” despre care scria Eugene la începutul anilor ’60 s-a dovedit şocant pe parcursul acelui deceniu, mai ales prin mişcările populare de tineret. În linii generale, aceste mişcări corespundeau cu descrierea pe care Eugene a face stadiilor nihilismului. Optimista mişcare „hippie” din anii ’60 şi de la începutul anilor ’70 a fost un exemplu de vitalism, ca reacţie la liberalismul mort şi la realismul uscat, în timp ce în anii ’80 şi ’90 şi-au făcut apariţia manifestări ale nihilismului distrugerii într-o cultură juvenilă mult mai fragmentată: elemente pesimiste, anarhiste şi satanice, care se produc mai ales în noua „muzică”, precum „punk”, „death rock”, „trash”, „metal” şi „rap”, Mai târziu, curentele contemporane de tineret, care au promovat drept eroi culturali oameni cum este blasfemiatoarea „Madonna”, demonstrează în mod clar afirmaţia lui Eugene potrivit căreia umanismul fără Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să degenereze în „subumanism”. În imaginea artificială şi orbitoare a omului pe care o propagă mass-media de astăzi şi la care aspiră tinerii putem recunoaşte împlinirea unei afirmaţii a lui Eugene făcută în 1961:

„Supraomul subumanist este o figură izbitoare – gol, mediocru, dar «colorat» pentru oamenii care nu cunosc şi nu pot concepe ceva mai bun.”

Cu un an în urmă, în august 1960, Eugene scria:   „Omul modern, în dragostea lui de sine, doreşte să exploreze orice posibilitate care i se deschide – şi de aceea trebuie să coboare mereu mai adânc în mocirlă, ca să găsească nişte murdării pe care nimeni altcineva nu le-a mai explorat. Cele mai josnice posibilităţi ale omului trebuie explorate în această epocă, drojdia trebuie dezgropată şi înfulecată … ” Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă. Iar în deceniile de după 1960 au fost atinse niveluri încă mai abjecte; şi, ceea ce este mai semnificativ, această grosolănie nu mai este rezervată grupurilor periferice ale decadenţilor şi ale artiştilor „conştienţi”, ci este promovată deschis pentru consumul de masă.

La televizor, la teatru, în magazinele cu aparatură electronică şi chiar pe rafturile magazinelor alimentare, unde oamenii pot fi „delectaţi” prin imagini de tortură, masacre umane şi trupuri schimonosite. Aceste forme provizorii de „delectare” amintesc de „circurile inofensive” despre care – aşa cum observa Eugene – cei care manipulează masele consideră că trebuie promovate ca nu cumva să apară cele care ar putea fi periculoase pentru noul sistem.

În domeniul „spiritualităţii”, curentele despre care scria Eugene s-au dezvoltat şi au prins avânt. „Mişcarea harismatică” apărută în anii ’60 şi ’70 prezintă toate

semnele „noii spiritualităţi” şi ale „noului creştinism” pe care le-a menţionat; şi trebuia să examineze această mişcare în ultima sa carte Ortodoxia şi religia viitorului. Mişcarea „New Age”, un stadiu infantil al „epocii magiei”, a devenit un circ pentru americanii avuţi pentru care „problema pâinii” a fost rezolvată. „Spiritualitatea centrată pe creaţie” care a apărut în cadrul Bisericii Romana-Catolice în ultimul deceniu corespunde afirmaţiei lui Eugene despre „noua spiritualitate” a lui Antihrist prin care omul va crede „într-o lume care este, ca şi persoana umană, în esenţă, «nevinovată», nefiind afectată de nici o «cădere». Eclectismul fără rădăcini a luat multe forme de când Eugene a scris pentru prima oară despre el în capitolul său despre vitalism. Cel mai popular reprezentant al acestui curent este Ioseph Campbell, ale cărui teorii asupra „mitologiei comparate” sună impresionant pentru cei care ei înşişi sunt lipsiţi de rădăcini, dar superficialitatea şi diletantismul acestuia sunt uşor de detectat de către cei care se întemeiază pe cultura şi religia tradiţională.

În sfera politicii, se poate pune întrebarea dacă prăbuşirea Cortinei de Fier şi a puterii comuniste în Rusia nu corespunde „spulberării statului nihilist” pe care a descris-o Eugene, după care urmează „o unică ordine mondială în istoria umanitătii”. Comunismul şi-a făcut treaba: a distrus eficient Vechea Ordine; iar acum trebuie să aibă loc o „deschidere” care să facă loc noului stadiu al programului nihilist. Aşa cum scria Eugene, epoca finală nu va mai fi caracterizată de dispute naţionale şi de privarea criminală a omului de nevoile sale elementare, ci de o „unitate” superficială a lumii şi de satisfacerea acestor nevoi prin intermediul substitutelor inteligente.

Cu trei decenii înainte de prăbuşirea puterii sovietice, Eugene scria următoarele cuvinte, care au menirea să ne dezmeticească prin caracterul lor profetic:

„Violenţa şi negarea sunt, în mod cert, o lucrare preliminară; dar această lucrare nu este decât o parte a unui plan mult mai larg al cărui sfârşit promite să fie nu ceva mai bun, ci ceva incomparabil mai rău decât epoca nihilismului. Dacă în vremea noastră sunt semne că epoca violenţei şi a negării e pe sfârşite, asta nu înseamnă că nihilismul a fost «depăşit» sau «înfrânt», ci doar că şi-a încheiat misiunea şi nu mai este util. Revoluţia, probabil, începe să evolueze de la faza ei răuvoitoare la una mai «binevoitoare» – nu pentru că şi-a schimbat intenţia sau direcţia, ci pentru că se apropie de atingerea ultimului scop pe care nu a încetat niciodată să îl urmărească; satisfăcută de succesul ei, se poate pregăti să se relaxeze savurându-şi victoria”, în timpul epocii „glasnostului” de la sfârşitul anilor ’80, preşedintele partidului comunist din Rusia spunea poporului că de acum comunismul nu mai trebuie să se situeze pe o poziţie ostilă faţă de restul lumii, pentru că există pretutindeni în lume organizaţii care, deşi nu se numesc „comuniste”, urmăresc acelaşi scop. Francmasoneria, mişcarea „New Age”, sectele evreieşti şi pseudo-creştine, marile puteri economice şi o mulţime de grupuri politice de interes – toate au dorinţa comună de a instaura „o nouă ordine mondială în istoria umanităţii”, absolut distinctă de Vechea Ordine a concepţiei tradiţionale creştine despre lume. Şi liderii politici ai Statelor Unite au ridicat, conştient sau inconştient, stindardul „noii ordini mondiale”.

În împărăţia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu Eugene scria: „Ultima speranţă pentru omul modern este de fapt o altă iluzie; speranţa într-o nouă epocă «dincolo de nihilism» este ea însăşi o expresie a ultimului obiectiv din programul Revoluţiei. Şi în orice caz, marxismul nu este singura doctrină care promovează acest program. Nu există astăzi nici o putere al cărei guvern să nu fie «revoluţionar»; a nu recunoaşte ideologia Revoluţiei în <<climatul intelectual>>, contemporan ar însemna, în mod evident, să te condamni la vulnerabilitate politică. ( … ) În aparenţă, boala nihilistă este lăsată să se «dezvolte» până la capăt; scopul Revoluţiei, iniţial halucinaţia câtorva minţi înfierbântate, a devenit scopul întregii umanităţi. Oamenii sunt epuizaţi; Împărăţia lui Dumnezeu este prea departe, calea creştin-ortodoxă este prea strâmtă şi prea grea. Revoluţia a acaparat «spiritul veacului» şi împotrivirea faţă de acest curent puternic este mai mult decât poate face omul modern, pentru că acest efort presupune tocmai cele două lucruri pe care nihilismul a încercat să le anihileze cu desăvârşire: Adevărul şi credinţa.”

Oferind o critică exhaustivă a mentalităţii moderne, Eugene a intenţionat să facă mai mult decât să arate cititorilor săi că aceasta este falsă, iar creştinismul tradiţional adevărat. El credea că, în afară de mărturisirea Adevărului creştin, trebuie să recunoaştem în noi înşine neadevărul, nihilismul care ne sufocă în aceste timpuri pestilenţiale. „Nihilismu”epocii noastre există în toţi”, scria el, „iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare – dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic”.

Eugene lucra la Împaratia Omului şi Împaratia lui Dumnezeu într-o vreme când mulţi gânditori, inclusiv creştini, printre care şi Thomas Merton, vorbeau despre. „criza” epocii moderne. Pentru Eugene, această criză – o consecinţă directă a abandonării Adevărului absolut şi a uitării lui Dumnezeu – nu poate fi înfrântă decât pe câmpul de luptă al sufletului uman. „Interpretările facile ale «crizei» – scria el -, ale «alegerii» care stă înaintea noastră abundă; acceptarea oricăruia dintre chipurile acestor interpretări iluzorii este o osândă, Adevărata criză se află acum, ca dintotdeauna, în noi înşine; este acceptarea sau negarea lui Hristos. Hristos este criza noastră; El ne cere totul sau nimic, iar această «problemă» pe care ne-o pune înainte este singura care cere un răspuns. ( … ) Îl alegem pe Dumnezeu, singurul care ESTE, sau pe noi înşine, nimicul, abisul, iadul? Epoca noastră se întemeiază pe nimic; dar acest nimic, inexplicabil pentru noi, prezintă în modul cel mai clar şi inconfundabil, pentru cei care mai pot să perceapă acest lucru, criza tuturor oamenilor, din toate timpurile. Epoca noastră ne spune, dacă suntem în stare să ascultăm, să-L alegem pe Dumnezeul cel viu.”

Read Full Post »

Prolog

 Un proverb grecesc zice că: Diavolul are multe picioare. El o poate lua pe multe căi, dintre care unele sunt foarte dureroase. De aceea, este cât se poate de capabil să te prindă în orice moment.

 Mediumi, ocultism, astrologie ş.a.m.d. sunt căi pe care diavolul calcă.

Cum şi de ce, vom încerca să aflăm acum.

 1.1 Vise

 Să credem oare în vise? Dacă aveţi un vis care vă spune că vi se va întâmpla ceva rău, oare îl veţi lua in serios sau nu-i veţi da nici o atenţie?

 Există vise omeneşti, vise drăceşti şi vise trimise de Dumnezeu. Singurele vise adevărate sunt cele trimise de Dumnezeu.

