Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘patimi’

„M-am culcat şi am visat că viaţa era fericire. M-am trezit şi am văzut că viaţa este datorie. Mi-am făcut datoria, şi a venit fericirea.”

(R. Tagare, 1941)

Prolog

Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când primeşti, ţi se umplu mâinile, în timp ce atunci când dăruieşti ţi se umple sufletul! Când asuzi pentru celălalt, trupul oboseşte, dar sufletul tău se odihneşte. Viaţa înseamnă dăruire!

Şi nunta este o ofrandă, deci izvorul vieţii!

Lumânarea, atunci când nu se topeşte, nu luminează! Şi tămâia bine-mirositoare, dacă nu se topeşte în foc, nu scoate bună mireasmă! Şi soţul sau soţia, dacă nu se mistuie în îndatorire, nu luminează, nu scot mireasma cea bună.

Aş dori ca prezenta carte să-i ajute pe fraţii noştri întru Hristos, bărbaţi şi femei, să perceapă căsătoria lor ca pe o luptă duhovnicească, care-i va ridica pe înălţimi, pe culmi, către cer. Amin.

Lămuriri

Familia nu este alcătuită din maşini neînsufleţite, cărora le apeşi butonul de pornire şi toate merg „ceas”, ci din oameni sensibili, care sunt măcinaţi de patimi şi de neputinţe. Acest aspect de simbioză, de comuniune, ar trebui să-l avem întotdeauna în vedere. Altfel, vom cere de la celălalt să se supună voii noastre cu aceeaşi uşurinţă cu care roboţii neînsufleţiţi ne execută comenzile!

„Să-l înţelegem pe celălalt, în măsura în care ne înţelegem pe noi înşine.” (Jung) De aceea, „cel mai bun medic este cel care a fost încercat de boală” (Platon). Acelaşi lucru este valabil şi pentru boala noastră duhovnicească. Cel mai bun medic este cel care s-a

vindecat, care s-a izbăvit de patimile şi de neputinţele lui, adică sfântul. Aceasta înseamnă că el este „specialistul” în problemele căsătoriei, nu cel căsătorit, nici cel necăsătorit.

Câti oameni căsătoriti din lumea aceasta îşi conduc familiile ca pe propriul automobil neînsufletit! Câti înţelepţi, câţi cercetători ai iumii acesteia se poartă inuman cu soţia sau cu soţul lor, destrămându-şi familiile!

Cât de frumos şi de duios vorbeşte despre relatiile dintre soti Sfântul ieromonah Cosma Etolianul! El grăieşte: “Bărbatilor, luati seama să nu le priviţi pe femeile voastre cu ochi sălbatici!” Şi la fel fac şi Sfântul Ioan Gură de Aur, şi Sfântul Grigorie Teologul în epistola către Olimpiada, fiica lor duhovnicească.

Nu suntem sfinţi, ci pur şi simplu în cartea aceasta doar ne ocupăm de Taina cea mare a Căsătoriei, avându-i drept îndrurnători pe Sfinţii Părinţi. Prin ea nădăjduim să se întărească puţin această legătură sfântă, pentru că; în zilele noastre rele, multe se întâmplă

 

1. Căsătoria: întregirea firii

Şi a grăit Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur! (Facerea 2, 18). Luaţi aminte că n-a grăit primul om: „Nu mă simt bine singur!”, ci Dumnezeu Înţelepciunea a grăit că nu este bine să fie singur Adam, cel plăsmuit de Însuşi Dumnezeu, Care l-a sălăşluit în paradisul minunat, pe care l-a creat în mod special pentru acesta (v. Facerea 2, 8). Adam a fost şi un mare sfânt, un văzător de Dumnezeu, Îl privea pe Creator şi grăia cu El. Oh, pentru acest Adam, Dumnezeu a socotit că nu era bine să fie singur, fără tovarăşul lui! Creatorul, fiind şi Atotcunoscător, a ştiut că Adam, la un moment dat, Îi va cere însoţitor, o tovărăşie omenească. Şi ca să nu simtă de timpuriu golul, singurătatea, Dumnezeu S-a apucat şi a creat-o pe Eva. Şi nu direct din pământ, aşa cum l-a plăsmuit pe Adam, ci din mijlocul trupului, din coasta lui Adam [v, Facerea 2, 12), ca s-o simtă ca fiind a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Şi a simţit-o în acest fel! (v. Facerea 2, 23).

Cele de mai sus ne arată că omul, oricât de sfânt ar fi (cine era mai sfânt decât Adam în Rai?), are nevoie, în afară de prezenţa dumnezeiască nevăzută, şi de prezenţa omenească văzută. Simte nevoia să aibă lângă el un om de-al lui, să-l privească, să-l atingă, să-l asculte, să se plece asupra lui şi să-i arate iubire (amintiţi-vă că Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos l-a însărcinat pe Sfântul Ioan să se îngrijească de Preacurata Sa Maică (v. Ioan 19,27). (Gândiţi-vă la pustnici, la martiriul lor!)

Atractia

Un părinte a îmbrăţişat monahismul împreună cu fiul său, pe atunci încă la vârsta prunciei. După ani, s-au coborât amândoi în cetate. Tânărul, acum călugăr, se găsea pentru prima dată în mijlocul cetăţii. Şi a simţit că se găsea în altă lume. A văzut pentru prima dată şi câteva femei mergând prin cetate. Le-a privit oarecum curios şi a întrebat:

– Tată, cine sunt aceşti oameni?

– Călugări care trăiesc în lume, i-a răspuns părintele său, nevoind să-i aducă gânduri viclene.

Şi fiul i-a zis:

– Să luăm cu noi în pustiu un astfel de călugăr, aşa, pentru tovărăşie!

Ce l-a făcut pe călugăr să se „lipească de femeie”? Însăşi firea lui! Femeia este ieşită din bărbat (v. Facerea 2, 21), aşadar acestuia îi lipseşte ceva. El simte că are ceva lipsă şi de aceea caută, cercetează, ca să afle partea lui pierdută. Dar şi femeia, la rândul ei, caută să-şi afle izvorul, locul, originea ei. Şi, astfel, între ei există o căutare reciprocă, ascunsă, un magnetism îmbietor.

Pe această” taină” se sprijină căsătoria, ceea ce înseamnă că ea reprezintă completarea firească a bărbatului cu femeia. În căsătorie, firea omenească îşi găseşte plinătatea ei. „Deoarece firea noastră era neîntregită, a apărut căsătoria. Prin aceasta, ceea ce lipseşte unuia este completat de celălalt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 19, 1, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan). În spatele acestei atracţii hedoniste, înnăscută şi nestinsă, dintre bărbat şi femeie mocneşte întotdeauna dorinţa pentru unirea trupească, care în orice moment se poate concretiza, poate primi „trup şi oase”. Şi, câtă vreme omul poartă trup, mocneşte mereu înăuntrul lui această dorinţă. El este întotdeauna atras spre această plăcere, „alunecă” precum şarpele de apă şi, aşa cum spunea cu înţelepciune arhimandritul Epifanie Teodoropoulos (†1989), problema trupului va fi rezolvată definitiv doar de lespedea mormântului.

Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunţii), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poţi să-ţi stăpâneşti trupul, ţi se îngăduie să guşti legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: pentru desfrânare, fiecare să aibă femeia lui (1 Corinteni 7, 2).

1 De aceea, conform ultimelor studii, căsătoria (se înţelege că este vorba de cea reuşită) este benefică sănătăţii. Cel căsătorit are mai puţine probabilităţi să fie lovit de angoasă sau de depresie. („Cotidianul”, 15.2.2010) Şi nu numai, dar, chiar dacă suferă de vreo oarecare boală sufletească, este posibil ca prin căsătoria reuşită boala să se vindece, sau prin căsătoria nereuşită să se înrăutăţească. Medicul psihopatolog Paul Toumie nu ezita să mărturisească: . De mic aveam fobii şi eram capricios, dar soţia mea mi-a devenit cel mai bun psihoterapeut!” (n. a.)

 

Nuntă – feciorie

Cele de mai sus relevă faptul că omul are din fire înclinaţia către căsătorie. Însăşi firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, înseamnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depăşeşte firea, este supra-firesc. Şi tocmai de aceea este vrednic de admiraţie! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinţei. Voinţa (puterea) intervine şi îmblânzeşte înclinaţia (firea) către căsătorie. Cine poate înţelege, să înţeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (v. Matei 19, 12).

2. Alegerea

Rabinii înţelepţi sfătuiau: „Să ezitaţi mult înainte să vă alegeţi soţia! Să nu vă gândiţi la frumuseţe, căci aceasta trece. Cândiţi-vă la familie!”

Te căsătoreşti ca să devii fericit, nu ca să fii nefericit. Totul constă nu în a te căsători, ci în a deveni fericit prin nuntă. Şi vei fi fericit când vei găsi un tovarăş bun. Cel care şi-a găsit o soţie bună şi-a îndulcit viaţa lui (Pilde 18, 22). Totul în căsătorie ţine de cele dinaintea nunţii. Acum ţii în mâini cheia fericirii tale!

„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori, dar, dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb).

 

 

 

„Să vedem dacă ne potrivim”

Aşa spun astăzi tinerii, când vor să se căsătorească. Şi, sub pretextul acesta, amână căsătoria sau chiar convieţuiesc în păcat, chipurile, poate se vor găsi. Dar cine poate spune că l-a găsit pe celălalt? Sub acest aspect nu ne potrivim nici cu fratele nostru, cu care am crescut şi ne-am dezvoltat în acelaşi mediu familial. Nu ne găsim nici pe noi înşine! (De câte ori afirmăm cu convingere şi repetăm, dar astăzi facem într-un fel, iar mâine în alt fel?!) Şi ne vom potrivi cu o persoană străină?

Ar trebui să cântărim lucrurile bine, căci fiecare om este o personalitate unică şi irepetabilă. Există şase miliarde de oameni? Există şi şase miliarde de personalităţi irepetabile.

