Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘ispite’

DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL

În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o inventie a mintii omenesti – care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi si în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru suflet.

Televiziunea are o tendintă tot mai accelerată si mai accentuată de a nu mai îndeplini functia de divertisment, informatie, cultură, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare „religioasă”, o influentă spirituală de netăgăduit. El a reusit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel – să unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărtit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celălalt o singură limbă huleste tot ceea ce este sfânt.

Televizorul alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului si îl înlocuieste cu toate pornirile drăcesti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari – so domia, curvia, iubirea de aur si de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismuL setea de putere si de slavă desartă, precum si pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare si bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi.

Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totusi o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă introduce un bordel, în care intră cu usurintă toti (părinti si copii) si la orice oră.

Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simturi: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simturi, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini si informatii. Personalitatea omului, prin facultăti ale ei precum sunt: cunoasterea, întelegerea, memoria, imaginatia, este foarte dependentă de ceea ce primeste prin acest simt. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar si auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează si ele văzului, dar imaginile sunt nemiscătoare – par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, miscătoare: de aîci puterea lor.

Omul împătimit de televizor nu mai întelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveste nu la rece, ci acestea intră în viata lui interioară, pe care o influentează, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te însotesti, ca să-ti spun cine esti). În timp se produce o simbioză între om si televizor, o întovărăsire în care însă primul este factorul pasiv, cel care primeste orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur si simplu un material care se lasă, fără să-si dea seama, prelucrat în duhul tovarăsului său, care treptat îi devine chiar si stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujeste, chiar dacă privitorul este crestin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu care ai o legătură constientă. Cei cărora li se pare că exagerez să facă o comparatie între timpul pe care îl petrec în fata micului ecran si timpul pe care îl petrec în fata icoanei în rugăciune, între interesul si emotia cu care primesc îmagini cel mai adesea murdare, si formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea nălucită de imagini pătimase, demonice.

Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplifică la maxim răul în lume, îl rafinează, îl generalizează, îi dă o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul exista si fără televizor, dar nu avea forta si întinderea pe care le are în prezent.

„Sunt oare numai rele la televizor?”

Sunt si bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în măsura în care, acceptând această „amestecare rea”, ajung, oarecum, să le motiveze, să le gireze. Acolo unde răul e amestecat cu binele nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut si binele, si răul, dar a ajuns rob numai al răului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scăpa de osânda lui Dumnezeu pentru că a ajutat pe unele femei să nască. Când pe aceeasi conductă (ecranul televizorului) curge apă de izvor curată si mizeria dintrun grajd de vite, cel care se adapă de acolo, ce gust va simti: al apei sau al bălegarului? Comparatia între televizor si această conductă pare dură, dar în privinta filmelor pornografice si a asa-numitelor filme „sexy” este foarte elocventă si exprimă realitatea.

Omule care te uiti la televizor,
trebuie să stii că asimilezi tot ceea ce
vezi acolo si încet-încet vei ajunge
si să fii ceea ce asimilezi!

Dacă într-o revistă de patru pagini toate sunt pline de articole crestine, dar jos, pe ultima pagină, se dă un număr de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticrestină. „Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Matei 6, 24).

„La televizor sunt si lucruri bune, noi le despărtim de cele rele”.

Ca să alegi trebuie un criteriu în functie de care să te orientezi în privmta binelui si a răului. Adultii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea să aibă un criteriu în bunul lor simt. Dar dacă nu sunt bine ancorati într-o viată religioasă, vor fi si ei foarte îngăduitori în privinta răului. Ce criteriu are însă generatia tânără (sub 50 de ani) care din copilărie s-a hrănit cu fllme erotice, de groază si de incredibilă violentă? Personalitatea adolescentului se va forma pe această temelie spurcată si subredă. Răul si binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru că n-a trăit niciodată numai în bine. în lumea fizică, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie să te apropii de el. În lumea spirituală, această lege este valabilă numai în cazul virtutilor. În ceea ce priveste păcatul, nu-l poti vedea decât dacă te distantezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfintii îsi plâng păcatele si se mărturisesc păcătosi, iar homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradă si cer drepturi.

Televizorul nu este un singur drac, ci iadul întreg. Când a apărut televizorul marele stat major al iadului l-a primit ca pe cea mai plăcută surpriză din istorie. Nu se astepta ca însusi omul să-i procure inventia cea mai potrivită spre a-i dezvolta si finaliza toate intentiile sale infernale.

Televizorul este periculos nu numai pentru că ne arată rele, ci si pentru că ne învată să facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilităti de „înaltă califîcare” în toate domeniile malefice.

Dintre toate relele televizorului, două sunt cele mai mari:
– desfrânarea
– calomnierea, judecarea si dispretuirea aproapelui, si prin aceasta distrugerea psihologică si sufletească a oricărei persoane, ca si compromiterea oricărei idei, intentii sau institutii benefice.
Cum intră prin micul ecran
desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (ratiune, sentiment, vointă) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea „sexy” face ratiunea să treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea si, în cele din urmă, o primeste căci bariera, împotrivirea ratiunii a fost do borâtă de patimă.

Simtirea, mai întâi se scârbeste de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreste să facă întocmai ceea ce a văzut.

Vointa – nemaifîind condusă de ratiune si întărită de afectivitate, trece si ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme si secvente cu scene pornografice. Biruinta pornografiei asupra psihicului este atât la nivel constient, cât si la nivel subconstient. în subsolurile fiintei, în subconstient, videoteca pornografică creează miscări care se ridică în constient si constrânge pe om să facă unele lucruri cu o putere (

ică) pe care el nu o întelege de unde provine si căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabă cu cărti căuta romanele lui Sado veanu sau poeziile lui Eminescu, astăzi caută manualele chinezesti sau indiene de initiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeste în el dorinte josnice. Această schimbare se datorează acumulării pornografice din subconstientul său. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluită cu „numărul fiarei” (Apoc. 15, 8).

Imaginatia este terenul în care aceste influente se văd cel mai clar. Filmele lucrează aici în două moduri: unii tineri, văzând de ce sunt capabili „eroii” lor, capătă complexe de inferioritate fată de sexul opus, se văd urâti, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închisi în sine, tristi si recurg la „defulări” sexuale (onanie si altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Altii (bine îndoctrinati de fllme) devin obsedati de desfrânare, incapabili de înfrânare si cu manifestări sexuale care depăsesc în perversitate Sodoma si Gomora. Unii ca acestia, dacă se căsătoresc, vor spurca patul conjugal si vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistă în timp. Dacă acestea ar fi cazuri izolate, răul n-ar fi asa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma si Gomora cu foc din cer si ploaie de pucioasă (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scriptură), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la această pierzătoare extindere? Televizorul, „educatorul” poporului nostru.

Iată că treptat imaginea de la televizor devine viată. Treptat, imaginarul a reusit batjocorirea si schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat si biruit de pornografie) stiu si constientizează perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului că stiu este însusi rezultatul obtinut. Deci care este scopul acestor filme? Să facă din fiecare cetătean al împărătiei lui Dumnezeu (crestin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) – iar dacă va muri fără pocăintă si un viitor osândit în iad.
Dar oare de ce în primul rând
desfrânare, si nu alte păcate?

Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteste atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede si mai ireversibil, nimic nu-l scârbeste pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Oare de atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii să fie educati sexual prin televizor pentru a se înmulti? nicidecum. Scopul real al prezentei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt cel cu totul contrar: distrugerea omenirii. Se stie prea bine că desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este cea mai intensă activitate sexuală, nu se naste nici un copil. Mamă smerită, grijulie si iubitoare, si amantă senzuală, rafinată si perversă sunt două feluri de însusiri ale femeii, care se exclud.

Iată numai un exemplu – din multe altele asemănătoare care s-ar putea da spre a arăta modul în care rafinează televizorul păcatul curviei. În urmă cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îsi mărturiseau sentimentele, dar în privinta manifestărilor fizice totul se reducea la o privire caldă, la o strângere de mână si (sau) la o îmbrătisare nevinovată. Apoi au apărut săruturile din ce în ce mai lungi, mai „apetisante” si mai dese. încet, încet au apărut femeile semiîmbrăcate, dezbrăcate si scenele erotice din ce în ce mai „curajoase” si mai variate. Astăzi există o adevărată artă si industrie a pornograflei (extrem de bănoasă). Răul nu s-a oprit aici. După 1989 s-a îndesit la noi în tară folosirea cuvântului: „homosexual”. Prima reactie a fost cea de scârbă. La televizor, mai întâi totul s-a redus la niste aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai apoi cenzura constiintei, treptat a fost doborâtă. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale homosexuali, au apărut spectacole „vesele”, de divertisment si interviuri cu ei. Care este mesajul acestor făcături, care de care mai perfide si mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela că, de fapt si de drept (?!) si ei sunt oameni ca si noi, obisnuiti, ba chiar cu unele calităti deosebite – fiind invocate chiar nume de personalităti artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici păcate, nici manifestări patologice, ci alternative „cumsecade” la manifestările heterosexuale. Iată cum s-a escaladat astfel o altă culme îngrozitoare a răului.

Ni se sugerează că ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmă), si astfel înaintarea în rău îsi continuă actiunea îndobitocitoare, desi a ajuns deja foarte departe. Au început să apară (deocamdată sporadic) si secvente cu aluzii la păcatul zoofiliei, al desfrânării cu animale care, ca si sodomia, opreste 15 ani de la împărtăsirea cu Sfintele Taine pe săvârsitorii lor. Si iată cum vedem împlinindu-se, sub ochii nostri, proorocia făcută de Sfântul Antonie cel Mare cu aproape 1700 de ani în urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Nimeni nu poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Diavolul stie lucrul acesta si actionează în consecintă: dărâmă treptat toate puterile bune ale sufletului si ridică în locul lor templul său. „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” spune Mântuitorul. Tot acolo vrea si cel rău să îsi zidească întunecata sa împărătie.

Legislatia, câtă vreme a rămas supusă legilor divine, a fost categorică în privinta acestui păcat: pedeapsa cu moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum, practica homosexuală nu mai este pedepsită de lege. Răul însă nu se opreste nici aici, pentru că mai sunt bariere care trebuie să cadă. Homosexualii vor să înfleze copii (vă dati seama la ce va fi supus un copil care are părinti doi bărbati), vor să se căsătorească în biserică, vor să fîe hirotoniti preoti, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care să-i permită să ajungă majoritate, pentru ca să poată atunci să impună noi legi, nelegiuite. în Sodoma si Gomora Dumnezeu a coborât foc din cer pentru că locuitorii acestor cetăti (bogate) nu numai că făceau acest păcat, ci îi fortau pe toti cei ce veneau acolo să săvârsească si ei răutatea.
Cum se poate distruge
o persoană nevinovată prin televizor

Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însă aceste emisiuni creează atitudini ostile fată de persoana vizată. Chiar dacă după zece astfel de emisiuni mincinoase va apărea o emisiune care restabilieste adevărul, totusi sământa răului a fost aruncată. Omul acela, înconjurat de neîncredere, suspiciune si dusmănie din partea celorlalti, începe să-si piardă echilibrul lăuntric chiar dacă este nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzatiile de care nu se poate apăra si sentimentul neputintei îl dărâmă lăuntric. Nu numai oameni, dar si idei si institutii pot fi distruse prin această metodă. Iată ce fortă au la îndemână cei care conduc televiziunea în România si în lume.

Cine amendează un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea si umilirea unei persoane? Cine dă certiflcat de corectitudine oamenilor care lucrează în massmedia?

Desenele animate – nevinovate numai în aparentă, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creează viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uită la desene animate, iar după 12-14 ani la filme de „actiune”, de război, la fîlme pornografice, „sexy”, de extremă violentă si de groază. În afară de aceasta, desenele animate de astăzi umblă tot mai vădit la modelarea unei conceptii false a copilului despre Dumnezeu si lume. în unele desene animate, eroul principal, „demonică”, este un personaj pus pe pozne si, chiar dacă are cornite, este prezentat astfel încât să devină cât mai simpatic. Potrivit învătăturii crestine însă, demonul – chiar mic dacă este („demonică”) – nu este decât tot un lucrător viclean al răutătii si împreună colaborator cu fratii săi încornorati mai mari, în urzirea de planuri mestesugite spre pierderea neamului omenesc.

Robotii cu ochi rosii si aripi (draci moderni) care se războiesc între ei si ucid cu aberantă cruzime, inoculează copiilor setea de violentă. Imaginile desenelor animate care se miscă cu repeziciune zăpăcesc mintea copilului, îl fac si pe el să fie sucit, să n-aibă astâmpăr, îi răpesc dorinta de învătătură. Violenfa desenelor animate trece în realitate. în Rusia sunt astăzi 100000 de copii asociati în grupări ucigase. La noi, în România, crimele îngrozitoare săvârsite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune să însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri si pătrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor filme de către copii, ai căror părinti sunt ei însisi în gravă confuzie morală, iar celor care dau pe post asemenea productii cinematografice ucigătoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele si celelalte semne spre a se apăra la dreapta si înfricosata Judecată a lui Hristos?

Trei exemple spre a arăta cum trece
imaginea micului ecran în realitate

1. În urmă cu câtiva ani a apărut la noi în tară o casetă video intitulată „Sirenele – satanismul în muzica rock„. Autorui acestei casete, grec de origine, fost cântâret rock, mărturiseste că filosofia de viată si-a format-o pe când era copil, din filmele stiintifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme („Războiul stelelor” si altele) a tras concluzia că universul este condus de două forte impersonale, a binelui si a răului, care se află într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul si gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii înselati care s-au întors la adevăr. Însă câti tineri, care în copilărie s-au „hrănit” cu „Războiul stelelor”, n-au murit fără să stie că Dumnezeu este unul singur si pretuieste mai mult iubirea decât ura, smerenia decât mândria, iertarea decât răzbunarea!

2. Filmele stiintifico-fantastice au răspândit în omenire o nouă credintă: aceea în existenta extraterestrilor. Nimeni astăzi nu se mai îndoieste de existenta lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose, arată în cartea sa „Ortodoxia si religia vîitorului” că aparitiile extraterestre sunt de fapt experiente mediumistice de natură demonică. Un fel de sedinte de spiritism în care pământenii intră în contact cu duhurile răutătii, pentru care nu este nici o greutate să ia chipul „cetătenilor” unor alte civilizatii.

3. Există astăzi în lume aproximativ 1500 de „vampiri” (cei mai multi în America) – oameni ce dorm în cosciuge, beau sânge, etc. Toti acesti „vampiri” sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groază având ca „eroi” astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcată, încât le-a deformat total imaginea asupra realitătii propriei lor persoane. În loc să seconsidere si să trăiască precum oamenii, ei au ajuns să se considere si să trăiască efectiv ca „vampiri”.

Vrăjitoarele, al căror mestesug este osândit si amenintat cu grele urgii dumnezeiesti în toate paginile Sfintei Scripturi, astăzi îsi demonstrează abilitătile pe micul ecran, dau interviuri, îsi fac reclamă si îsi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrajitoarelor, iar astrologia este nelipsită din programele TV, sub forma, de rătăcire si înselare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scriptură si de scrierile Sfintilor Părinti. Dar iată ce ne spune în această privintă si Sfânta Scriptură: „Bărbatul sau femeia, de vor chema mortii sau de vor vrăji să moară neapărat: cu pietre să fîe ucisi, că sângele lor este asupra lor” (Levîtic 20, 27). „Iar partea celor necredinciosi… si fermecători… este în iezerul care arde, cu foc si cu pucioasă” (Apocalipsa 20, 27).

Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăti atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, multi dar creduli, dacă n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se si vede câstigătorul unuia dintre ele. El nu stie că adevăratii câstigători sunt – matematic – cei ce organizează jocurile. Putinii premiati culeg firimiturile, iar cei mai multi rămân cu iluziile spulberate.
Invazia publicitătii

În vinderea unui produs, pe piată, un rol important îl are reclama. Atunci când un fllm serial are succes la public, produsele cărora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, asa încât omul care iubeste un film serial „înghite” fără să vrea pe lângă acesta si produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta? Răul este că televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de asa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieti, care ne porunceste cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim .

O firmă americană care comercializa cafea si-a sporit cu mult vânzările în urma aparitiei la televiziune a unui serial a cărui actiune se învârtea în jurul unei cesti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr si o tânără, au o pasiune co mună: marca de cafea comercializată de acea firmă americană. Pe măsură ce americanii îndrăgeau personajele acestui film le crestea si apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare răbdarea prostească de care dau dovadă unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute, înghit si 15 minute de publicitate.

Americanizarea. Majoritatea covârsitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viată american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologică de la distantă, o înrobire a mentalitătii si a sensibilitâtii crestine a unui întreg popor. Chiar dacă cea mai mare parte a americanilor sunt crestini neoprotestanti, trebuie spus că aceste filme n-au în ele nîci un fel de nuantă crestină. Sunt pur si simplu păgâne si anticrestine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de nerusinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic si rapid.

Stirile, care – chipurile – ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit si ele. Violentele, uciderile între rude, morti terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spatiul lor. Oare ce fel de informatie poate fi aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul si l-a omorât pe tatăl său? Sau altele de acest gen. Aceste „stiri” reprezentau înainte subiectul de discutie si de bârfă al babelor de pe la sate si al celor lipsiti de orice orizont spiritual si intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximă audientă, de oameni scoliti special pentru o asemenea activitate. Pe de altă parte zvonurile („în ziua cutare va fi un cutremur devastator”, „iarna aceasta va fi polară” etc.) terorizează, stresează pe bietii oameni care doresc să afle ultimele noutăti. Televizorul devine astfel un puternic factor de stress.

Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în fata micului ecran, ci citind cărti, tocindu-si coatele. Televizorul caută cu insucces să se substituie actului de cultură; dimpotrivă, s-a observat că interesul pentru carte dispare la copiii ce-si petrec timpul în fata televizorului.

Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipă a vietii omului are o valoare infinitâ. În timp omul câstigă sau pierde vesnicia. Cumplite sunt, în inconstienta si iresponsabilitatea lor, expresiile: „îmi pierd timpul cu… Mi-am omorât timpul cu…”.

Copiii mei nu se uită la prostii. Asa zic si cred părintii care nu stiu ce programe vizionează copiii în absenta lor, sau chiar în prezenta lor, atunci când „bătrânii” dorm. Unii copii si adolescenti tin telecomanda în mână si filmul erotic se transformă într-o secundă, printr-o simplă apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.

Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncă în aer bunul simt, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violentă si anarhie si refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi de radio si televiziune care de dimineata până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzică, prin care se demonizează mai ales mintea tinerilor (viitorii adulti). Cu umoru-i inegalabil, în „Jurnalul fericirii”, Părintele Nicolae Steinhardt a numit-o muzica lui „bughi-mambo-rag”… Ca si filmele, si cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român si a lumii întregi. Tinerii si tinerele de pe stradă arată prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.

Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate răul care vine prin micul – asa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare si mai greu de evaluat. Însă fiind de natură spirituală nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul si nici nu poate fi cântărit cu cântarul.
Care este pozitia crestină
fată de televizor?

Crestinul care îsi trăieste cu seriozitate făgăduintele botezului („Mă lepăd de satana si de toti slujitorii lui si de toate lucrurile lui si de toată trufia lui si mă împreunez cu Hristos”) va elimina cu desăvârsire din casa lui si din viata lui acest lucru necrestinesc. Mai ales acolo unde sunt si copii, nu există altă solutie.

Asa cum spune un părinte de la Mânăstirea Frăsinei, Psaltirea si Ceaslovul sunt televizorul crestinului. Cei care vor un adevărat „divertisment”, îl pot afla curat, folositor si ziditor în „Rugăciuni de dimineată”, si „de seară”, în „Paraclisul Maicii Domnului”, în „Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos”. Cei care vor mai mult decât aceste „emisiuni” să deschidă Psaltirea între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaste „senzatii tari” duhovnicesti si vor avea negresit trăiri ceresti, vor întelege si experimenta cât este de adevărat cuvântul celui supranumit „Alăuta pocăintei”, marele dascăl al lumii si ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: „Dulce este somnul, dar mai dulce este rugăciunea”.

Încheiem delicatul si mult controversatul subiect cu o scurtă si aleasă rugăciune, nelipsită de pe buzele, din mintile si inimile multor evlaviosi crestini dreptmăritori în toate împrejurările vietii de acum, vremelnice, pământesti:‘Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale de oameni, Stăpâne, slavă bunătătii Tale, Sfinte’. Amin.

Extrase din „TELEVIZORUL – O NOUA CETATE A SODOMEI” de Parintele Toma

Reclame

Read Full Post »

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

Credeţi că statele unite în organizaţiile acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea popoarelor?

Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea. Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.

Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?

Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta înseamnă să îţi vinzi credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi. Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee, bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă.

Părinte, în cazul unui război, credeţi că e bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?

Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului, Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este sistemul dictatorial… haosul.

 

Totuşi sunt creştini care încearcă să supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă scânteia credinţei?

Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci când va veni prigoana?

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu, înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

Interviu apărut în revista ATITUDINI, nr. 25

Read Full Post »

Pentru înţelegerea celor ce se petrec la ieşirea sufletului din trup, mult ne ajută teologia chipului şi asemănării.

Repetăm pe scurt câteva date:

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Chipul îl are în însuşirile sale sufleteşti prin natură, iar asemănarea a primit-o ca posibilitate a desăvârşirii prin har, după nevoinţă. Deci chipul ne este dat, iar la asemănare trebuie să ajungem în cursul vieţii.

Porunca lui Dumnezeu de la început a fost „creşteţi” şi însemna tocmai această ajungere la asemănare prin ascultare şi conlucrare cu voia divină.