 Visele omeneşti

 Săracul la firimituri visează, zice un proverb grecesc. Ce înseamnă acest lucru? Ei bine, înseamnă că ceea ce săracul are în minte (în acest caz, hrana), acelaşi lucru vede şi în vise. Cu alte cuvinte, orice avem în minte, orice ne deranjează în subconştient se poate transforma în vis. În cartea ei – Introspecţia, Karen Horney, psihiatru de renume internaţional afirmă că visele sunt glasul aspiraţiilor noastre.

 Visele drăceşti

 Diavolul sădeşte tot felul de gânduri în minţile noastre. În această lucrare, cel rău nu se limitează numai la perioada când noi suntem treji, ci continuă şi atunci când suntem adormiţi de-a binelea. Astfel este foarte posibil ca noi să vedem în visele noastre lucruri care vin chiar de la vrăjmaş.

 Este firesc ca, prin visele noastre. vrăjmaşul să încerce să ne facă rău, să ne îngrozească, să ne ameninţe şi aşa mai departe. Din acest motiv, noi Îi cerem Domnului în fiecare seară să ne dea somn uşor şi de toată nălucirea Satanei nestrămutat.

 Visele dumnezeieşti

 Şi Dumnezeu poate vorbi oamenilor prin vise. În Sfânta Scriptură găsim o mulţime de exemple de acest fel, precum visele Faraonului tâlcuite de Iosif (Facere, capitol 41).

 Cum să deosebim visele

 Sfântul Ioan Scărarul ne sfătuieşte şi ne îndeamnă: „Crede numai acelor vise ce-ţi vestesc osăndă veşnică şi judecată. Dar, dacă acestea îţi pricinuiesc deznădejde, atunci ele sunt de la dracul”.

 Deci:

• Visele drăceşti ne îngrozesc şi ne fac să deznădăjduim.

• Visele dumnezeieşti (singurele adevărate) ne arată osănda şi judecata. Ne trezim din ele îngrijoraţi, neliniştiţi, dar in mod pozitiv, adică în privinţa mântuirii sufletelor noastre.

 • Visele omeneşti nici nu ne ingrozesc, nici nu ne aruncă în deznădejde, nici nu ne aduc pocăinţă spre mântuirea sufletelor.

 1.2. Superstiţiile

 În vremurile de demult. superstiţiile erau foarte răspândite mai ales in zonele rurale. Acum, când viaţa în general s-a schimbat atât de mult, multe dintre aceste superstiţii sunt pe cale de dispariţie. Unele dintre ele încă mai circulă; de acestea ne vom ocupa acum.

 Anul Nou

 Toată lumea speră că noul an va începe cu bine şi va continua în acelaşi fel. Pentru aceasta. unii dintre noi ne şi rugăm. Totuşi, unii oameni aruncă o privire superstiţioasă şi recurg la .farmece”.

 Ei inaugurează noul an cu mâncare, băutură şi distracţii. Consideră că noul an nu va fi de bun augur dacă nu-l vor întâmpina în spirit de sărbătoare şi cu chefuri. Se tem ca nu -cumva anul să fie aducător de necazuri.

 Ei joacă cărţi sau joacă pe bani. din acelaşi motiv; dacă sunt norocoşi la începutul noului an, întregul an fi unul norocos.

 Merg la biserică în ziua de Anul Nou pentru a avea noroc (nu din cuvenita evlavie). Se împărtăşesc, tot pentru a avea noroc (nu „pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci”).

 Cu toate acestea, un nou an intră în vieţile noastre în fiecare clipă. Fiecare minut pe care-l trăim este şi un nou an. Astfel că ceea ce se-ntămplă de Anul Nou se-ntâmplă şi în fiecare minut al zilei. Fiecare clipă este ziua de Anul Nou.”

 Dacă vreţi ca în noul an să vă meargă bine, atunci folosiţi acest An Nou continuu, de fiecare zi, într-un mod cât mai avantajos. Faceţi bine „aici şi acum”,

 Fiecare clipă, minut, an etc. e un microcosmos ce poate recapitula o întreagă existenţă, viaţă, eveniment, un intreg macrocosmos aflat cumva in afara noastră; te poţi gândi într-o clipită la trecut, poţi lua, în consecinţă, o decizie, şi începe o nouă viaţă. Pentru slăbiciunile umane şi în memoria unor evenimente, Dumnezeu a răndutt anumite perioade bine definite care iau, în general, forma unor sărbători. Omul păcatului a rănduit şi el, de-a lungul timpului, perioadele, sărbătorile lui. Hristos a binevestit anul bineplăcut Domnului (Luca 4, 19); În acest an noi ne aducem aminte să prăznuim pe, să ne facem contemporani În mod tainic cu Hristos, cu viaţa Lui. Acesta este anul cel adevărat, pe care noi. printr-o fulgerare de-o clipă sau de-un an, suntem datori să-l actualizăm în viaţa noastră, ca o comuniune cu Hristos, şi ca sens al vieţii noastre

 Întâlniri cu ghinion

 Dacă dimineaţa vă aflaţi pe drumul către locul de muncă şi se-ntămplă să întâlniţi un infirm, un orb – sau, în Grecia, un preot! – se poate să priviţi intălntrea ca pe un semn rău.

 De fapt, „semnul rău” nu este întâlnirea cu pricina. Este propria voastră credinţă şi superstiţie. Este un semn sigur al faptului că vă aflaţi într-o profundă inşelare.

 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că felul în care îţi merge în acea zi nu depinde de cel pe care-l întâlneşti prima dată dimineaţa. Ziua îţi va merge rău atunci când trăieşti în păcat. Aşa că. atunci când pleci de acasă, fereşte-te de întâlnirile cu păcatul.”

 La nunţi

 Atunci când superstiţioşii au de gand să se însoare, primul lucru de care vor să se asigure e acela ca nunta să nu cadă într-o zi „cu ghinion”, precum ziua de vineri sau data de 13. Aceasta, după Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este numai o gândire prostească, ci chiar una drăcească. Pentru ei, fericirea depinde de date şi nu de strădaniile personale. Un proverb grecesc zice că Fiecare zi este a lui Dumnezeu. iar acesta este modul în care trebuie să o privim.

Unii oameni întreabă: .. Se cuvine ca doi fraţi să se căsătorească în acelaşi timp?”

Ceea ce contează aici este învăţătura Bisericii, iar Biserica nu interzice acest lucru . .. Se cuvine oare – întreabă ei – ca aceeaşi familie să aibă o înmormăntare şi o nuntă în aceeaşi lună (sau în şase luni)?” Acelaşi lucru se aplică şi aici: Biserica nu interzice acest lucru.

 După naşterea unui copil

 Există o diversitate de superstiţii legate de femeile lăuze. De pildă:

 • Nu este bine ca noile mame să călătorească înainte de ziua a patruzecea.

 • Nu este bine ca noile mame să iasă noaptea afară şi aşa mai departe.

 Singurul lucru stabilit de Biserică este că femeii nu-i este îngăduit să intre în biserică, nici, bineînţeles, să se împărtăşească înainte de slujba din ziua a patruzecea.

 La înmormântări

 Iată câteva din superstiţiile asociate cu înmormântarea:

 • Unii oameni cred că este semn rău să te uiţi atunci când un mort este scos din casă.

 • Unii sparg un obiect, adesea o farfurie, pentru a îndepărta nenorocirea (de parcă moartea s-ar teme de farfuria spartă!).

 • Alţii se rup de Biserică timp de un an de zile! – din nou, de parcă ruperea de Biserică timp de un an va fi de natură să înlăture răul.

 Iată cum lucrează răul, iată, de fapt, cum vine. Răul aduce răul. Sfântul Nicodim Aghtontul zice: „Ce faci, om nesocotit? Nu ştii că prin aceea că nu te duci la biserică te faci vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi? Te pui în vrăjmăşie cu El pentru că una din rudeniile tale a murit? Şi cine eşti tu, care te războieşti cu Dumnezeu, Care face totul pentru binele nostru, atât în viaţa cât şi la moartea noastră?”.

 1. 3. Ochiul pizmaş (Deochiul)

 Lucrarea diavolului

 Atunci când o persoană invidioasă vede ceva bun la alta. ea va suferi. În cazul, diavolului se întâmplă acelaşi lucru. Diavolul şi invidioşii îi pizmuiesc pe ceilalţi. care fac binele. Aceasta este caracteristica lor comună. Diavolul o exploatează din plin. Se foloseşte de ea pentru a-şi extinde răutatea şi la alţii. Cu alte cuvinte. o privire perspectivă pizmaşă devine un comportament sau o călăuză prin care se răspândeşte otrava diavolului. Deochiul – zice Sfântul Vasile cel Mare – este o acţiune a diavolului săvărşită de oamenii plzmaşi.” Într-o rugăciune a Sfântului Vasile se cere: ….. risipeşte orice lucrare a diavolului. orice atac drăcesc”.

 Aceasta înseamnă că ochiul pizmaş NU este, de exemplu, o banală durere de cap. o ameţeală obişnuită sau altceva. Hotărât, este ceva TERIBIL, ceva îngrozitor, ceva de nesuferit, ceva DRĂCESC. Martori oculari relatează că un sătean avea un cal frumos. O persoană invidioasă, uitându-se la el, a zis: „Ce cal frumos!”, iar animalul a căzut mort chiar atunci. Este cu siguranţă o acţiune a diavolului .

 Povestea de mai sus scoate în evidenţă faptul că numai cei plini de răutate au acest deochi în ei: „Risipiţi orice otravă a oamenilor stricaţi şi pizrnăreţt” (din Rugăciunea împotriva pizmei).

 Pe cine vatămă „deochiul”?

 Evident, fiindcă deochiul este o acţiune a diavolului, el poate vătăma pe oricine care este lipsit de apărare, care nu este înzestrat cu armele necesare înfruntării diavolului şi a meşteşugtnlor sale: rugăciunea. postul, spovedania şi Dumnezeiasca Împărtăşanie.

 Iată de ce:

 • Sfinţii nu sunt vătămaţi.

• Preoţii. de asemenea, nu sunt vătămaţi (din pricina preoţiei).

• Nu sunt vătămaţi nici credincioşii care iau parte la viaţa liturgică a Bisericii.