Plecând de la aceste premise, oricât ai căuta, nu-ţi vei găsi un tovarăş cu care să te potriveşti la modul absolut, să ai aceeaşi gândire, aceleaşi dorinţe, aceeaşi voinţă! Nu vei găsi! „Nepotrivirea de caracter” (cauza divorţului) este un fapt real.

Criteriile alegerii

Desăvârşit este singur Dumnezeu, chiar şi sfinţii au neputinţe, cu atât mai mult noi, oamenii lumeşti şi pătimaşi. De aceea, să fii sigur că soţul pe care-l cauţi va avea propriile sale patimi şi neputinţe.

Bineînţeles că aceasta nu înseamnă că omul este alcătuit doar din patimi, neputinţe şi nimic altceva (ar fi vai de el). În paralel, are şi virtuţi înnăscute (Scara, Cuvântul 26, 41) (cu excepţia faptului dacă a încetat să fie om). Şi primele virtuţi de frunte care-l înfrumuseţează sunt smerenia şi bunătatea, mai ales bunătatea: „un dram de bunătate valorează mai mult decât sumedenie de cunoştinţe”] (Proverb). Şi iarăşi: „De frumuseţe ţi se face lehamite după patruzeci de zile, de bunătate nu te saturi nici după patruzeci de ani” (Proverb). Omul lipsit de iubire şi de smerenie este nepotrivit (primejdios) pentru familie (şi nu numai pentru ea … !).

„Primeşte sfaturi?”

Un părinte a logodit-o pe fiica sa.

Plin de bucurie, a vestit evenimentul unei bătrâne înţelepte în vârstă de optzeci de ani:

– Fiica mea ia un flăcău cu studii, cu serviciu bun!

– ??? ….

– Mamaie, mă auzi? Am logodit-o pe fiica mea. Se căsătoreşte cu un tânăr instruit, cu salariu bun, ce să-ţi spun …

– Primeşte sfaturi? l-a întrebat bătrâna. Pentru că, dacă nu primeşte sfaturi de la părinţi, de la preoţi, de la părinţii duhovnici, este stăpânit de o trufie „exemplară”! Şi va trebui să te temi de un asemenea om!

Înainte să te căsătoreşti, ochii tăi să fie larg deschişi. Când te căsătoreşti, să fie pe jumătate închişi!” (Proverb). Să nu fie înainte de nuntă deschişi pe jumătate, şi după aceea larg deschişi!

3. Căsătorie cu „peţire” sau „din iubire'”?

In vechime, în marea lor majoritate căsătoriile se făceau „cu peţire”, „cu înţelegere”. Părinţii rânduiau din culise nunta copilului lor (se pare că acelaşi lucru îl prescrie şi Legea mozaică – Ieşirea 22, 17)

Şi primul lucru pe care îl întrebau despre nora candidată era: „Este gospodină? Este dintr-o familie bună?”, pentru că ceea ce ,,îi ardea” întâi de toate era să-şi creeze o familie. Astăzi, primul lucru pe care îl întreabă este:

„Cum arată? Este frumoasă?” Rar se întreabă dacă este din familie bună, şi mai niciodată dacă este gospodină. Mai mult, în vechime, mirii nu aşteptau să se găsească unul pe altul. Ceea ce era să se întâmple se întâmpla.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Majoritatea covârşitoare a tinerilor au repulsie faţa de căsătoria făcută „prin peţire”, „prin înţelegere”. Tinerii doresc să-şi găsească de unii singuri partenerul (prin mijlocirea iubirii). Este dreptul, alegerea lor. Însă ceea ce are importanţă în fond nu este dacă se vor căsători „din iubire” sau „din înţelegere”, ci dacă soţul ales va fi bun. Statisticile ne spun că nunţile care se încheie „prin înţelegere” sunt mai statornice, mai trainice, decât cele care se fac „din iubire”, şi aceasta pentru că alegerea tovarăşului se face în primul caz prin raţiune, şi nu prin sentiment. Candidatul la căsătorie nu este cu capul în nori, ci cu picioarele pe pământ. Aşa cum îl percepe pe tovarăşul său acum, înainte de nuntă, îl va percepe şi după aceea. În timp ce în căsătoria „din iubire” o ia înainte sentimentul nebunesc.

Legătura

„Când dragostea intră în inimă, mintea fuge din cap!”, spune o vorbă din popor. Adică raţiunea este pervertită de sentiment şi denaturează situaţia. Drept urmare, cel îndrăgostit o vede pe tovarăşa sa nu aşa cum este, ci aşa cum ar dori să fie. Este vorba despre o stare patologică.

În timpurile recente, specialiştii s-au preocupat de fenomenul îndrăgostirii şi au ajuns la concluzia că es- . te vorba despre nebunie. În mod concret, ziarul „Cotidianul” a publicat articolul cu titlul: „Creierul îndrăgostit este schizofrenie”, al lui Benedict Carey, de la „New York Times”, care demonstrează prin documente că, într-adevăr, îndrăgostirea este o boală a creierului! Fragmente din acest articol: „Dragostea este nebunie, un amestec de pasiune, demenţă şi tulburare obsesivă, care-l înstrăinează pe cel îndrăgostit de cei din jur, îi schimbă comportamentul şi caracterul, şi-l face de nerecunoscut. [ … ] Neurologii deţin reprezentri ale creierului îndrăgostit, în faza lui delirantă. Cercetătorii americani susţin că dragostea este o necesitate biologică, diferită de excitaţia sexuală. Ea se aseamănă cu foamea, cu setea, cu nevoia de narcoticel”

Studiul explică faptul că iubirea poate să cuprindă în egală măsură şi sentimente extremiste şi opuse, precum euforia, angoasa şi mânia, pentru că, atunci când ne pierdem obiectul dorinţei, dragostea se intensifică. „Când eşti îndrăgostit îţi pierzi controlul, logica, explică un antropolog de la Universitatea Rogers. Comportamentul pe care îl are cel îndrăgostit este dincolo de limitele logicii” („Cotidianul”, 1.6.2005, p. 11).”

Câtă vreme durează „dragostea”, relaţiile interpersonale sunt „roze”, romantice, însă sentimentul are şi „termen de valabilitate”. El îşi va face jocul şi va pleca (altfel, nici o relaţie şi nici o căsătorie nu s-ar destrăma). „Căsătoria este mormântul iubirii.” (Victor Hugo) Şi atunci creierul fugar se reîntoarce în cap şi omul vine cu picioarele pe pământ, la cruda realitate. Atunci, băiatul sau fata nu te vor mai atrage, ci ţi se vor părea nişte străini, nişte persoane anoste. Este posibil să-l percepi pe celălalt chiar ca pe un diavol, pe cel pe care înainte îl priveai ca pe un înger, şi să te gândeşti serios la despărţire. „Când m-am căsătorit am ştiut că m-am îndrăgostit de doi ochi verzi, minunaţi! N-a durat mult însă ca să înţeleg că m-am căsătorit cu o fată întreagă!”, spunea un bărbat divorţat.

Înţelegerea

L-ai aflat, l-ai descoperit pe tovarăşul alături de care vei trăi toată viaţa. Însă există o problemă nerezolvată: încheierea „contractului”. Adică, va trebui să discutaţi condiţiile convieţuirii. Caracteristici: nu sunt înger, ci om cu neputinţe. Deci accepţi să trăim toată viaţa împreună? Mă vei suporta în momentele grele? Eşti pentru familie, pentru o familie cu mulţi copii? Vom trăi o viaţă creştinească? Ne vom ruga? Vom merge la biserică în fiecare duminică? Vom ţine posturile? Ne vom mărturisi, dacă este cu putinţă, la un duhovnic comun? Cum vom folosi banii noşti? Vom avea banii în comun? Care vor fi relaţiile noastre cu părinţii? etc … După aceea veţi merge la biserică şi veţi declara oficial (la ceasul depunerii „jurământului” – al ritualului Tainei) hotărârea voastră comună de a trăi împreună pe viaţă şi neîncălcând condiţiile de mai sus. Şi cine încalcă chiar şi o condiţie din contract, adică cine nu respectă propria „semnătură” (consimţământul lui), va fi marele vinovat.

4. Relatiile înainte de căsătorie

Ti-ai ales-o pe viitoarea tovarăşă, dar ia seama că nu este încă soţia ta! Va fi, dar este posibil şi să nu fie, căci se întâmplă multe. Când tatăl şi mama ei ţi-o dau în biserică şi se săvârşeşte Taina, atunci va deveni soţia ta!

Păcatul

Astăzi, relaţiile intime înainte de nuntă au devenit ceva obişnuit în viaţa tinerilor noştri. Desigur că şi tinerii aduc propriile argumente. Însă despre ceea ce este păcatul nu hotărâm noi, nu hotărăsc patimile şi dorinţele noastre, ci Hristos, Care este Legiuitorul şi Care grăieşte foarte limpede:

 

Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28).

Prietene, vezi că Hristos nu-ţi îngăduie să priveşti” trupeşte” nici o femeie (fireşte, în afară de femeia ta, cu care te-ai căsătorit), cu atât mai mult să săvârşeşti păcatul în chip practic cu ea! Dar de ce? Pentru că Hristos te doreşte stăpân al instinctelor de jos, şi nu robul lor. Te doreşte atlet, luptător! (Ca să faci sex nu este nevoie de luptă, ci, dimpotrivă, de opusul acesteia; pentru înfrânare este necesară lupta!) Viaţa primeşte sens prin ţinerea poruncii dumnezeieşti, şi nu prin dispreţuirea ei (în situaţia de faţă prin stabilirea de legături intime înainte de nuntă).

Temelia fragilă

La Târgul Etnic al Religiilor cu participare internaţională din America, s-a realizat un sondaj de opinie referitor la relaţiile înainte de nuntă şi la nunta reuşită. Şi s-a demonstrat că relaţiile înainte de căsătorie nu contribuie la reuşita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relaţii înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% la sută mai multe divorţuri.. Desfrânarea (relaţia trupească înainte de nuntă) nu este nuntă, nici nu constituie un punct de plecare bun pentru încheierea unei căsătorii.” (Sfântul Vasile cel Mare, Canonul 26).