Dar omul, neascultând prin cuvânt, la sfat străin se grăbi cu partea a doua a poruncii, cu „înmulţirea” înainte de a creşte duhovniceşte. Aceasta i-a adus „Îmbrăcarea” în aceste „haine de piele” a căror sfârşit este „moartea”. Una din rugăciunile înmormântării explică aceasta astfel: „Ca această negrăită legătură dintre trup şi suflet să se taie şi să se desfacă în cele din care a fost alcătuit, adică sufletul să se întoarcă la Dumnezeu de la Care şi-a luat fiinţă, iar trupul să se întoarcă în pământ, din care a fost luat, pentru ca răutatea să nu devină nemuritoare”. Prin neascultarea care i-a adus omului moartea hainelor de piele a fost îndreptată şi posibilitatea creşterii la „asemănare”.

Această stare de lucruri a dăinuit în tot neamul omenesc până la întruparea lui Hristos, noul Adam, Care a fost ascultător până la moarte şi „încă moarte pe cruce”. Prin ascultarea Sa, de asemenea încercată de ispititor, am recâştigat iarăşi posibilitatea asemănării. Înainte deHristos n-a fost mântuire şi în afară de Hristos nu este mântuire, ci numai în Hristos ne putem mântui.

Între chip, ascultare, asemănare şi mântuire se stabileşte o strânsă legătură. Căci nu ne putem mântui numai cu chipul, fără asemănare, şi nu putem spori de la chip la asemănare, fără ascultare şi nu putem asculta prin natură fără Hristos.

Deci, ascultarea Lui cea până la jertfă ajută şi ascultării noastre, întorcând-o în ascultarea originară pe care o pierdusem toţi în Adam. Ce am pierdut toţi în Adam recâştigăm individual în Hristos. De aceea e numit creştinismul o a doua creaţie a lumii.

Moartea totuşi dăinuieşte şi după Hristos.

Dar acum nu mai are sensul osândei, ca plată a neascultării, căci ascultarea lui Hristos  -jertfa- a transformat moartea în eliberarea de patimi.

Jertfa Mântuitorului a biruit moartea, care până aici se întindea şi asupra sufletului nemuritor, ţinându-l închis într-o stare de iad.

Învierea lui Hristos a biruit moartea, pentru noi lăsându-i morţii puterea numai asupra trupului, „care nu se supune lui Dumnezeu şi nici nu poate” iar pentru suflet făcând-o şi înviere. Învierea lui Hristos mai este totodată şi certitudine religioasă a învierii celei de obşte a cărei începătură S-a făcut Domnul Hristos. Deci Hristos prin jertfa Sa a câştigat biruinţă asupra morţii în toată extinderea sa, iar biruinţa ne-a dat-o nouă. Cu puterea ascultării Sale, a restabilit chipul ce se desfigurase, am văzut slava asemănării, „slava Sa”, „ca a unui Dumnezeu”. A restabilit asemănarea originară a omului cu toate urmările acestei restabiliri.

Cu aceste câteva date dogmatice putem înţelege ceva mai bine şi cele de la ieşirea sufletului şi cele de pe urmă ale omului, iar pentru o mai clară înţelegere a lucrurilor împărţim descrierea faptelor ce se petrec în două situaţii extreme, lăsând subînţelese treptele intermediare a căror variaţie este aproape infinită.

– O extremă o formează starea sufletelor, care în cursul vieţii pământeşti n-au avut nici-o grijă de mântuirea lor, au fost numai trup, numai natură, numai chip.

– Cealaltă extremă o formează starea sufletelor care în starea vieţii pământeşti au alergat la „Ţinta Hristos”, au biruit trupul prin duh, prin nevoinţă şi har şi-au depăşit natura şi în dar au primit cununa alergării:’ asemănarea, desăvârşirea, slava îndurnnezeirii.

Totuşi pentru evitarea încadrărilor arbitrare şi a fanteziilor deznădejdii, descriem şi câteva stări intermediare, luate la întâmplare.

Să luăm lucrurile cum se petrec ele,

1. – în prima extremă: trupul slăbeşte, legătura materiei se subţiază, relaţia cu veacul acesta se stinge, fie pe calea bolii, fie pe calea ascezei. Dacă omul a trăit mai mult după firea pământească, la sfârşit prezintă o înfăţişare de înfrânt, de amărât dar şi de „arătare”. Dă impresia unei absenţe a sufletului într-un rest de om, în realitate sufletul e încă în trup, dar nefiind dezvoltat după natura sa, fiind pipernicit ca rosturi ale sale în trup, avem această impresie de absenţă, de „dus”.

Omul natural, omul trupesc nu-şi vede sufletul, abia îşi constată chipul, însă fără să-i confirme obârşia. Nu-şi poate face o idee clară despre suflet, deşi el există în trup, care-i este sufletului ca o temniţă ce-l ţine în întuneric. Când trupul slăbeşte, ca putere de temniţă asupra sufletului, şi vremea ieşirii sale din lumea aceasta se apropie, sufletul ia cunoştinţă de sine într-un mod violent, trezindu-se ca făptură spirituală – deci imponderabilă – ce stă pe prag de conştiinţă de sine între două lumi. Abia acum sufletul se vede pe sine, spre deosebire de vremea ce o petrecea în trup. În trup el împrumuta acestuia energia specifică a simţurilor. În baza energiei sufletului trupul e vioi, sănătos şi capabil de o viaţă de relaţie cu lumea dinafară. Când omul prin modul pământesc de viaţă, pe care l-a considerat singurul real, a neglijat sau a tăgăduit sufletul şi celălalt tărâm al existenţei, acum, la întâlnirea violentă cu această lume de dincolo, crezută de el „fictivă”, strigă, aşa zicând, de spaimă sau de uimire. Acest ţipăt se răsfrânge şi în trup ca un ecou în pădure, iar cei ce stau prin preajmă zic, auzind aceste frânturi, că delirează.

– Ce se petrece de fapt?

Sufletul în preajma ieşirii din trup capătă vedere specifică naturii sale spirituale, prin care se vede pe sine mult mai clar de cum ne putem vedea noi în oglindă. Această nouă vedere are un plus faţă de a noastră, o dimensiune morală. Acum se descătuşează funcţia morală a conştiinţei „unde” era sădită energia atentă a asemănării şi a cărei existenţă o simţim şi prin vălul trupului. Trupul rămâne în sine inutil şi neputincios dar acum el e „legat” de o făptură spirituală descătuşată, extrem de impresionată, uluitoare, care-l poate face şi pe el capabil de acţiuni şi rezistenţe neobişnuite în mod normal. Această făptură, imponderabilă, eliberată de legea gravitaţiei în baza căreia corpurile au greutate, nu e nicidecum statică. Acum începe dinamica unui dialog interior aprins între lumina conştiinţei şi întunericul nefiinţei cel înscris în făptura sa de către patimile fixate în trup şi de către alte amăgiri, după cum omul şi-a condus viaţa sa pământească sub aspect moral. Păcatele, aceste înfrângeri morale, aceste dovezi de necredinţă, puteau fi şterse de pe „haina” sufletului în cursul vieţii dând ajutor luminii conştiinţei cu puterea dumnezeiască din Sfintele Taine, în care în mod acoperit este Hristos, dar acum aceasta nu se mai poate. Toate acestea stâmesc o contradicţie cumplită, insuportabilă, fără ieşiri şi fără termen, faptul acesta îi face pe unii să strige cu un huiet sinistru, prelung, ca de nebun.

Trezirea neaşteptată a sufletului pe celălalt tărâm, al celei mai intense conştiinţe a existenţei, – declanşarea acelui dialog cumplit, ucigaş, între „chipul” structurat cu negrijă în viaţa pământească şi „asemănarea” sădită în conştiinţă, dar aflată acum fără nici un conţinut, o conştiinţă „goală” fără haina luminii divine a făpturilor cereşti – apoi întâlnirea brutală în cale a făpturilor cereşti corespunzătoare chipului şi asemănării cărora s-a făcut, toate acestea sunt fondul huietului sinistru, pe care trupul nu l-ar fi putut suporta ca durată şi intensitate în cursul vieţii normale.

Acum el este jucăria unor puteri care-l depăşesc. Locul din psalmi: „Omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48,21), capătă acum o fioroasă realitate. Cei cumpliţi la chip se reped să-l ia în primire: „Căci nouă te-ai dat!” şi „Nouă ne eşti dat!” de urâtul cărora spaimă mare cuprinde sufletul, care însuşi pe sine se vede la fel de cumplit, de fioros şi de urât. Acum întinde mâinile după ajutor şi-i strigă pe toţi şi nu-i cine să-i ajute, căci „nevoie mare a cuprins sufletul” (Din rugăciunea înmormântării).

Suferinţa sufletului începe brusc de la această constatare a chipului său demonie în care s-a structurat prin necredinţă, prin împotrivirea faţă de jertfa lui Hristos pe care trebuia să o primească „În fiecare zi” prin umilă şi statornică lepădare de sinea sa cea deşartă. Acum se vede brutal: plin de sine ca un demon, muncit de sila de a petrece cu ei, alţi plini de sine. Se vede ţesut de patimile lor care i se păreau lui „Viaţa” dar erau „moartea”. Vede iluzia şi amăgirea patimilor, care i se păreau „adevăr” dar care acum se lămuresc că au fost omorârea vieţii celei adevărate. Deznădejdea şi trufia îl macină cumplit într-o contrazicere de iad. Cele deşarte după care alergase orbeşte o viaţă i-au adus acum mintea prinsă pentru eternitate în preocuparea cu nimicul sau nefiinţa. Acum patimile nemaiavând posibilitatea satisfacerii prin trup se satisfac „în gol” crescând la intensităţi fantastice şi chinuind fantastic sufletul într-o muncire fără ieşire. Acesta este iadul.

Acum, în ceasul al doisprezecelea, vede sufletul că a greşit calea, stând de dragul patimilor şi a iubirii de sine împotriva căii Adevărului Vieţii veşnice, dar acum singur nu-şi mai poate ajuta cu nimic: s-a făcut noapte, când nimeni nu mai poate lucra mântuirea sa, adică această izbăvire de consecinţele patimilor.

Această stare extremă a sufletului poate deveni intermediară dacă mai este cu el mila dumnezeiască. Astfel, dacă însă intervine activ mila dumnezeiască, starea aceasta de iad a sufletului, de spaimă şi de dezastru, mai dăinuieşte o vreme pământească oarecare şi e „ţinut legat de trup” să-şi îndrepte viaţa şi prin iubirea de oameni să facă pocăinţă şi pentru cel mutat care pesemne a mers la rău. Căci iubirea de oameni depăşeşte şi ea hotarele morţii şi prin rugăciunile Bisericii însoţeşte pe cei mutaţi de la noi până la judecata de pe urmă şi poate îmbunătăţi starea sufletului la cele de pe urmă ale omului la învierea cea de obşte, înainte de judecata definitivă asupra omului întreg.

Această deprindere cruntă de aici a trupului şi a sufletului ca ispăşire pasivă în ceasul al doisprezecelea al vieţii a câte unui om, vedem întâmplându-se şi ca o măsură extremă luată de la distanţă de Sfântul Pavel îndeobşte cu cei din Corint şi cu puterea Domnului Iisus Hristos; ca pe unul care păcătuise cu femeia tatălui său, să fie dat satanei spre pieirea trupului său, ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Fireşte că satanizarea unui om ca cel din Corint, sau îndrăcirea celor din Gadara sau ţinerea în gârbovie 18 ani de satana a femeii ce venise într-o sâmbătă la Sinagogă şi altele nenumărate numai în Noul Testament nu sunt fapte în afara ştirii lui Dumnezeu. De asemenea sunt grăitoare cuvintele Scripturii despre îngăduinţa dată de Dumnezeu satanei ca să se atingă de avuţia şi trupul dreptului Iov. „Dar de sufletul lui să nu se atingă” spre dovedirea credincioşiei sale către Dumnezeu, pusă la îndoială de satana, ca pildă de răbdare în necazuri şi umilinţă şi ca statornicie neclintită a sufletului către Dumnezeu, oricâte propuneri îi făceau prietenii, nevasta, ca să tăgăduiască pe Dumnezeu şi să moară ca să scape de chinuri.

2. Cea de-a două extremă a stării sufletelor la ieşirea din trup

Incepem cu o precizare în plus a noţiunii de conştiinţă şi a noţiunii acelui „dincolo” al existenţei cu care şi conştiinţa are o tangenţă. Conştiinţa, cuvânt cu cuvânt, înseamnă a şti împreună, cu ştiinţă comună între cei doi termeni ai religiei: Dumnezeu şi omul. Ochiul lăuntric ce vede în două părţi: înspre Dumnezeu şi înspre om cu sediul în suflet. Acesta, prin natura sa, codifică totul cu o dimensiune morală. Este ochiul comun al nostru şi al lui Dumnezeu sădit în adâncul fiinţei noastre, o ultimă stea din rai, rămasă pe cerul nostru metafizic – dincolo de cele văzute – faţa noastră duhovnicească pe care o răsfrângea asemănarea, adâncul fiinţei pururi întors către Dumnezeu, de la care primeşte energia slavei Sale, care poate să răzbească prin toate învelişurile de piele ale trupu lui încât – se făcu văzută „strălucirea slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise” şi a altor sfinţi aleşi ai lui Dumnezeu, până aproape de zilele noastre, pe faţa Sfântului Serafim de Sarov.

Partea dintru noi a acestui ochi se poate şi îmbolnăvi, în înţelesul că-i slăbeşte vederea morală, până la a nu mai vedea deloc. Aceasta se întâmplă în urma faptului că omul respectiv n-a mai vrut să ia în seamă „mustrarea conştiinţei” pentru înfrângerile sale morale. Ca urmare vederea morală i se atrofiază. Dar se poate întâmpla şi mai rău: după o perioadă de orbire a conştiinţei, energia să răbufnească cu violenţă şi să strice şi chipul, adică echilibrul şi buna funcţionare a facultăţilor sufleteşti, exprimat prin sistemul de relaţie al trupului cu sine şi cu lumea.

Ca atare se înţelege că ochiul conştiinţei este ochiul sufletului şi că această vedere a lui, după ieşirea din trup, nu se mai împiedică de materie, vede prin ea, nu se mai opreşte de timp, vede trecutul unei vieţi comprimat într-o clipă, distanţele nu-i mai sunt o stavilă deşi nu are o mobilitate şi o atotprezenţă.

Aşa este acest „dincolo”: eliberare de îngrădirile trupului, spaţiului, masei, greutăţii – fără ca totuşi să fie topire sau destrămare a fiinţei. Pentru comparaţie, e dată într-o carte întâmplarea unuia care făcuse nişte rele pentru care e prins şi închis. Stătu o vreme la închisoare, apoi de aici la judecată, unde este judecat şi trimis cu toată rânduiala la spânzurătoare. A ajuns la locul de osândă, la urmă i se trece frânghia peste cap. Când simţi frânghia pe grumaz deschise ochii, trezit din vis de o bucată din tencuiala care căzuse din tavan tocmai pe grumazul lui. Toată istoria visată de el, care cuprindea vreme îndelungată, se petrecuse în fracţiuni de secundă.

Aşa este şi cu ieşirea din durata pământească în coordonatele celuilalt tărâm al existenţei. Dincolo – înaintea lui Dumnezeu, „o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3,8). Dacă este zi petrecută în chin, e ca o mie de ani, iar dacă este în bucurie, o mie de ani e ca o zi – căci „dincolo” nu mai e timp matematic sau astronomic, ci trăirea în durata morală a existenţei pe care revelaţia o transcrie cu această paradoxală expresie.

Acum se deschid înţelesuri şi perspective largi ale împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru. Faptul că conştiinţa noastră are o faţă pururi întoarsă către Dumnezeu: a Căruia oglindă se face, ne explică posibilitatea asemănării, a desăvârşirii şi a îndumnezeirii. Pe de altă parte suntem botezaţi şi îmbrăcaţi în Hristos şi temple ale Duhului Sfânt, fiind nevoitorii pe calea ascezei, a dreptei credinţe şi a bunei povăţuiri, am biruit trupul cu puterea Duhului, făcându-l până la urmă din râvnitor ai patimilor ascultător ·supus Duhului. De aici începe toată deosebirea cu privire la cele ale diferitelor mutări din lumea aceasta.

Sfinţii toţi s-au nevoit întins şi susţinut de a stinge patimile din trup – de a curăţi mintea şi inima de slava cea deşartă, sau pentru lepădarea de voia lor ca să facă „loc” lucrării Duhului Sfânt în: sufletul, mintea şi inima lor. Aşa, cele nevăzute de „dincolo” prindeau viaţa sufletului şi chipul devenea asemănare, răzbind vălurile trupului, subţiindu-l, împrumutându-i însuşiri duhovniceşti, pentru mari faceri de bine şi fapte ale iubirii de oameni cum ar fi, de pildă, faptele de ajutor la distanţă ale Sfântului Nicolae sau ale unor părinţi din pustia scetică. E clar că atotprezent numai Dumnezeu în Treime închinat este şi ca atare numai El ştie necazurile şi nedreptăţile răbdate pretutindeni de robii Săi, care I se roagă de izbăvire. Dar, oricât de necrezut s-ar părea, Dumnezeu mult iubeşte şi doreşte să petreacă cu oamenii în inima lor şi să-i pună unii pe alţii să-şi ajute pe căi naturale sau pe căi supranaturale, El făcând totul prin mâinile sau prezenţa „văzută” a lor. De aceea, trupul cu cât este mai ascultător de Duh, cu atât e mai subţire şi devine din ce în ce o unealtă mai bună a lui Dumnezeu, „în mâna” iubirii Sale de oameni, şi rămâne ca atare şi după mutarea lor din lumea aceasta. Deci cele de pe urmă ale trăitorilor după Duh, care au realizat cel mai bine nevoinţa asemănării, trupul, deşi a ajuns neputincios, începe să iradieze viaţa cea lăuntrică a sufletului până la măsuri de slavă dumnezeiască. Un suflet luminat lăuntric acţionează asupra trupului, făcându-l şi pe acesta luminos, chiar mai multă vreme, cum avem chipul strălucitor „ca fulgerul” al Sfântului Sisoe, când se muta acesta. Domnul Hristos era prezent, iar nevoitorul se lumina de lumina dumnezeiască de pe Tabor a Slavei Schimbării la faţă a Domnului. Nevoitorul se ruga să fie îngăduit să se mai pocăiască puţin „Tu mai ai nevoie de pocăinţă, părinte?” ziseră cei din jurul său, iar el răspunse „cu adevărat încă n-am pus început bun” şi s-a săvârşit în dumnezeiasca lumină. Poate că acesta a fost nevoitorul care l-a determinat pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că: .desăvârşirea e o prăpastie de smerenie”.

Dacă la sufletele celor trupeşti vin cu silnicie vameşii de tuci ai unui cer de catran, sufletele drepţilor însă se trezesc înconjurate de făpturile luminii, de sfinţi şi cântarea cerească. Uimiţi de dumnezeiasca frumuseţe de care sunt atraşi şi înşişi străbătuţi, ca dintr-un extaz se strămută din cele de aici la veşnicele lăcaşuri în împărăţia lui Dumnezeu.

După dumnezeiasca iconomie trupurile lor pot primi în continuare harul tămăduirilor de boli, a izvorârii de mir, a ocrotirii de cetăţi şi alte haruri, ca confirmare a iubirii de oameni a sfinţilor, activă şi după mutarea lor din trup. Atingerea în viaţă a nepătimirii, a izbăvirii de patimi prin focul smereniei şi conlucrarea Duhului Sfânt, au ca urmare buna mireasmă şi harul atingerii de un suflet îndumnezeit. Sfântul Serafirn în serafica sa iubire de oameni pe care-i numea „bucuria mea” îi îndemna să vie cu necazurile şi la mormântul lui şi să i le spună, ca şi cum el ar fi de faţă; căci va mijloci la Dumnezeu pentru alinarea lor.

Cu aceste date, înţelese, începe să se facă lumină în problema fundamentală pentru tot omul: mântuirea. Adevărat că în Hristos „în dar suntem mântuiţi”: însă darul mântuirii câştigat de jertfa lui Hristos ni-l însuşirn cu mare nevoinţă, vreme de-o viaţă. Niciodată nu putem zice pe pământ „de acum suntem mântuiţi, pentru că încă zicând aşa ne împiedicăm şi cădem”.

Îngerii duceau la cer sufletul Sfântului Macarie. În văzduh îl întâmpinau şi viclenii diavoli şi ziceau: „Ai scăpat de noi, Macarie” şi el răspunde: „încă nu am scăpat, ci îmi mai trebuie ceva”, şi intrând pe uşile raiului s-a întors către ei zicându-le: „Acum am scăpat de voi!”

Această întoarcere a sufletului în Rai aceasta este mântuirea, pentru dobândirea ei, „ştiind Cui credem”, punem toată osteneala şi fizic şi cu mintea, cerem ajutorul lui Dumnezeu şi punem toată viaţa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a chemat şi ne-a ales din lume. Faptul că se nasc contemporani, în aceeaşi vreme, o serie de oameni, că aceştia se întâlnesc şi se angajează împreună la un anumit mod de viaţă, că cei mai încercaţi îi ajută pe ceilalţi nu e nicidecum un fapt întâmplător, ci un fapt cu tâlc şi orânduire dumnezeiască. Dacă modul de mutare al unuia dintre noi ne-a pus pe toţi pe gânduri şi de aici am înţeles (unele) taine ale vieţii şi ale morţii, e limpede că aceasta e cu dumnezeiască rânduire, spre folosul tuturor. Nevăzut, Dumnezeu este cu noi, ne are de grijă şi ne învaţă. Ca atare noi reînnoim făgăduinţele noastre, limpezindu-ne alergarea.

Toţi termenii „grei” folosiţi până aici ne sunt daţi în diferite porunci, de a ne ocupa în mod practic de ei. Totul începe de la ceva uşor, posibil şi neînsemnat, dar duce cu anii, cu stăruinţă şi cu dragoste, până la culmi de lumină dumnezeiască. De pildă: Asemănarea (cu Dumnezeu) este nevoinţa îndumnezeirii care se adună în suflet, cu migală, câştigând prilej după prilej, comportare după Duhul Sfânt, sau după cum ar face Domnul Iisus, şi nu după omul sau după patima din noi. Patimile slăbesc cu postul şi cu rugăciunea neîncetată, se ard cu smerenia cea din ascultare şi cu a ţine în conştiinţă pe Celălalt, pe Cel bun.