 Izgonirea deochiului

Rugăciunea

 Dat fiind faptul că deochiul este o acţiune a diavolului, este trebuinţă de o rugăciune specială pentru a-l exorciza. Biserica Ortodoxă a stabilit o rugăciune deosebită împotriva deochiului. prin care diavolul este alungat.

Rugăciunea este citită numai de către preot.

 Tentative păcătoase de exorcizare

 Să presupunem că aţi fost afectaţi de deochi şi, în loc să vă duceţi la un preot, vă duceţi la o femeie „specializată” în astfel de cazuri. Dacă faceţi aceasta. atât voi cât şi femeia săvârşiţi un păcat.

 Păcătuiţi prin aceea că dispreţuiţi pe slujitorul numit de Dumnezeu (preotul), mergând şi bătând la uşa unui străin. Iar femela aceea subminează pozitia preotului.

 Pentru a fi mai clar:

 Laicii, ca unii care nu sunt hirotonit, nu au dreptul să facă semnul crucii asupra altor oameni într-un mod sacramental. De ce nu-ţi faci singur semnul crucii? De unde această sfinţenie în mâinile acestor oameni?

 Deoarece nu sunt preoţi, este evident că nu pot săvărşi nici o Taină, precum. să zicem. Taina Mirungerii. Cu toate acestea. unele femei îndrăznesc să facă aceasta. Îşi „sfinţesc” singure puţin ulei şi-şi fac semnul crucii cu el! V-aţi întrebat vreodată de ce nu folosesc ulei dintr-o candelă?

 În ritualurile lor. acestea amestecă cuvinte bisericeşti cu altele. din altă parte (adică de la diavolul). Oare rugăciunile Bisericii au nevoie de o întărire venită de la cele ale diavolului? În final, care cuvinte vor da roade? Cele ale Bisericii sau cele ale diavolului? Oare Domnul va da vreo atenţie rugăciunilor spurcate?

 Şi să nu spui: „Dar, de îndată ce femeia ma exorcizat, m-am simţit din nou bine”.

 • Poate fi pe fond psihologic,

 • Poate să fi fost diavolul acela care te-a făcut bine.

 Un prilej de luare aminte

 Pe 2 martie 1998. un oarecare domn din Patras, Grecia, mi-a spus despre ceea ce i s-a întâmplat cu cincisprezece ani în urmă. Pe scurt:

De la vârsta de 14 ani, familia lui îl ducea periodic pentru a fi exorcizat. Dar acesta era doar un pretext de care diavolul voia să se folosească. El a început să aibă puterea deochiului. Celor pe care-i admira? li se întâmpla câte ceva rău. Putea. de exemplu, să se uite la o femeie care merge pe stradă, iar aceasta să se împiedice sau să-şi scrântească piciorul.

 În Joia Mare din anul 1983, el a participat la Denia Patimilor din seara respectivă la biserica Sfântul Spiridon, în Atgaleo. Deodată, în momentul cel mai important al slujbei, s-a simţit rău. Mintea i s-a înceţoşat cu totul. Comunitatea a început să se clatine în faţa ochilor lui. În acelaşi timp, l-a cuprins o transpiraţie rece. Nemaiputând sta în picioare, a ieşit afară. O femeie – cea care adesea îl „exorciza” – s-a luat după el. Apropiindu-se de el, l-a întrebat ce s-a întâmplat. A început apoi să-I „exorcizeze” din nou, zicând nişte „rugăciuni” ciudate, care nu erau decât invocaţii către draci.

 În clipa aceea, acest domn a observat ceva care l-a şocat profund. Faţa femeii se schimbase. Înfăţişarea-i devenise atât de oribilă, încât nici nu te puteai uita la ea. În acelaşi timp, pe faţa ei apăruse o strâmbătură ciudată. Gura îi semăna mai mult cu un bot de fiară sălbatică. Din poalele rochiei a scos un farmec pentru noroc. „Ia asta – îi spune acestuia. Poartă-l şi nimic nu te va vătăma.”

 El „şi-a revenit…” cu ajutorul invocaţiilor ei satanice (adică cu ajutorul diavolului).

 După această experienţă de neuitat, omul n-a mai pierdut mult timp şi s-a dus direct la spovedanie. Şi-a recăpătat pacea sufletului şi, ceea ce-i mai important, a încetat să-i mai deoache pe oameni.

 1.4.Astrologia

Aceasta se poate împărţi în două categorii:

 Zodiacul – acesta are de-a face cu luna în care ne-am născut.

 Horoscoapele – acestea sunt zilele din calendar care depind de poziţia stelelor.

 Zodiacul

 Descriere :

 Există douăsprezece semne (unul pentru fiecare lună). Ele se numesc: Balanţă, Berbec, Scorpion şi aşa mai departe. Oamenii care se interesează de acestea cred că, depinzând de luna în care s-au născut, ei vor depinde de un semn zodiacal. Iar depinzând de semnul corespunzător ei vor avea caracterul aferent. Cu alte cuvinte, ceea ce eşti nu depinde de tine, ci de semnul tău zodiacal.

 Influenţa fiecărui semn începe în jurul datei de 21 a fiecărei luni. continuând în luna următoare; de pildă. Scorpionul aparţine lunii noiembrie. Acesta „îşi exercită influenţa” începând cu ziua de 23 octombrie şi se sfârşeşte pe 22 noiembrie. Astfel, dacă ar fi să te naşti în acest răstimp (chiar la ora 24 fără un minut în ziua de 22 noiembrie), atunci vei avea caracterul asociat cu Scorpionul, a cărui trăsătură este perfidia !

 Fireşte, nu se poate spune că este vina ta că eşti aşa. Eşti o victimă! Semnul este de vină, momentul naşterii. Ar fi fost altfel dacă mama şi-ar fi început travaliul ceva mai devreme, ai fi fost născut cu un minut înainte de ora 24, pe 20 octombrie, ai fi fost în Balanţă. În acest caz ai fi fost diferit ca persoană, ai fi avut o fire diferită. Ai fi fost cinstit şi bun, toate din pricina bunului tău semn zodiacal.

 Dacă un prieten de-al tău are acelaşi semn, atunci el sau ea va avea acelaşi caracter ca şi tine. Dacă există vreo diferenţă, aceasta s-ar datora faptului că aţi fost născuţi în zile diferite (horoscop vine din greceşte şi înseamnă „a te uita la ceas”).

 Întrebări :

 Dar, despre gemeni – care au acelaşi semn zodiacal şi acelaşi horoscop, dar, cu toate acestea, sunt diferiţi – ce putem spune? Unul poate fi temperat, altul mai mănios: unul poate fi nesincer, altul cinstit şi aşa mai departe. În acest caz, ce pretenţii am putea avea de la zodiac şi horoscop?

 Pe de altă parte, unii oameni au semne zodiacale diferite, dar, cu toate acestea, manifestă însuşiri de caracter asemănătoare. Cum putem explica acest fapt prin prisma zodiacului?

 Să zicem că există gemeni identici, cu acelaşi semn zodiacal, acelaşi horoscop şi aceleaşi însuşiri. Unul este la fel de avar şi vulgar ca şi celălalt. Dar unul dintre ei „vede lumina” şi devine milostiv, credincios creştin, chiar monah sau monahie. Cu toate acestea, celălalt rămăne la fel ca mai înainte. Cum poate fi explicat acest lucru?

 Dacă, de exemplu, eşti Scorpion şi vrei să scapi de presupusa perfidie asociată acestui semn, pot oare oamenii să creadă că semnul zodiacal în sine te-ar putea împiedica de la a face aceasta?

 Pe scurt

 • Personalitatea noastră nu se formează şi nu este formată de factori externi care acţionează independent de voinţa noastră, ci de factori interni, precum modul de găndire şi voinţa liberă.

 • Vai de „soarta” noastră, dacă am fi nişte roboţi controlaţi, dependenţi de obiecte neînsufleţite (semne zodiacale şi horoscoape)!

 Horoscoapele

 Cei ce se ocupă cu astrologia consideră că horoscopul pentru fiecare în parte determină evenimentele de zi cu zi pe care le trăim (viaţa) şi chiar viitorul! Cu alte cuvinte, orice ţi s-ar întămpla de-a lungul vieţii este scris în horoscop. Aşa că n-are nici un rost să ne facem probleme sau să tânjim după un viitor mai bun. Astrologn care vă cercetează horoscopul vă pot spune ce soartă veţi avea. În Grecia era cineva care-şi făcea reclamă astfel: „Prin horoscopul tău, îţi pot prezice cursul vieţii”. Prostii!

 Luaţi aminte aici. Oare tu, persoană cu cap, ratională. te vei încredinţa de viitorul tău cu ajutorul unui obiect neînsufleţit, şi NU prin credinţa în Pronia lui Dumnezeu? În primul caz. dacă horoscopul îţi aduce ceva rău, nu-ţi vei permite să reacţionezi cumva sau să-l respingi. Dar, dacă Dumnezeu îţi aduce ceva „rău”, murmuri şi te plângi. Ai fi în stare să-L resping; şi pe Dumnezeu! Dar pe horoscopul tău nu …

 Nu-i aşa că n-ar strica un strălucit exemplu de credinţă? Nu-i aşa că n-ar strica un admirabil exemplu de dreaptă socoteală?

 Cei care cred în horoscop, n-au nici credinţă şi nici nu sunt raţionali. Oamenii care cred în horoscop sunt aceia care n-au credinţă şi nici dreaptă socoteală.

 Este oare cu putinţă?

 Stelele sunt neînsufleţite. Şi asta nu e tot.

 Ele se află la milioane de ani lumină. Dacă ar avea ochi. ar vedea uriaşul pământ ca pe o mică aşchie sau nu l-ar vedea deloc. Închipuiţi-vă cum v-ar vedea pe voi, cei care trăiţi pe această aşchie. V-ar vedea ca pe ceva minuscul: chiar ni se cere să credem că stelele care sunt NEÎNSUFLETlTE. moarte, pot fi „deranjate” pentru chestiuni legate de viitorul a ceva aşa de minuscul?

 În plus, iată o dovadă practică: la sfârşitul anului 1987, astrologii au prezis „soarta” unor personalităţi proeminente pentru anul 1988.

 • Puternicului Mihail Gorbaciov i-au spus:

 „În 1988, el va divorţa de soţia lui – Raisa. Ei bine, nu s-a întâmplat. Ei încă rămăseseră un cuplu fidel, când, în 1999, doamna Gorbaciov a murit.

 • Cristinei Onassis i-au prezis: „În 1988, ea se va căsători”. În 1988. Cristina Onassis a murit!