Campania împotriva relatiilor înainte de căsătorie

Se pare că guvernul american (2007) a înţeles că relaţiile înainte de căsătorie, printre altele, sunt şi primejdioase pentru sănătatea tinerilor, şi s-a însărcinat să lupte împotriva lor. Astfel, citim titluri precum: „Războiul SUA împotriva relaţiilor înainte de nuntă: Bush impune şi înfrânarea maturilor”. „De anul acesta guvernul lui George Bush plănuieşte să pună în practică promovarea înfrânării şi educaţia sexuală la americanii majori, Campania cu denumirea: «abstinence only» (doar abstinenţa), care se adresa până acum doar adolescentilor, recomandând retinerea de la sex din motive morale şi de sănătate, se va adresa mai ales tinerilor maturi, cu vârste cuprinse între 19 şi 29 de ani.”

Campania este sponsorizată printre altele de către statul american, care din 1996 şi până astăzi (2007) a dispus pentru scopul acesta aproximativ 1,1 miliarde de dolari. Cu lozinci precum: „it’s great to wait!” („este mare lucru să aştepţi”), inspiratorii campaniei se străduiesc să convingă tineretul Statelor Unite ale Americii că reţinerea de la sex este cel mai bun mod de a evita problemele care pot să reiasă din activitatea sexuală, ca de exemplu: sarcina nedorită sau bolile cu transmitere sexuală. Mesajul campaniei, după cum sustine Gwen Horn din Serviciul Naţional de Sănătate, este următorul: „mai bine este să aştepte cineva până la căsătorie, şi cea mai bună garanţie pentru aceasta este înfrânarea”, În ultimii ani s-au redus substantial relatiile sexuale înainte de căsătoie la tinerii din Statele Unite (ziarul ”Investitorul”, 27-28/1/2007).

1. Nunta este cinstită (Evrei 13, 4)

Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat! (Evrei 13, 4).

Nunta este cinstită şi patul matrimonial este curat de păcat, adică relaţiile dintre soţi. Datorită binecuvântării Bisericii, ele sunt curate, lipsite de păcat’. Drept urmare, cuplul poate să coabiteze fără mustrări de conştiinţă şi vinovăţie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Cât despre cele ce mi-a scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neinfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel (1 Corinteni 7, 1-7).

 

Cel care socoteşte relaţiile dintre soţi spurcate primeşte din partea Bisericii epitimii grele, pentru că dispreţuieşte binecuvântarea ei. Clericul este caterisit, mireanul este afurisit (Canonul 51 al Sfinţilor Apostoli). Sinodul din Gangra dă o epitimie şi mai grea: anathema, „Dacă cineva aduce reproşuri nuntii, să fie anatema!” (Canonul 1) (n. a.).

 

 

„Să convieţuiţi cu bună cuviinţă”

Prin faptul că Biserica binecuvântează unirea trupească înăuntrul căsătoriei nu înseamnă că sunt îngăduite toate. Sfântul Cosma Etolianul îi sfătuieşte pe cei căsătoriţi: „să convieţuiţi cu bună-cuviinţă, ca nişte creştini” (Predici 2). Cele neîngăduite constituie un păcat grav şi primesc mustrare. Şi una dintre cele mai mari binefaceri pe care le poate oferi soţia bună soţului ei este să-l împiedice de la astfel de păcate.

Icoanele

Unii soţi evlavioşi îşi pun probleme dacă ar trebui să aibă icoane în dormitorul lor. Răspunsul este da! Tocmai pentru că relaţiile lor nu constituie păcat. Şi dacă aceste legături au drept scop naşterea de copii, atunci dobândesc sfinţenie, pentru că aduc pe pământ un om, încă un „chip” al lui Dumnezeu, înmulţind astfel pe fiii şi mădularele împărăţiei Lui, aşa cum spunea arhimandritul Sofronie (t1993), stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

Şi chiar dacă nu există icoane în casă, Dumnezeu este pretutindeni şi întotdeauna prezent, fie că-L vedem sau nu, prin mijlocirea icoanelor. Prin urmare, trebuie ca întotdeauna să lucrăm ca şi cum am avea în faţă sfânta Lui icoană, aşa cum făcea Prorocul David (v. Psalmul 15, 8).

 

 

Reclame

Read Full Post »

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 13 octombrie, 2012

Blagosloviţi, Părinte! Se pare că suntem în preajma unui nou pericol istoric. Turcia e în război cu Siria, America ameninţă Iranul, Rusia ameninţă Statele Unite pentru implicarea în mijlocul conflictelor din Orientul Mijlociu. Oamenii de rând, însă, sunt nepăsători şi fără luare aminte şi, ca pe vremea lui Noe, preferă să se gândească mai degrabă la petreceri şi distracţii lumeşti decât să creadă că un posibil război se poate abate asupra lor…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dumnezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombardamente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor ca să nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gândesc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte. Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând. Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spovedim, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Aşa ca atunci, aşa e şi acum:  în faţă mirosea a puşcă, în spate a crâşmă. Am ajuns la o aşa stare de lucru încât toate aceste nebunii nu le mai poţi opri. Mânia lui Dumnezeu va veni asupra noastră spre a ne aduce la pocăinţă.

Nu credeţi că este periculoasă poziţia României atâta timp cât suntem aliaţii Statelor Unite şi îi avem în coastă pe ruşi?

Asupra României se abate exact același pericol ca în secolul precedent. Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi: Ungaria să ia Ardealul, Rusia Moldova, iar Bulgaria Cadrilaterul. Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie numită, România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.

Dar nu lucrează Dumnezeu în istorie?

Sigur că da, tocmai că El trimite asupra noastră prigoană şi războaie ca pedeapsă pentru fărădelegi. Şi dacă aceştia de azi nu se vor mântui măcar cei care vor rămâne şi copiii lor vor înţelege din fapte mânia lui Dumnezeu şi se vor întoarce cu pocăinţă spre El. Dumnezeu va îngădui să fim sărăciţi, să fim daţi pe mâna altor popoare, pentru că noi nu am ştiut să cultivăm via acestui neam şi va lua via şi o va da altor lucrători care vor aduce roadă.

Ce ne mai poate trezi din nepăsarea în care ne aflăm?

Numai toiagul dreptului mai poate să trezească conștiințele oamenilor. Ori un păstor luminat, ori un învăţător drept al adevărului mai poate striga din mijlocul mulţimii. Să sperăm că vom mai avea preoţi cu crucea în mână, tineri jertfitori care să înfrunte cu curaj vrăjmăşia demonică ce se abate asupra ţării noastre. Dacă şi aceştia vor lipsi, atunci toiagul lui Dumnezeu va fi singurul îndreptar al naţiunilor, care se vor sfâşia între ele pentru că L-au uitat pe Dumnezeu. Toiagul lui Dumnezeu sunt şi bolile, necazurile, sărăcia în care trăim cu toţii şi care sunt ca o mână întinsă de sus spre sufletul omului de azi. Am ajuns ca numai prin boli, necazuri şi războaie să ne mai gândim la Dumnezeu.

Credeţi că statele unite în organizaţiile acestea internaționale, cum sunt ONU, NATO vor cu adevărat pacea popoarelor?

Măi, astea sunt poveşti pentru prostit mulţimea. Numai cei care mai citesc gazete mai pot crede aceste gogomănii. Ei fac acest război în numele păcii, ca tot ei să pară salvatorii lumii şi ca după război tot ei să îşi culeagă roadele şi laurii, să îşi împartă teritoriile cum vor ei. Dar să ştiţi că şi pe aceste mari puteri le va smeri Dumnezeu. Le va da o palmă când nu se vor aştepta şi vor pierde. Ce a ajuns Italia cu Mussolini? Ce a ajuns Germania cu Hitler? Pe toți i-a dezmembrat Dumnezeu şi i-a lăsat smeriţi. Dumnezeu vrea să îi aducă şi pe aceştia la pocăinţă, nu doar popoarele creştine… Va rândui Domnul ca astfel să se întoarcă mulţi dintre păgâni la Ortodoxie.

Nu este împotriva lui Dumnezeu să ne aliem cu puterile păgâne? Este permis ca un stat ortodox, cum e România, să susţină Turcia, putere islamică cu care ne-am luptat atâtea secole?

Războiul nu vine niciodată de la creştini, tot timpul vine de la păgâni… Un conducător, fiu al Bisericii, nu se aliază niciodată cu păgânii, sau împotriva unor state ortodoxe. Îl vedeţi pe Ştefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Constantin Brâncoveanu aliindu-se cu turcii? Asta înseamnă să îţi vinzi credinţa şi neamul. Nu că ceilalţi ar fi mai ortodocşi. Pentru că ruşii, vă mai povesteam eu, din războiul trecut, tocmai de Paşti ne atacau sau de sărbătorile mai importante, chiar dacă era o convenţie între noi să nu atacăm în perioada sărbătorilor. Dar atunci Rusia era sub stăpânire atee, bolşevică. Acum însă totul este dirijat din umbră şi se urmăreşte de fapt un război împotriva statelor ortodoxe, de aceea marile puteri susţin Turcia şi statele musulmane. Religia musulmană este mult mai pe placul omului modern de azi, pentru că încurajează patimile şi viciile. Pe de altă parte este puterea rasei galbene. Pericol este şi dintr-o parte şi din alta, iar la nivel înalt ele sunt mână în mână, spre instaurarea guvernului mondial şi punerea în aplicare a planului satanic. Însă mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă.

Părinte, în cazul unui război, credeţi că e bine să se întoarcă românii din străinătate acasă?

Măi, eu le zic la toţi să se ducă să facă un ban şi apoi să revină aici să construiască ceva. Omul harnic tot timpul va găsi ceva de lucru. Dar ce va fi aici va fi peste tot, nu contează unde îi prinde războiul sau urgia; important e să fie împreună cu familiile lor în casa Domnului, Biserica – aceasta este casa şi patria creştinului. Dar vedeţi că majoritatea celor care pleacă în străinătate uită de Dumnezeu, îşi pierd credința, se dedau plăcerilor îmbietoare ale Occidentului. Doar cei care mai stau pe lângă o biserică şi care au preoţi buni, aceia îşi mai păstrează credinţa şi sufletul curat. Dar, sărmanii, nici aici nu au ce să facă. Să aștepte ajutorul statului? Ce să facă statul? Statul nu mai există. Acesta este sistemul dictatorial… haosul.