Lepădarea de sine – crucea firii pământeşti cea din fiecare zi şi condiţia fundamentală a urmării lui Hristos – e cheia câştigării prilejurilor de îmbogăţire în Dumnezeu. Căci ne lepădăm de voia noastră pe toate cărările, ca să facem „loc” lucrării Duhului Sfânt în noi, care se roagă „negrăit” pentru noi şi lucrează mântuirea noastră în anii vieţii,

Îndeplinind cu convingere şi cu dragoste această condiţie fundamentală cerută de Domnul Iisus – a lepădării de sine, în scurtă vreme pricepem că pe El Îl câştigăm, câştigând prilejurile, şi câştigăm totodată şi desprinderea noastră de trupul patimilor şi de „lume”, după cuvântul unei preasfinţite feţe care zice că: oricât de paradoxal ni s-ar părea, pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Desprinderea deci, nu prinderea sau înprinderea.

Putem şi şti în ce măsură suntem pe cale, în adevăr şi în viaţă – semnul e măsura smereniei când Atotprezenţa lui Dumnezeu în Treime închinat devine un fapt de conştiinţă şi de trăire a noastră chiar şi între mărunţişurile de toate zilele. Sentimentul şi conştiinţa trăirii dogmatice a lui Dumnezeu ca Atotprezent: „Aici eram, dar dacă nu M-ai chemat?”, ne curăţeşte inima până la măsuri de trăire mistică şi vedere dumnezeiască.

In altă ordine de idei, trăirea în prezenţa vie a lui Dumnezeu Iisus ne aduce şi alte daruri; ne uneşte duhovniceşte cu toţi nevoitorii care mai înainte de noi au dobândit mântuirea şi le câştigăm şi rugăciunile şi rudenia lor duhovnicească.

Gândindu-L şi trăindu-L pe Dumnezeu viu şi de faţă, devenim din ce în ce mai odihnitori de Dumnezeu în inimile noastre. Ochiul conştiinţei se deschide la noi lumini, mintea se luminează de har şi primim, din vreme în vreme, încă de aici evidenţa vieţii celuilalt tărâm al existenţei.

Read Full Post »

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde întrînsul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoiee, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor, vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-inşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: „N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta … şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: „În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină şi nu numai). Aşa se face că: „vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

– Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţă curată şi la învăţătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scaunul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari, după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de proorocul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă, Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem pe noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruineze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

„Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat seceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântu1lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: „Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o şi am zis: „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu.

Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite, căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu» (Ps. 31,6).

Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate.

Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţul sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumnezeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor săgeta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – (şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti – dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: „Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina” (Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-l minte.

Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps. 49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta, şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recunoască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală sufletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. în cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. In esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric: Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asupra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu – căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciune, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, numai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, . când mă aflu în prezenţa Lui – mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, în tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupaţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru.suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştinţă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, de-parte de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa … în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui „Dacă Mă iubiti, veti păzi poruncile Mele” – spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune „drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele – Că departe de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi liniştea mea pentru binele aproapelui. Dacă l-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la nenorocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plăcere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele proprii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stâmesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu aş fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răsplată pentru faptele pământeşti, atunci fără încetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag care este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic numai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prinse în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea – m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea poruncilor ei. Nimic din cele pământeşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnului, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiinţifică şi încă din astfel de împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

 

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine.

Tot faptele mele afirmă următorul lucru: văzând în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât ei. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe – cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consider drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai păcătoasă decât aceasta? Situaţia duhurilor întunecate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât aceea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit.

– Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva – de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

– Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şerpii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

– Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

– Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: „Unul zidind şi altul stricând, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

– Să nu ne speriem văzând că şi după mărturisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

– Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au întors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dumnezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiunile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deosebească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează … prezentându-le ca drepturi la ceva – „minţind că asta-i libertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană. Că asta-i el (omul) şi altceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neascultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu „învăţăturile lui”. Obsesiile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-a clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o repetiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi – că a fost prima de vină. Nevrozele, psihozele sunt efectul denaturării acestui instinct primar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acoperit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de rezistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: „Nu e bine a se însoţi omul cu femeie”, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:

„Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia cărora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene … în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favoriza convertirea iubirii fizice – pentru o singură persoană, opusă sexului – în iubire duhovnicească universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispitească trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: senzualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-l să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toate patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duşmani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme antagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină libertatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. „Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30, 16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea. Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam. Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam … , de-al cincilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui celulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi imposibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe înaintaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbunătăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumnezeu n-o căutaţi? „Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevărată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumnezeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: „Mi s-a dat poruncă, dar îndeplinirea poruncii e legată de necazuri; vreau să îndeplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: „Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dragostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu dreptate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fumul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugăciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragoste. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Read Full Post »

Cuvinte purtătoare de nădejde

„Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită!” (Sirah 2, 1),

„Uitaţi-vă la neamurile cele din început şi vedeţi cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Sau cine a petrecut în frica Lui şi a fost părăsit? Sau cine L-a chemat pe El şi a fost trecut cu vederea?” (Sirah 2, 10).

„În lume necazuri veţi ,avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

„Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13).

ISPITE, ÎNTRISTĂRI, DURERI ŞI RĂBDARE

Cu smerenia împuţinăm întristarea adusă de ispite

Să ne aducem aminte de făcătorii de rele, care se dau pe ei înşişi in mâinile judecătorilor ca să fie pedepsiţi pentru faptele lor. Aceştia, atunci când încep să fie chinuiţi, dacă se smeresc şi îşi mărturisesc fără întârziere nedreptatea lor, sunt pedepsiţi mai puţin şi suferind acele dureri, se izbăvesc. Dacă însă rămân neînduplecaţi şi nu vor să-şi mărturisească fărădelegea, chinurile lor se înmulţesc. Iar la sfărşit, după multe suferinţe şi după ce trupul lor ajunge plin de răni, sunt nevoiţi să mărturisească, chiar şi fără să vrea, dar acum nu le mai foloseşte la nimic, deoarece au îndurat deja toate acele chinuri; Căci şi noi pentru păcatele noastre cele nesăbuite suntem predaţi, ca să fim miluiţi, în măinile Dreptului Judecător al tuturor oamenilor şi primim loviturile întristărilor, pănă cănd le vom mărturisi. Atunci pedeapsa se micşorează. Aşadar, dacă atunci cănd va veni peste noi toiagul Judecătorului ne vom smeri şi ne vom aduce aminte de nedreptăţile noastre, mărturtsindu-le în faţa Dreptului Judecător, cu puţine ispite şi întristări ne vom izbăvi. Dar se poate ca în timpul certării să ne cuprindă încăpăţânarea şi să nu mărturisim că noi am greşit, fiind vrednici să pătimirn şi mai multe, ci să aruncăm vina pentru păcatele noastre asupra oamenilor. Ba încă şi asupra diavolilor, iar uneori chiar şi asupra dreptăţii dumnezeieşti şi astfel ne scoatem pe noi înşine nevinovaţi.

Ne încăpăţânăm şi nu ne pocăim, deşi ştim că Dumnezeu cunoaşte mai bine ceea ce ne este de folos şi că dreptatea Lui se întinde peste întreaga lume şi că fără să poruncească El, nimeni nu este pedepsit. Deci dacă vom înfrunta întristările noastre cu o astfel de încăpăţănare, orice necaz va veni peste noi, ne va aduce o mâhnire neîncetată, iar necazurile noastre vor deveni şi mai cumplite şi vor veni unele după altele. Iar aceasta până când vom dobândi o adevărată cunoaştere de sine, ne vom smeri şi vom conştientiza că am păcătuit. Dar dacă ne vom învârtoşa şi, siliţi fiind de necazuri, vom mărturisi păcatele noastre la sfărştt, această mărturisire nu ne va folosi, de vreme ce am îndurat toate întristările şi ispitele şi ne-am lipsit de mângăierea pe care o aduce pocăinţa.

Necazurile îndurate fără de voie sunt iconomisite de iubirea de oameni a lui Dumnezeu

Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sârac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă. Însă la sfârşit s-a învrednicit de sânul lui Avraam. Dumnezeu este foarte aproape de inima omului întristat, care cu durere strigă către El. Se poate ca Dumnezeu să-l lipsească pe om de bunătăţile cele materiale sau să-i trimită un alt necaz, dar toate acestea le îngăduie până când ne vom deprinde cu răbdarea. El lucrează întocmai ca un medic care operează pe cineva pentru a-l scăpa de o boală gravă. Cu toate acestea, Dumnezeu îi arată iubirea Sa de oameni potrivit cu măsura în care acela îndură necazurile.

În vremea necazurilor să ne încredinţăm înţelepciunii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cărmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă îngăduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea. Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nici o făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oamenilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor. De aceea să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nici o făptură nu poate să mă vatăme. dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze. ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut”.

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Domnului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădămicesc voia Domnului meu” şi astfel. În vremea ispitelor te vei umple de bucurie. fiind încredinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite. Întăreşte. aşadar. inima ta. având încredere În Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte. nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu. ne spune Sfânta Scriptură. îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru necazurile ce ni le trimite şi să le răbdăm cu bucurie. căci El ne iubeşte

De multe ori Dumnezeu îngăduie ca asceţii virtuoşi să fie încercaţi cu lipsirea de bunurile materiale şi să se ridice ispite asupra lor, să sufere boli trupeşti, precum Iov. să fie aruncaţi în sărăcie şi în primejdia de a fi ucişi de oamenii cei răi. Numai sufletele lor nu sunt vătămate, Căci nu este cu putinţă ca atunci când păşim pe calea lui Dumnezeu să nu întâlnim lucruri şi situaţii neplăcute, iar trupul să nu fie chinuit cu boli şi osteneli, desigur. atunci când iubim viaţa trăită în virtute. Omul care îşi petrece viaţa sa potrivit voii sale păcătoase, care este biruit de invidie sau de altă patimă de suflet-ucigătoare, va fi osândit de Dumnezeu. Dacă însă va păşi pe drumul virtuţii şi va trăi potrivit voii lui Dumnezeu împreună cu mulţi alţii care fac aceeaşi nevointă, dar va întâlni ceva neplăcut, nu este bine să părăsească calea virtuţii, ci dimpotrivă, trebuie să primească încercarea cu bucurie, iar nu să se plângă, şi să mulţumească lui Dumezeu pentru acest mare dar. Să-i mulţumească încă şi pentru că a căzut în această încercare pentru dragostea Lui şi că s-a făcut părtaş pătimirilor Prorocilor, Apostolilor şi tuturor Sfinţilor, care au îndurat necazurile fără să părăsească calea lui Dumnezeu, fie că au venit ispite de la oameni, fie de la trup, fie de la demoni. Căci fără îngăduinţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă să ne găsească ispita, care se face pentru noi pricină de a trăi potrivit voii dumnezeieşti. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze într-un alt chip, atunci când vrea să-l ajute pe cel ce doreşte să se afle lângă El, decât să îngăduie ca acesta să fie încercat pentru ca astfel să se dăruiască cu totul adevărului Evangheliei. Şi aceasta pentru că omul singur nu se poate învrednici de măreţia virtuţii, căci. pentru a primi binefacerile lui Dumnezeu. nu poate singur să se dea pe sine necazurilor şi, mai mult. să se bucure pentru ele, fără să fi primit de la Hristos harisma răbdării. Aceasta o mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel. Căci atât de mare este acest dar, încât numeşte aceasta hartsmă, zicând: Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El (Fil. 1. 29). Şi aşa cum Apostolul Petru scria în epistola sa: Dar de veţi şi pătimi pentru dreptate. fericiţi veţi fi … întrucât sunteţi părtaşi patimilor lui Hristos (I Petru 3. 14: 4. 13). Aşadar, nu este bine să te bucuri când toate îţi merg bine, iar în necazuri să te posomorăşti şi să cugeţi că ele (necazurile) sunt străine de calea lui Dumnezeu. Căci de la începutul lumii şi din generaţie în generaţie oamenii păşesc pe calea lui Dumnezeu prin cruce şi prin răstignirea şi omorârea patimilor. De unde însă ţi-a venit aceasta. adică să nu doreşti necazurile? Află, deci că. dacă cugeţi astfel, nu te afli pe calea lui Dumnezeu. Nu vrei să păşeşti pe urmele sfinţilor, ci voieşti să mergi pe o altă cale. a ta, şi să păşeşti pe ea fără să pătimeşti nimic.

Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Nimeni nu a urcat la Cer prin odihnă. Ştim unde sfârşeşte calea odihnei şi a traiului bun. Dumnezeu însă niciodată nu vrea ca cel ce 1 s-a afierosit cu toată inima sa să rămână fara grijă. Dimpotrivă, El vrea ca acesta să se îngrijească neîncetat de dobândire a virtuţilor. Dar şi din aceasta înţelegem că Dumnezeu îi poartă de grijă, din faptul că îi trimite neîncetat necazuri.

Pe cei care îşi petrec viaţa îndurând ispite, niciodată dunmezeiasca Pronie nu-l lasă să cadă în măinile dracilor. Desigur, dacă se pleacă şi sărută cu smerenie picioarele fraţilor, le acoperă greşelile ca şi cum ar fi ale lor. Cel care vrea să trăiască fără să se îngrijescă de virtute şi face aceasta în mod conştient, dar în acelaşi timp vrea să păşească pe calea virtuţii, unul ca acesta nu are nici cea mai mică idee despre această cale. Drepţii nu numai că s-au nevoit de bunăvoie, ci chiar şi fără de voie, prin îndurarea ispitelor cumplite, trimise lor pentru a li se încerca răbdarea. Căci atunci când sufletul are frică de Dunmezeu, nu se teme de nimic din cele care vatămă trupul, deoarece nădejdea lui se află în Dunmezeu, atât în această viaţă, cât şi în cea viitoare, care nu are sfărşit. Amin.

Să nu începi lucrarea virtuţii dacă nu eşti pregătit să te lupţi cu vrăjmaşul

Atunci când vrei să începi o lucrare plăcută lui Dumnezeu, mai întâi să te pregăteşti împotriva ispitelor care te vor afla şi să nu şovăi deloc. Căci vrăjmaşul are obicei, atunci când vede pe cineva, că începe cu credinţă fierbinte o lucrare bună şi măntuitoare, să-l împiedice cu diferite ispite înfricoşătoare, ca, din pricina lor, să se răcească râvna lui şi să nu mai aibă vreo dorinţă de a se îndeletnici cu vreo lucrare plăcută lui Dumnezeu. Iar aceasta nu pentru că vrăjmaşul ar avea o asemenea putere – căci dacă ar fi avut, nimeni nu ar fi putut face vreodată vreo faptă bună – ci Dumnezeu îngăduie astfel, aşa cum am aflat din pilda lui Iov. Aşadar. pregăteşte-te pe sineţi, astfel încât să înfrunţi cu vitejie ispitele ce se împotrivesc lucrării virtuţilor şi numai atunci această lucrare a ta e bineplăcută lui Dumnezeu. Dar dacă nu te vei pregăti pentru înfruntarea ispitelor, să nu pomeşti spre săvărşirea virtuţilor.

Înţelepciunea lui Dumnezeu se arată în ispite şi în necazuri

Aşa cum se apropie genele una de alta, tot astfel se apropie şi ispitele de oameni. Iar aceasta Dunmezeu a iconomisit-o cu înţelepciune ca noi să dobândim folos.

Adică să baţi cu stăruinţă la uşa milei lui Dumnezeu atunci când eşti împresurat de ispite şi prin frica întristărilor să intre în mintea ta sămânţa pomenirii lui Dunmezeu, ca rugăndu-te fierbinte să te apropii de El. Şi astfel să se sfinţească inima ta cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Dacă vei face aceasta, atunci când Îl vei ruga, El te va asculta.

Prin necazuri cunoaştem dragostea lui Dumnezeu

Ca să nu-ţi pierzi încrederea şi dăruirea faţă de El, Dunmezeu a iconomisit să fii încercat de necazuri. Aceasta şi ca să părăseşti calea Lui, atrăgând astfel mânia Sa, iar atunci te va pedepsi, dacă nu te vei pocăi, te va lepăda de la faţa Lui. Gândeşte-te şi la aceasta: câtă lipsă de evlavie şi câte fapte necuviincioase aduc în viaţa noastră traiul cel bun şi lipsa fricti de Dunmezeu. De aceea, prin pătimirile noastre şi prin necazurile ce vin asupra noastră creşte pomenirea Lui în inima ta. Şi astfel, prin frica de cele neplăcute, Dunmezeu te deşteaptă ca să baţi la uşa milostivirii Sale; izbăvindu-te în acest chip de necazuri şi semănând înlăuntrul inimii tale dragostea Sa cea dumnezeiască. Prin aceasta El te aduce lângă Sine şi te cinsteşte cu darul înflerii, dăruindu-ţi din belşug harul său. Căci altfel cum ai fi cunoscut că îţi poartă de grijă şi te iubeşte, dacă nu te-ar fi împresurat necazurile? Pentru că mai ales prin durere şi întristare este cu putinţă să se înmulţească dragostea lui Dumnezeu în sufletul tău şi să-l umple. Ele te fac să-ţi cunoşti harismele tale şi-ţi aduc aminte de deosebita purtare de grijă ce o are Dumnezeu pentru tine. Toate aceste daruri duhovniceşti se primesc în urma celor întristătoare. Şi aceasta ca să te înveţi să mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu. Aminteşte-ţi de Dumnezeu. ca şi El să-şi amintească de tine. Iar atunci când îşi va aduce aminte de tine şi te va mântui de necazuri. vei primi de la El tot felul de binecuvântări şi vei fi fericit. Aşadar. nu-L uita. risipindu-ţi mintea în deşertăciuni, ca să nu te uite nici El pe tine atunci când vei războit de cel viclean. Când toate îţi vor merge bine, să te supui lui Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui, ca să ai îndrăzneală înaintea Lui întru necazurile tale, prin rugăciunea făcută din inimă şi cu stăruinţă.

Toţi cei care mor pentru lume se pregătesc să îndure cu bucurie cele neplăcute

Dacă ispititorul va lovi pe cel nedrept, acesta nu va avea curaj să ceară ajutorul lui Dumnezeu şi nici să aştepte de la El măntuire, pentru că în vremea in care nu avea necazuri şi se afla întru odihnă, nu a împlinit voia Sa. Înainte de a incepe războiul, caută cu stăruinţă să faci alianţă şi mai înainte de a te îmbolnăvi, caută să afli cine este medic bun. Astfel, înainte de a veni asupra ta necazuri, să te rogi, ca în vremea necazului să-L afli pe Dumnezeu ajutător, iar El te va asculta cu atenţie. Mai înainte de a aluneca şi de a cădea in deznădejde, să te rogi lui Dumnezeu, dar mai înainte de a te ruga, să-ţi împlineşti făgăduinţele tale monahale, care sunt proviziile tale pe calea lui Dumnezeu. Corabia lui Noe în timp de pace a fost construită, iar copacii folosiţi la construirea ei fuseseră plantaţi cu o sută de ani mai înainte. Astfel, atunci cănd a venit mănia lui Dumnezeu pentru lipsa de pocăinţă a oamenilor, cei nedrepţi şi cei nepăsători s-au pierdut, în timp ce pentru dreptul Noe corabia s-a făcut acoperămănt mantuitor.

Toţi cei care au murit pentru lume îndură cu bucurie ispitele şi cele neplăcute, în timp ce aceia care trăiesc lumeşte nu au puterea să îndure nedreptatea. Aceştia din urmă fie sunt biruiţi de slava deşartă, fie se mănie şi se tulbură, purtăndu-se ca unii fără de minte, fie sunt biruiţi de întristare şi deznădejde.

Pentru care pricini sunt îngăduite ispitele

De aceea Domnul îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciune stăruitoare, să se apropie de El cu smerenie. De multe ori le pricinuieşte frică prin pătimirile trupeşti şi prin alunecarea în amintirile necurate, prin ocări şi batjocoriri, prin boli şi neputinţe trupeşti, prin sărăcie şi lipsa celor necesare pentru întreţinerea trupului. Iar alteori El îngăduie să vină peste ei o frică cumplită şi să simtă o părăsire de har şi un război înverşunat din partea diavolului. De multe ori Domnul îi smereşte pe aleşii Săi şi în diferite alte chipuri. Iar toate acestea ca să nu dormiteze sau să cadă în nepăsare; sau se pot petrece ca nevoitorul să-şi capete sănătatea sufletească, pe care a pierdut-o din pricina păcatelor sale sau ca acesta, temăndu-se de chinurile viitoare, să se păzească de păcat. Aşadar, ispitele aduc folos. Nu spun însă că omul trebuie să primească de bunăvoia sa gandurile cele ruşinoase şi să şi le amintească ca să afle pricină de smerenie, nici să caute să intre în alte ispite, ci vreau să spun că omul, atunci cănd săvărşeşte binele, trebuie să fie atent şi să-şi păzească sufletul de păcat, cugetănd că este zidit şi, prin urmare, uşor poate cădea. Orice om zidit are nevoie de puterea lui Dumnezeu care să-I ajute. Iar cel care are nevoie de ajutorul altuia, are o neputinţă firească. Unul ca acesta, atunci când îşi conştientizează neputinţa, trebuie să se smerească şi să ceară ceea ce îi trebuie de la cel care poate să-i dea. Aşadar, dacă omul şi-ar vedea de la început neputinţa, nu s-ar lăsa cuprins de nepăsare, iar dacă nu ar fi nepăsător, nu ar dormi fără grijă şi nu s-ar preda în mâinile celor care îl rănesc cu întristările ca să-l scoată, în cele din urmă, din nepăsarea sa.