 • Girolamo Cardano (1501-1575) a fost un eminent matematician, medic şi, notaţi, astrolog. El a stabilit horoscoapele pentru mai mulţi oamenii celebri, apoi pentru sine însuşi. Anticipând că va trăi 75 de ani, şi având o sănătate foarte bună în momentul plinirii vremii, el şi-a salvat reputaţia printr-un tertip foarte simplu: sinuciderea!

 Deşi în vremea lui Cardano era un lucru obişnuit ca oamenii de ştiinţă să creadă în astrologie, astăzi nu mai este aşa. O sută nouăzeci şi doi de oameni de ştiinţă din toată lumea, dintre care nouăsprezece au luat premiul Nobel, s-au opus astrologiei. descriind-o ca fiind „mitologie”. Cu toate acestea. unele sărmane suflete încă mai cred că este „înţelepciune”.

 Aceste „sărmane suflete” constituie mai ales o parte din masa manipulabilă de oameni, atenţi la „informaţiile” ce se scurg din mass-media, cei care se lasă „raţionalizati” de alţii spre paguba propriei conştiinţe de sine. La horoscoape şi la alte promisiuni – fie ele de ordin social, politic sau cultural – pentru o viaţă „mai bună” sunt atenţi in general cei care privesc această viaţă ca fiind singura realitate posibilă: oameni ce se simt „aruncaţi in lume”, în mreaja influenţelor demo[no]cratice de tot felul. Numai Cel ce a creat această lume – căreia i-a dat un sens precis – ca oamenii care trăiesc în ea să se ridice deasupra tuturor determinismelor – ne poate salva din toate mrejele şi horoscoapele acestei lumi .

 I.5.Ghicitori şi vizionari ” Vizionarii”

 Mediumii şi oamenii care prezic viitorul folosind frunze de ceai sau zaţ de cafea afirmă sus şi tare că au „darul” depistării unei anumite persoane sau a faptului că o anumită familie a fost blestemată şi că ei pot afla cine a blestemat-o. Să fim serioşi, nu cumva aceştia îşi bat joc pur şi simplu de oamenii obişnuiţi?

 Răposatul Arhimandrit Haralambos Vasilopoulos a fost duhovnicul multor asemenea inşelători care s-au pocăit; el obişnuia să-i întrebe:

 – „De ce te-ai amestecat în lucrarea diavolului?”

– „Pentru bani”, răspundeau ei.

– „Când clienţii voştri vă întrebau ceva, ce le răspundeaţi?”

– „Pur şi simplu îi prosteam.”

 Aceştia mărturiseau cu toată sinceritatea că înşelau oamenii. „În spatele mediumilor [ş.a.m.d.] nu veţi găsi decăt înşelăciune şi lăcomie”, notează răposatul preot in observaţiile sale.

 Aceşti amatori într-ale ocultismului se mai laudă şi cu faptul că-ţi pot găsi o persoană sau un obiect. Chiar aşa?! Dacă sunt aşa de isteti în a găsi oameni, de ce nu-şi folosesc puterile pentru a ajuta poliţia să-i găsească pe cei care sunt un pericol pentru societate’? Există. o mulţime de recompense pentru găsirea oamenilor căutaţi. Aceasta ar putea fi o afacere foarte prosperă!

 Fără îndoială că ar vrea, dar nu pot. Tot ce pot face este să-i prostească pe oameni.

În 1969, în Atena, era un om care iubea cu foc o femeie măritată. Era foarte pornit să se căsătorească cu ea, dar ea nici nu voia să audă. Într-o zi, i-a făcut o festă şi a convins-o să se urce în maşina lui. A dus-o până la Muntele Pamassos. Bineînţeles că a încercat totul pentru a o convinge să se răzgândească, dar ea era de neînduplecat. Urmarea a fost aceea că, la un moment dat, a smucit volanul în aşa fel încât a deviat către o stâncă, care i-a trimis drept la moarte pe pietrele din adâncul prăpastiei adânci de 700 de metri.

Acasă, familia aştepta ca femeia să se întoarcă, A trecut o zi, a trecut alta. Nici un semn de la ea.

Mama ei a făcut apel la un medium. L-a plătit frumos. Tot ce voia era să afle unde se află fiica ei. Răspunsul a fost următorul: „Fiica ta este bine şi în viaţă. În acest moment ea se plimbă pe o stradă aproape de Pireu”.

Atunci când vizitaţi „vizionari” ca aceştia, vă costă … Îşi bat joc de voi şi, în plus, îi mai şi plătiţi. Le daţi o grămadă de bani şi totul pare în regulă. Nici nu puneţi la socoteală. Dar dacă un preot ar veni şi v-ar citi o slujbă, acestuia îi daţi ceva acolo, „puţin”, după care nu mai încetaţi a vă plânge de faptul că trebuie să-l plătiţi.

 Există totuşi anumiţi mediumi folosiţi de poliţie in cazuri greu de rezolvat. Poliţiştii care le cer ajutorul sunt interesaţi să afle cu orice preţ cine este autorul unei crime sau al unei spargeri, Nu işi dau seama că şi diavolul joacă rolul „justitiarului” atunci când ştie că oamenii îi pică în cursă.

 ” Ghicitorii”

 Oamenii care citesc în frunze de ceai, în zaţ de cafea, în cărţi şi aşa mai departe, spun că pot prezice viitorul.

 De parcă ar fi cu putinţă ca secretele tale şi viitorul tău să fie conţinute de o ceaşcă sau un pachet de cărţi (mai degrabă un pachet de minciuni)! Dacă aceştia nici măcar nu ştiu ce s-a întămplat în trecut. cum pretind ei că pot prezice viitorul?

 Aminteşte-ţi: dacă-i vizitezi, plăteşti. Deci vor bani. Pentru ce? De ce nu-şi folosesc puterile pentru a „prezice” numărul câştigător de la loterie sau să parieze pe fericitul rezultat al unui meci de fotbal sau al unei curse de cai? Dacă ar face acest lucru, n-ar mai fi nevoiţi să ceară bani de la clienţi.

 Ar vrea din tot sufletul, dar nu pot. Tot ce pot face e să fie gata să dea de naivi.

 Sfântul Ioan Gură de Aur le spune celor care cred în astfel de prostii următoarele: Aduceti-mi pe unul din aceşti ghicitori şi faceţi-l să-mi spună ce se va întâmpla mâine”.

 Ceea ce s-a întâmplat cu un medium ..

 Aşa cum zicea mai sus părintele Haralambos, „în spatele mediumilor (şi a altora) se află în primul rând înşelăciune şi lăcomie”. Acesta este primul aspect. Dar mai sunt şi altele.

 La o şedinţă de spiritism, Victor H. Emest, un binecunoscut fost medium, a întrebat un spirit rău dacă crede că Hristos „este Fiul lui Dumnezeu, dacă El este Mântuitorul lumii, dacă a murit pe cruce şi dacă Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre. Dintr-o dată, unul din ceilalţi mediumi, care se afla în transă adâncă, a sărit ca ars de pe scaun. Dar asta n-a fost tot. A căzut grămadă pe podea. tipănd atât de tare de parcă ar fi suferit de o durere de nesuportat. Emest ne spune că şi-a revenit numai după ce i s-a acordat primul ajutor.

De ce s-a tulburat atât de rău acest medium (diavolul din el)? De ce l-a cuprins isteria? De ce a leşinat? De ce a suferit atât de mult?

A fost pentru că ceilalţi vorbeau despre duşmanul său: Iisus Hristos (şi Crucea).

După aceasta, Emest n-a mai avut de-a face cu „şedinţe de spiritism.” În plus, s-a pocăit şi s-a întors la Hristos.

 Concluzie

 În spatele mediumilor şi a altora de acest fel, în primul şi-n primul rând este Satana. Cu alte cuvinte. toţi aceşti ghicitori şi vizionari lucrează pentru diavol. Ei îi fac voia orbeşte.

 1.6.Minunile

De se va ridica în mijlocul tău prooroc…

 Domnul a spus că dacă un (fals) prooroc (adică un şarlatan) face semne şi minuni, să nu ascultăm de el (ca nişte copii). Să nu fim purtaţi ca o frunză în vânt. Să nu credem în alţi dumnezei. Staţi neclintiţi în Domnul (cf. Deut. 13. 1-3).

 Domnul Dumnezeul vostru vă ispiteşte prin aceasta, ca să afle de iubiti pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (Deut. 13. 3).

 Deci este cu putinţă ca mediumii sau alţii asemenea : să poată. cu îngădutnta lui Dumnezeu şi cu puterea celui rău, săvârşi „minuni”. Iată câteva dintre ele:

 „Comunicarea” cu morţii

 Există unii oameni cărora li se frănge atât de mult inima pentru pierderea persoanei iubite încât merg la un medium (adică la diavolul) pentru a auzi glasul celui răposat. pentru a vorbi cu el şi a găsi un fel de uşurare. Oare chiar aud glasul celui mort? Victor H. Emest. un fost medium din care am citat mai sus, a răspuns fără menajamente: vocea pe care ei o aud nu este cea a persoanei iubite, ci a diavolului. Iar sărmanii nefericiti rămân cu iluzia că se află în contact Cu sufletul persoanei decedate!

Telepatia

 Există două feluri de telepatie: a) Citirea gândurilor altora

 După Victor H. Ernest, aceasta se întâmplă atunci când inteligenţa unei persoane se află mână în mână cu spiritul rău sau când întreaga persoană se află sub stăpânirea spiritului rău. Doreen Irvine, o fostă prostituată şi stripteuză, care a fost încoronată ca regină a vrăjitoarelor din Europa, nu avea nici o dificultate, ca o satanistă ce era, în a citi găndurile altor oameni.

 b) Vederea a ceva ce se întâmplă departe. într-un vis sau într-o transă

 Doi oameni aflaţi la o şedinţă organizată de Ernest puteau citi principalele titluri din ziarele de dimineaţă, în vreme ce acestea încă se mai tipăreau, deci cu câteva ore înainte de a fi aduse la vânzare. Unii, aflaţi la un nivel mai „avansat”, pot vedea în casele voastre de parcă ar fi cu o cameră de luat vederi, putând găsi obiecte ascunse etc .

 „Minuni” cu foc

 Cu câţiva ani în urmă, în Kalamata, un ocultist a făcut în faţa publicului următoarea „minune”: şi-a tras linii pe mână cu o ţigară aprinsă fără a simţi vreo durere.