 

Totuşi sunt creştini care încearcă să supravieţuiască duhovniceşte şi în aceste condiţii grele, de prigoană a vieţii creştine. Este totuşi greu să te menţii când nu ai un duhovnic bun în apropiere sau alt ajutor. Ce îi sfătuiţi pe aceştia să facă, astfel încât să nu piardă scânteia credinţei?

Astăzi, când timpul trece parcă atât de repede şi oamenii le fac pe toate în grabă, încât nici Ceaslovul nu mai apucă să îl deschidă de obosiţi ce sunt, cea mai bună armă împotriva vrăjmaşului este rugăciunea lui Iisus, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune a fost şi este zidul de apărare al Bisericii, zidul de apărare al creştinilor. Pentru că fiecare creştin este o biserică, fiecare familie este o biserică, fiecare şcoală poate fi o mică biserică… Această rugăciune are puterea să adune mintea foarte repede, să te interiorizezi şi să strigi din adâncul inimii către Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie să o facă doar monahii, această rugăciune sunt datori să o facă toți creştinii. Pe ea s-a sprijinit secole la rând viaţa Bisericii, pentru că stârpeşte patimile, care sunt în inima noastră, căci acolo își au rădăcina. Înainte viața creștinilor nu era departe de cea a monahilor, şi Sfântul Vasile cel Mare este cel care a adus monahismul până în cetate, spre a fi de ajutor creştinilor în trebuinţele trupeşti şi sufleteşti. De aceea, creştinii, oriunde s-ar afla, fie că sunt acasă, fie că sunt la lucru, că merg cu tramvaiul, călătoresc cu avionul, gătesc, repară, oriunde şi orice ar face, să rostească cu mintea lor această rugăciune a lui Iisus. Şi în funcție de silinţa fiecăruia Dumnezeu vă coborî harul Său cel sfânt în inimile noastre.

De ce nu se mai citesc cărţile duhovniceşti, acum când se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi?

Dumnezeu o să ne ceară socoteală pentru că nu am citit. Nu avem dreptul să spunem că nu am ştiut atunci când suntem în necaz şi ne depărtăm de Dumnezeu; nu există nu am ştiut, ci nu am vrut să ştiu. Pentru că sunt atâtea cărţi ale Sfinţilor Părinţi în care poţi găsi sfaturi pentru orice problemă ai avea. Ne plângem că nu mai avem povăţuitori şi duhovnici iscusiţi, dar nu îi vedem că ei trăiesc prin cărţile, pe care noi nu le citim. O să vină vremea când nici Sfânta Scriptură nu o vom mai avea şi vom tânji după un cuvânt din Scriptură şi nu îl vom găsi. Luaţi şi citiţi vieţile sfinţilor şi învățăturile Sfinţilor Părinţi, că va veni vremea când nu le veţi mai găsi. Mamele să citească fiilor lor câte un capitol din Sfânta Scriptură în fiecare zi. Să nu ne lipsească Scriptura, că în ea găsim viaţa veşnică.

Ce îi sfătuiţi pe creştini să facă atunci când va veni prigoana?

În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Acolo e biserica unde este un antimis şi un preot ortodox care să slujească Sfânta Liturghie. Avem pildă în prigoana din secolul trecut cum plecau preoţii prin sate şi prin munţi cu câte un antimis în spate şi vase de slujit. Liturghia şi Sfintele Taine vor da putere creştinilor să înfrunte foamea şi să fie păziţi de orice vătămare sub acoperământul Maicii Domnului. Apoi să zică rugăciunea lui Iisus şi a Născătoarei de Dumnezeu sau Apărătoare Doamnă. În închisoare aceste scurte rugăciuni ne-au izbăvit şi am putut supravieţui regimului comunist fără să cedăm în faţa fiarei roşii.

Însă acestea sunt pentru creştinii mai căldicei, pentru că cei râvnitori pururea sunt pregătiţi; nu aşteaptă vreme de prigoană sau război ca să se îngrijească de sufletele lor. Pentru creştinul adevărat nu contează când vine războiul sau prigoana. Creștinul adevărat este mereu gata şi pregătit să Îl întâmpine pe Mirele cel ceresc cu candela sufletului aprinsă. Creştinul adevărat nu stă să pândească cu frică când vine războiul sau când va pica bomba deasupra capului lui. Ci el caută cum să jertfească mai mult aproapelui şi lui Dumnezeu. Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare. Pentru el necazul este bucurie şi crucea Înviere.

Să ne rugăm însă să nu fie fuga noastră nici iarna, nici sâmbăta, pentru că am trăit eu însumi aceste cuvinte înfricoşătoare ale Scripturii. Eram în iarna războiului din ’44 şi zăpada era aşa de mare încât ajungea până peste acoperișurile caselor. Trecând noi într-una din zile pe lângă Moţca, vedem cum o femeie își aruncă copilul din căruţă, peste nămeţi. Eu, înfricoșat întreb acea femeie, care călătorea dinspre Bucovina, de ce face un astfel de lucru. Şi ea îmi răspunde, sărmana, plină de durere şi deznădejde, că era deja a treia zi de când înghețase. Am văzut cu ochii mei împlinindu-se cuvântul Scripturii şi într-adevăr atunci când te prinde urgia în toiul unei astfel de ierni, mor pe capete prunci şi oameni nevinovaţi, nu doar cei păcătoşi. Pentru că, în general, în războaie gloanţele trec pe lângă creştinii evlavioşi şi îi lovesc pe hulitori. Dar viaţa noastră este doar în mâna lui Dumnezeu şi numai El ştie sfârşitul omului. De aceea să nu ne înspăimânte când auzim de războaie şi urgii, că toate acestea trebuie să vină, după cum spune Mântuitorul. Să ne înspăimânte că sufletele noastre nu sunt pregătite să Îl întâmpine pe Hristos.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu care se roagă pentru neamul românesc şi pentru sângele martirilor vărsat în temniţele comuniste, Dumnezeu să ne întărească să putem răbda vremurile care vin şi să ne zidim sufletele noastre şi neamul nostru românesc.

Interviu apărut în revista ATITUDINI, nr. 25

Read Full Post »

Nota biografica

Avdeev Dmitrii Alexandrovici este medic-psihiatru, psihoterapeut, specialist în psihologie medicală, candidat în ştiinţe medicale, director al Institutului pentru probleme ale formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice şi al Centrului de psihoterapie ortodoxă.

Născut în Rusia, în anul 1964. În anul 1988 a terminat cu distincţie facultatea de medicină cu specializarea „terapie”. Între 1998 şi 1992 a fost stagiar şi aspirant în psihiatrie în Institutul medical din Kazan. S-a specializat în psihoterapie şi în psihologie medicală în Institutul ştiintific şi de cercetare în psihoneurologie „V.M. Behterev” din Sankt-Petersburg, în Academia de formare medicală postuniversitară din Moscova, în clinici din Germania şi dintr-o serie de alte ţări europene. În anul 1992 şi-a sustinut în Institutul de psihiatrie generală şi judiciară „V. P. Serbskii” dizertaţia pentru titlul de candidat în stiinte medicale.

Începând din anul 1991, D. A. Avdeev activează în direcţia formării atitudinii creştine faţă de maladiile psihice, a elaborării unui model de psihoterapie ortodoxă. A consultat peste 16000 de bolnavi cu o variată patologie psihică, s-a întâlnit şi a discutat în multe rânduri cu mirenii şi clericii Bisericii Ortodoxe Ruse. Rezultatele activităţii sale şi experienţa sa practică s-au concretizat în numeroase comunicări prezentate la conferinţe şi serninarii ştiinţifice bisericeşti şi profane din Rusia şi din străinătate. Este unul dintre autorii Proiectului Medical Ortodox Rus, a elaborat un program de recuperare a narcomanilor şi este autorul unei serii de emisiuni la posturile de radio .Radonej”, .Blago”, „Glasul pa rohiei ruse” (Cipru) sub denumirea generală „În ajutorul sufletului suferind”.

Doctorul Avdeev este membru a diverse societăţi şi asociaţii profesionale, participant la congrese naţionale, europene şi mondiale de psihoterapie şi psihologie medicală, autor a mai bine de 200 de publicaţii, inclusiv a 42 de cărţi şi broşuri, editate în limbile rusă, română, sârbă, bulgară, gruzină, engleză, spaniolă, germană, într-un tiraj total de peste o jumătate de milion de exemplare. Din anul 2004, D. A. Avdeev conduce Institutul pentru problemele formării atitudinii creştine fa ţă de maladiile psihice şi Centrul de psihoterapie ortodoxă.

Notiuni Generale

Experienţa medicală arată că, din păcate, copiii sănătoşi şi armonios dezvoltaţi sunt tot mai puţini pe zi ce trece – şi, dimpotrivă, creşte numărul copiilor care sunt aduşi la consult din cauza nervozităţii, a tulburărilor de somn, a surmenajului nervos s.a.m.d.

Cauzele apariţiei tulburărilor neuropsihice sunt numeroase. Ne vom strădui nu numai să atingem câteva componente medicale şi psihologice ale acestei probleme, ci vom vorbi şi despre cauzele duhovniceşti ale nervozităţii la copii.

În ceea ce priveşte provenienţa reacţiilor nevrotice la copii, majoritatea autorilor subliniază rolul negativ al educaţiei incorecte. Profesorul A. I. Zaharov, cunoscut specialist în nevrozele copiilor, distinge următoarele cauze ale acestora:

1. cerinţe ale părinţilor care depăşesc posibilităţile şi nevoile copiilor;

2. neacceptarea copiilor de către părinţi, exprimată printr-o atitudine irascibil-nerăbdătoare, prin dese mustrări, ameninţări şi pedepse fizice, prin lipsa gingăşiei şi a mângâierilor de care copilul are neapărată nevoie;

3. abordarea nesincronizată a educării copilului, care se manifestă prin combinaţia discordantă dintre restricţiile şi interdicţiile severe din partea unui părinte şi atitudinea indulgentîncurajatoare din partea celuilalt;

4. inconsecventa în educaţie, caracterul ei inegal şi contradictoriu;

5. lipsa de echilibru în relaţiile cu copiii: tonul ridicat, ţipetele, dezechilibrul emoţional general;

6. angoasa: neliniştea permanentă pentru copil, temerile şi măsurile de precauţie dincolo de limitele necesarului.