Cel care păşeşte pe calea lui Dumnezeu, trebuie să-I mulţumească pentru toate necazurile care îl împresoară şi să se osândească pe sine însuşi pentru nepăsare. El trebuie să ştie că Domnul, Care îl iubeşte şi îi poartă de grijă, nu ar fi îngăduit să vină asupra lui necazuri. ca să-i deştepte mintea, dacă nu s-ar fi arătat nepăsător. Se poate ca Dumnezeu să fi îngăduit un necaz deoarece omul s-a mândrit cândva. De aceea el trebuie să înţeleagă. să nu se tulbure şi să părăsească nevoinţa, ci să se socoată pe sine ca fiind pricina ispitei, ca răul să nu se facă îndoit, adică să sufere şi să nu vrea să se vindece. La Dumnezeu, Care este izvorul dreptăţii, nu există nedreptate. Aceasta nici măcar să o cugetăm. Slăvit să fie numele Lui în veci! Amin.

Crucea ispitelor ne izbăveşte de cugetarea cea semeaţă şi ne povăţuieşte către virtute

Atunci când harul dumnezeiesc vede că omul începe să aibă o idee înaltă despre sine şi să cugete semeţ, îndată slobozeşte asupra lui ispite şi mai puternice, care să-l biruiască, până când acesta va învăţa că este neputincios. Iar aceasta o face ca omul să scape la Dumnezeu şi să rămână lângă El întru smerenie. Astfel, el ajunge la măsura desăvărşitei credinţe şi a desăvărşitei nădejdi în Fiul lui Dumnezeu înaintând întru acest chip către virtutea dragostei. Căci omul cunoaşte cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu către el, atunci când se află împresurat de greutăţi, care îl despart de orice nădejde omenească. Abia atunci Dumnezeu îi arată puterea Sa cea mântuitoare. Omul niciodată nu va putea cunoaşte puterea dumnezeiască trăind în odihnă şi desfătare. Şi niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat într-un chip simţit puterea Sa cea mântuitoare, fără numai în locuri liniştite şi pustii, în locuri unde nu întâlneşti multă vorbărie şi gălăgie pricinuite de oameni.

Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale monahale, te vor potopi necazuri şi întristări cumplite. Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele. Ea ci fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă. Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare. Fiecare virtute. atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce. De aceea. toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (II Tim 3, 12). Căci Domnul a spus:

Oricine voieşte să vină după Mine. să se lepede de sine. să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie (Mar. 8, 34). Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă. va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (vezi Mar. 8. 35). De aceea pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori, şi atunci vei putea să-L urmezi.

În Împărăţia lui Dumnezeu vom intra cu multă durere şi osteneală

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?” Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală! Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobăndeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?

Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării. Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli. Dar noi facem dimpotrivă, oriunde ne-am afla căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Nu cumva este cineva care nu este deplin încredinţat de aceasta? Adică este cineva care a biruit în război sau a primit pe capul său cununa stricăcioasă a biruinţei sau a reuşit ceea ce voia, chiar dacă nu era ceva vrednic de laudă sau a devenit slujitor sau a izbutit să dobăndească o virtute vrednică de mirare, dacă mai înainte nu a dispreţuit osteneala şi necazul şi dacă nu a îndepărtat din sufletul său cugetarea aţâţătoare a odihnei, care naşte nepăsarea, trăndăvia, frica? Oare toate acestea nu îl moleşesc pe om, făcăndu-l neputincios pentru orice lucrare duhovnicească?

Reaua pătimire suferită cu smerenie este urmată de bucurie

Durerile şi ostenelile pe care le suferim în această lume pentru dragostea lui Dumnezeu nu se pot compara cu desfătarea duhovnicească pe care El a pregătit-o celor ce rău-pătimesc şi se lipsesc de bunătăţile acestei lumi. Aşa cum snopii de bucurie se adună în urma celor ce seceră cu osteneală şi sudoare, tot astfel bucuria urmează relei-pătimiri, pe care am suferit-o pentru dragostea lui Dumnezeu. Păinea care se câştigă cu sudoare, este dulce pentru ţăran, tot astfel şi ostenelile care sunt răbdate pentru virtute, se fac şi ele dulci în inima care a cunoscut pe Hristos.

Să rabzi cu mulţumire înjosirea şi umilirea ca să ai îndrăzneală la Dumnezeu. Omul care rabdă de bună voie cuvinte grele şi înjositoare, fără ca mai înainte să-l fi vătămat pe cel care îl ocărăşte, aşează cunună de spini pe capul său. Unul ca acesta este fericit, deoarece la Judecata viitoare va fi răsplătit cu cununa nestricăciunii.

Să nu-l lauzi pe cel ce pătimeşte trupeşte, dar care are simţurile slăbănogite. Aici înţeleg auzul, limba neînfrânată şi ochii iubitori de păcat.

Să nu laşi înlăuntrul tău sămânţa gândului viclean ca să nu cazi în ispite

Dacă Domnul te va cerceta şi Se va îngriji de cele trebuincioase trupului tău, fără ca tu să te osteneşti, în timp ce tu te nevoieşti pentru sporirea sufletului tău, atunci se poate ca diavolul, ucigaşul de oameni, să meşteşugească şi să-ţi strecoare următorul gând: că adică tu însuţi eşti pricina acestei purtări de grijă a lui Dumnezeu. Dacă vei primi acest gănd, îndată se va lua de la tine această purtare de grijă a lui Dumnezeu şi atunci se vor ridica asupra ta foarte multe ispite. Iar aceasta se va petrece din îngăduinţa proniatoare a lui Dumnezeu. Oricum Dumnezeu nu Îşi ridică de la tine purtarea Sa de grijă numai pentru această mişcare a gândului tău, ci pentru primirea şi păstrarea lui în mintea ta. Căci Dumnezeu nu pedepseşte, nici nu îl judecă pe om pentru un gand venit în minte fără de voie şi nici pentru o învoire de scurtă durată cu el. Aşadar, dacă atunci când gândul (cel păcătos n.tr.) ne va ispiti, noi vom irita patima din noi, dar îndată după aceasta ne va ajunge căinţa şi umilinţa, Domnul nu va cere de la noi socoteală pentru această nepăsare a noastră. Dar vom fi răspunzători atunci când mintea noastră va primi acel gând ca fiind bun şi, fără să ne dăm seama de paguba (sufletească n.tr.), va aştepta să câştige ceva de pe urma lui, considerându-l cuviincios şi folositor şi neinţelegand că acesta îl va duce într-o înfricoşătoare primejdie.

„Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”

Să nu fugi de necazuri, deoarece ajutat fiind de ele, cunoşti adevăratul sens al vieţii şi dragostea lui Dumnezeu. Să nu te înfricoşezi de ispite, căci în ele vei afla comoară. Să te rogi ca să nu intri în ispitele sufleteşti. Cât despre cele trupeşti, să te pregăteşti să le înfrunţi cu toată puterea ta, căci fără ele nu te poţi apropia de Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află odihna dumnezeiască. Cel care fuge de ispitele trupeşti, fuge de virtute.

Domnul ne îndeamnă să nu fugim de suferinţă, căci prin multe suferinie trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeul şi în lume necazuri veţi avea şi întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Aşadar cum ne spune: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită?

Aici Domnul ne porunceşte să ne rugăm ca să nu intrăm în ispita necredinţei. Roagă-te, spune, ca să nu intri în ispita cugetării semeţe, care conduce la hula diavolească împotriva Duhului Sfânt şi la trufie. Roagă-te ca nu cumva să îngăduie Dumnezeu, din pricina amintirilor rele, să intri în război vădit cu diavolul. Roagă-te ca nu cumva să plece de la tine îngerul curăţiei şi astfel să fii cuprins de flacăra războiului trupesc, iar apoi neputând răbda să fii părăsit de harul lui Dumnezeu. Roagă-te ca nu cumva să intri în ispită şi să te aprinzi de mânie împotriva cuiva sau să te cuprindă îndoiala şi să şovăi în a face voia lui Dumnezeu. Căci atunci în suflet va începe o mare luptă. Aceasta înseamnă cuvântul: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită. Cât despre ispitele trupului, să te pregăteşti să le primeşti cu bărbăţie, Să înoţi în marea acestor ispite cu toate puterile tale, umplând ochii tăi de lacrimile durerii şi ale dragostei, ca să nu plece de la tine harul lui Dumnezeu care te păzeşte. Fără ispite, purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu se face vădită şi este cu neputinţă să dobândeşti fără ele îndrăzneală la Dumnezeu şi să capeţi înţelepciunea Sfântului Duh. Fără ele nu se va putea înrădăcina înlăuntrul tău dorul cel după Dumnezeu. Mai înainte de a veni ispitele, omul se roagă ca un străin, însă atunci când îndură ispitele pentru dragostea Domnului şi rămâne neschimbat, atunci Îl obligă pe Dumnezeu ca să-I ajute. Atunci Acesta îl socoteşte prieten adevărat al Său, deoarece s-a luptat şi a biruit pe vrăjmaşul Său, împlinind voia Sa cea sfăntă. Şi iarăşi, roagă-te ca să nu intri în ispita cumplită a diavolului, aceea a trufiei şi a dispreţuirii. Să primeşti necazurile trupului, dacă iubeşti pe Dumnezeu şi vrei ca să te sprijinească puterea Sa şi să biruiască în sufletul tău pe vrăjmaşii Săi. Roagă-te ca să nu intri în ispitele duhului şi să se întărească în tine găndurile şi obişnuinţele cele rele. Să aştepţi necazurile trupeşti ca să fie încercată astfel dragostea ta pentru Dumnezeu şi să se slăvească puterea Lui întru răbdarea ta. A lui Dumnezeu fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Vom birui ispitele trupeşti cu ajutorul harului lui Dumnezeu

Şi iarăşi, Domnul nostru, din nemăsurata Sa milostivire mult se îngrijeşte de noi şi de aceea, dacă vei lua aminte la pildele pe care ţi le voi da, ne-a îndemnat să ne rugăm şi pentru ispitele trupului, nu ca să le evităm, ci ca să nu cădem deodată în necazuri trupeşti mai presus de puterea noastră şi astfel să ne pierdem răbdarea.

Iar aceasta a iconomisit-o, deoarece a văzut că firea noastră omenească este neputincioasă din pricina trupului nostru pământese şi stricăcios şi nu se poate împotrivi ispitelor ce ne împresoară căzând astfel din virtute, biruită fiind de necazuri şi dureri.

Să ne adunăm, aşadar, toate puterile şi, cu harul lui Dumnezeu, să dispreţuim necazurile trupului şi să afierosim sufletul nostru lui Dumnezeu. Astfel vom putea trece cu ajutorul Lui noianul acestor ispite, întăriţi fiind de puterea Sa care ne va mântui din valurile ce ne înconjoară. Această putere l-a mântuit şi pe Iosif din cursa egiptencei, arătându-i chip al înfrânării. Ea l-a păzit nevătămat şi pe Daniil în groapa cu lei şi pe cei trei tineri în cuptorul cu foc, pe Ieremia l-a izbăvit din groapa cu noroi şi l-a miluit şi în tabăra haldeilor. Aceeaşi putere a lui Dumnezeu l-a scos pe Petru din temniţă, pe când uşile erau zăvorâte, iar pe Pavel l-a mântuit din mâinile sinagogii iudaice. Într-un cuvânt, Dumnezeu este întotdeauna şi pretutindeni lângă robii Săi, dându-le putere şi biruinţă, păzindu-i prin multe intervenţii minunate şi arătăndu-le energiile sale mântuitoare ascunse în toate necazurile lor.

Să avem, aşadar, în sufletele noastre râvnă împotriva diavolului şi a slujitorilor lui, aşa cum au avut Macabeii, Sfinţii Prooroci, Apostolii, Mucenicii, Cuvioşii şi toţi Drepţii. Căci aceştia au păzit legile dumnezeieşti şi poruncile Sfântului Duh în locuri înfricoşătoare, îndurând ispite grele, dispreţuind desfătările lumeşti şi durerile trupeşti şi făcând răbdare. Aceştia erau înaintea lui Dumnezeu drepţi şi credincioşi robi ai Săi, deoarece nu s-au lăsat biruiţi de primejdiile care împresurau sufletele şi trupurile lor. Ei sunt cei care au biruit prin bărbăţia lor şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme.Ispitele care înţelepţesc

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dunmezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice. Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele. Aşadar, atunci când, mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înlăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.

Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet. Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputincios şi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari. Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâiere a ce o primeşti.

Harisma lui Durrmezeu nu se manifestă niciodată in chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor. Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întărzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem în timpul ispitelor în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfmţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dă viaţă la toată lumea. Însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Durrmezeu şi pot să discearnă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ne înţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Ispitele îngăduite celor mândri. care sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu

Aici voi vorbi de ispitele care sunt trimise de toiagul duhovnicesc al lui Dumnezeu, pentru ca sufletul să sporească în virtute, ispite prin care el se exersează, se nevoieşte, este încercat. Ele sunt: lenevia, îngreuierea trupului, moleşeala mădularelor, acedia, tulburarea minţii, ideea stăruitoare că avem vreo boală trupească, stările de deznădejde, întunecarea cugetării, lipsa de orice ajutor omenesc şi de cele trebuincioase trupului, precum şi altele asemenea. Prin aceste ispite omul simte în sufletul său părăsire şi neîncredere în el însuşi, iar inima i se face înfrăntă şi smerită. În acest fel omul este încercat, ca el să dorească şi să caute harul Făcătorului său. Iar aceste ispite sunt iconomisite de dumnezeiasca .pronie potrivit cu puterea răbdării şi cu nevoia fiecăruia. În aceste ispite. vei găsi împletite măngăierea lui Dumnezeu şi nefericirea, lumina şi întunericul, războiul şi ajutorul, mâhnirea şi desfătarea. Acesta este aşadar semnul că omul este ajutat de Dumnezeu şi sporeşte.

Ispitele îngăduite vrăjmaşilor lui Dumnezeu care sunt cei mândri

Aici veţi găsi ispitele pe care le îngăduie Dumnezeu celor fără de ruşine şi celor care cugetă semeţ. săvărşind astfel nedreptate înaintea Bunului Dumnezeu. Aşadar ispitele vădit demonice, ce depăşesc puterea lor de a răbda, sunt: lipsirea de înţelepciunea pe care o aveau, atacul furios al patimii desfranării, care se slobozeşte asupra lor pentru a smeri trufia lor, aprinderea rnâniei, dorinţa de a-şi impune voia lor, de a se împotrivi în cuvânt, de a-i mustra şi a-i pedepsi pe ceilalţi, dispreţuirea dortrilor celor după Dumnezeu ale inimilor lor, înşelarea desăvărşită a minţii lor, hulele impotriva lui Dumnezeu, cugetări pline de nebunie, vrednice de râs – aş spune mai degrabă de plăns – dispreţuirea de către oameni. distrugerea reputaţiei lor, batjocorirea şi chinuirea în multe feluri de către demoni, pe ascuns şi la arătare, dorinţa de a petrece împreună cu mirenii, de a flecări întotdeauna ca unii fără de minte, de a născoci lucruri nefolositoare şi de, a spune profeţii mincinoase, de a făgădui lucruri ce depăşesc puterile lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar ispitele cele trupeşti ale omului mândru sunt: întâmplările dureroase ce stăruie pururea în împletire cu el şi sunt anevoie de destramat, întălniri cu oameni răi şi necredincioşi, care îi pricinuiesc necazuri; uneori inima i se tulbură dintr-odată din pricina fricii lui Dumnezeu; de multe ori cade de pe stânci şi alte locuri înalte; şi alte pătimiri rele ale trupului li se întâmplă unora ca aceştia; lipsirea nădejdii şi a credinţei în Dumnezeu, lipsa oamenilor care, ar putea mângâia inima lor deznădăjduită, lucru ce este iconomisit astfel de puterea lui Dumnezeu. Şi, pe scurt, unii ca aceştia pătimesc toate cele care sunt mai presus de puterea lor de a răbda, la acestea adăugându-se şi războiul adus de patimile lor.

Iar aceste ispite încep atunci când omul începe să se considere înţelept. Şi astfel cade când într-o ispită, când într-alta, potrivit cu măsura în care primeşte aceste gânduri de mândrie. Aşadar din felurile ispitelor ce te atacă, înţelege cărările înguste pe care se abat gândurile tale. Şi dacă vei vedea împletite unele dintre aceste ispite cu cele vădit demonice, ce le-am arătat mai sus, să ştii că, potrivit cu ispitele pe care le primeşti, s-a cuibărit în tine mândria şi te roade.

Ispita împuţinării de suflet

Atunci când Dumnezeu vrea să aducă peste om o mâhnire şi mai mare, ca astfel să se pocăiască şi să caute mila Sa, îngăduie să cadă în împuţinarea de suflet. Iar aceasta naşte puterea cea tare a trândăviei, ce înăbuşă sufletul şi-l face să preguste iadul. Apoi vine duhul ieşirii din minţi, din care izvorăsc nenumărate ispite precum tulburarea minţii, mania, hula, cărtirea, gândurile necurate, mutarea dintr-un loc intr-altul, căci nicăieri nu-şi află odihna, şi cele asemenea. Iar dacă mă vei intreba care este cauza tuturor acestora, îţi voi răspunde că nepăsarea. Însă leacul tuturor acestora este unul singur, cu ajutorul căruia omul va găsi îndată in sufletul său mângăierea după care tânjea. Aşadar care este acest leac? Este smerita-cugetare a inimii. Fără ea nu poate să strice cineva ingrăditura ispitelor, ci dimpotrivă le face mai puternice şi atunci ele îl copleşesc.

Să nu te mânii pe mine că îţi spun adevărul. Niciodată nu ai căutat smerenia cu toată puterea sufletului tău. Dacă vrei, vino în ţinutul ei şi vei vedea cum te va izbăvi de răutatea ispitelor. Căci. după măsura smeritei tale cugetări. îţi va da Dumnezeu şi puterea să rabzi necazurile. Şi potrivit răbdării tale, se uşurează şi greutatea necazurilor tale şi astfel primeşti mângâiere. Şi cu cât primeşti mângâiere, cu atât dragostea ta pentru Dumnezeu creşte. Şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu. cu atât se măreşte bucuria pe care ţi-o dăruieşte Duhul Sfânt. Prea milostivul nostru Părinte. vrând să întoarcă în bine ispitele fiilor săi adevăraţi, nu le ridică. ci le dă putere ca să le rabde. Toate aceste bunătăţi măngâterea. dragostea şi bucuria – nevoitorii le primesc ca roade ale răbdării, ca să ajungă la desăvărşire. Fie ca Hristos. Dumnezeul nostru. să ne învrednicească cu harul său să suferim amărăciunea ispitelor pentru dragostea Lui, întru mulţumirea inimii. Amin.

Din experienţa dobândită în necazuri se naşte înţelepciunea

Sfinţii îşi arată în faptă dragostea lor pentru Dumnezeu prin toate cele pe care le rabdă pentru Numele Său. Dumnezeu le trimite necazuri, dar nu Se depărtează de ei, pentru că îi iubeşte. Din această dragoste pătimitoare, inima lor primeşte îndrăznire ca să privească la El în chip neacoperit, încredinţaţi fiind că cererile lor vor fi ascultate şi împlinite. Mare este puterea rugăciunii ce se face cu indrăzntre. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu lasă ca sfmţii Săi să guste toată întristarea, ca să dobandească experienţă şi astfel să se încredinţeze de ajutorul Său şi să înţeleagă cât de mult se îngrijeşte de ei. Astfel ei dobândesc din ispite înţelepciune. Şi aceasta ca să nu rămănă necercaţi, lipsiţi fiind de experienţa duhovnicească atât a binelui, cât şi a răului, ci să dobăndească din încercarea lor cunoştinţa tuturor lucrurilor. Căci altfel vor fi târâţi de neştiinţă şi vor ajunge de batjocura dracilor. Deoarece dacă ar fi încercaţi numai în cele bune şi nu ar avea experienţa luptei cu răul, ar merge la război cu desăvărşire neexperimentaţi.

Iar dacă susţinem că ei pot fi cercaţi şi fără să aibă experienţa luptei cu ispitele cele rele, este ca şi cum i-am asemăna cu boii şi cu asinii, care nu au libertate în nimic. Omul nu poate gusta şi preţui binele, dacă mai înainte nu a încercat amărăciunea ispitelor. Astfel, atunci cănd va întalni în viaţă bunătăţile lui Dumnezeu, el le va folosi întru libertate cunoscand valoarea lor, ca şi cum le-ar dobăndi prin sudoarea sa.

Oamenii vin la cunoştinţa cea adevărată atunci cănd Dumnezeu Îşi retrage puterea Sa, făcăndu-i astfel să-şi simtă propria lor slăbiciune, greutatea încercărilor şi viclenia vrăjmaşului. Atunci ei înţeleg cu cine au a se lupta, cât de slabă este firea lor omenească şi cum îi păzeşte puterea dumnezeiască. Îşi vor da seama cât de mult au sporit în virtute şi că fără puterea lui Dumnezeu sunt neputincioşi în faţa oricărei patimi. Iar aceasta o face Dumnezeu ca ei să dobândească din toate aceste experienţe neplăcute adevărata smerenie şi să se apropie de El, aşteptând ajutorul Lui întru rugăciune stăruitoare. Iar toate acestea de unde le vor învăţa daca nu din expertenţa dobândită în urma multor necazuri, prin care Dumnezeu îngăduie să treacă? Sfântul Apostol Pavel spune: Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei. Dar şi credinţă statornică dobândeşte cineva din aceste ispite prin cercarea ajutorului dumnezeiesc, pe care de multe ori îl primeşte în lupta sa, Astfel se face neînfricat, dobândind curaj în vremea ispitei.

Ispita aduce folos tuturor oamenilor. Dacă încercarea l-a folosit pe Pavel, nimeni nu poate spune că ea este nefolositoare, ci toţi aceia care nu vor să primească folos din ispite şi încercări, pentru mântuirea lor, vor da seamă înaintea lui Dumnezeu.