 Ceva asemănător se întâmplă şi în satul Ayia Eleni din Nordul Greciei, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. Un grup de oameni, ţinănd în mâini icoane ale sfinţilor, dansează în picioarele goale pe cărbuni aprinşi fără a se arde deloc.

 Victor H. Emest zice că nu este vorba de o iluzie. El afirmă că cei care calcă pe foc, chiar păşesc pe cărbuni aprinşi, câteodată chiar pe lavă topită. De fapt călcatul pe foc, continuă el, este o predare totală a acestor practicanţi puterilor întunericului.

 „Baloane de săpun”

 Cu ceva vreme în urmă, pe strada principală din oraşul Patras, Grecia un magician. ajutat de spiritele rele, făcea scamatorii. Prin diferite invocaţii, erau ridicate în aer scaune şi mese de parcă erau din hârtie. Mulţimi mari de oameni se adunau să vadă acest spectacol diavolesc. Dar. prin Pronia lui Dumnezeu, un anume preot din oraş, părintele A. K., a trecut pe acolo şi a făcut semnul crucii asupra acestor mese şi scaune zburătoare. Acestea au căzut la pământ. rămânând acolo neclintite, în ciuda eforturilor repetate ale ocultistului de a le mişca. Puterea crucii o făcuse neputincioasă pe cea a spiritelor rele.

 Concluzie

 Indiferent de cât de impresionante sunt „minunile” săvârşite de agenţii Satanei (mediumi, magicieni etc.), aceştia nu sunt în stare să se împotrivească puterii şi prezenţei crucii. Se risipesc. Dispar ca nişte baloane de săpun. Şi chiar aşa şi sunt …

 II.l Diavolul

Posedarea demonică

 Cea mai bună dovadă a existenţei diavolului este persoana demonizată. Pentru oricine nu crede în existenţa diavolului, noi afirmăm: „Veniţi şi vedeţi. Veniţi şi vedeţi diavolul viu înlăuntrul persoanei demonizate”.

 Suferinţă

 Posedaţii (atunci când îi apucă convulsiile) devin de nerecunoscut: faţa li se schimonoseşte, capul li se suceşte, gura li se cască larg. Limba le iese afară, iar victimele urlă. Este într-adevăr o privelişte îngrozitoare.

 Aflat în această stare, un demonizat este capabil de a vă descoperi toate „isprăvile” [adică păcatele]. Şi nu la modul general şi vag, ci exact, cu detalii. Fără a vă cunoaşte, el vă poate spune. de exemplu, numele pe care-l purtaţi, unde eraţi şi ce făceaţi cu o seară în urmă şi cu cine eraţi. (E demn de luat în seamă faptul că, dacă v-aţi spovedit unui preot, demonizatul nu mai este capabil să facă aceasta.)

 Diavolul nu mai are nici o putere deoarece cel spovedit s-a „baricadat” în spatele harului Duhului Sfânt, în timp ce persoana nespovedită, adică, cel din tabăra dracilor, care s-a făcut sălaş şi aliat al lor, se află î a mâna lor”

 Întrebări

 • Cum ajung să vă cunoască secretele?

• Din ce pricină păcatele spovedite nu pot fi văzute?

 Tremurul.

 Totuşi, în timpul convulsiilor, ei manifestă alte simptome.

• La Dumnezeiasca Liturghie simt de parcă ar fi luat foc (deşi atunci când văd foc nu simt acest lucru).

• Înaintea Preasfintei Cruci se simt de parcă ar fi tăiaţi în bucăţi (deşi atunci când văd cuţitul măcelarului nu se tem).

• Atunci când un preot face semnul crucii asupra lor cu „copia” folosită de el la Dumnezeiasca Liturghie pentru a tăia Agneţul, ei simt de parcă carnea le este sfăşiată, Un preot a făcut acest lucru, iar demonizatul a urlat: „De ce-mi înfigi acea lance în carne? De ce scoţi lancea şi-mi sfâşii carnea?” (Deşi aceeaşi persoană putea atinge tăişul unui cuţit ascuţit fără a urla).

• Atunci când privesc sfintele moaşte, simt de parcă ar fi aruncaţi în foc.

 Întrebări

 • De ce se tem demonizaţii de Dumnezeiasca Liturghie şi nu se tem, în schimb, de chirurgia cardiaca?

• De ce se tem de Preasfănta Cruce, care. în fond, se compune numai din două bucăţi de lemn şi nu se tem de cuţitul măcelarului?

• Cum se face că, atunci când li se face semnul crucii, simt de parcă ar fi tăiaţi pe viu?

• Cum se face că se tem de moaştele sfinţilor, precum de Sfântul Gherasim, un sărman monah lovit de sărăcie, care era plin de dragoste, şi cu toate acestea, nu se tem de rămăşiţele criminalului Lenin, care a măcelărit milioane de compatrioţi?

„Ceva … ”

 Toate cele de mai sus ne arată că ceva se întâmplă cu persoana demonizată. care est.e vădit, deranjată de Sfânta Cruce, de Dumnezeiasca Liturghie şi de moaştele sfmţilor noştri. Iar acest „ceva” este tocmai lucrul care vă poate descoperi păcatele ascunse, în cazul în care nu le-aţi mărturisit.

 Pentru noi, creştinii, acest „ceva” este diavolul. Dar despre necredincioşi, ce să spunem? Oare pun pur şi simplu totul pe seama parapsihologiei şi termină cu toată povestea?

 Există. desigur, acei oameni de ştiinţă care afirmă că toate acestea vor fi într-o zi explicate de zeiţa „ştiinţei”. Sunt siguri de asta. Deşi poate că nu va fi cazul, deoarece e ceva de domeniul viitorului. şi. atunci. de ce sunt aşa de siguri? Ce fel de logică este aceasta? Dar n-are rost să ne batem capul prea mult. Dacă în viitor ştiinţa va demonstra că acest ceva este într-adevăr diavolul, oare atunci vor crede?

 Sălbăticia diavolului

 Demonizaţii demonstrează exact cum se manifestă sălbăticia diavolului şi cu câtă cruzime îi chinuie pe oameni. Iată câteva ipostaze:

 Tatăl al cărui fiu era demonizat I-a zis lui Hristos: Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrăşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut (Marcu 9, 18). Unii „atotcunoscător” explică acest fapt prin a spune că băiatul era epileptic. Dar la fel era şi Iulius Cezar, care a trăit înainte de Hristos. Oamenii din lumea veche cunoşteau diferenţa dintre epilepsie şi demonizare. Nu erau atât de „înapoiaţi”, cum ne place nouă să spunem.

 Un alt demonizat nu stătea niciodată pe acasă, ci pribegea în locuri pustii şi cimitire. Vară sau iarnă, el mergea complet dezbrăcat (ef. Luca 8. 27-39).

Un altul se arunca în foc pentru a fi ars, în vreme ce altul se arunca in apă (Matei 17. 16).

 Cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor erau „foarte cumpliţi”. Erau atât de sălbatici şi agresivi încât nimeni nu se putea apropia de ei. Erau o povară pentru vieţile oamenilor.

 Puteri nefireşti

 Dacă un criminal este arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci, indiferent de cât de puternic este, nu poate rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile lui sunt legate. Dar acest lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe la mâini. chiar dacă sunt imobilizati, ei ar fi în stare să rupă cătuşele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în lanturi şi în obezi, ( … ) sfărămănd legăturile, era mânat de demon, în pustie. Era complet imobilizat, dar, în ciuda acestui fapt, el rupea lanţurile!

 Nu omul a fost acela care a rupt lanţurile, ci diavolul care sălăşluia în om. Aceasta demonstrează foarte clar faptul că diavolul are puteri supraumane. Astfel că el poate lucra semne şi minuni. Dacă ar vrea, el ar putea:

 • Să aducă un uragan pentru a distruge case şi a dezrădăcina copaci.

 • Să stârnească o furtună în stare să scufunde toate vasele din zonă.

 • Să înece oamenii şi animalele.

 • Să producă un cutremur în stare să dărăme sate şi oraşe.

 Dar nu o face. De ce? Oare nu i-ar place să vadă totul răstumrnat? Cu siguranţă că da, dacă ar putea. Este împiedicat de face acest lucru de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu n-ar ţine sub control furia drăcească. i-am vedea pe draci jucăndu-se cu pământul ca şi cu o minge.

 Cum se luptă cu noi?

 Urâtorul de oameni diavol nu se luptă cu arme văzute şi care fac zgomot (pietre, bâte etc.). ci cu arme silenţioase, nevăzute. UNA dintre acestea sunt GÂNDURILE. El ne vără gânduri rele în minte pentru ca noi să le punem în practică. Dacă găndurile rele nu prind rădăcinăl, el se va lupta cu noi, chipurile, cu gânduri presupus bune, pentru a ne înrobi voia.

 Acestea fiind spuse, o oarecare nelinişte trebuie că ne cuprinde, clipă în care trebuie să ne întrebăm:

• Oare prin ceea ce aveţi în minte, se află şi seminţe întelegătoare sădite de diavol? Nu cumva vi se spune cu înşelăciune, că acestea sunt. chipurile, gânduri bune?

• Nu cumva, propria ta filozofie de viaţă şi de moarte (pe care o crezi corectă) este în realitate o schemă de gândire provenită de la diavol?

• Nu cumva chiar găndurile voastre asupra unor teme duhovniceşti, ca creştini ortodocşi. sunt. în realitate, gânduri de la diavol? Probabil.

 De un lucru puteţi fi sigur: diavolul nu a făcut o excepţie din VOI.

 Gândurile bune prind râdăcină dacă stăm de vorbă sau ne însoţim cu ele: însoţirea cu ele e foarte adesea sinonimă cu acceptarea lor, care e una cu înrădăcinarea în minte; cel luminat de Dumnezeu îşi dă seama rapid de natura acestor gânduri. Găndurile rele se resping, fie prin înlocuirea lor cu gănduri bune – prin oferirea lor lui Dumnezeu, ca  „ardere de tot” -, fie prin rugăciune, fie prin lupta directă împotriva lor, care însă, după predania Bisericii, este specifică celor sporiţi în războiul duhovnicesc.

 II.2.Demonizare sau boală psihică?

 Obişnuitele simptome

 Cu siguranţă că este cu putinţă ca o persoană bolnavă psihic sau care suferă de nervi să manifeste aceleaşi simptome întâlnite la persoană demonizată.