Manifestările nevrozelor la copii sunt diverse: dezechilibrul emoţional şi hipersensibilitatea, caracterul plângăcios şi capricios, dispoziţia instabilă, hiperexcitabilitatea, dificultatea de adormire, somnul neliniştit, panicile, sugerea degetelor, roaderea pielii din jurul unghiilor, sughiţul, enurezisul, ticurile nervoase s.a. Frecvenţa anumitor simptome depinde de vârsta copilului. Depresia „a întinerit”: victime ale ei devin nu numai oamenii de vârstă înaintată sau .balzaciană”, ci, de asemenea, tineretul şi chiar copiii.

Foarte frecvent manifestările nevrotice la copii îmbracă forma suferinţelor somatice (trupeşti): de exemplu, creşte temperatura, apar dureri de burtă, dureri de cap ş.a.m.d., care indică adesea lipsa bunăstării sufleteşti a copilului. Ca răspuns la circumstanţele psihoemoţionale defavorabile în care se găseşte copilul se dezvoltă, nu rareori, diverse maladii.

lată un exemplu: la consult a venit o bătrânică din pricina nepoatei sale în vârstă de nouă ani. Părinţii ei se certau des şi în cele din urmă au divorţat, tatăl a plecat din familie. Pe acest fond s-a dezvoltat la ea un astm bronşic, fără ca investigaţiile să scoată în evidenţă vreo alergie, sau modificări ale ţesutului bronhopulmonar, sau infecţii respiratorii frecvente. S-a dovedit că astmul fetiţei era de natură neurogenă: cauza crizelor astmarice era conflictul nevrotic. Boala era strigătul de disperare al sufletului de copil.

Altă particularitate a nevrozei la copil este reprezentată de tulburările comportamentale. Unii copii fug de acasă, chiulesc de la şcoală, alţii se apucă de fumat, de băutură. Pe cei mai mulţi dintre aceşti copii strada îi atrage şi îi educă în propria sa manieră. Cine e vinova t ? Părinţii. Ei sunt datori să îşi iubească copiii, să îi educe, să se roage pentru ei. Ameliorarea stării psihice a copilului depinde în mare măsură de părinţii săi, de duhovnicia lor, de relaţia dintre ei, de atmosfera pe care reuşesc să o creeze în familie.

Copiii trebuie neapărat feriţi de orice influenţă vătămătoare, întrucât asupra sufletelor lor fragede se revarsă astăzi un întreg noian de netrebnic ii de tot felul. Evlavia părintească este un exemplu eficace pentru copii. Dimpotrivă: beţia, nepăsarea faţă de viaţa duhovnicească, purtarea imorală sunt, din păcate, un exemplu la fel de eficace, dar un exemplu pierzător. Sanctitatea Sa Patriarhul Alexie al II-lea a spus că: „dacă în suflet nu există conştiinţa sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii”.

În ultimii ani, în viaţa societăţii noastre s-au petrecut o mulţime de schimbări. Fără îndoială, numeroase dintre a ceste schimbări sunt de na tură pozitivă – dar suntem nevoiţi, din păcate, să constatăm că, în ansamblul său, realitatea este gravă. De pildă, jumătate dintre fetele şi băieţii în vârstă de treisprezece ani beau. Vârsta începerii fumatului a coborât până la nivelul de zece ani la băieţi şi doisprezece la fete. Pe nimeni nu mai miră astăzi faptul că şcolarii întreţin frecvent legături sexuale. Fiecare al zecelea avort este făcut de o adolescentă. În rândul tinerilor creşte alarmant consumul de droguri. Bolile venerice la adolescenţi, prostituţia infantilă sunt, vai, probleme tragice ale vremii noastre. 20% din totalul sinuciderilor sunt comise de copii şi adolescenţi. Au apărut adolescenţi criminali în serie. Psihiatria judiciară n-a mai cunoscut practic astfel de cazuri: pe baza lor ne putem da seama cât de monstruos a devenit nivelul agresivităţii în societate.

Pentru copii, încercările încep de la o vârstă fragedă. lată câteva rânduri din scrisoarea unei tinerei mame: „Copiilor li s-a furat copilăria. -Multumităteleviziunii şi mijloacelor de informare în masă, copiii mici ştiu deja ce este sexul, cum şi cu cine poţi face sex. Când vor deveni adolescenţi, vor putea oare să înţeleagă ce este dragostea? Uitaţi-vă numai ce desene animate li se prezintă copiilor: imorale şi pline de ignoranţă. Până şi titlurile îţi dau fiori: -Trăsnitul-, „Războiul stelelor- şi aşa mai departe. Nu demult s-a transmis desenul animat -Toţi ajung în rai-. Esenţa acestui film: nu trebuie să munceşti, trebuie să joci jocuri de noroc până când câştigi, iar în calitate de divertisment cultural apar fetiţele de la cabaret. Ce, la noi copiii sunt mutilaţi sufleteşte în mod conştient? Şi ce mai jucării sunt în comerţ! Ninja, extratereştri, roboţi ş.a.m.d. Pentru ce? Ce le aduc aceste jucării copiilor?” Din păcate, autorul acestor rânduri primeşte numeroase asemenea scrisori – şi în fiecare se simte durerea şi mâhnirea părinţilor faţă de cele ce se întâmplă în jurul nostru.

Există un studiu foarte interesant realizat de departamentul de poliţie şi cel de educaţie publică din oraşul Fullerton, statul California (S.U.A.) în martie 1988. lată rezultatele lui:

Principalele probleme în şcoală în anul 1940:

1. elevii vorbesc în timpul orelor;

2. mestecă gumă;

3. fac gălagie,

4. aleargă pe coridore:

5. nu respectă ordinea la rânduri;

6. se îmbracă în mod neregulamentar;

7. se ceartă în clasă

Principalele probleme în şcoală în anul 1988:

1. consumul de droguri:

2. consumul de alcool:

3. graviditatea;

4. sinuciderile;

5. violurile

6. tâlhăriile

7. bătăile.

Comentarile sunt de prisos. Trebuie subliniat im mod special faptul că aceste înfricosătoare metamorfoze au avut loc în mai puţin de cincizeci de ani, în timpi dezvoltăii vertiginoase a materialismlui în S.U.A. Credem că acest rezultat este logic în orice societate bazată pe concepţii materialiste. Sunt deja mai mult de zece ani de când modul proamerican de viaţă ne este băgat pe gât nouă şi copiilor noştri. La ce va duce asta? Prognoza care se întrevede nu este prea liniştitoare.

Programele TV sunt „împodobite” cu titluri monstruoase, în spatele cărora stau desfrâul şi violenta. Mijloacele de informare în masă prezintă peste tot trupuri goale. Sectantii de toate culorile lucrează cu încordare pentru a submina valorile duhovniceşti ale naţiunii.

Copiii sunt viitorul nostru ! Cum va fi acest viitor?

Să spunem câteva cuvinte despre psihopatie. Psihopatia este o anomalie a personalităţii care se caracterizează prin structura psihică dizarrnonică a acesteia. Criteriile de diagnostic pentru psihopatie sunt:

1) tulburări psihice manifeste, care îl duc pe om la dezadaptare socială;

2) modificări totale ale întregului profil psihologic al omului;

3) relativă stabilitate a particularităţilor psihice (P. B. Gannuşkin).

Se face distincţie între psihopatiile constituţionale, care apar ca urmare a diverse maladii, traume ale creierului, infecţii ş.a., şi cele dobândite. Cea de-a doua grupă de psihopatii este legată de factori educaţionali, de mediu şi situaţionali.

Din păcate, realitatea în care trăim este adeseori „furnizor” de personalităţi psihopatice.

Psihopatia ocupă un loc intermediar, am putea spune, între psihoze şi nevroze. Prin anumite caracteristici ale sale, ea nu „ajunge” până la psihoză (de regulă, din tabloul clinic lipsesc delirul, halucinaţiile ş.a.m.d.), dar şi de tulburările nevrotice se deosebeşte în mod fundamental. De asemenea, în nevroză există o legătură între simptome şi anumite trăiri semnificative din punct de vedere emotional, anumite evenimente şi împrejurări de viaţă care îl tulbură pe om. Iar psihopatul, cum se zice, tot psihopat rămâne. Desigur, există momente în care comportamentul lui se poate decompensa, iar în alte perioade din viaţa lui se poate observa chiar o relativă stabilitate – însă fondul general de ariormalitate psihopatică rămâne.

Dacă omul suferind de nevroză se vatămă pe sine însuşi, prin purtarea sa psihopatul îi vatămă şi pe cei din jur. Indiscutabil, gradul de manifestare a trăsăturilor psihopatice variază de la individ la individ. Există deosebiri esenţiale şi din punct de vedere clinic între diversele tipuri de tulburări psihopatice. De exemplu, actualmente se face distincţie între următoarele tipuri de psihopatii: de excitaţie, isterică, reactiv-labilă, de inhibiţie ş.a. În clasificările anterioare puteam întâlni, de pildă, următoarele varietăţi: psihopaţi excentriei, visători, mitomani, „tociţi” emoţional, irascibili, nervoşi, depresivi.

Tratamentul psihopatiei este un proces de lungă durată, complicat şi nu întotdeauna eficace. Acelaşi lucru se poate spune şi despre recuperarea duhovnicească a personalităţilor psihopatice. Totuşi, ceea ce este cu neputinţă la om este cu putinţă la Dumnezeu.


Somnul prescolarului

Cauzele pentru care copilul doarme prost nu sunt puţine.