Ispitele sunt un leac amar. Să-l primim aşadar cu smerenie şi răbdare

Aşadar nevoitorii sunt ispitiţi pentru a-şi mări bogăţia duhovnicească, cei nepăsători pentru a fi păziţi de ceea ce îi vatămă, cei adormiţi pentru a se trezi, cei îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a se apropia de El, iar prietenii lui Dumnezeu ca să intre cu îndrăzneală în casa Sa. Un fiu care nu a fost scos în lume, nu poate mânui bogăţia tatălui său, astfel încât să se folosească de ea. De aceea Dumnezeu trimite la început greutăţi şi încercări dureroase fiilor Săi, iar apoi le arată ce daruri le pregăteşte. Slavă lui Dumnezeu, Care prin leacuri amare ne învredniceşte să ne desfătăm de sănătatea duhovnicească.

Este cineva, oare, care nu simte măhnire şi osteneală în timpul încercării? Este, oare, cineva care să nu simtă amărăciune atunci când bea leacul ispitelor şi al necazurilor? Aşadar, nimeni nu poate dobândi o sanatate trainică fără să treacă prin acest stadiu al încercărilor. Însă nici răbdarea în ispite nu este a nostră. Căci cum ar putea omul, care este un vas de lut, să ţină într-îrisul apa, dacă nu-l căleşte focul dumnezeiesc? Dacă vom pleca capul, atunci orice lucru bun şi folositor Îi vom cere lui Dumnezeu în rugăciunea noastră cu smerenie, cu dorire neîncetată şi cu răbdare, ni-l va da.

Aşa cum leacurile pe care le luăm, alungă din trupul nostru microbii, tot asffel şi mâhnirile puternice curăţă inima noastră de faptele şi amintirile cele rele.

Rugăciunile neîncetate făcute în vremea ispitelor

Aşa cum copiii mici se înfricoşează de priveliştile înspăimântătoare şi aleargă la părinţii lor prinzându-se de hainele lor şi cerăndu-le ajutorul, tot astfel şi sufletul: cu cât se teme mai mult de ispite, cu atât aleargă mai repede la Dumnezeu şi se lipeşte de El, făcând rugăciuni neîncetate. Cu cât ispitele vin asupra lui, una după alta, cu atât se roagă mai mult. Însă atunci când ispitele încetează. iar sufletul îşi află odihna, de obicei el pierde contactul cu realitatea (n. tr. duhovnicească) şi se îndepărteaza de Dumnezeu.

Dumnezeu şi Îngerii se bucură în necazurile noastre, în timp ce diavolul se bucură în trândăvia şi traiul nostru bun

Cu cât cresc ostenelile noastre zilnice, trupeşti şi duhovniceşti, cu atât se micşorează războiul trupesc. Căci mâhnirtle şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc. De aceea şi Dumnezeu cu Îngerii Săi se bucură în mâhnirile şi necazurile noastre, în timp ce satana şi toţi dracii lui se bucură atunci cănd trăndăvim şi petrecem în desfătare.

Osândeşte-te pe tine însuţi în vremea necazului şi nu deznădăjdui

Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări, din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi măhnire şi primejdie, ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voile lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întămplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. far toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau măngăierea, Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povătuirtt celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale, osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.

”Beţia” lui Dumnezeu îl face pe om nesimţitor faţă de întristări

Atunci când se va deştepta în suflet dorinţa ftrească de a trăi lângă Dumnezeu, iar acest pahar al doririi va adăpa viaţa nevoitorului şi-l va îmbăta, el nu va mai simţi lumea, nici osteneala, ci se va face nesimţitor faţă de întristări şi faţă de diferitele lucrări ostenitoare. Atunci unul ca acesta simte că păşeşte în aer, iar nu pe pământ, ca ceilalţi oameni. Şi aceasta pentru că nu mai vede asprimea drumului şi nu mai are înaintea sa munţi şi văi de străbătut. Căci aşa cum spune Isaia: Drumurile colţuroase vor deveni pentru ei căi netede (vezi ls. 40, 4). Ei nu mai simt lumea, pentru că au ochii sufletului îndreptaţi către Părintele lor Ceresc. Iar nădejdea lor în Dumnezeu devine atât de simţită, încât aceasta le arată, aşa cum arătăm noi cu degetul, în fiecare clipă cele care se află la distanţe mari şi sunt nevăzute. Acestea le văd înlăuntrul lor cu ochiul cel ascuns al credinţei şi într-un chip pe care nu putem să-l înţelegem dintru început. Şi învăpăiat fiind sufletul lor de flacăra Duhului Sfânt, ei le văd pe cele viitoare ca şi cum ar fi prezente.

Trupul se face nesimţitor la necazuri

Când sufletul se va îmbăta cu bucuria nădejdii şi a desfătării lui Dumnezeu, trupul se face nesimţitor la necazuri, chiar dacă este bolnăvicios. Căci, deşi ridică greutate îndoită, boala şi necazul, nu slăbeşte, ci se desfătează de bucuria lui Dumnezeu împreună cu sufletul şi îl ajută să se bucure, deşi este bolnăvicios. Acestea se petrec atunci cănd în suflet vine bucuria Duhului.

Prin răbdarea în necazuri ne facem părtaşi ai Patimilor lui Hristos

Să-i cercetăm şi pe filozofii atei, aşa cum se numesc … Unii dintre ei biruiau cu desăvârşire pofta trupească. Alţii răbdau mai uşor ocările şi osândirile. Alţii sufereau boli cumplite fâră să se întristeze. Alţii iarăşi arătau răbdare în necazuri şi în mari nenorociri. Şi dacă aceştia răbdau toate acestea din slavă deşartă sau din nădejde deşartă, cu atât mai mult noi, monahii, – şi desigur toţi creştinii – suntem datori să răbdăm, noi care am fost chemaţi de Dumnezeu să ne facem părtaşi Patimilor şi slavei Lui.

Răbdare în necazuri

Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul prin răbdarea sa alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului. Răbdarea este maica măngăierii, este o putere sufletească ce se naşte dintr-o inimă largă. Dar această putere cu greu o află omul în necazurile sale, dacă nu are dumnezeiescul har, pe care îl dobăndeşte prin rugăciune stăruitoare şi lacrimi.

Să suferim nedreptatea cu smerenie şi cu bucurie

Cel care poate răbda nedreptatea cu bucurie, deşi poate să o îndepărteze şi să o evite, a primit înlăuntrul său măngăterea lui Dunmezeu împreună cu încrederea în El. Iar cel care rabdă cu smerită-cugetare clevetirile pornite împotriva sa, unul ca acesta a ajuns la desăvărşire şi se minunează de el Sfinţii Îngeri. Căci nici o altă virtute nu este mai mare şi mai greu de dobăndit.

Răbdarea este harisma lui Dumnezeu

Atunci când răbdarea va creşte în sufletele noastre, este semn că am primit în chip tainic harul măngăierti. Puterea răbdării este mai mare decât simţirea bucuriei în inima noastră. Ca să trăim în Dumnezeu, trebuie să smerim simţurile noastre. Atunci când trăieşte inima, simţurile se smeresc, iar când acestea se răzvrătesc, inima moare pentru Dumnezeu.

Răbdarea cea de mulţi ani care a adus îmbelşugat harul lui Dumnezeu

Unul dintre Sfinţii Părinţi a spus: Odată, când eram foarte întristat din pricina încercărilor, am mers la un pustnic bătrân. Acesta era bolnav şi ţintuit la pat. După ce am luat binecuvântarea lui, m-am aşezat lângă el şi l-am spus:

– Părinte, fă o rugăciune pentru mine, căci mult mă mâhnesc din pricina ispitelor diavoleşti.

Atunci stareţul deschizându-şi ochii mi-a spus:

– Fiul meu, tu eşti tânăr şi de aceea nu îngăduie Dumnezeu să fii copleşit de ispite mai presus de puterea ta.

– Deşi sunt tânăr, am ispite pe care numai oamenii virtuoşi le au.

– Dumnezeu vrea să te facă înţelept.

– Cum mă va face înţelept? Eu în fiecare zi gust moartea sufletului.

– Încetează, fiul meu! Am spus că Dumnezeu te iubeşte şi îţi va da harul Său. Să ştii, fiul meu, că treizeci de ani m-am luptat cu demonii şi timp de douăzeci de ani nu am simţit ajutorul lui Dumnezeu. Însă după ce a trecut cel de-al douăzeci şi cincilea an, am început să simt o oarecare odihnă, care a început apoi să crească tot mai mult. În cel de-al douăzeci şi optulea an odihna a devenit foarte simţită. Iar, când se apropia sfărşitul celui de-al treizecilea an, atât de mult s-a întărit întru mine această odihnă, încât nu pot să o exprim în cuvinte. Când vreau să mă ridic la rugăciune, doar trei psalmi apuc să rostesc cu gura mea şi îndată sunt răpit în extaz, lângă Dumnezeu. În această stare, trei zile dacă stau în picioare, nu simt deloc oboseală. Vezi câtă odihnă mi-a pricinuit lucrarea cea de mulţi ani a răbdării?

SFATURI DUHOVNICEŞTI

* Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

* Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!

* Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

* Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.

* Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

* Mai bine să flt dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

* Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

* Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

* Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

* Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

* Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

* Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

* Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dunmezeu şi sufletele lor.

* Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Donmul său.

* Pentru ca Dunmezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

* Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

* Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

* Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

* Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

* Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

* Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

* Gura şi inima, care în flecare încercare Îi mulţumesc lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

* Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

* Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

Read Full Post »

Nota biografica

Avdeev Dmitrii Alexandrovici este medic-psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală, candidat în ştiinţe medicale, director al Institutului pentru probleme ale formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice şi al Centrului de psihoterapie ortodoxă.

Născut în Rusia, în anul 1964. În anul 1988 a terminat cu distincţie facultatea de medicină cu specializarea „terapie”. Între 1998 şi 1992 a fost stagiar şi aspirant în psihiatrie în Institutul medical din Kazan. S-a specializat în psihoterapie şi în psihologie medicală în Institutul ştiintific şi de cercetare în psihoneurologie „V.M. Behterev” din Sankt-Petersburg, în Academia de formare medicală postuniversitară din Moscova, în clinici din Germania şi dintr-o serie de alte ţări europene. În anul 1992 şi-a sustinut în Institutul de psihiatrie generală şi judiciară „V. P. Serbskii” dizertaţia pentru titlul de candidat în stiinte medicale.

Începând din anul 1991, D. A. Avdeev activează în direcţia formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice, a elaborării unui model de psihoterapie ortodoxă. A consultat peste 16000 de bolnavi cu o variată patologie psihică, s-a întâlnit şi a discutat în multe rânduri cu mirenii şi clericii Bisericii Ortodoxe Ruse. Rezultatele activităţii sale şi experienţa sa practică s-au concretizat în numeroase comunicări prezentate la conferinţe şi serninarii ştiinţifice bisericeşti şi profane din Rusia şi din străinătate. Este unul dintre autorii Proiectului Medical Ortodox Rus, a elaborat un program de recuperare a narcomanilor şi este autorul unei serii de emisiuni la posturile de radio .Radonej”, .Blago”, „Glasul pa rohiei ruse” (Cipru) sub denumirea generală „În ajutorul sufletului suferind”.

Doctorul Avdeev este membru a diverse societăţi şi asociaţii profesionale, participant la congrese naţionale, europene şi mondiale de psihoterapie şi psihologie medicală, autor a mai bine de 200 de publicaţii, inclusiv a 42 de cărţi şi broşuri, editate în limbile rusă, română, sârbă, bulgară, gruzină, engleză, spaniolă, germană, într-un tiraj total de peste o jumătate de milion de exemplare. Din anul 2004, D. A. Avdeev conduce Institutul pentru problemele formării atitudinii creştine fa ţă de maladiile psihice şi Centrul de psihoterapie ortodoxă.

Notiuni Generale

Experienţa medicală arată că, din păcate, copiii sănătoşi şi armonios dezvoltaţi sunt tot mai puţini pe zi ce trece – şi, dimpotrivă, creşte numărul copiilor care sunt aduşi la consult din cauza nervozităţii, a tulburărilor de somn, a surmenajului nervos s.a.m.d.

Cauzele apariţiei tulburărilor neuropsihice sunt numeroase. Ne vom strădui nu numai să atingem câteva componente medicale şi psihologice ale acestei probleme, ci vom vorbi şi despre cauzele duhovniceşti ale nervozităţii la copii.

În ceea ce priveşte provenienţa reacţiilor nevrotice la copii, majoritatea autorilor subliniază rolul negativ al educaţiei incorecte. Profesorul A. I. Zaharov, cunoscut specialist în nevrozele copiilor, distinge următoarele cauze ale acestora:

1. cerinţe ale părinţilor care depăşesc posibilităţile şi nevoile copiilor;

2. neacceptarea copiilor de către părinţi, exprimată printr-o atitudine irascibil-nerăbdătoare, prin dese mustrări, ameninţări şi pedepse fizice, prin lipsa gingăşiei şi a mângâierilor de care copilul are neapărată nevoie;

3. abordarea nesincronizată a educării copilului, care se manifestă prin combinaţia discordantă dintre restricţiile şi interdicţiile severe din partea unui părinte şi atitudinea indulgentîncurajatoare din partea celuilalt;

4. inconsecventa în educaţie, caracterul ei inegal şi contradictoriu;

5. lipsa de echilibru în relaţiile cu copiii: tonul ridicat, ţipetele, dezechilibrul emoţional general;

6. angoasa: neliniştea permanentă pentru copil, temerile şi măsurile de precauţie dincolo de limitele necesarului.

Manifestările nevrozelor la copii sunt diverse: dezechilibrul emoţional şi hipersensibilitatea, caracterul plângăcios şi capricios, dispoziţia instabilă, hiperexcitabilitatea, dificultatea de adormire, somnul neliniştit, panicile, sugerea degetelor, roaderea pielii din jurul unghiilor, sughiţul, enurezisul, ticurile nervoase s.a. Frecvenţa anumitor simptome depinde de vârsta copilului. Depresia „a întinerit”: victime ale ei devin nu numai oamenii de vârstă înaintată sau .balzaciană”, ci, de asemenea, tineretul şi chiar copiii.

Foarte frecvent manifestările nevrotice la copii îmbracă forma suferinţelor somatice (trupeşti): de exemplu, creşte temperatura, apar dureri de burtă, dureri de cap ş.a.m.d., care indică adesea lipsa bunăstării sufleteşti a copilului. Ca răspuns la circumstanţele psihoemoţionale defavorabile în care se găseşte copilul se dezvoltă, nu rareori, diverse maladii.

lată un exemplu: la consult a venit o bătrânică din pricina nepoatei sale în vârstă de nouă ani. Părinţii ei se certau des şi în cele din urmă au divorţat, tatăl a plecat din familie. Pe acest fond s-a dezvoltat la ea un astm bronşic, fără ca investigaţiile să scoată în evidenţă vreo alergie, sau modificări ale ţesutului bronhopulmonar, sau infecţii respiratorii frecvente. S-a dovedit că astmul fetiţei era de natură neurogenă: cauza crizelor astmarice era conflictul nevrotic. Boala era strigătul de disperare al sufletului de copil.

Altă particularitate a nevrozei la copil este reprezentată de tulburările comportamentale. Unii copii fug de acasă, chiulesc de la şcoală, alţii se apucă de fumat, de băutură. Pe cei mai mulţi dintre aceşti copii strada îi atrage şi îi educă în propria sa manieră. Cine e vinova t ? Părinţii. Ei sunt datori să îşi iubească copiii, să îi educe, să se roage pentru ei. Ameliorarea stării psihice a copilului depinde în mare măsură de părinţii săi, de duhovnicia lor, de relaţia dintre ei, de atmosfera pe care reuşesc să o creeze în familie.

Copiii trebuie neapărat feriţi de orice influenţă vătămătoare, întrucât asupra sufletelor lor fragede se revarsă astăzi un întreg noian de netrebnic ii de tot felul. Evlavia părintească este un exemplu eficace pentru copii. Dimpotrivă: beţia, nepăsarea faţă de viaţa duhovnicească, purtarea imorală sunt, din păcate, un exemplu la fel de eficace, dar un exemplu pierzător. Sanctitatea Sa Patriarhul Alexie al II-lea a spus că: „dacă în suflet nu există conştiinţa sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii”.

În ultimii ani, în viaţa societăţii noastre s-au petrecut o mulţime de schimbări. Fără îndoială, numeroase dintre a ceste schimbări sunt de na tură pozitivă – dar suntem nevoiţi, din păcate, să constatăm că, în ansamblul său, realitatea este gravă. De pildă, jumătate dintre fetele şi băieţii în vârstă de treisprezece ani beau. Vârsta începerii fumatului a coborât până la nivelul de zece ani la băieţi şi doisprezece la fete. Pe nimeni nu mai miră astăzi faptul că şcolarii întreţin frecvent legături sexuale. Fiecare al zecelea avort este făcut de o adolescentă. În rândul tinerilor creşte alarmant consumul de droguri. Bolile venerice la adolescenţi, prostituţia infantilă sunt, vai, probleme tragice ale vremii noastre. 20% din totalul sinuciderilor sunt comise de copii şi adolescenţi. Au apărut adolescenţi criminali în serie. Psihiatria judiciară n-a mai cunoscut practic astfel de cazuri: pe baza lor ne putem da seama cât de monstruos a devenit nivelul agresivităţii în societate.

Pentru copii, încercările încep de la o vârstă fragedă. lată câteva rânduri din scrisoarea unei tinerei mame: „Copiilor li s-a furat copilăria. -Multumităteleviziunii şi mijloacelor de informare în masă, copiii mici ştiu deja ce este sexul, cum şi cu cine poţi face sex. Când vor deveni adolescenţi, vor putea oare să înţeleagă ce este dragostea? Uitaţi-vă numai ce desene animate li se prezintă copiilor: imorale şi pline de ignoranţă. Până şi titlurile îţi dau fiori: -Trăsnitul-, „Războiul stelelor- şi aşa mai departe. Nu demult s-a transmis desenul animat -Toţi ajung în rai-. Esenţa acestui film: nu trebuie să munceşti, trebuie să joci jocuri de noroc până când câştigi, iar în calitate de divertisment cultural apar fetiţele de la cabaret. Ce, la noi copiii sunt mutilaţi sufleteşte în mod conştient? Şi ce mai jucării sunt în comerţ! Ninja, extratereştri, roboţi ş.a.m.d. Pentru ce? Ce le aduc aceste jucării copiilor?” Din păcate, autorul acestor rânduri primeşte numeroase asemenea scrisori – şi în fiecare se simte durerea şi mâhnirea părinţilor faţă de cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Există un studiu foarte interesant realizat de departamentul de poliţie şi cel de educaţie publică din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.) în martie 1988. lată rezultatele lui:

Principalele probleme în şcoală în anul 1940:

1. elevii vorbesc în timpul orelor;

2. mestecă gumă;

3. fac gălagie,

4. aleargă pe coridore:

5. nu respectă ordinea la rânduri;

6. se îmbracă în mod neregulamentar;

7. se ceartă în clasă

Principalele probleme în şcoală în anul 1988:

1. consumul de droguri:

2. consumul de alcool:

3. graviditatea;

4. sinuciderile;

5. violurile

6. tâlhăriile

7. bătăile.

Comentarile sunt de prisos. Trebuie subliniat im mod special faptul că aceste înfricosătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de cincizeci de ani, în timpi dezvoltăii vertiginoase a materialismlui în S.U.A. Credem că acest rezultat este logic în orice societate bazată pe concepţii materialiste. Sunt deja mai mult de zece ani de când modul proamerican de viaţă ne este băgat pe gât nouă şi copiilor noştri. La ce va duce asta? Prognoza care se întrevede nu este prea liniştitoare.

Programele TV sunt „împodobite” cu titluri monstruoase, în spatele cărora stau desfrâul şi violenta. Mijloacele de informare în masă prezintă peste tot trupuri goale. Sectantii de toate culorile lucrează cu încordare pentru a submina valorile duhovniceşti ale naţiunii.

Copiii sunt viitorul nostru ! Cum va fi acest viitor?

Să spunem câteva cuvinte despre psihopatie. Psihopatia este o anomalie a personalităţii care se caracterizează prin structura psihică dizarrnonică a acesteia. Criteriile de diagnostic pentru psihopatie sunt:

1) tulburări psihice manifeste, care îl duc pe om la dezadaptare socială;

2) modificări totale ale întregului profil psihologic al omului;

3) relativă stabilitate a particularităţilor psihice (P. B. Gannuşkin).

Se face distincţie între psihopatiile constituţionale, care apar ca urmare a diverse maladii, traume ale creierului, infecţii ş.a., şi cele dobândite. Cea de-a doua grupă de psihopatii este legată de factori educaţionali, de mediu şi situaţionali.

Din păcate, realitatea în care trăim este adeseori „furnizor” de personalităţi psihopatice.

Psihopatia ocupă un loc intermediar, am putea spune, între psihoze şi nevroze. Prin anumite caracteristici ale sale, ea nu „ajunge” până la psihoză (de regulă, din tabloul clinic lipsesc delirul, halucinaţiile ş.a.m.d.), dar şi de tulburările nevrotice se deosebeşte în mod fundamental. De asemenea, în nevroză există o legătură între simptome şi anumite trăiri semnificative din punct de vedere emotional, anumite evenimente şi împrejurări de viaţă care îl tulbură pe om. Iar psihopatul, cum se zice, tot psihopat rămâne. Desigur, există momente în care comportamentul lui se poate decompensa, iar în alte perioade din viaţa lui se poate observa chiar o relativă stabilitate – însă fondul general de ariormalitate psihopatică rămâne.