 De exemplu:

 Este cu putinţă ca persoana demonizată să nu voiască să zică „Doamne miluieşte” sau să meargă la biserică, să se spovedească sau să se împărtăşească. (Un necredincios ar putea de asemenea să refuze aceste lucruri, dar aceasta nu înseamnă că necredinciosul este demonizat.)

Este posibil, conform psihiatrilor, ca cineva care este bolnav psihic, atunci când este pus în faţa Sfintei Cruci sau a moaştelor sfinţilor sau când participă la Dumnezeiasca Liturghie, să strige: „Mă arde, mă arde”, fără a se înţelege că este demonizat. Cunoaştem asemenea cazuri. Orice păcate pe care le vor fi săvărşit, afirmă în continuare psihiatrii, în combinaţie cu conştiinţa lor slăbită, ar fi suficiente pentru a-l face pe suferind să se simtă ca şi cum el sau ea ar arde. atunci când ar fi puşi faţă în faţă cu obiectele sfinţite ale credinţei noastre.

 Închipuiţi-vă un caz în care un suferind are nevoie de îngrijirea atentă a unui medic specialist, iar noi încercăm să facem ce putem prin exorcism!.

 Atunci când asupra unei persoane bolnave psihic se citesc rugăciunile exorcizării, acea persoană simte o anumită uşurare de moment, deoarece „ceva” s-a făcut pentru a-i uşura boala. Din nefericire, acest lucru poate fi luat ca semn sau simptom că suferindul este posedat.

 Diferenta

 Posedarea este una, iar boala psihică este alta. Ele pot prezenta, la exterior, aceleaşi simptome, dar aceste simptome pricmuiesc comportamente fundamental diferite.

 Atunci când persoanele demonizate sunt puse în faţa sfintei cruci sau în faţa moaştelor unui sfânt, sunt cuprinse de o „criză” sau devin de nerecunoscut. Capul li se suceşte. limba le iese afară şi încep să urle. Este reacţia Satanei. Dar oamenii bolnavi psihic reacţionează în mod diferit. Nu sunt nici tulburaţi, nici înfăţişarea nu li se schimbă. Îşi menţin permanent o faţă umană.

 În plus, în timpul „crizelor”, posedaţii:

 • Rup lanţuri, scapă din legături etc.

• Descoperă „secrete”.

 Aceste lucruri sunt imposibil de realizat de către cei bolnavi psihic.

 Vraja sau problema psihica?

 Vrăjitoria poate produce aceleaşi simptome ca cele pricinuite de unele probleme psihice.

 Un soţ care a fost vrăjit nu se poate bucura de relaţii conjugale cu partenera lui, şi invers. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cuiva care are o problemă psihologică de acest gen.

 Cineva aflat sub puterea unei vrăji îşi poate pierde apetitul, suferind apoi din pierderea greutăţii. Acest lucru se întâmplă şi cuiva care are o problemă psihologică.

 Cum putem face diferenţa?

 Dacă cel suferind continuă să rămână membru , al Bisericii, având o viaţă liturgică conştientă, atunci problema pe care o are nu se datorează vrăjii. Vrăjitoria nu afectează creştinii curaţi şi conştienti, de menirea lor. Problema este de ordin psihologic şi necesită asistenţa unui medic specialist.

 Dacă persoana se află în afara Bisericii şi trăieşte în păcat, atunci boala se poate datora vrăjitoriei, deşi, din nou, nu trebuie să ignorăm aspectul psihologic. Dar un diagnostic corect va necesita o cooperare între un preot şi un medic specialist cu frica lui Dumnezeu.

 II.3. Stăpânitorul acestei lumi

 Printul acestei lumi (Ioan 12.31)

 Trăim într-o lume păcătoasă. Se comit zilnic o mie şi una de rele (hoţii. spargeri, crime), şi nu numai într-un singur loc, ci pe tot pământul. Se întâmplă atât de des încât aceste lucruri au devenit ceva obişnuit.

 Toate acestea nu se întâmplă de ieri sau de azi. Întotdeauna a fost aşa, de la începutul omenirii până în zilele noastre. Cu alte cuvinte, de-a lungul miilor de ani care au trecut de la cădere încoace n-a existat nici o perioadă în care dragostea, dreptatea, pacea şi bunăvoirea să domine în această lume. Astfel stând lucrurile, s-ar părea că prinţul acestei lumi nu este altul decât diavolul. El este stăpânitorul acestei lumi! (Cf. Ioan 12.31; Efes. 6. 12)

 Ei bine, el pare că este, dar nu este.

 Cauza răului

 Să nu uităm că diavolul este cel ce introduce ideile răului în minţile noastre. De aici încolo, noi, în mod individual, suntem cei care le punem în aplicare. Pentru a fi mai clar: diavolul îţi pune în gănd (îţi şopteşte) să furi. Dar tu eşti acela care plănuieşte unde, când, cum şi ce ai de gănd să furi. Poţi plănui un lucru astăzi, mâine altul, iar în altă zi cu totul altceva. Mai mult, se poate să fi gândit în amănunt planurile şi să fi început deja hoţia. dar, cu toate acestea, pe cale să te fi gândit la altceva, iar în cele din urmă să anulezi toată operaţiunea. Mergi acasă. faci planuri noi. Acum, ce-ar fi dacă ai porni din nou, dar acum ai fura de-adevăratelea? Cine te-a făcut să furi, diavolul sau tu însuţi? Oare el ţi-a întocmit planurile, cel care ţi-a întins mâinile să iei ceva ce nu-ţi aparţine? Sau tu ai fost acela?

 Tu conduceai jocul. Tu ai furat, nu diavolul.

 La fel se întâmplă şi în orice altă acţiune în care te angajezi, precum şi în orice lucru rău pe care-l faci. Tu-l faci. La fel se aplică şi prietenului tău, cunoştinţelor tale şi oamenilor de care n-ai auzit niciodată. Cu alte cuvinte, nu diavolul este cel ce face rău, ci tu, prin slăbiciunea ta. Dacă diavolul l-ar fi făcut, tu ai fi nevinovat şi atunci desigur, că n-ai mai fi pedepsit. Indiferent ce crime ai comis, te vei duce în Rai. Şi numai diavolul se va duce în iad.

 ”Atotputemicul” diavol

 Am văzut cum diavolul îi chinuie pe cei demonizaţi. Dar mai este un lucru asupra căruia nu am insistat, şi anume faptul că el nu-şi chinuie victimele zi şi noapte, ci numai la anumite intervale. În cele mai multe cazuri el le lasă în pace şi nu le deranjează. De ce? De unde atâta milă, atâta compătimire?

 Nu o face din milă, nici din compasiune, ci din slăbiciune. Cu alte cuvinte, el nu-şi chinuie victima ori de câte ori are chef, ci numai atunci când îi îngăduie Dumnezeu. Fără îngăduinta lui Dumnezeu, diavolul nu poate necăji pe nimeni. Înainte să-l chinuie pe Dreptul Iov, el a trebuit să ceară îngăduinţă de la Domnul (cf. Iov. 2, 2).

 Nu le poate tulbura nici pe dobitoacele necuvăntătoare fără a cere îngăduinţă de la Domnul! Amintiţi-vă de momentul când dracii au cerut voie Domnului să intre în porcii gadarenilor. Şi, odată ce au intrat, porcii nu numai că au luat-o la fugă, ci au alergat către stânci, aruncându-se în mare de pe un ţărm înalt (cf. Marcu 5, 13). Iată nebunia!

 Diavolul n-are nici o socoteală de încheiat cu porcii, dar cu oamenii are, în special cu creştinii, fiindcă ei cred în Hristos, Care este vrăjmaşul lui. Dacă diavolul i-a nimicit pe porci atât de repede, imaginaţi-vă cât de mult ar vrea să-i nimicească pe oameni. Şi-ar dori cu tot dinadinsul să intre în fiecare dintre noi, să ne facă să alergăm către stânci, să sărim în mare şi să ne găsim pierzarea, astfel încât să nu mai rămână nimeni pe pământ. şi în special nici un creştin, care să se închine vrăjmaşului său Hristos.

Dar. cu toate acestea, ÎN TOATE TIMPURILE oamenii – între care şi creştini – au supravieţuit. Astfel că Domnul a toate restrânge libertatea diavolului. În acest caz cine este în realitate prinţul acestei lumi?

 Dunmezeu este bun

 Deoarece Dumnezeu ţine sub control „atotputernicia” diavolului, înseamnă că El Insuşi este atotputernic şi că, astfel, este mai puternic decât diavolul. De aceea:

 El este capabil în orice moment să facă lucruri extraordinare. El poate face să se înfricoşeze tot pământul timp de mai multe ore cu numai o privire, iar tot pămăntul să se plece în faţa Lui ca Domnului şi Dumnezeu. El îl poate împiedica pe hoţul aflat pe cale să fure. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu criminalul ş.a.m.d, astfel încât răul să dispară de pe pământ o dată pentru totdeauna. El ar putea face pămăntul un adevărat paradis.

 Dar Dumnezeu nu face aceasta. El poate, dar nu vrea – în timp ce diavolul vrea, dar nu poate! Nu vrea, pentru că este un Dumnezeu bun. El vrea să facem bine în mod liber, nu ca o constrângere impusă. El lasă totul în seama noastră.

 II.4. O invitaţie către diavolul

 Atunci când vreţi să invitaţi o cunoştinţă de-a voastră la o nuntă, la un botez sau la altceva. îi trimiteţi o invitaţie. Invitaţia e un mod de a arăta că doriţi ca acea persoană să fie prezentă.

Invitaţiile mai sunt trimise şi de diavol.

 Jocuri, farmece şi bijuterii

 „Obiecte fermecate cu noroc”

 Există „specialişti” care confecţionează sau fac rost de asemenea obiecte, rostind asupra lor invocaţii către diavol. Oamenii creduli poartă astfel de obiecte şim ignoranti cum sunt, îl invită pe diavol în sufletele lor.

În aceeaşi categorie de obiecte se înscriu şi oasele de lilieci, potcoavele de cai, pentagrama şi altele.