Trebuie să ne punem următoarele întrebări: este copilul sănătos? iese suficient de mult la aer curat? nu se supraexcită oare la joacă? nu îi este frică de întuneric? patul este comod ş.a.m.d. ? Dacă merge la grădiniţă, este important să ştim ce relaţii a închegat cu colegii, cu educatoarele. Toţi aceşti factori sunt foarte importanţi.

Uneori, copilul doarme adânc ziua şi, ca atare, se odihneşte prost noaptea. Durata medie a somnului copilului de trei-patru ani este de 10-11 ore. La această vârstă, mulţi copii nu au neapărată nevoie să doarmă ziua. Dacă copilul a dormit ziua, intervalul dintre somnul de zi şi cel de noapte trebuie să nu fie mai mic de 3-3,5 ore.

În ceea ce priveşte recomandările medicale, în primul rând aş indica necesitatea respectării programului de zi. Copilul trebuie culcat la oră fixă. Părinţii trebuie să stea o vreme cu el, să îl însemneze cu semnul crucii şi să îl binecuvânteze pentru culcare. Vorbiţi-i cu voce lină, mângâietoare, blândă. Cântaţi-i un cântec de leagăn sau povestiţi-i ceva interesant şi folositor. Poate că, având în subconştient teama de a nu-şi pierde părinţii, de a nu rămâne singur, nu va vrea să se desparta de dumneavoastră: luaţi-l în braţe, sărutaţi-l, faceţi-i un „cuibuşor” comod daţi-i voie să ia cu el în pat jucăria peferată.

Daca în timpul zilei au fost neînţelegeri îatre voi, dacă l-aţi pedepsit pe copil, trebuie să-i explicaţi de ce a fost pedepsit, să-i iertaţi tot. Pe scurt, la culcare situatia trebuie să fie rezolvată.

Păriţii ortodocşi îşi învaţă copiii să se roage, să-şi facă semnul crucii – şi copilul nu se culcă până nu-şi face semnul crucii. El ştie că este apărat, că nu e sigur: cu el sunt Domnul, Născătoarea de Dumnezeu, îngerul păzitor; ceata sfinţilor se roagă pentru el, pentru marna, pentru tata şi pentru toţi creştinii ortodocşi.

Copiii merge la slujbe, se împărtăşeşte cu Sfintele lui Hristos Taine. Părinţii lui sunt cununaţi; casa lui este sfinţită în numele Preasfintei Treimi; în camera sa sunt icoane, crucifix, candelă. Cu el sunt binecuvânta rea lui Dumnezeu şi binecuvântarea părintească, pe piept îi atârnă cruciuliţa, de care nu se desparte niciodată. Aşa sunt lumea exterioară şi cea lăuntrică a unui copil dintr-o familie cu adevărat ortodoxă. În tradiţia creştină se fac rugăciuni pentru somn lin îngerului păzitor, sfinţilor tineri din Efes.

Câteva cuvinte despre tratamentul insomniilor. La normalizarea somnului ajută mult fitoterapia, adică utilizarea în scopuri terapeutice a plantelor medicinale. În mod tradiţional se utilizează rădăcina de valeriană, menta (frunze), hameiul (inflorescente), talpa-gâştei, rnuşeţelul, fructele de chimen, sunătoarea ş.a. Au o influenţă benefică asupra sistemului nervos stafidele, caisele uscate, mierea.

Înainte de somn trebuie unse tâmplele cu ulei de lavandă sau turnate 1-2 picături de ulei de lavandă pe o bucăţică de zahăr, iar aceasta să fie suptă. La capul patului este util să fixaţi un săculeţ din pânză cu rădăcini uscate de valeriană. Nici consultul medical nu va fi de prisos.

Despre accesele de frica la copii

Vorbind despre accesele de frică la copii, putem distinge chiar o anumită împărţire în etape.

De la un an până la trei ani, frica copilului se poate manifesta prin nelinişte în timpul despărţirii de oamenii apropiaţi şi în primul rând de mama sa. Frica poate apărea şi la modificări bruşte ale stereotipului, ale programului zilei.

De la trei până la cinci ani, la copiii care au deja o anumită experienţă de viaţă, la temerile arătate mai sus se adaugă şi frici imaginare (legate de personaje fabuloase, impresii care plutesc în subconştientul lui, povestiri care îl înspăimântă ş.a .m.d.), lată de ce sufletele, ochii şi urechile copiilor trebuie ferite de orice lucru necuvios. Cât de important este să hrănim sufletul copilului cu harul lui Dumnezeu.

Trăsătura distinctivă a temerilor copiilor între cinci şi şapte ani este frica de moarte (de moartea proprie, de moartea părinţilor, bunicilor), care apare frecvent la această vârstă. Sufletul copilului nu se împacă cu moartea, care i se pare împotriva firii. Ia tă ce este important de făcut aici: copiii credincioşi, din familii îmbisericite, practic nu cunosc temeri de acest gen. Ei ştiu că moartea este pentru om începutul veşniciei.

În nici un caz nu trebuie să închidem copiii, pentru a-i pedepsi, într-o cameră sau magazie întunecoasă, nici să-i speriem cu „nenea cel rău” sau cu mai ştiu eu cine, să-l terorizăm cu ,,o să te dăm la alţi părinţi” sau cu ,,o să trăieşti pe stradă”. Aceste metode pseudopedagogice nu vor aduce nici un rezultat în afară de frică.

Copii isterici

Prof. G. E. Suhareva a remarcat că personalităţile isterice creează de la o vârstă fragedă dificultăţi de educare. Sunt foarte capricioşi, neascultători, le place să joace rolul de lideri şi manifestă agresivitate dacă aceasta nu le reuşeşte. Se observă o mare instabilitate a dispozitiei psihice.

La şcoală, aceşti copii se integrează prost în colectivitate, fiindcă nu reuşesc să împace propriile interese cu interesele celorlalţi şi tind întotdeauna să ocupe primul loc, nu acceptă ca în prezenţa lor să fie lăudat altcineva.

Dacă au o bună capacitate intelectuală, au rezultate şcolare relativ satisfăcătoare, dar cunoştinţele lor sunt superficiale, interesele nestatornice.

Irascibilit:atea, înclinarea către minciună îi fac pe aceşti adolescenţi mai dificili în ceea ce priveşte educarea. Totuşi, dacă se reuşeşte să li se găsească o ocupaţie potrivită intereselor lor, starea li se îmbunătăţeşte în mod semnificativ.

Labilitatea crescută, dorinţa permanentă de a ieşi în evidenţă, de a părea mai buni decât sunt de fapt, nepotrivirea dintre dorinţă şi realitate, toate acestea sunt sursă de trăiri conflictuale. La nereuşitele din viaţă copiii isterici au deseori reacţii inadecvare, în al căror tablou se remarcă semnele caracteristice isteriei.

Iată un exemplu. Copilul cere o bomboană (jucărie etc.), iar mama îl refuză. Atunci, micuţul se aruncă pe jos, ţipă, se contorsionează şi continuă să cerşească bomboane. În multe cazuri, mama, speriată, îi dă copilului care urlă o mână de bomboane, doar-doar se va linişti. „Orice, doar să nu mai plângă”. Iar mititelul, mulţumit, devorează bomboanele şi uită imediat de „jalea sa cea nemângâiată”.

Ce înseamnă toate acestea? Este vorba de o reacţie isterică tipică – deocamdată copilărească, dar destul de grosieră, făţişă. Dar mama ce a făcut de fapt? Satisfăcând pofta copilului, a consolidat reacţia de acest tip. Şi nu încape îndoială că cel mic va mai pune în lucrare nu o dată această reacţie, fiindcă ea a adus rezultatul dorit.

Noi, părinţii, stimulăm uneori în copii, fără să ne dăm seama, comportamentul demonstrativ – şi facem asta lăudându-l fără discernământ, îngăduindu-i să se amestece în convorbirile celor mari, să-l întrerupă pe interlocutor s.a .m.d. Copilul „prinde”, şi în curând începe să facă totul ca să fie băgat în seamă: să spună versuri, să danseze, să cânte. De regulă, adulţii se înduioşează, zâmbesc, îl laudă pe copil, îl sărută şi nu se gândesc deloc la faptul că purtarea lui este în mod evident „de ochii lumii”. Toate acestea iau amploare mai ales din cauză că familiile de astăzi au câte un copil, maxim doi, care, bineînţeles, devin pentru părinţi „buricul pământului”.

În trecut, în familia rusească patriarhală, care avea de obicei mulţi copii, nimeni nu îndrăznea la masă să-şi vâre lingura în oala cu borş înaintea tatălui. Acum situaţia s-a schimbat. Câteodată toată familia se invârte cu linguri, cu furculiţe, cu tigăi prin faţa „copilaşului”, în dorinţa de a-l hrăni şi de a-l corcoli. Iar după aceea ne mirăm de egoismul, de trufia nemăsurată a „puiului care a prins aripi”. Exemplele sunt fără număr. La drept vorbind, toată structura vietii omului contemporan, începând, de la grădiniţă şi până la pensionare îl învaţă pe acesta să fie isteric Bineînteles, fiecare receptează „lecţiile” în modul său propriu. Totul depinde de educaţia şi de viziunea asupra lurii.

Cum să reacţioăm la comportamentul isteric (dacă este cazul să reacţionăm la el)? Mai întâi de toate, nu trebuie să vă puneţi la mintea istericului. Păstraţi-vă demnitatea şi liniştea, iar dacă trebuie, şi o severitate chibzuită. Vă amintesc încă o dată că în lipsă de spectatori criza isterică încetează. Ca atare, mămica de care a fost vorba mai înainte ar fi făcut bie să nu bage în seamă „convulsiile” copilului nărăvaş şi să-şi continue calmă treburile.

Anumite forme de tulburari psihice ale varstei infantile

Vom vorbi şi despre anumite stări psihopatologice care cer intervenţia medicului. Psihicul copilului are rezerve însemnate de refacere, care-l ajută să se descurce cu diferiţii factori de stress. Din această cauza, numeroase forme de disfuncţii psihice dispar la copil de la sine, fără nici un tratament. Există totuşi tulburări care, dacă nu sunt tratate la vreme, se pot transforma în anomalii persistente ale caracterului sau în boli psihice permanente.