Dacă omul suferind de nevroză se vatămă pe sine însuşi, prin purtarea sa psihopatul îi vatămă şi pe cei din jur. Indiscutabil, gradul de manifestare a trăsăturilor psihopatice variază de la individ la individ. Există deosebiri esenţiale şi din punct de vedere clinic între diversele tipuri de tulburări psihopatice. De exemplu, actualmente se face distincţie între următoarele tipuri de psihopatii: de excitaţie, isterică, reactiv-labilă, de inhibiţie ş.a. În clasificările anterioare puteam întâlni, de pildă, următoarele varietăţi: psihopaţi excentriei, visători, mitomani, „tociţi” emoţional, irascibili, nervoşi, depresivi.

Tratamentul psihopatiei este un proces de lungă durată, complicat şi nu întotdeauna eficace. Acelaşi lucru se poate spune şi despre recuperarea duhovnicească a personalităţilor psihopatice. Totuşi, ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.


Somnul prescolarului

Cauzele pentru care copilul doarme prost nu sunt puţine.

Trebuie să ne punem următoarele întrebări: este copilul sănătos? iese suficient de mult la aer curat? nu se supraexcită oare la joacă? nu îi este frică de întuneric? patul este comod ş.a.m.d. ? Dacă merge la grădiniţă, este important să ştim ce relaţii a închegat cu colegii, cu educatoarele. Toţi aceşti factori sunt foarte importanţi.

Uneori, copilul doarme adânc ziua şi, ca atare, se odihneşte prost noaptea. Durata medie a somnului copilului de trei-patru ani este de 10-11 ore. La această vârstă, mulţi copii nu au neapărată nevoie să doarmă ziua. Dacă copilul a dormit ziua, intervalul dintre somnul de zi şi cel de noapte trebuie să nu fie mai mic de 3-3,5 ore.

În ceea ce priveşte recomandările medicale, în primul rând aş indica necesitatea respectării programului de zi. Copilul trebuie culcat la oră fixă. Părinţii trebuie să stea o vreme cu el, să îl însemneze cu semnul crucii şi să îl binecuvânteze pentru culcare. Vorbiţi-i cu voce lină, mângâietoare, blândă. Cântaţi-i un cântec de leagăn sau povestiţi-i ceva interesant şi folositor. Poate că, având în subconştient teama de a nu-şi pierde părinţii, de a nu rămâne singur, nu va vrea să se desparta de dumneavoastră: luaţi-l în braţe, sărutaţi-l, faceţi-i un „cuibuşor” comod daţi-i voie să ia cu el în pat jucăria peferată.

Daca în timpul zilei au fost neînţelegeri îatre voi, dacă l-aţi pedepsit pe copil, trebuie să-i explicaţi de ce a fost pedepsit, să-i iertaţi tot. Pe scurt, la culcare situatia trebuie să fie rezolvată.

Păriţii ortodocşi îşi învaţă copiii să se roage, să-şi facă semnul crucii – şi copilul nu se culcă până nu-şi face semnul crucii. El ştie că este apărat, că nu e sigur: cu el sunt Domnul, Născătoarea de Dumnezeu, îngerul păzitor; ceata sfinţilor se roagă pentru el, pentru marna, pentru tata şi pentru toţi creştinii ortodocşi.

Copiii merge la slujbe, se împărtăşeşte cu Sfintele lui Hristos Taine. Părinţii lui sunt cununaţi; casa lui este sfinţită în numele Preasfintei Treimi; în camera sa sunt icoane, crucifix, candelă. Cu el sunt binecuvânta rea lui Dumnezeu şi binecuvântarea părintească, pe piept îi atârnă cruciuliţa, de care nu se desparte niciodată. Aşa sunt lumea exterioară şi cea lăuntrică a unui copil dintr-o familie cu adevărat ortodoxă. În tradiţia creştină se fac rugăciuni pentru somn lin îngerului păzitor, sfinţilor tineri din Efes.

Câteva cuvinte despre tratamentul insomniilor. La normalizarea somnului ajută mult fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale. În mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescente), talpa-gâştei, rnuşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a. Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Nici consultul medical nu va fi de prisos.

Despre accesele de frica la copii

Vorbind despre accesele de frică la copii, putem distinge chiar o anumită împărţire în etape.

De la un an până la trei ani, frica copilului se poate manifesta prin nelinişte în timpul despărţirii de oamenii apropiaţi şi în primul rând de mama sa. Frica poate apărea şi la modificări bruşte ale stereotipului, ale programului zilei.

De la trei până la cinci ani, la copiii care au deja o anumită experienţă de viaţă, la temerile arătate mai sus se adaugă şi frici imaginare (legate de personaje fabuloase, impresii care plutesc în subconştientul lui, povestiri care îl înspăimântă ş.a .m.d.), lată de ce sufletele, ochii şi urechile copiilor trebuie ferite de orice lucru necuvios. Cât de important este să hrănim sufletul copilului cu harul lui Dumnezeu.

Trăsătura distinctivă a temerilor copiilor între cinci şi şapte ani este frica de moarte (de moartea proprie, de moartea părinţilor, bunicilor), care apare frecvent la această vârstă. Sufletul copilului nu se împacă cu moartea, care i se pare împotriva firii. Ia tă ce este important de făcut aici: copiii credincioşi, din familii îmbisericite, practic nu cunosc temeri de acest gen. Ei ştiu că moartea este pentru om începutul veşniciei.

În nici un caz nu trebuie să închidem copiii, pentru a-i pedepsi, într-o cameră sau magazie întunecoasă, nici să-i speriem cu „nenea cel rău” sau cu mai ştiu eu cine, să-l terorizăm cu ,,o să te dăm la alţi părinţi” sau cu ,,o să trăieşti pe stradă”. Aceste metode pseudopedagogice nu vor aduce nici un rezultat în afară de frică.

Copii isterici

Prof. G. E. Suhareva a remarcat că personalităţile isterice creează de la o vârstă fragedă dificultăţi de educare. Sunt foarte capricioşi, neascultători, le place să joace rolul de lideri şi manifestă agresivitate dacă aceasta nu le reuşeşte. Se observă o mare instabilitate a dispozitiei psihice.

La şcoală, aceşti copii se integrează prost în colectivitate, fiindcă nu reuşesc să împace propriile interese cu interesele celorlalţi şi tind întotdeauna să ocupe primul loc, nu acceptă ca în prezenţa lor să fie lăudat altcineva.

Dacă au o bună capacitate intelectuală, au rezultate şcolare relativ satisfăcătoare, dar cunoştinţele lor sunt superficiale, interesele nestatornice.

Irascibilit:atea, înclinarea către minciună îi fac pe aceşti adolescenţi mai dificili în ceea ce priveşte educarea. Totuşi, dacă se reuşeşte să li se găsească o ocupaţie potrivită intereselor lor, starea li se îmbunătăţeşte în mod semnificativ.

Labilitatea crescută, dorinţa permanentă de a ieşi în evidenţă, de a părea mai buni decât sunt de fapt, nepotrivirea dintre dorinţă şi realitate, toate acestea sunt sursă de trăiri conflictuale. La nereuşitele din viaţă copiii isterici au deseori reacţii inadecvare, în al căror tablou se remarcă semnele caracteristice isteriei.

Iată un exemplu. Copilul cere o bomboană (jucărie etc.), iar mama îl refuză. Atunci, micuţul se aruncă pe jos, ţipă, se contorsionează şi continuă să cerşească bomboane. În multe cazuri, mama, speriată, îi dă copilului care urlă o mână de bomboane, doar-doar se va linişti. „Orice, doar să nu mai plângă”. Iar mititelul, mulţumit, devorează bomboanele şi uită imediat de „jalea sa cea nemângâiată”.

Ce înseamnă toate acestea? Este vorba de o reacţie isterică tipică – deocamdată copilărească, dar destul de grosieră, făţişă. Dar mama ce a făcut de fapt? Satisfăcând pofta copilului, a consolidat reacţia de acest tip. Şi nu încape îndoială că cel mic va mai pune în lucrare nu o dată această reacţie, fiindcă ea a adus rezultatul dorit.

Noi, părinţii, stimulăm uneori în copii, fără să ne dăm seama, comportamentul demonstrativ – şi facem asta lăudându-l fără discernământ, îngăduindu-i să se amestece în convorbirile celor mari, să-l întrerupă pe interlocutor s.a .m.d. Copilul „prinde”, şi în curând începe să facă totul ca să fie băgat în seamă: să spună versuri, să danseze, să cânte. De regulă, adulţii se înduioşează, zâmbesc, îl laudă pe copil, îl sărută şi nu se gândesc deloc la faptul că purtarea lui este în mod evident „de ochii lumii”. Toate acestea iau amploare mai ales din cauză că familiile de astăzi au câte un copil, maxim doi, care, bineînţeles, devin pentru părinţi „buricul pământului”.

În trecut, în familia rusească patriarhală, care avea de obicei mulţi copii, nimeni nu îndrăznea la masă să-şi vâre lingura în oala cu borş înaintea tatălui. Acum situaţia s-a schimbat. Câteodată toată familia se invârte cu linguri, cu furculiţe, cu tigăi prin faţa „copilaşului”, în dorinţa de a-l hrăni şi de a-l corcoli. Iar după aceea ne mirăm de egoismul, de trufia nemăsurată a „puiului care a prins aripi”. Exemplele sunt fără număr. La drept vorbind, toată structura vietii omului contemporan, începând, de la grădiniţă şi până la pensionare îl învaţă pe acesta să fie isteric Bineînteles, fiecare receptează „lecţiile” în modul său propriu. Totul depinde de educaţia şi de viziunea asupra lurii.

Cum să reacţioăm la comportamentul isteric (dacă este cazul să reacţionăm la el)? Mai întâi de toate, nu trebuie să vă puneţi la mintea istericului. Păstraţi-vă demnitatea şi liniştea, iar dacă trebuie, şi o severitate chibzuită. Vă amintesc încă o dată că în lipsă de spectatori criza isterică încetează. Ca atare, mămica de care a fost vorba mai înainte ar fi făcut bie să nu bage în seamă „convulsiile” copilului nărăvaş şi să-şi continue calmă treburile.

Anumite forme de tulburari psihice ale varstei infantile

Vom vorbi şi despre anumite stări psihopatologice care cer intervenţia medicului. Psihicul copilului are rezerve însemnate de refacere, care-l ajută să se descurce cu diferiţii factori de stress. Din această cauza, numeroase forme de disfuncţii psihice dispar la copil de la sine, fără nici un tratament. Există totuşi tulburări care, dacă nu sunt tratate la vreme, se pot transforma în anomalii persistente ale caracterului sau în boli psihice permanente.

Cel mai mare număr de nevroze se observă la preşcolarul mare, la şcolarul mic şi la adolescenţi. Se disting următoarele forme fundamentale de tulburări nevrotice:

Maladia de nelinişte generalizată: se dezvoltă în decursul a şase luni începând din momentul acţiunii factorului psihotraumatizant şi debutează prin sentimentul de încordare psihică, de nelinişte, de angoasă în aşteptarea neplăcerilor care vor veni în viaţa de zi cu zi.

Tulburarea obsesiv-compulsivă: se caracterizează prin prezenţa imaginilor, ideilor obsesive şi a acţiunilor rituale.

Reacţia la stressul acut: apare imediat, în decurs de o oră de la acţiunea factorului stresant.

Tulburarea posttraumatică: tulburările psihice apar fie imediat după stress, fie în decursul a şase luni după acesta.

Neurastenia: copilul încearcă o senzatie permanentă de oboseală, de slăbiciune fizică, oboseşte repede.

Neuropatia: se caracterizează prin irascibilitate, purtare capricioasă a copilului, dispoziţie instabilă, tendinţă marcată de a se speria. Copilul afectat doarme prost, nu are poftă de mâncare, devine epuizat repede, atenţia lui este foarte uşor distrasă. Pot apărea subfebrilitate (temperatură ridicată în mod constant, cam între 37,1 şi 37,3 grade Celsius), tulburări de scaun, vomă neurogenă.

Sindromul de autism infantil precoce: este caracterizat prin lipsa dorintei de a comunica cu cei de aceeaşi vârstă, cu adultii din jur. Copilul este rece din punct de vedere emoţional, nepăsător faţă de cei apropiaţi, vorbeşte puţin, uneori refuză cu totul comunicarea, este înclinat spre mişcări stereotipe. La sugarii cu această patologie lipseşte „complexul de înviorare” ca răspuns la stimularea emoţională.

Sindromul hiperkinetic: pentru acesta sunt caracteristice lipsa inhibiţiei motorii normale, activitatea excesivă (inutilă). Copilul este „zăpăcit”, isteric, comite gesturi fără să ia în calcul împrejurările, nu este capabil să urmeze normele de conduită. De obicei, acestor copii le este greu să se adapteze în şcoală, sunt extrem de agitaţi, împrăştiaţi, îi stresează pe toţi mereu şi îi provoacă pe ceilalţi copii la un comportament incorect. Simtindu-şi handicapul, par a le „face în necaz” celor din jur: apare mecanismul cercului vicios. În dezvoltarea sa, sindromul hiperkinetic are două tendinţe. În primul caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile unei tactici înţelepte din partea părinţilor, psihohogilor, pedagogilor, medicilor, pe la 12-14 ani slăbeşte şi dispare. În celălalt, se transformă în psihopatie, şi personalitatea devine tot mai dezadaptată. Această tendinţă este foarte defavorabilă.

În rândul tulburărilor nevrotice care încep de obicei la vârsta copilăriei şi a adolescenţei intră ticurile mişcări involuntare, rapide, lipsite de ritmicitate ale unor grupe bine definite de muşchi, clipitul, trasul de păr), precum şi enurezisul neorganlc – urinat involuntar în timpul zilei sau al nopţii, necorespunzător vârstei.

La scolarul mic se poate dezvolta nevroza şcolară. Cauza acesteia este lipsa de pregătire a copilului pentru şcoală, neacceptarea lui de către colegi, înjosirea, maltratarea, severitatea excesivă şi lipsa de experienţă a pedagogului. Copilul care suferă de această nevroză este deprimat, refuză să meargă la şcoală, mimează (adeseori fără să-şi dea seama) diverse boli. Părinţii sunt datori să fie atenţi, să recunoască la timp dificultăţile lui sufleteşti şi să-I ajute. Nu va fi de prisos nici consultaţia medicală sau sfatul unui psiholog experimentat. Dacă copilul este bolnav, părinţii trebuie să înţeleagă că felul în care acesta se simte şi starea lui psihică vor depinde în mare măsură de cucernicia lor.

Sfaturi si recomandari

As dori să atrag atenţia asupra încă unor lucruri. Să începem cu cel mai simplu şi totodată foarte însemnat factor: programul zilei. Dacă acesta nu este definit deloc, copilul (şi adolescentul, de altfel) va suferi, fără îndoială, din această cauză. Orice neorânduială, lipsă de organizare atrage după sine diverse probleme. Lipsa programului duce adeseori la trândăvie: copilul nu ştie cu ce să se ocupe, ce să facă. Una dintre principalele „boli” ale generaţiei adolescente este lipsa de voinţă, tulburările volitive. Programul organizează personalitatea.

Atât părinţilor, cât şi copiilor le dau ca exemplu în această privinţă viaţa de mănăstire. Tipicul mănăstiresc nu lasă loc nici unei trândăvii. Rugăciune, ascultare, muncă, studierea Sfinţilor Părinţi. ..

Voi adăuga în treacăt că în special la oraş copiii nu fac suficientă mişcare, nu iau destul aer proaspăt. În schimb, au parte cu prisosinţă de supraîncărcare psihoemoţională, informaţională. Numai televiziunea câte parale face …

În ceea ce mă priveşte, am tras de mult concluzia următoare: părinţi nervoşi = copii nervoşi. Familiile fericite sunt, vai, foarte puţine, în schimb familii cu probleme – câte pofteşti. Certurile şi conflictele dintre părinţi, permanentele „lichidări de conturi” îl nevrotizează, fără îndoială, pe copil. În timpul consultului le spun întotdeauna unor asemenea părinţi:

„Casa voastră poate deveni rai pentru copii, poate deveni şi iad. Faceţi alegerea cea bună”.

Aş vrea să spun câteva cuvinte şi cu privire la pretenţiile excesive faţă de copil. Voi da un exemplu. La consult se prezintă o mamă cu fiul său. Fiul are opt ani. Învaţă în clasa a doua a unei şcoli speciale unde se studiază aprofundat limba engleză. Pe deasupra, frecventează două cercuri, de muzică şi de sport. În plus, tatăl lui s-a apucat în mod serios să-l înveţe lucrul cu computerul. Pe faţa cenuşie a băieţelului se ascundeau sub ochelari nişte ochi albaştri şi trişti. Copilul şedea resemnat, aducând mai degrabă a pensionar decât a băieţel de vârsta lui. Iar problemele pentru care mama îl adusese la consultaţie erau următoarele: dormea prost, obosea excesiv de repede, îl durea capul. Situaţie destul de tipică, din păcate. Mai mult: în asemenea situaţii, educaţiei copilului i se substituie formarea intelectuală (şi/sau fizică). Iar acestea sunt două lucruri complet diferite, fapt care trebuie înţeles.

In calitate de recomandări terapeutico-profilactice pentru tulburările nevrotice la copii poate fi propusă utilizarea băilor cu adaos de sare marină sau cu extract de plante. Suplimentele vitaminice sunt indicate în asemenea cazuri. Trebuie limitat consumul de băuturi excitante (ceai, cacao ş.a.), Un rol deloc minor este jucat de efortul fizic, în limitele puterilor, de călirea copilului, de timpul petrecut la aer curat. Sunt bune excursiile, ieşirile în sânul naturii, mai ales cu toată familia.

Foarte importante sunt relaţiile liniştite, calde pe care le au toţi membrii familiei unul fată de altul şi, bineînţeles, faţă de copil, ceea ce creează în casă o atmosferă de dragoste. Este neapărată nevoie să fie călită voinţa copilului, să fie deprins cu efortul, cu răbdarea neajunsurilor, a necazurilor, a bolilor. Educarea copilului înseamnă în primul rând dragoste şi exemplu vrednic de urmat. Şi – lucrul principal – a fi întotdeauna cu Hristos. Atunci el va creşte sănătos din punct de vedere sufletesc.

Acum, câteva vorbe despre psihologia infantilă contemporană. Este important să vă amintesc că psihologia (respectiv psihoterapia, psihiatria) infantilă nu vorbeşte despre concepte precum credinţa în Dumnezeu şi duhovnicia ortodoxă, cucernicia creştină, îmbisericirea; ea nu aminteşte de păcate şi de patimi – altfel spus, ştiinţa despre suflet încearcă să existe şi să se dezvolte fără Dumnezeu. Dar dacă o asemenea secularizare este admisibilă, să zicem, în geometrie sau în constructia de automobile, în ştiinţa ce studiază legităţile vieţii sufleteşti a omului ea e cu neputinţă de permis.

Judecând în mod corect o sumedenie de particularităţi şi de detalii, psihologia nu vede, din păcate, lucrul principal. Educarea copiilor în duhul autenticei, nu aparentei sănătăţi spirituale si sufletesti al autenticei cu cernicii este cu neputinţă fără credinţa în Domnul Iisus Hristos şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte. Iar fără har el nu numai că nu-i în stare să se desăvârşească, dar nici nu poate să priceapă întregul tragism al situaţiei sale jalnice.

Din mila lui Dumnezeu, acum apar cărţi şi articole ale psihologilor credincioşi, inclusiv ale unor preoţi care înainte de a fi hirotoniţi au făcut studii de psihologie. In psihologie se umple vidul duhovnicesc care, din cauzele ştiute, a domnit în ea în ultimele opt decenii.

Există încă o problemă foarte delicată: vârsta adolescenţei. [n mod obişnuit, prin aceasta se înţelege vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Se subînţelege că ea constituie o etapă de tranziţ:ie între copilărie, cu dependenţa completă de adulţi a acesteia, şi capacitatea de a trăi pe propriile picioare. Nu întâmplător această vârstă este numită „dificilă”: căutarea propriei identităţi, stabilirea caracterului ş.a.m.d. Trecerea de la copilăria tutelată la o relativă autonomie scoate la iveală şi acutizează, printre alte lucruri, şi părţile slabe ale personalităţii adolescentului,

Logică este şi următoarea întrebare: pot fi oare ignorate furtunoasele procese de maturizare neurohormonală, a căror vulcanică putere îl transformă pe tânăr într-un bărbat musculos? Oare această „atmosferă” biologică trage după sine o ” trenă ” socială tulbure: cruzime şi agresivitate, acţiuni criminale, tentative de sinucidere, infractiuni sexuale?

Pentru ortodocşi, răspunsurile la aceste probleme sunt evidente. Oricât de mari ar fi aceste modificări biologice, ele nu pot în sine să îl facă pe om bun sau rău, sfânt sau criminal, moral sau imoral. Omul nu este atât trup, cât suflet şi duh. Pe calea păcatului adolescentul poate păşi numai atunci când fie nu Îl cunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat, fie Îi întoarce spatele. Comportamentul lui depinde mult şi de exemplele (adeseori negative) pe care le vede în viaţa adulţilor. Lipsa de duhovnicie a părinţilor, beţia sau purtarea lor imorală sunt tristele premise ale viitoarei lipse de duhovnicie a adolescentului.

Este foarte răspândit aşa-numitul umanism ateist, pe care îl mărturisesc numeroşi părinţi. Acesta poate fi comparat cu un castel de nisip, fiindcă în cazul dat oamenii nesocotesc fundamentul duhovnicesc. A suflat vântul, şi castelul s-a risipit… Copii aud interdicţii şi poveţe, dar nu înţeleg până la capăt de ce nu trebuie să înşeli ori să iei ceea ce nu-i al tău, de ce trebuie neapărat să-ţi asculţi părinţii ş.a.m.d. Despre Dumnezeu şi despre păcat copiilor nu li se povesteşte. În şcoală, în armată, în liceu sau în facultate, din acest umanism rămâne tot mai puţin. „Conştiinţa fără Dumnezeu egal groază”, scria F. M. Dostoievski. Sufletul necurăţit prin pocăinţă devine un prost sfătuitor. Este periculos să te încrezi în el. Concluzia este următoarea: educarea copiilor în duhul autenticei cucernicii este cu neputinţă fără Credinţă, fără Domnul Iisus Hristos. Numai de la harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte.