 Jocurile

 Având o experienţă bogată în spate, Doreen Irvine, fosta regină a magiei negre, afirmă că

există jocuri, precum cel cu planşeta de spirltisrn, care sunt foarte periculoase pentru copii. Sean Seller, fost satanist, vorbeşte şi el din experienţă, zicând că există lucruri precum bijuteriile sau jocurile care, din nefericire, sunt adesea considerate inofensive. Această remarcă merită luată în seamă. Iată doi oameni care iniţial lucrau pentru Satana şi care ne spun din experienţă că nu toate jocurile sunt ceea ce par a fi.

 Acum câţiva ani. un atenian a vizitat India.

La întoarcere, el i-a adus unui prieten, ca suvenir, un joc specific băştinaşilor de acolo. Într-o zi. pe când acest prieten se uita cu curiozitate la el, acesta a făcut un zgomot ciudat şi, deodată, Satana însuşi i-a apărut înainte!

 Bijuteriile

 Sean Seller ne spune că în spatele fiecărui idol cinstit în India se află câte un diavol ascuns.

 Ce este crucea? Este ceva neînsufleţit (lemn. metal etc.) de o formă anume. Dar această formă este ceea ce-l respinge pe diavol. Tot astfel, şi idolul este un obiect neînsufleţit de o formă anume. Şi la fel cum forma crucii îl respinge pe diavol, forma idolului îl atrage. În acelaşi fel, bijuteriile în formă de idoli îl atrag şi ele pe diavol.

 Există femei pline de mândrie deşartă care, pentru a crea un „efect”, îşi decorează casele cu tot felul de obiecte de provenienţă necunoscută. Cum pot fi sigure că prin aceste obiecte banale nu-l invită pe diavol în casele lor?

 Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte clar în această privinţă: ” …dar dacă-ţi vei împodobi casa altfel (într-un mod necreştin), chemi pe diavol şi ceata lui”.

 Meditaţia

 Chiar şi meditaţia practicată de maeştrii guru şi adepţii mişcării New Age este o invitaţie către diavol. Prin „rugăciune” şi concentrare, ei comunică cu el. De pildă. în toamna lui 1989, o tânără fată mi-a relatat următoarele.

 Ea fusese înşelată de un grup de tineri, adepţi ai unui maestru guru. În timp ce stăteau cu picioarele încrucişate şi cu mâinile deschise, în poziţie de meditaţie, ea dădea un test. Avea cu ea un Nou Testament şi spunea rugăciunea Tatăl nostru, în tăcere şi în duh de pocăinţă şi zdrobire. Urmarea a fost că nimeni din acel grup n-a mai putut să se concentreze sau să mediteze! Liderul grupul a simţit că ceva nu e în regulă, n-a mai putut suporta şi a renunţat la ea.

 Noul Testament. Cuvântul lui Dumnezeu, alături de rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), a rupt invitaţia pe care aceştia o trimiteau diavolului prin meditaţia lor.

 Blasfemia

 Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă şi el că blasfemia este o altă formă. de a-l invita pe diavol: „Limbajul vulgar de asemenea întunecă mintea şi-i invită pe demoni”. Cântecele cu versuri dubioase şi anumite genuri de muzică sunt şi ele invitaţii adresate diavolului.

 Dacă-i spui cuiva să se ducă d …. aceasta este o invitaţie către diavol.

 Un locuitor al satului Ahaia. Grecia, mi-a relatat următoarele:

 Fiica lui căsătorită, care trăia în apropiere de oraşul Patras, şi-a pierdut minţile şi i-a spus fiului el să se ducă la dracu. Satan le-a apărut imediat în casă. De la mijloc în jos, el avea trup de om, iar de la mijloc în sus trupul unui ţap complet negru, cu coarne! Iar gura îi era deschisă.

Un alt martor ocular mi-a relatat că. în satul lui. un părinte a devenit foarte nervos şi i-a spus copilului său: „Să te ia dracul!”. Şi. deodată, în faţa lor a apărut un diavol. „M-aţi chemat şi am venit”, i-a el spus tatălui.

 Curiozitatea

 Studierea cărţilor magice

 În vremea Sfântului Dionisie din Olimp, trăia în Verria un creştin foarte învăţat. Într-o zi i-a căzut în mână o carte despre magie. Din pură curiozitate, a început să citească invocaţii către diavol. Urmarea a fost că, în acea noapte, a văzut în vis un demon uriaş.

 – „Am venit pentru că m-ai chemat – zise demonul. Haide acum. Închină-te în faţa mea, dacă vrei să-ţi slujesc.”

 – „Mă închin numai Domnului meu şi numai pe El Îl slăvesc”, a răspuns înfricoşat creştinul.

 – „Dacă nu vrei să mi te închini, de ce m-ai chemat?”, a întrebat cu furie demonul, care începuse să -şi bată fără milă victima.

 Creştinul s-a sculat cu o transpiraţie rece.

 A simţit pe faţă o durere de nesuportat. A început să strige şi să urle de durere. Starea lui se înrăutătise. Faţa lui se umflase şi se schimonosise, încât ochii de abia se mai vedeau. În final. a fost vindecat cu rugăciunile Sfântului Dionisie din Oltmp.

 Este descris aici numai un mod prin care diavolul poate veni la om. În Ortodoxie, nici măcar numele lui nu se recomandă a se rosti. A-i rosti numele înseamnă a-l băga cumva în seamă, pe el, cel ce se chinuie în singurătatea încremenirii în rău. În Ortodoxie în general şi în evlavia populară în special s-au folosit diferite eufemisme pentru a evita rostirea numelui care poate foarte uşor degenera într-o invocaţie. Pentru a-l chema in sufletul nostru, nu este nevoie de invitaţi! speciale. Toţi cei care drăcuie sau folosesc numele vrăjmaşului în glumă, cu răutate faţă de cineva sau în alte scopuri, altele decât cele legate de apropierea de Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, se trezesc, fie că simt sau nu acest lucru, cu vrăjmaşul „pe cap”, făcăndu-se robi ai săi, aşa cum a arătat pilda de faţă. Pe scurt, hotărârea de face rău. sau inclinatia spre păcat, este totuna cu chemarea vrăjmaşului în ajutor: nimeni nu poate face rău fără ajutorul acestuia.

 Experiment

 Recent (1988, august), într-o suburbie a oraşului Patras din Grecia, s-au întâmplat următoarele:

 O elevă de liceu a auzit că este posibil să-l aducă pe diavol în casa ei prin simpla aprindere a unei lumânări, prin legarea Sfintei Scripturi cu o frânghie şi prin ţinerea lor cu susul în jos, rostind apoi nişte „rugăciuni”. Dacă Scriptura începea să se legene înainte şi înapoi, acela ar fi fost un semn că Satana era pe cale. Tânăra de 16 ani a urmat întocmai „ritualul” prescris. Într-adevăr, Scriptura ce stătea atâmată a început să se legene, din masă a început să curgă sânge şi, deodată, diavolul şi-a făcut apariţia.

 Magia

 Orice fel de magie, oricât de „nevinovată” şi „nevătămătoare” ar părea (vrăjile etc.), aceasta nu este altceva decât o chemare a Satanei. Din cartea Minunile Doamnei noastre Eikosiftnissa am aflat că o femeie din Atena, o oarecare d-nă Xanthaki, avea probleme cu soţul ei. Acesta o înşela. Pentru a da o soluţie problemei, ea a făcut o vizită unei „femei cumsecade” care era medium. Aceasta din urmă i-a· citit formule magice şi i-a dat nouă boabe de năut ca să-şi pună în casă, astfel încât soţul ei să-şi vină în fire. (Cât infantilism!) Femeia a făcut cum i s-a spus. Dar de atunci încolo, în fiecare seară, ea avea coşmaruri. Visa pe un sălbatic cu trăsături hidoase (diavolul), care-i tot spunea: „O să te ucid”. În cele din urmă s-a vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului.

 II 5 Arme împotriva diavolului

          Postul şi rugăciunea

 Domnul a zis: Acest neam de draci nu iese decăt numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17.21). Postul priveşte trupul, rugăciunea – sufletul. Astfel că avem un trup şi un suflet, o întreagă persoană pornită împotriva diavolului.

 Postul

 Puterea diavolului stă în pântece. Cu alte cuvinte, atunci când oamenii beau şi mănâncă fără măsură, acest lucru devine o armă în mâinile diavolului, care se întoarce împotriva lor. Astfel, postul îl dezarmează pe diavol. Aceasta o mărturiseşte şi imnograful, care scrie: „Căci nici nebuneştile năvăliri ale dracilor nu îndrăznesc să se apropie de cei ce postesc” (Triod. Vecernia din Lunea Săptămânii Lăsatului de Sec de Brânză). În vieţile sfinţilor putem găsi multe întâmplări în care diavolul este pus pe fugă cu arma postului.

Rugăciunea

 Hai să ne aducem aminte de duhul rău care a intrat in panică la auzul numelui lui Iisus. Mediumul, deşi se afla în  „transă”, s-a prăbuşit de pe scaun, iar apoi şi-a pierdut cunoştinţa.

 Este cunoscut faptul că, de regulă, demonizaţii nu pot rosti numele „Hristos”. Atunci când vorbesc despre Domnul, zic doar .. El” sau . .Acela”, dar nu „Hristos”.

 Cereţi unui demonizat să rostească cuvântul „Hristos” şi veţi vedea că va refuza cu siguranţă.

 Numele Domnului are mare putere prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase ..;”. El îi înfricoşează şi îi cutremură pe draci.

 Luând agheasmă…

Apa care a fost binecuvântată de un preot prin rugăciuni speciale este un receptacul al dumnezeiescului har şi, ca atare, este foc care îi arde pe draci.

 În 1926, un demonizat a vizitat Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte. Părintele Visarion, un monah de la mănăstire, i-a dat un pahar cu apă, în care a turnat în taină nişte agheasmă.

 – „Ia de bea puţin, ca să-ţi potoleşti setea”, i-a zis acesta.

Demonizatul a luat paharul şi nici n-a apucat să-l pună la gură, că a urlat: – „M-ai ars, monahule!”

După care a scuipat apa din gură.

 Un locuitor din provincia Ahaia, din Grecia, mi-a zis că, odată, a stropit un demonizat cu agheasmă. Acesta a început imediat să ţipe: „M-ai ars! M-ai ars!”.