Cel mai mare număr de nevroze se observă la preşcolarul mare, la şcolarul mic şi la adolescenţi. Se disting următoarele forme fundamentale de tulburări nevrotice:

Maladia de nelinişte generalizată: se dezvoltă în decursul a şase luni începând din momentul acţiunii factorului psihotraumatizant şi debutează prin sentimentul de încordare psihică, de nelinişte, de angoasă în aşteptarea neplăcerilor care vor veni în viaţa de zi cu zi.

Tulburarea obsesiv-compulsivă: se caracterizează prin prezenţa imaginilor, ideilor obsesive şi a acţiunilor rituale.

Reacţia la stressul acut: apare imediat, în decurs de o oră de la acţiunea factorului stresant.

Tulburarea posttraumatică: tulburările psihice apar fie imediat după stress, fie în decursul a şase luni după acesta.

Neurastenia: copilul încearcă o senzatie permanentă de oboseală, de slăbiciune fizică, oboseşte repede.

Neuropatia: se caracterizează prin irascibilitate, purtare capricioasă a copilului, dispoziţie instabilă, tendinţă marcată de a se speria. Copilul afectat doarme prost, nu are poftă de mâncare, devine epuizat repede, atenţia lui este foarte uşor distrasă. Pot apărea subfebrilitate (temperatură ridicată în mod constant, cam între 37,1 şi 37,3 grade Celsius), tulburări de scaun, vomă neurogenă.

Sindromul de autism infantil precoce: este caracterizat prin lipsa dorintei de a comunica cu cei de aceeaşi vârstă, cu adultii din jur. Copilul este rece din punct de vedere emoţional, nepăsător faţă de cei apropiaţi, vorbeşte puţin, uneori refuză cu totul comunicarea, este înclinat spre mişcări stereotipe. La sugarii cu această patologie lipseşte „complexul de înviorare” ca răspuns la stimularea emoţională.

Sindromul hiperkinetic: pentru acesta sunt caracteristice lipsa inhibiţiei motorii normale, activitatea excesivă (inutilă). Copilul este „zăpăcit”, isteric, comite gesturi fără să ia în calcul împrejurările, nu este capabil să urmeze normele de conduită. De obicei, acestor copii le este greu să se adapteze în şcoală, sunt extrem de agitaţi, împrăştiaţi, îi stresează pe toţi mereu şi îi provoacă pe ceilalţi copii la un comportament incorect. Simtindu-şi handicapul, par a le „face în necaz” celor din jur: apare mecanismul cercului vicios. În dezvoltarea sa, sindromul hiperkinetic are două tendinţe. În primul caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile unei tactici înţelepte din partea părinţilor, psihohogilor, pedagogilor, medicilor, pe la 12-14 ani slăbeşte şi dispare. În celălalt, se transformă în psihopatie, şi personalitatea devine tot mai dezadaptată. Această tendinţă este foarte defavorabilă.

În rândul tulburărilor nevrotice care încep de obicei la vârsta copilăriei şi a adolescenţei intră ticurile mişcări involuntare, rapide, lipsite de ritmicitate ale unor grupe bine definite de muşchi, clipitul, trasul de păr), precum şi enurezisul neorganlc – urinat involuntar în timpul zilei sau al nopţii, necorespunzător vârstei.

La scolarul mic se poate dezvolta nevroza şcolară. Cauza acesteia este lipsa de pregătire a copilului pentru şcoală, neacceptarea lui de către colegi, înjosirea, maltratarea, severitatea excesivă şi lipsa de experienţă a pedagogului. Copilul care suferă de această nevroză este deprimat, refuză să meargă la şcoală, mimează (adeseori fără să-şi dea seama) diverse boli. Părinţii sunt datori să fie atenţi, să recunoască la timp dificultăţile lui sufleteşti şi să-I ajute. Nu va fi de prisos nici consultaţia medicală sau sfatul unui psiholog experimentat. Dacă copilul este bolnav, părinţii trebuie să înţeleagă că felul în care acesta se simte şi starea lui psihică vor depinde în mare măsură de cucernicia lor.

Sfaturi si recomandari

As dori să atrag atenţia asupra încă unor lucruri. Să începem cu cel mai simplu şi totodată foarte însemnat factor: programul zilei. Dacă acesta nu este definit deloc, copilul (şi adolescentul, de altfel) va suferi, fără îndoială, din această cauză. Orice neorânduială, lipsă de organizare atrage după sine diverse probleme. Lipsa programului duce adeseori la trândăvie: copilul nu ştie cu ce să se ocupe, ce să facă. Una dintre principalele „boli” ale generaţiei adolescente este lipsa de voinţă, tulburările volitive. Programul organizează personalitatea.

Atât părinţilor, cât şi copiilor le dau ca exemplu în această privinţă viaţa de mănăstire. Tipicul mănăstiresc nu lasă loc nici unei trândăvii. Rugăciune, ascultare, muncă, studierea Sfinţilor Părinţi. ..

Voi adăuga în treacăt că în special la oraş copiii nu fac suficientă mişcare, nu iau destul aer proaspăt. În schimb, au parte cu prisosinţă de supraîncărcare psihoemoţională, informaţională. Numai televiziunea câte parale face …

În ceea ce mă priveşte, am tras de mult concluzia următoare: părinţi nervoşi = copii nervoşi. Familiile fericite sunt, vai, foarte puţine, în schimb familii cu probleme – câte pofteşti. Certurile şi conflictele dintre părinţi, permanentele „lichidări de conturi” îl nevrotizează, fără îndoială, pe copil. În timpul consultului le spun întotdeauna unor asemenea părinţi:

„Casa voastră poate deveni rai pentru copii, poate deveni şi iad. Faceţi alegerea cea bună”.

Aş vrea să spun câteva cuvinte şi cu privire la pretenţiile excesive faţă de copil. Voi da un exemplu. La consult se prezintă o mamă cu fiul său. Fiul are opt ani. Învaţă în clasa a doua a unei şcoli speciale unde se studiază aprofundat limba engleză. Pe deasupra, frecventează două cercuri, de muzică şi de sport. În plus, tatăl lui s-a apucat în mod serios să-l înveţe lucrul cu computerul. Pe faţa cenuşie a băieţelului se ascundeau sub ochelari nişte ochi albaştri şi trişti. Copilul şedea resemnat, aducând mai degrabă a pensionar decât a băieţel de vârsta lui. Iar problemele pentru care mama îl adusese la consultaţie erau următoarele: dormea prost, obosea excesiv de repede, îl durea capul. Situaţie destul de tipică, din păcate. Mai mult: în asemenea situaţii, educaţiei copilului i se substituie formarea intelectuală (şi/sau fizică). Iar acestea sunt două lucruri complet diferite, fapt care trebuie înţeles.

In calitate de recomandări terapeutico-profilactice pentru tulburările nevrotice la copii poate fi propusă utilizarea băilor cu adaos de sare marină sau cu extract de plante. Suplimentele vitaminice sunt indicate în asemenea cazuri. Trebuie limitat consumul de băuturi excitante (ceai, cacao ş.a.), Un rol deloc minor este jucat de efortul fizic, în limitele puterilor, de călirea copilului, de timpul petrecut la aer curat. Sunt bune excursiile, ieşirile în sânul naturii, mai ales cu toată familia.

Foarte importante sunt relaţiile liniştite, calde pe care le au toţi membrii familiei unul fată de altul şi, bineînţeles, faţă de copil, ceea ce creează în casă o atmosferă de dragoste. Este neapărată nevoie să fie călită voinţa copilului, să fie deprins cu efortul, cu răbdarea neajunsurilor, a necazurilor, a bolilor. Educarea copilului înseamnă în primul rând dragoste şi exemplu vrednic de urmat. Şi – lucrul principal – a fi întotdeauna cu Hristos. Atunci el va creşte sănătos din punct de vedere sufletesc.

Acum, câteva vorbe despre psihologia infantilă contemporană. Este important să vă amintesc că psihologia (respectiv psihoterapia, psihiatria) infantilă nu vorbeşte despre concepte precum credinţa în Dumnezeu şi duhovnicia ortodoxă, cucernicia creştină, îmbisericirea; ea nu aminteşte de păcate şi de patimi – altfel spus, ştiinţa despre suflet încearcă să existe şi să se dezvolte fără Dumnezeu. Dar dacă o asemenea secularizare este admisibilă, să zicem, în geometrie sau în constructia de automobile, în ştiinţa ce studiază legităţile vieţii sufleteşti a omului ea e cu neputinţă de permis.

Judecând în mod corect o sumedenie de particularităţi şi de detalii, psihologia nu vede, din păcate, lucrul principal. Educarea copiilor în duhul autenticei, nu aparentei sănătăţi spirituale si sufletesti al autenticei cu cernicii este cu neputinţă fără credinţa în Domnul Iisus Hristos şi fără ajutorul lui Dumnezeu. Numai prin harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte. Iar fără har el nu numai că nu-i în stare să se desăvârşească, dar nici nu poate să priceapă întregul tragism al situaţiei sale jalnice.

Din mila lui Dumnezeu, acum apar cărţi şi articole ale psihologilor credincioşi, inclusiv ale unor preoţi care înainte de a fi hirotoniţi au făcut studii de psihologie. In psihologie se umple vidul duhovnicesc care, din cauzele ştiute, a domnit în ea în ultimele opt decenii.

Există încă o problemă foarte delicată: vârsta adolescenţei. [n mod obişnuit, prin aceasta se înţelege vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani. Se subînţelege că ea constituie o etapă de tranziţ:ie între copilărie, cu dependenţa completă de adulţi a acesteia, şi capacitatea de a trăi pe propriile picioare. Nu întâmplător această vârstă este numită „dificilă”: căutarea propriei identităţi, stabilirea caracterului ş.a.m.d. Trecerea de la copilăria tutelată la o relativă autonomie scoate la iveală şi acutizează, printre alte lucruri, şi părţile slabe ale personalităţii adolescentului,

Logică este şi următoarea întrebare: pot fi oare ignorate furtunoasele procese de maturizare neurohormonală, a căror vulcanică putere îl transformă pe tânăr într-un bărbat musculos? Oare această „atmosferă” biologică trage după sine o ” trenă ” socială tulbure: cruzime şi agresivitate, acţiuni criminale, tentative de sinucidere, infractiuni sexuale?