Si iată încă o observatie si un rod al experienţei practice. Nu o dată am remarcat că debutul bolii psihice la copil coincide, ca timp, cu perioada în care părinţii au început să se ocupe cu „tămăduiri” ocultiste, magie, descântece. Am observat şi dezvoltarea patologiei psihice la copii după sinuciderea mamei sau a tatălui. Faptul că între părinţi şi copii există o foarte strânsă legătură spirituală e binecunoscut. Se ştie şi că, dacă părinţii săvârşesc păcate grele, dacă nu se pocăiesc şi nu se îndreaptă, adeseori copiii suferă, iar uneori se şi îmbolnăvesc psihic. Din activitatea mea practică am tras şi concluzia următoare: la cei mai mulţi dintre copiii născuţi din relaţii extraconjugale apar anorrnalităţi, inclusiv psihopatologice sau de caracter.

Despre familie

Multe familii contemporane, care trăiesc de capul lor, respingând ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu, au o mulţime de probleme psihologice şi moral-duhovniceşti, sunt instabile. Aceste neorânduieli nasc scandaluri, divorţuri, destine de copii mutilate. Familia dezorganizată generează nevroze, boli, beţie, iar acum şi narcomanie.

În familiile unde lucrurile stau mai bine, de multe ori soţii nu ştiu cine ar trebui să fie liderul în casă, în numele a ce să îşi educe copiii şi către ce să tindă. E dureros să vezi cum între soţi se acumulează iritare reciprocă, răutate, nemulţumire de viaţă. Fidelitatea conjugală, rânduiala creştină a vieţii de familie, exemplele de viaţă cucernică sunt pentru unii doar reminiscenţe ale trecutului, arhaisme.

Despre nevrozele de familie se scriu zeci de articole, cărţi, dizertaţii. Faptele strigă: fiecare a treia sau a patra familie „pârâie la cusături”. Societatea trage clopotul de alarmă.

Fără ajutorul lui Dumnezeu o familie nu poate edifica relaţii cu adevărat bune! Doar ieşind în întârnpinarea lui Dumnezeu, iubindu-se unul pe altul prin iubirea faţă de Ziditor, dobândeşte familia adevărata fericire şi plinătate a existenţei. Acest fapt este dovedit de viaţă, este confirmat de istorie. Prin credinţă, pocăinţă, rugăciune comună, prin educarea în duh creştin a copiilor şi prin dragoste reciprocă soţii merg către scopul principal: Împărăţia lui Dumnezeu.

Profesorul-teolog S. Troiţkii scrie în cartea „Filosofia creştină a căsniciei” următoarele rânduri: „Apostolul Pavel compară raporturile dintre soţ şi soţie tocmai cu raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum Dumnezeu Tatăl este capul lui Hristos, aşa şi bărbatul este cap femeii (ICor. 11, 3). Precum Hristos este strălucirea slavei şi chipul fiinţării lui Dumnezeu Tatăl (Evr, 1, 3), aşa şi femeia este slava bărbatului (I Cor. 1, 7)”.

Sfântul Clement Alexandrinul numeşte familia, la fel ca pe biserică, „casa Domnului”, iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur îi spune de-a dreptul „mica biserică”.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul învaţă că familia îşi rânduieşte bunăstarea exterioară „pentru cea lăuntrică”.

Cu durere vorbesc despre cumplitul păcat al avortului. Avortul este greul păcat al uciderii pruncului în pântecele mamei. În fiecare an în Rusia sunt daţi pierzării în acest fel milioane de copii. De exemplu, numai în anul 1993 au fost făcute peste patru milioane de avorturi. Oare mama care îşi omoară pruncul ştie că în a 18-a zi el a deschis deja gura, că în a 20-a zi inima lui a început să bată? La 27 de zile, micuţul are mâini şi picioare. În a 6-a săptămână i se poate pune în evidenţă activitatea cerebrală, iar în a 11-12-a săptămână simte atingerea.

Urmările acestui păcat cumplit al uciderii de prunci o schimbă profund pe femeie. Ca psihiatru, voi arăta faptul că sufletul femeii care a făcut avort se întristează în adâncul său pentru fărădelegea săvârşită chiar şi atunci când femeia nu socoate că avortul este un păcat greu (sunt, din păcate, o mulţime de asemenea oameni). Ca atare, majoritatea acestor femei suferă de depresii permanente, de insomnii, de pierderea poftei de mâncare, multe au un simţământ de amărăciune, mustrări de conştiinţă. Şi nu este cazul să ne mirăm dacă după unul sau câteva avorturi fie femeia nu mai este în stare să nască, fie copilul ei are un comportament îngrozitor sau probleme serioase de sănătate.

Alcolismul la adolescenti

Alcoolul este extrem de pericu/tlos pentru copii şi adolescenţi. Consumul de aleool perturbă procesele implica te în maturizarea neuronilor (celulele nervoase). Ca atare, intelectul, memoria, gândirea, comportamentul adolescentului vor avea de suferit.

Manifestările îmbătării evoluează rapid, putându-se încheia prin leşin şi comă. Organismul adolescentului nu s-a întărit încă, şi sub influenţa alcoolului se dezvoltă rapid un întreg „buchet” de îmbolnăviri.

După cum arată observaţiile, calea spre alcoolism începe din fragedă copilărie. Însuşirea „ritualurilor alcoolice” are loc cu mult înainte de primul contact cu băuturile spirtoase. Stând la masa festivă, copiii mici se joacă „de-a oamenii mari”, turnând suc de fructe în pahare şi apoi bând cu o grimasă pe faţă „vinul de copii”, în murmurele aprobatoare ale părinţilor şi oaspeţilor.

Nu înca pe îndoială că încă din această perioadă începe să se formeze în conştiinţa copilului concepţia că alcoolul este „tovarăşul universal” al vieţii adulte.

Specialiştii afirmă că la vârsta de 11-12 ani la adolescenţi se formează stereotipuri pe deplin persistente în ceea ce priveşte atitudinea faţă de beţie.

Adeseori, răsfăţat prin „strădaniile” părinţilor şi bunicilor, copilul se transformă, o dată cu trecerea timpului, într-o personalitate pretenţioasă, care insistă să i se satisfacă neapărat toate cerinţele. Dacă aceasta nu se întâmplă, este dezamăgit, se mânie, se simte frustrat… şi apare dorinţa de a „afla uitarea în băutură”.

Pe calea beţiei adolescentul este împins şi de atmosfera lipsei de duhovnicie, de atmosfera păcatului, pe care o vede în societatea „adultă” şi în primul rând în familia sa. Alcoolismul părinţilor mutilează sufletul copilului. Ţi se rupe inima când vezi copii sfâşiaţi de această durere, privaţi de atenţia, de mângâierea şi de grija tatăluialcoolic (iar acum, nu rareori, şi a mamei-alcoolice).

Narcomania

In ziua de astăzi, la alcool s-au adăugat numeroase substanţe narcotice. Constatăm cu groază că în rândul tinerilor narcoticele devin ceva de „bon ton”. A te droga înseamnă a fi adult, independent, în pas cu vremea. Aşa gândesc, elin păcate, nu puţini. Numeroase instituţii de învăţământ mediu şi superior ar trebui închise şi băgate în carantină, iar la intrare atârnată o pancartă cu înscrisul:
ATENŢIE, NARCOMANIE!
Uneori, în timpul consultului medical îţi vine să strigi: „Oameni buni! Veniţi-vă în fire !” lată doar un exemplu. Vine la consult o mamă împreună cu fiica ei de 15 ani. În cursul convorbirii s-a dovedi t că fata fuma de la 11 ani, putin mai târziu a început să curvească, iar de la 13 ani consumă heroină. Îţi îngheaţă sângele în vine când auzi asemenea istorisiri. Nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor, dar, din păcate, aceasta este cruda realitate.

În fiecare zi unii pier din cauza narcoticelor, iar alţii îşi fac pentru prima dată în viaţă injecţia ucigaşă.

Fumatul

Despre efectele vătămătoare ale fumatului s-au spus şi s-au scris multe. Ca medic, voi aminti numai că tutunul conţine circa treizeci de substanţe dăunătoare pentru sănătate. Cea mai periculoasă dintre ele este alcaloidul numit nicotină. În rândul fumătorilor sunt deosebit de numeroase persoanele care suferă de afecţiuni bronhopulmonare – iar cea mai ameninţătoare urmare a fumatului este cancerul pulmonar. Fumul de tutun conţine substanţe cancerigene, cum ar fi benzopirenul şi deriva ţii săi.
Fumători sunt mulţi. Între fumători sunt reprezentate toate categoriile de vârstă, de la copii până la vârsta a treia. Fumează băieţi şi fete, fumează femei, fumează chiar şi unele gravide.

Potrivit cercetărilor, în Moscova vârsta la care se începe fumatul a scăzut până la 10 ani la băieţi şi 12 ani la fete. Realitate tristă.

Trebuie spus că asupra organismului copiilor fumatul exercită o acţiune deosebit de nocivă. Pe lângă toate celelalte, la adolescent se formează un complex de devieri neuropsihice. Suferă atenţia, memoria, somnul, dispozitia e „săltăreată”.

La fumători se dezvoltă sindromul nicotinic. Este vorba tot de o dependenţă, la fel ca cea de alcool şi cea de narcotice, însă mai puţin vătămătoare pentru sănătate. Deşi, cum să spun … Riscul cancerului pulmonar nu prea este un argument care să demonstreze caracterul inofensiv (după părerea unora) al acestei împătimiri distructive.

Voi aminti în treacăt şi faptul că, potrivit noii clasificări a bolilor, care a intrat în vigoare în anul 1999, dependenţa de tutun este recunoscută în mod oficial ca boală. Iar noi vom adăuga: boală păcătoasă, dat fiind că fumatul este capitulare în faţa poftelor. Bine s-a zis că „cine fumează, dracilor tămâiază”.

Raspunsuri la întrebari

Intrebare: Se cunosc anumite semne indirecte după care putem presupune că un adolescent consumă droguri?

Asemenea semne sunt cunoscute.
Ele pot fi clasificate în câteva grupe.
Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau contractate; ochi înroşiti sau tulburi; vorbire încetinită, incoerentă; pierderea poftei de mâncare, pierderea în greutate sau apetitul exagerat; tusea cronică; proasta coordonare a mişcărilor (clătinare sau poticnire).

Semne comportamentale: excitaţia sau apatia nemotivată; indiferenţa crescândă faţă de toţi şi toate; absenţele prelungite de acasă; absenţe şcolare nemotivate; deteriorarea memoriei şi a atenţiei; insomnia; modificările frecvente şi nejustificate ale dispoziţiei; înrăutăţirea rezultatelor şcolare; cereri repetate de bani; dispariţia din casă a lucrurilor, cărţilor, hainelor, bijuteriilor de valoare; dese convorbiri telefonice cu persoane necunoscute; minciuni; aspect neîngrijit.

Semne clare: urme de injecţii; hârtiuţe şi bancnote răsucite în formă de tubulet, linguriţe ascuţite; capsule, fiole, recipiente metalice; cutii de medicamente cu acţiune sornniferă sau sedativă.

Întrebare: În şcolile Rusiei se introduce programul de educaţie sexuala. Cum se va reflecta această educaţie asupra psihicului copiilor?

În vremea de astăzi numeroşi părinţi, mai ales ortodocşi, sunt alarma ţi de introducerea în şcoli a programelor de educaţie sexuală. Pretutindeni se difuzează reviste, cărţi ilustrate pe această temă. De pe ecranele televizoarelor se revarsă în sufletele copiilor tot felul de netrebnicii. Se creează impresia că mai înainte în Rusia nu se năşteau copii. Sunt profund convins că toată această problemă artificial creată este o uneltire a diavolului. Cineva a hotărât: copiii trebuie familiarizaţi cu orice preţ, cât mai devreme, cu fiziologia relaţiilor sexuale. Subliniez: cu fiziologia. Nu este vorba să se facă din băiat un tată, soţ, ocrotitor de nădejde al familiei, iar din fată – o mamă grijulie şi o soţie credincioasă.

Oare înainte vreme domnişoarele din pensioane sau fetele de la ţară studiau această fiziologie? Şi familiile erau de regulă trainice, cu copii mulţi. Această temă era întotdeauna acoperită de vălul castităţii.
Oponenţii ne acuză că suntem retrograzi – dar retrograzi sunt tocmai ei, luând ca model Sodoma şi Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: să pervertească tineretul şi să scadă natalitatea.
Întregul program de „educaţie sexuală” este orientat spre coruperea copiilor, spre pierderea castităţii şi curăţiei lor. Acest program nu are nimic în comun cu morala creştină.
Cunoştinţele de bază propuse vizează contracepţia, „sexul fără riscuri” ş.a.m.d. Programul nu face altceva decât să împingă tineretul la păcatul curviei.

Se ştie că acest păcat este un păcat de moarte, întrucât duce la pierzare atât sufletul, cât şi trupul omului care îl săvârşcşte, îl lipseşte pe acesta de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, curvarul îşi pierde de regulă şi pacea sufletească. Curvarii sunt foarte nevrotici, au aproape permanent un sentiment de nelinişte. Curvia îl lipseşte pe om de posibilitatea dragostei autentice. De obicei, cei ce păcătuiesc prin curvie nu pot edifica o familie trainică, nu pot educa copii sănătoşi din punct de vedere moral.

Întrebare: Am auzit de o boala numita „sindromul jucatorului”. Povestiţi-mi despre acest sindrom.

În clasificarea psihiatrică contemporană este desemnată o nouă formă nosologică (de boală): sindromul jucătorului. El se dezvoltă la cei împătimiţi de jocurile de noroc (aici intră şi împătimirea de jocurile pe computer, automatele de jocuri ş.a.). Trăsătură sa distinctivă este dependenţa de un joc de noroc. Respectivul joc devine prin-o cipalul scop al vieţii. Pe lângă fenomenele de dezadaptare socială (copiii încetează să mai meargă la şcoală, să-şi facă lecţiile, toate interesele se reduc la joc) devine evidentă lipsa de pace sufletească Cirascibilitate, agresivitate, depresie, insomnie ş.a.). În esenţă, este vorba de o patimă tipică. Această suferinţă este în primul rând de natură duhovnicească, iar tulburările psihice sunt în acest caz numai urmare a păcatului. În cazurile cele mai avansate, medicii recomandă internarea într-un spital de psihiatrie, cu scopul de a-l feri pe suferind de obiectul patimii sale.

Întrebare: Cum influenţează muzica rock psihicul adolescentului?

După cum arată cercetătorii, forţa rock-ului constă în pulsaţiile, ritmurile intermitente, care induc o reacţie biopsihică capabilă să influenţeze funcţionarea diverselor organe ale corpului (în particular este vorba de accelerarea pulsului şi creşterea nivelului de adrenalină, precum şi de excita ţia sexuală).

Dacă, de exemplu, ritmul este de 1,5 bătăi pe secundă şi este însoţit de o puternică accentuare a frecventelor superjoase 05-30 Hz), poate crea la om o stare de puternică excitaţie. În condiţiile unui ritm de două bătăi pe secundă şi ale aceluiaşi domeniu de frecvenţe, ascultătorul cade într-o „transă” dansantă înrudită cu cea narcotică. Formaţiile rock moderne lucrează într-un diapazon de la 80 de mii Hz până la 20 Hz şi chiar mai jos. Intensitatea sunetului ajunge la 120 Db, deşi auzul omenesc este făcut pentru o intensitate medie de 55 Db. Avem de-a face cu o agresare hotărâtă a Întregii personalităţi Au fost cazuri când excesul de frecvenţe Înalte sau joase a traumatizat puternic creierul.

La concertele rock, nu sunt rare contuziile sonore, arsurile sonore, pierderile auzului şi memoriei. Este imposibil să te supui vreme îndelungată acţiunii rock-ului şi să nu fii profund traumatizat psihoemoţional. Se pierde totodată controlul asupra capacităţii de concentrare; slăbeşte în mod semnificativ controlul asupra activităţii mintale şi a voinţei; accesele necontrolate duc la distrugeri şi vandalism, mai ales în adunări mari, unde psihocâmpul gloatei, amplificat de sus-rnenţionatele influenţe ale rock-ului, practic Îl lipseşte pe om de individualitate, îl transformă într-o parte a unei maşini conduse după principii satanice.
După cum vedem, muzica rock poate influenţa în mod distructiv personalitatea omului. Nu întâmplător numeroşi solişti de muzică rock sunt narcomani şi chiar satanişti pe faţă.

Întrebare: Fiul meu poate sta la televizor zile întregi şi spune că în felul acesta se odihneşte. îi face rău lucrul acesta?

Şi încă cum. Televizorul este nociv în mai multe moduri. În primul rând este vorba de nocivitatea inforrnatională. Absorbind otrava care vine prin el, sufletul nu poate să rămână sănătos.

În al doilea rând, în oamenii care petrec mult timp înaintea televizorului se dezvoltă starea de hipnonarcomanie, adică de susceptibilitate crescută la sugestie. Ca urmare, slăbeşte voinţa, scade capacitatea de analiză a situaţiei, are de suferit memoria.

În plus, şederea prelungită produce stază sanguină în organele pelviene, duce la disfuncţii intestinale. Iradierea de la cinescop nu rămâne nici ea lipsită de urmări. Ea atrage după sine, mai ales la copii, diverse tulburări de tip nevrozoid, care se manifestă prin irascibilitate, somn nelinistit slăbire a puterilor fizice şi stare de rău general. Vremea se pierde fără putinţă de Întoar,cere, iar ea este atât de scumpă …

„In Biblie scrie: În casa ta să nu laşi pe mulţi ! Televizorul a „spart” uşile casei noastre: la noi vin şi de la noi pleacă grămezi de oameni, extratereştri, fantome create de visători. Vin fără să bată la uşă şi fără să ceară voie, fără să se intereseze cine este oaspetele şi cine este gazda; vin cowboy şi gangsteri, vin oameni cu care n-arn vrea să avem nimic în comun. Casa a devenit un culoar de trecere o răscruce a multor drumuri” – dintr-o predică a arhim. Rafail Karelin. Aşa încât odihna de care vorbeşte fiul dumneavoastră este doar o iluzie. Încercaţi să-i schimbaţi părerea

Întrebare: Explicaţi termenul „disjuncţie cerebrală minimă”.

Disfuncţiile cerebrale minime se caracterizează prin întârzierea ritmului de dezvoltare a sistemelor funcţionale cerebrale care asigură anumite funcţii psihice superioare, răspunzătoare pentru vorbire, scriere, citire, socotire, precum şi pentru reglarea şi controlul proceselor psihice. La aceşti copii intelectul nu are de suferit, dar ei au însemnate dificultăţi la şcoală şi în adaptarea socială. Actualmente, tratamentul disfuncţiilor cerebrale minime este bine pus la punct.

Întrebare: Spuneţi-mi ceva despre aşa-numita „criză de la trei ani”.

La această vârstă, copilul începe să se considere „priceput şi competent”. În comportamentul lui încep să se manifeste evident negativismul (îi contrazice pe adulţi, nu vrea să facă ce-i spun aceştia), încăpăţânarea, cârtirea. „Fac eu !” – iată lozinca ce nu se depărtează de buzele copilului la această vârstă. Este nevoie de răbdare, inteligenţi, tact şi, fireşte, de rugăciune pentru a ieşi din criză.

Întrebare: Spuneţi-mi despre accenturile de caracter.

Accentuările de caracter înseamnă un grad exagerat de manifestare a anumitor trăsături caracterologice şi a ansamblului acestora. Este vorba de o vulnerabilitate specifică a caracterului. Cel afectat de o asemenea accentuare (de exemplu, înclinarea spre deasa şi nemotivata schimbare de dispoziţie, spre neurastenie, spre excitabilitate, spre isterie) devine sela v al ei. Adeseori accentuările de caracter creează teren pentru conflicte, pentru stări nevrotice. În anumite condiţii, ele se pot transforma în psihopatie. Fundamentul duhovnicesc al acestor accentuări este constituit din vătămarea sufletului de către păcat, din greşeli de educaţie, din obiceiuri dăunătoare.

Întrebare: Ce este „embriopatia alcoolica” ?

Aceasta a fost descrisă detaliat în anul 1973. La noii-născuţi ale căror mame au consumat în mod regulat alcool pe timpul sarcinii s-au pus în evidenţă diverse defecte.

La aceşti copii se pot observa: retard fizic şi mintal (până la idiotism profund), întârzierea dezvoltării sistemului nervos central, tulburări de tonus motor, convulsii, excitabilitate exagerată, fibroză hepatică, tulburări ale organelor sexuale şi multe alte anomalii grave.

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Ma voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită „Când sunt bolnavi copiii”. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. „Acum doi ani şi jumătate a venit. la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre „handicapul” său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluteste-ma pe mine, păcâtoasai, să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…’. Acest exemplu nu este izolat.

Odată, după slujbă, am auzit întâmplător istorisirea unei femei despre învierea minunată a fiului ei. Istoria aceasta a avut loc cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fiul femeii cu pricina, fiind internat în spital în stare critică, cu diagnosticul „meningită”, a murit şi a zăcut fără suflare vreme de câteva minute. Eforturile medicilor de a-l reanima n-au fost încununate de succes. Medicul curant a ieşit din sala de reanimare şi, exprimându-şi condoleanţele, a intrat în oficiu. Oricine îşi poate închipui ce simţea în acele clipe mama.

Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. Pe coridor a trecut atunci una dintre asistentele medicale. Aceasta era o femeie profund credincioasă, care îl cunoştea pe copilul bolnav, dar nu ştia că tocmai a murit. S-a apropiat de mama îndurerată şi i-a spus lin, dar foarte hotărât: „Rugaţi-vă Născătoarei de Dumnezeu! Rugaţi-o să vă vindece fiul”. Mama mortului, fără să fie o femeie propriu-zis îmbisericită, a căzut în genunchi şi a început să se roage Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În acea clipă, din oficiu a ieşit acelaşi medic de mai înainte. Văzând rugăciunea înfocată a mamei, s-a hotărât să mai facă o injecţie intracardiacă cu adrenalină. Şi … băiatul a înviat. Este viu şi sănătos până în ziua de astăzi. Slavă lui Dumnezeu! Iar mama lui nu şi-a dobândit doar fiul, ci şi credinţă puternică!

Despre suferinţele pruncilor

(dupa Serghei Nilus „Sfintenia sub obroc”)

Dspre aceasta l-a întrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Constantianei Ciprului), zicând:
„Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu ?”
A răspuns Fericitul:
„Când se înmulţesc păcatele omeneşti şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la întreaga înţelepciune pe părinţii lor. Văzând chinurile copiilor lor, care n-au săvârşit păcat, oare aceştia nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoarce spre pocăinţă? Oare nu vor striga:

„Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fărădelegile noastre se chinuie pruncii fără de răutate 1 Ce va fi, dar, cu noi, ticăloşii, în Ziua cea Înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului?” Şi dacă, văzând aceasta, părinţii nu se vor îndrepta, ci vor rămâne întru păgânătatea de mai înainte, vor fi supuşi unui şi mai groaznic chin, fiindcă au fost pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar copiilor care aici au suferit şi au fost chinuiţi pentru ca părinţii să se întoarcă la pocăinţă, Domnul le va da în schimb cununile nestricăciunii şi cinstiri în veacul vieţii fără de sfârşit”.

„Dar, părinte sfinte”, i-a răspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, „doar în Scriptură scrie că fiecare după faptele sale va primi, dar nu s-a zis că şi pentru păcatele altuia”.

A grăit Fericitul Nifon:
Milostivul Domn vede împietrirea şi ne chibzuinţa inimii omeneşti – căci mulţi, care trăiesc în lume luând asupră-şi osteneli mari de dragul slavei deşarte, cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi în întristarea lor cheamă chiar moartea, dar de păcatele lor nu se pocăiesc şi pentru sufletele lor nu se îngrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul îi pedepseşte atât pe copii, cât şi pe părinţi cu felurite necazuri, ca prin suferinţa copiilor să cureţe fărădelegile părinţilor, să-i facă pe părinţi să aducă prinos de pocăinţă şi astfel să le găsească îndreptăţire la Înfricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii, fiule, că pruncii fără de păcat pătimesc ca, pentru moartea lor cumplită, să primească viaţa nestricăcioasă, iar părinţii lor să se învrednicească pentru pătimirile lor de întreaga înţelepciune a pocăinţei adevărate”.

Despre îndatoririle de familie

(După Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul)

Soţii au a fi părinţi. Copiii sunt unul dintre scopurile căsniciei şi totodată izvor îmbelşugat de bucurii familiale. Ca atare, soţii trebuie să aştepte copiii ca pe un mare dar al lui Dumnezeu şi să se roage pentru această binecuvântare. Soţii fără copii sunt într-adevăr năpăstuiţi, deşi uneori aceasta se întâmplă dintr-o iconomie aparte a lui Dumnezeu. Rugându-se, soţii trebuie să se şi pregătească pentru a fi buni părinţi ai unor buni copii; pentru aceasta, trebuie să păzească înfrânarea conjugală, adică să se înstrăineze cu trezvie de iubirea plăcerilor; să îşi păzească sănătatea, fiindcă ea este moştenire pentru copii: ce bucurie e un copil bolnav? Să păzească cucernicia, fiindcă orice obârşie ar avea sufletele, ele sunt în dependenţă vie de inima părintească, şi caracterul părinţilor se întipăreşte uneori cu foarte multă putere în copii.

Când Dumnezeu vă va dărui odrasla dragă, ea va trebui educată, iar pentru aceasta trebuie să aveţi o anumită îndestulare materială; să vă îngrijiţi de asta dinainte – nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Când Dumnezeu vă va da copil, bucuraţi-vă şi daţi mulţumită că s-a născut om pe lume. Dumnezeu a repetat cea dintâi binecuvântare şi prin voi: deci primiţi copilul ca din mâna lui Dumnezeu, dar tot din această pricină să vă şi grăbiţi a-l sfinţi prin Taine, fiindcă acum îl veţi şi închina slujirii Dumnezeului Celui Adevărat, ai Căruia trebuie să fiţi şi voi, cu tot ce este al vostru. În prunc este un amestec de puteri duhovniceşti şi trupeşti, care sunt gata să primească orice direcţie: puneţi asupra acestui amest.ec pecetea dumnezeiescului Duh ca pe o temelie şi sămânţă a vieţii veşnice. Satana dă buzna din toat.e părţile cu răul său: îngrădiţi copilul cu îngrădirea cea dumnezeiască, prin care put.erile întunericului nu pot pătrunde, apoi, după ce s-a sfinţit prin Taine, păziţi-l ca pe un odor sfânt.: nu jigniţi Duhul harului şi pe îngerul păzitor, care înconjură leagănul, prin necredinţa, neînfrânarea, ne iubirea voastră de pace.

Începe educaţia: cea mai importantă lucrare a părinţilor, foarte anevoioasă şi foarte rodnică, de care atârnă binele familiei, al Bisericii şi al patriei. Aici să arătaţi adevărată dragoste. Părinţi, se poate spune, nu sunteţi voi, întrucât copilul s-a născut în chip pe care voi nu îl înţelegeţi, dar să îl educaţi este treaba voastră. În această lucrare trebuie să luaţi în seamă totul. Şi ce este copilul. Şi ce va fi. Trebuie educat trupul lui, aşa încât să ajungă şi zdravăn, şi vioi, şi sprinten. Nu ajunge să lăsaţi totul în seama naturii; trebuie să acţionaţi şi voi, potrivit unui plan, folosindu-vă de experienţa altora şi de mijloacele pedagogiei sănătoase. Mai mult însă trebuie să vă îngrijiţi de educarea duhului. Un om binecrescut duhovniceşte se va mântui şi fără un trup zdravăn, iar celui lăsat de capul său, trupul zdravăn îi va aduce suferinţă. În această privinţă, trebuie formate mintea, obiceiurile şi cucernicia. Aici este mai mare nevoie de gândire sănătoasă – pe care o deprind oamenii şi fără ajutorul ştiinţei decât de ştiinţă.

Datoria fiecăruia este, oricum, de a-şi învăţa copiii Simbolul de Credinţă, poruncile lui Dumnezeu, rugăciunile: să-l facă să cunoască credinţa creştinească. Nimic nu este atât de eficace în formarea obiceiurilor copilului ca propriul exemplu şi ferirea de relele exemple ale altora. Preîntâmpină răul: sub înrâurirea harului, inima nevinovată se va întări şi predispoziţiile ei bune se vor preface în obiceiuri. Cucernicia ta este cu atât mai necesară pentru întărirea cucerniciei copilului cu cât ea priveşte lucruri nevăzute. Copilul să ia parte la rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară; să meargă cât mai des la biserică; să se împărtăşească cât mai des, după credinţa voastră; să audă mereu la voi discuţii evlavioase. Nu va fi nevoie să vă adresaţi lui în mod special: va asculta şi singur şi va băga la cap.

Părinţii trebuie să-şi dea toată silinţa ca pruncul, atunci când devine conştient, să înţeleagă mai puternic decât orice fa ptul că e creştin. Dar iarăşi zic: principalul este duhul cucerniciei ca atare, care pătrunde în copil şi se atinge de sufletul lui. Credinta, rugăciunea, frica lui Dumnezeu sunt mai presus de orice câştig. Pe acestea să le înrădăcinaţi în el mai întâi de toate. Copilul care a învăţat să citească trebuie ferit de lecturile deşănţate, căci setea de lectură nu face alegere.

Pe măsură ce se dezvoltă, se va vădi la ce este bun copilul. Ca atare, trebuie puse bazele viitoarei lui activităţi temeinice, statornice, pline de siguranţă în domeniul ales; trebuie să fie pregătit pentru lucrarea la care este chemat, ca să poată face treabă serios, să fie legat de ea trup şi suflet şi să se simtă în elementul său făcând-o. Dacă pentru aceasta trebuie sporită purtarea de grijă, sporeşte-o; dacă trebuie adăugate obiecte de studiu, adaugă-le. Nu este de lăudat ideea de a lăsa totul în voia împrejurărilor. Ce-i drept, Domnul rânduieste totul, dar El ne dă de înţeles care e voia Sa prin capacităţile, înclinările şi caracterul nostru. Aveţi datoria să luaţi aminte la aceste indicaţii şi să acţionaţi pe temeiul lor.

Copilul trebuie îndrumat să deprindă buna-cuviinţă în cuvânt, în îmbrăcăminte, în ţinută, în purtare. La tinereţe lucrul acesta e cu atât mai potrivit cu cât atunci e foarte puternică tendinţa de a imita, mai ales exterior, iar obiceiurile împrumutate pot, sta tornicindu-se, să rămână pentru toată viaţa. Buna-cuviinţă pare un lucru neînsemnat, şi totuşi multe îl tulbură pe cel nedeprins cu ea. Această problemă trebuie preîntâmpinată la copil. Dar iarăşi zic: lucrul acesta trebuie lăsat în umbră, ca un adaos, nu trebuie să-l ridicaţi în slăvi şi nici măcar să spuneţi cât este de necesar, ci trebuie să-l deprindeţi pe copil cu el aşa cum l-aţi învăţat să meargă. Acolo unde buna-cuviinţă este acoperită cu laude, ea ia locul altor lucruri, mult mai importante, şi le pune în umbră. Şi este rău când se întâmplă aşa ceva. În plus, am în vedere buna-cuviinţă simplă, modestă, respectuoasă, nu cea la modă, „alunecoasă”, căutată.

Este minunat să înveţe copilul artele: desenul, muzica şi altele, precum şi meşteşugurile femeieşti şi bărbăteşti. Ele aduc o plăcută odihnă şi o bună aşezare duhului. Să nu se uite însă lucrul de căpetenie: zidirea duhului pentru veşnicie. E necesar ca acesta trebuie să definească orientarea artei şi conţinutul ei lăuntric. Trebuie, de altfel, să vă amintiţi că în educaţie contează nu atât materialul, cât capacitatea şi abilitatea de a-l modela. Rezultatul care trebuie obţinut din educaţie în această privinţă este hărnicia: iubirea de osteneală şi ura faţă de lenevie, iubirea de ordine, de a face totul la timpul şi la locul potrivit, fără împrăştiere şi fără amânări, împlinind conştiincios ceea ce se cere. Aceasta este preafericita dispoziţie sufletească ce asigură pentru toată viaţa nu numai fericirea exterioară, ci şi cucernicia lăuntrică. Şi totuşi, nu trebuie uitat că aceste dispoziţii sufleteşti alcătuiesc doar bunătatea exterioară, pe când cea lăuntrică stă în duhul cucerniciei creştineşti.

In fine, o dată educat, copilul trebuie aranjat: fiica trebuie măritată cuviincios, fiului trebuie să i se găsească un loc potrivit, să fie introdus în acea rânduială de viaţă pentru care a fost pregătit. Aici principalul este ca ei să poată trăi după aceea fără lipsuri şi să poată lucra cu spor. Se va ţine cont şi de dorinţa copiilor în privinţa viitoarei meserii, dar nu trebuie luate în seamă capriciile celor smintiţi de aparenţele exterioare, ci trebuie făcut ceea ce chibzuinţei înţelepte se arată temeinic şi folositor. Rău fac părinţii care îşi lasă copiii să aleagă de capul lor în această problemă importantă. De altfel, şi după aranjarea copiilor aceştia nu trebuie uitaţi, ci supravegheaţi, povăţuiţi, îndruma ţi, învăţaţi minte. Dreptul, dar şi datoria părinţilor este să nu se depărteze de ei până la moarte.

Acum oamenii văd altfel lucrurile acestea – dar nu toate rânduielile noi sunt şi legiuite. În educarea copiilor, îndrumătorul este dragostea. Ea prevede orice şi pentru orice găseşte metoda potrivită – dar e nevoie ca această dragoste să fie adevărată, trezvitoare, înţeleaptă, nu pătimaşă şi indulgentă. Acest ultim fel de dragoste este prea miloasă, prea iertătoare şi îngăduitoare. Îngăduinţă trebuie să existe, dar cu înţelepciune, iar acolo unde ea se învecinează cu indulgenţa inconştientă, trebuie privită cu asprime. Mai bine să se dea precumpănire severităţii decât indulgenţei, fiindcă aceasta din urmă lasă răul tot mai nedezrădăcinat pe zi ce trece şi lasă primejdia să crească, iar severitatea îl retează o dată pentru totdeauna sau cel puţin pentru multă vreme. Iată de ce câteodată este neapărată nevoie ca educatorul să fie un străin. Acolo unde dragostea se abate de la adevăr, deseori, aproape întotdeauna, ea cade prin îrnpătimire în nedreptate faţă de copii: pe unii îi iubeşte, pe alţii nu, sau tatăl îi iubeşte pe unii, mama pe alţii. Această nedreptate răpeşte atât celui iubit, cât şi celui neiubit respectul faţă de părinţi şi seamănă între copii, de la o vârstă fragedă, o anumită antipatie, care, după împrejurări, se poate preschimba în ură de moarte. Ce fel de educaţie este asta?

În fine, nu trebuie uitat un mijloc de corecţie smeritor şi foarte eficace: pedeapsa trupească. Sufletul se modelează prin trup. Există răutăţi care nu pot fi alunga te din suflet fără rănirea trupului. Ca atare, bătăile sunt folositoare şi celor mari, darmite celor mici. Cel ce iubeşte pe fiul său, îndeseşte rănile lui, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (30, 1) – dar, se înţelege de la sine, că la atare mijloc trebuie recurs doar când este într-adevăr nevoie.

Sfinţii Părinţi despre patimi şi virtuţi

Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului – din trufie, trufia – din slava deşartă, slava deşartă – din necredinţă, necredinţa din împietrirea inimii, împietrirea inimii – din nelucrare, nelucrarea – din lenevire, lenevirea – din trândăvire, trândăvirea – din nerăbdare, nerăbdarea – din iubirea de sine.

Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea – de bucurie, bucuria – de blândeţe, blândeţea – de smerenie, smerenia – de slujire, slujirea – de nădejde, nădejdea – de credinţă, credinţa – de ascultare, ascultarea – de simplitate.
Cuviosul Macarie cel Mare

Domnul împlineşte neajunsurile faptelor noastre bune fie prin boli, fie prin necazuri.
Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterea noastră. Într-un vas de cristal sau sticlă meşterul loveşte uşurel, ca să nu se spargă, iar într-unul de argint sau de aramă loveşte cu putere: în acelaşi chip, Dumnezeu îngăduie să vină asupra celor neputincioşi ispite uşoare, iar împotriva celor tari ispite grele.
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk

Trebuie să ne străduim în tot chipul a păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazuri, ci a le suferi cu seninătate, ca şi cum nu ne-ar atinge pe noi. O astfel de călire poate aduce inimii noastre tihnă şi o poate face locaş al Duhului Celui Sfânt.

Dacă ai şti ce bucurie aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, ai lua hotărârea de a răbda cu recunoştinţă în timpul vieţii pământeşti necazurile, prigoanele şi clevetirea. Dacă însăşi chilia noastră ar fi plină de viermi şi dacă aceştia ne-ar roade trupul în toată această viaţă trecătoare, cu toată dorirea ar trebui să ne învoim la asta, ca să nu ne lipsim de bucuria cea cerească, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc.
Cuviosul Serafim din Sarov

În sine, pedeapsa nu-l vindecă pe om de păcătoşenia lui; omul poate să sufere foarte mult, dar dacă aceste pătimiri, trimise pentru a-l pune la încercare, stârnesc în el răutatea şi încrâncenarea, dacă nu se va smeri si nu le va suferi cu răbdare, cu supunere, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru ele, care alcătuiesc singurul mijloc ce-l poate aduce în fericitele locaşuri, ci va da frâu liber în sine mâniei, enervării, urii faţă de tot ce îl înconjoară, rostind cuvinte de deznădejde, poate chiar de blestem, împotriva pricinilor care stârnesc deznădejdea lui, nu va face altceva decât să îşi sporească păcătoşenia, adăugând la păcatele vechi, nerăscumpărate prin suferinţele acestea, unul dintre păcatele cele mai cumplite: împotrivirea faţă de voia Lui cea sfântă.
Macarie, mitropolit al Moscovei

Întristarea pentru păcate lipsită de măsură, care ajunge la deznădejde, este respinsă de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Această întristare trebuie ,.diluată” prin nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: trebuie să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi.

Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei, nu trebuie să fim pripiţi.
Cuviosul Ambrozie de la Optina

Unde este idealul adevărat, care să cuprindă întreaga natură a omului, în toată deplinătatea şi nesfârşită ei dezvoltare, care să fie apropiat de toţi şi accesibil pentru toţi, lesne de cunoscut, care să dea celui slab puţin, celui puternic mult, care să fie vrednic de dragoste, să îi atragă pe toţi la sine şi să îi mulţumească pe toţi? Există un singur ideal de acest fel – Dumnezeul creştin: „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este … ”

Arătaţi, dacă puteţi, o cerinţă de ordinul cel mai înalt a naturii care să nu fie satisfăcută în Hristos; imaginaţi-vă, dacă puteţi, o desăvârşire din cele mai înalte care să nu fie în El. El este însuşi adevărul, dragostea, bunătatea, curăţia, dreptatea, lipsa de egoism, abnegaţia, hărnicia, răbdarea, bărbăţia. dar cine va număra toate desăvârşirile Lui? S-ar putea să nu ne convină doar faptul că în El nu este nimic potrivit cu duhul acestui veac, în El nu sunt patimi, fapt cu care am putea să ne îndreptăţim, şi că El nu este indulgent cu patimile, că fărădelege nu a făcut, „nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” Is. 53, 9).

La El îşi duc, înaintea Lui îşi pun părinţii creştini copiii în sfânta şcoală care se numeşte Biserică. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale dezvoltării omeneşti.

La început, educaţia se face prin simţuri, prin intermediul impresiilor. În linii mari, omul cunoaşte şi începe să iubească frumuseţile naturii înainte de orice ştiinţă, prin intermediul simplei contemplaţii şi a experienţelor copilăriei: în Biserică se dobândesc primele idei despre Dumnezeu, cele mai timpurii şi cele mai însemnate concepţii din viaţa omului, prin contemplarea imaginilor, a faptelor, a simbolurilor care arată spre lumea duhovnicească.

Mama, obiect al întregii iubiri şi gingăşii a copilului, stă cu o expresie evlavioasă întipărită pe faţă şi se roagă înaintea icoanei Mântuitorului; copilul se uită ba la ea, ba la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi privitoare la însemnătatea acestui fapt. Iată cea dintâi lecţie, lecţie tăcută, de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Copilul în biserică: podoaba bisericii, luminarea ei, strălucitoarele odăjdii ale sfinţiţi lor slujitori, cântarea şi tăcuta stare înaintea lui Dumnezeu a celor ce roagă întorşi spre altar, sfintele gesturi liturgice, lipsa obiectelor vieţii obişnuite, interzicerea gesturilor necuviincioase, cerinţa atenţiei faţă de ceva preaînalt şi aparte: acestea toate sunt lecţii de evlavie înaintea lui Dumnezeu, pe care nu le va înlocui nici un discurs, cât de elocvent, al profesorului de religie.

În aceste lecţii nu poate fi distinsă clipa când în copii începe să apară înţelegerea a ceea ce se citeşte şi se cântă în biserică; ştim doar că L-am îndrăgit pe Mântuitorul nostru cu mult înaintea lecţiilor de religie, fiindcă am auzit adeseori istorisiri despre El, ne-am rugat mult Lui, am sărutat Evanghelia Lui, am plâns pentru El citindu-I pătirnirile şi ne-am bucurat din toată inima sărbătorind luminata Înviere.
De acest belşug al înrâuririlor harice şi al însuşi harului dumnezeiesc îşi lipsesc părinţii odraslele atunci când nu le duc la biserică din pruncie şi nu le împărtăşesc cu Sfintele Taine din motivul deşert că pruncul nu înţelege nimic, de parcă numai raţiunea analitică este canalul tuturor înrâuririlor ce acţionează asupra dezvoltării omului! În biserică este educat simţământul religios, principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pierderea acestei perioade şi a acestui mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După aceea, copilul îşi va însuşi conceptele abstracte, va repeta lecţiile pe dinafară, dar inima, pe care au pus deja stăpânire alte impresii şi înclinări, va fi insensibilă, surdă la impresiile duhovniceşti.
Arhiepiscopul Ambrozie (Kliucearev)

Omul supus enervării, care respiră răutate, simte foarte limpede în pieptul său prezenţa unei puteri duşmănoase, rele; aceasta pricinuieşte în inimă o lucrare cu totul potrivnică prezenţei Mântuitorului, pe care Acesta o descrie astfel: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). În condiţiile unei asemenea prezenţe te simţi cumplit de rău, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Nu cârti, copilaş, nu trebuie: dacă Domnul te-ar fi uitat sau dacă n-ar fi milostiv faţă de tine, nici n-ai mai fi în viaţă – atâta doar că nu vezi milele Lui, fiindcă vrei să fie ca tine şi te rogi să fie ca tine, dar Domnul ştie ce ţi-e mai bine şi mai de folos. Fireşte, roagă-te totdeauna pentru izbăvirea ta de necazuri şi de păcatele tale, dar la sfârşitul rugăciunii adaugă totdeauna, spune-I Domnului: „Însă fie voia Ta, Doamne”.
Stareţul Alexie din mănăstirea Zosimova

Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu doar în măsura în care încape şi răbdarea necazurilor.
Stareţul Alexandru din schitul Ghetsimani

Slava lui Dumnezeu !

Read Full Post »