 Ce a văzut un ocultist tibetan

 În 1970, un ocultist din Tibet a vizitat Atena. Pe când mergea pe stradă, a văzut, prin iconomie dumnezeiască, diavoli care se ataşau de oameni. Un diavol era pe gât, altul la urechi, altul la nas, altul la gură şi aşa mai departe. Dar ocultistul a mai văzut ceva care l-a pus pe gânduri, şi anume faptul că diavolii nu se puteau apropia de preoţi. Se purtau prin preajma acestora, îi încercuiau pentru a găsi o „deschizătură”, dar nu era cu putinţă.

 – „Cine sunt aceşti oameni cu bărbi şi veşminte negre?”, a întrebat ocultistul un trecător.

 - „Sunt preoţi ai Bisericii noastre – a explicat celălalt. Şi dacă vrei să vezi mai mulţi, şi încă mai ceva decât aceştia, du-te la Sfântul Munte.”

 S-a dus la Sfântul Munte, unde monahii l-au îndrumat către Părinte Paisie (†1994). Ca urmare, ocultistul şi-a dat seama de unele lucruri. S-a pocăit. S-a botezat. A devenit creştin şi a luat numele de Teodor.

 De ce nu puteau diavolii să se apropie de preoţi? Pentru că aparţineau preoţiei lui Hristos. Şi. prin această slujire, ei săvărşesc tainelem carem aşa cum vom vedea, îi fac pe draci să se cutremure.

 „De trei lucruri mă tem”

 Părinţii noştri s-au luptat cu diavolul cot la cot. Adesea ei vorbeau cu el şi-i aflau tainele. Într-una din aceste discuţii, diavolul a fost silit să-i mărturisească unui ascet: „De trei lucruri mă tem. Primul, de ceea ce creştinii îşi atârnă de gât (Crucea). Al doilea, de baia pe care o fac în biserică (spovedania), şi al treilea, ceea ce mănâncă şi beau în biserică (Sfânta Împărtăşanie)”. Şi acum luaţi aminte la aceasta: atât de tare se temeau de aceste trei lucruri încât nici nu voia să le pomenească direct. Iar diavolul a adăugat ascetului: „Mai presus de toate mă tem de ceea ce creştinii mănâncă şi beau în biserică, bineînţeles, cu condiţia să o facă cu cuget curat”.

 Atunci când ne împărtăşim, diavolii ne privesc ca pe nişte lei care varsă foc pe nări, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. „Ca leii care suflă foc, aşa ne despărţim de [duhovniceasca] masă, devenind înfricoşători pentru diavoli.”

 Un mesaj

 „De trei lucruri mă tem”, zice diavolul. Cu toate acestea, să nu uităm că toate aceste lucruri sunt pietre de temelie ale Creştinismului. Este ca şi cum diavolul ar spune că din toate credinţele (Budism, Islam etc.) el se teme numai de Creştinism, căci numai creştinii au armele potrivite pentru a lupta împotriva lui.

 Aceasta înseamnă că numai Creştinismul îl poate lega pe diavol de mâni şi de picioare. În celelalte religii el are mână liberă de lucru şi metode diferite, Că toţi dumnezeii oamenilor sunt draci; iar Domnul cerurile a făcut: (Ps, 95, 5), Şi încă: Au jertfit diavolilor şi nu lui Dumnezeu (Deut, 32, 17).

 II. 6.Exorcismul

 O altă armă foarte importantă împotriva diavolului este exorcismul.

 La Botez

 Conform Sfinţilor Părinţi, diavolul sălăşluieşte în centrul sufletului omului nebotezat. Prin exorcism, el este izgonit din inimă. iar omul este eltiberat.”Depărtează-te de la el/ea, duh rău, necurat care te ascunzi în inimă. Vedem că exorcismul este pentru diavol o experienţă teribilă. El este silit să se depărteze de victimă. Că-i place sau nu, se depărtează.

  Mai exact, în cazul Botezului e vorba de un exorcism comun, mai bine zis o lepădare, în care pruncul se leapădă prin gura naşulul de Satana, acesta fiind Izgonit de preot plin puterea Duhului Sfănt. Ce se întămplă mai departe ştie fiecare. Cei care cred că Botezul alungă toate problemele o dată pentru totdeauna trebuie să ştie că pierderea harului de la Botez plin păcat deschide din nou Satanei poarta către suflet, fapt care necesită un nou Botez – Spovedania !

 Deoarece rugăciunile de exorcizare de la Botez au ca scop mântuirea noastră. Sfântul Simeon al Tesalonicului sfătuieşte ca ele să fie spuse clar şi nu numai o dată. Căci altfel e cu putinţă ca diavolul să găsească o altă cale de a-l necăji pe creştin.

 În Biserica creştină primară, citirea rugăciunilor de exorcizare era o rănduială foarte importantă; aceasta se săvărşea separat.

 • Existau preoţi special desemnaţi, care citeau rugăciunile, „exorciştii” .

 • Erau citite de mai multe ori: „Topiţi-vă în rugăciunile de exorcizare”, îi îndemna Sfântul Chiril al Ierusalimului pe cei ce se catehizau în vederea Botezului.

 • Catehumenii îşi acopereau ochii şi feţele, ca să nu-şi distragă atenţia (aşa cum se întâmplă şi astăzi la hirotonia unui diacon, care-şi acoperă capul şi faţa cu un „prosop”).

 Pentru „blesteme” şi demonizati

 Biserica noastră foloseşte rugăctuntle de exorcizare ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. Ele se citesc celor care suferă de demonizare, sau blestem.

 Răposatul părinte Porfirie, care cunoştea multe lucruri despre demoni, obişnuia să spună despre rugăciunile de exorcizare următoarele:

 • Nu trebuie citite decât dacă există un motiv serios şi întemeiat.

 • Trebuie citite în şoaptă (fără ca cei de faţă să audă).

 • Cei auto-proclamati exorcişti şi cei care citesc în public cu voce tare rugăciunile de exorcizare trebuie aspru mustraţi.

 • Când rugăciunile de exorcizare nu se citesc la momentul potrivit, atunci diavolul atacă victima, preotul şi pe cei prezenţi.

 Satana înfuriat

 Atunci când rugăciunile de exorcizare sunt citite asupra cuiva care încă nu este botezat, Satana se înfurie. Ceva asemănător se întâmplă şi atunci când sunt citite cuiva care este demonizat. Diavolul, care este „bombardat” de rugăciuni, este provocat să se depărteze de victimă. Lui i se cere să facă ceva neplăcut. De aceea, el devine foarte nervos.

 Victima

 Furiosul diavol îşi epuizează victima! O chinuie îngrozitor. O schimonoseşte şi o face să se zbată în convulsii.

 Preotul exorcist

 În decembrie 1966, o doamnă s-a dus la o biserică din Patras, unde i-a cerut preotului(care ulterior a povestit întâmplarea) să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Preotul s-a arătat dispus şi a făcut aşa cum i s-a cerut.

 Pe când preotul se întorcea acasă, în jurul său au început să cadă pietre. S-a uitat înapoi, dar n-a văzut pe nimeni. Apoi, la miezul nopţii, s-a întâmplat ceva teribil. Întreaga casă a început să se cutremure. Farfuriile şi paharele din chiuveta din bucătărie au început să fie azvârlite de perete şi sparte. Dulapurile din casă s-au prăbuşit la pământ. Preotul şi-a pus imediat epitrahilul, a citit rugăciunile începătoare (Sfinte Dumnezeule … ), iar lucrarea celui rău s-a oprit.

Este limpede. Demonii s-au înfuriat din pricina molitfelor şi au atacat „vinovatul”.

 Privitorii

 În vremea Sfântului Ioan Gură de Aur. cei demonizaţi erau aduşi la Dumnezeiasca Liturghie. Unii creştini vorbeau între ei, nefiind atenţi la Liturghie. Sfântul Ioan, care cunoştea foarte bine vicleniile diavolilor, se adresa turmei sale astfel: „Nu vă temeţi, acum că faceti acest zgomot, că unul din aceşti draci s-ar putea năpusti asupra voastră. găsindu-vă sufletul pustiu, ca o casă fără uşă, şi că ar putea intra în voi? Chiar dacă nu vă pasă de fraţii voştri demonizaţi, fie-vă milă de voi. Închideţi uşa sufletului împotriva oricărui demon rău”.

 Prin urmare. atunci când participaţi la un exorcism fără atenţia cuvenită, v-aţi putea demoniza chiar şi voi înşivă!

 Smerenia

 Învăţăm din experienţa Sfinţilor Părinţi că ceea ce-i scoate pe draci afară din oameni este smerenia.

 Era un tată a cărui fata era demonizată. El a dus-o la un pustnic pentru a-i reda sănătatea sufletească. De îndată ce fata l-a văzut pe pustnic, a început să-i dea acestuia palme peste faţă. El nu numai că nu a reacţionat în vreun fel, ci, după porunca Domnului, şi-a întors şi celălalt obraz. Această atitudine a sa (smerenia) a fost o lovitură în demon. A început deodată să strige: „Sunt scos afară din porunca Domnului”. Fata demonizată s-a făcut bine. După aceasta, bătrânii au dat slavă lui Dumnezeu zicând: „Nimic nu nimiceşte mai mult mândria diavolului ca smerenia?

 A reacţiona cu râu la un râu ce ţi se face înseamnă a stârni şi mai mult râul din celâlalt şi el pe cel din tine. Scopul celuilalt e, aşa-zicănd, nebunia, prostia, un scop fără de ţel am spune. Grav este că reacţiile de genul acesta au devenit ceva „normal”.

 Un demonizat a venit la un bătrân pentru a se vindeca. Dar, fiindcă bătrânul s-a văzut pe sine nevrednic, a refuzat. Totuşi, la stăruinţele rudelor celui bolnav, el s-a înduplecat:

 – „Ieşi afară din făptura lui Dumnezeu”, i-a zis el demon ului.

– „Ies – zice demonul -, dar spune-mi, cine sunt oile şi cine caprele?”

– „Eu sunt dintre capre – zise bătrânul cu zdrobire. Cât despre oi, Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte. ”

– „Smerenia ta mă scoate afară!”, s-a tânguit demonizatul, iar apoi s-a vindecat.

 Atunci când au adus un demonizat la Sfântul Antonie cel Mare, acesta, deşi era privit ca mare sfânt, s-a considerat nevrednic de a scoate demoni. Astfel că l-a trimis pe demonizat la ucenicul său, Avva Pavel cel Simplu. Pe când ucenicul se străduia să-l scoată afară pe demon, acesta s-a depărtat strigănd: „Smerenia lui Antonie mă scoate afară!”.

Read Full Post »