Pentru ortodocşi, răspunsurile la aceste probleme sunt evidente. Oricât de mari ar fi aceste modificări biologice, ele nu pot în sine să îl facă pe om bun sau rău, sfânt sau criminal, moral sau imoral. Omul nu este atât trup, cât suflet şi duh. Pe calea păcatului adolescentul poate păşi numai atunci când fie nu Îl cunoaşte pe Dumnezeul Cel Adevărat, fie Îi întoarce spatele. Comportamentul lui depinde mult şi de exemplele (adeseori negative) pe care le vede în viaţa adulţilor. Lipsa de duhovnicie a părinţilor, beţia sau purtarea lor imorală sunt tristele premise ale viitoarei lipse de duhovnicie a adolescentului.

Este foarte răspândit aşa-numitul umanism ateist, pe care îl mărturisesc numeroşi părinţi. Acesta poate fi comparat cu un castel de nisip, fiindcă în cazul dat oamenii nesocotesc fundamentul duhovnicesc. A suflat vântul, şi castelul s-a risipit… Copii aud interdicţii şi poveţe, dar nu înţeleg până la capăt de ce nu trebuie să înşeli ori să iei ceea ce nu-i al tău, de ce trebuie neapărat să-ţi asculţi părinţii ş.a.m.d. Despre Dumnezeu şi despre păcat copiilor nu li se povesteşte. În şcoală, în armată, în liceu sau în facultate, din acest umanism rămâne tot mai puţin. „Conştiinţa fără Dumnezeu egal groază”, scria F. M. Dostoievski. Sufletul necurăţit prin pocăinţă devine un prost sfătuitor. Este periculos să te încrezi în el. Concluzia este următoarea: educarea copiilor în duhul autenticei cucernicii este cu neputinţă fără Credinţă, fără Domnul Iisus Hristos. Numai de la harul lui Dumnezeu sufletul omenesc se curăţeşte, se luminează şi se înţelepţeşte.

Si iată încă o observatie si un rod al experienţei practice. Nu o dată am remarcat că debutul bolii psihice la copil coincide, ca timp, cu perioada în care părinţii au început să se ocupe cu „tămăduiri” ocultiste, magie, descântece. Am observat şi dezvoltarea patologiei psihice la copii după sinuciderea mamei sau a tatălui. Faptul că între părinţi şi copii există o foarte strânsă legătură spirituală e binecunoscut. Se ştie şi că, dacă părinţii săvârşesc păcate grele, dacă nu se pocăiesc şi nu se îndreaptă, adeseori copiii suferă, iar uneori se şi îmbolnăvesc psihic. Din activitatea mea practică am tras şi concluzia următoare: la cei mai mulţi dintre copiii născuţi din relaţii extraconjugale apar anorrnalităţi, inclusiv psihopatologice sau de caracter.

Despre familie

Multe familii contemporane, care trăiesc de capul lor, respingând ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu, au o mulţime de probleme psihologice şi moral-duhovniceşti, sunt instabile. Aceste neorânduieli nasc scandaluri, divorţuri, destine de copii mutilate. Familia dezorganizată generează nevroze, boli, beţie, iar acum şi narcomanie.

În familiile unde lucrurile stau mai bine, de multe ori soţii nu ştiu cine ar trebui să fie liderul în casă, în numele a ce să îşi educe copiii şi către ce să tindă. E dureros să vezi cum între soţi se acumulează iritare reciprocă, răutate, nemulţumire de viaţă. Fidelitatea conjugală, rânduiala creştină a vieţii de familie, exemplele de viaţă cucernică sunt pentru unii doar reminiscenţe ale trecutului, arhaisme.

Despre nevrozele de familie se scriu zeci de articole, cărţi, dizertaţii. Faptele strigă: fiecare a treia sau a patra familie „pârâie la cusături”. Societatea trage clopotul de alarmă.

Fără ajutorul lui Dumnezeu o familie nu poate edifica relaţii cu adevărat bune! Doar ieşind în întârnpinarea lui Dumnezeu, iubindu-se unul pe altul prin iubirea faţă de Ziditor, dobândeşte familia adevărata fericire şi plinătate a existenţei. Acest fapt este dovedit de viaţă, este confirmat de istorie. Prin credinţă, pocăinţă, rugăciune comună, prin educarea în duh creştin a copiilor şi prin dragoste reciprocă soţii merg către scopul principal: Împărăţia lui Dumnezeu.

Profesorul-teolog S. Troiţkii scrie în cartea „Filosofia creştină a căsniciei” următoarele rânduri: „Apostolul Pavel compară raporturile dintre soţ şi soţie tocmai cu raporturile dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum Dumnezeu Tatăl este capul lui Hristos, aşa şi bărbatul este cap femeii (ICor. 11, 3). Precum Hristos este strălucirea slavei şi chipul fiinţării lui Dumnezeu Tatăl (Evr, 1, 3), aşa şi femeia este slava bărbatului (I Cor. 1, 7)”.

Sfântul Clement Alexandrinul numeşte familia, la fel ca pe biserică, „casa Domnului”, iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur îi spune de-a dreptul „mica biserică”.

Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul învaţă că familia îşi rânduieşte bunăstarea exterioară „pentru cea lăuntrică”.

Cu durere vorbesc despre cumplitul păcat al avortului. Avortul este greul păcat al uciderii pruncului în pântecele mamei. În fiecare an în Rusia sunt daţi pierzării în acest fel milioane de copii. De exemplu, numai în anul 1993 au fost făcute peste patru milioane de avorturi. Oare mama care îşi omoară pruncul ştie că în a 18-a zi el a deschis deja gura, că în a 20-a zi inima lui a început să bată? La 27 de zile, micuţul are mâini şi picioare. În a 6-a săptămână i se poate pune în evidenţă activitatea cerebrală, iar în a 11-12-a săptămână simte atingerea.

Urmările acestui păcat cumplit al uciderii de prunci o schimbă profund pe femeie. Ca psihiatru, voi arăta faptul că sufletul femeii care a făcut avort se întristează în adâncul său pentru fărădelegea săvârşită chiar şi atunci când femeia nu socoate că avortul este un păcat greu (sunt, din păcate, o mulţime de asemenea oameni). Ca atare, majoritatea acestor femei suferă de depresii permanente, de insomnii, de pierderea poftei de mâncare, multe au un simţământ de amărăciune, mustrări de conştiinţă. Şi nu este cazul să ne mirăm dacă după unul sau câteva avorturi fie femeia nu mai este în stare să nască, fie copilul ei are un comportament îngrozitor sau probleme serioase de sănătate.

Alcolismul la adolescenti

Alcoolul este extrem de pericu/tlos pentru copii şi adolescenţi. Consumul de aleool perturbă procesele implica te în maturizarea neuronilor (celulele nervoase). Ca atare, intelectul, memoria, gândirea, comportamentul adolescentului vor avea de suferit.

Manifestările îmbătării evoluează rapid, putându-se încheia prin leşin şi comă. Organismul adolescentului nu s-a întărit încă, şi sub influenţa alcoolului se dezvoltă rapid un întreg „buchet” de îmbolnăviri.

După cum arată observaţiile, calea spre alcoolism începe din fragedă copilărie. Însuşirea „ritualurilor alcoolice” are loc cu mult înainte de primul contact cu băuturile spirtoase. Stând la masa festivă, copiii mici se joacă „de-a oamenii mari”, turnând suc de fructe în pahare şi apoi bând cu o grimasă pe faţă „vinul de copii”, în murmurele aprobatoare ale părinţilor şi oaspeţilor.

Nu înca pe îndoială că încă din această perioadă începe să se formeze în conştiinţa copilului concepţia că alcoolul este „tovarăşul universal” al vieţii adulte.

Specialiştii afirmă că la vârsta de 11-12 ani la adolescenţi se formează stereotipuri pe deplin persistente în ceea ce priveşte atitudinea faţă de beţie.

Adeseori, răsfăţat prin „strădaniile” părinţilor şi bunicilor, copilul se transformă, o dată cu trecerea timpului, într-o personalitate pretenţioasă, care insistă să i se satisfacă neapărat toate cerinţele. Dacă aceasta nu se întâmplă, este dezamăgit, se mânie, se simte frustrat… şi apare dorinţa de a „afla uitarea în băutură”.

Pe calea beţiei adolescentul este împins şi de atmosfera lipsei de duhovnicie, de atmosfera păcatului, pe care o vede în societatea „adultă” şi în primul rând în familia sa. Alcoolismul părinţilor mutilează sufletul copilului. Ţi se rupe inima când vezi copii sfâşiaţi de această durere, privaţi de atenţia, de mângâierea şi de grija tatăluialcoolic (iar acum, nu rareori, şi a mamei-alcoolice).

Narcomania

In ziua de astăzi, la alcool s-au adăugat numeroase substanţe narcotice. Constatăm cu groază că în rândul tinerilor narcoticele devin ceva de „bon ton”. A te droga înseamnă a fi adult, independent, în pas cu vremea. Aşa gândesc, elin păcate, nu puţini. Numeroase instituţii de învăţământ mediu şi superior ar trebui închise şi băgate în carantină, iar la intrare atârnată o pancartă cu înscrisul:
ATENŢIE, NARCOMANIE!
Uneori, în timpul consultului medical îţi vine să strigi: „Oameni buni! Veniţi-vă în fire !” lată doar un exemplu. Vine la consult o mamă împreună cu fiica ei de 15 ani. În cursul convorbirii s-a dovedi t că fata fuma de la 11 ani, putin mai târziu a început să curvească, iar de la 13 ani consumă heroină. Îţi îngheaţă sângele în vine când auzi asemenea istorisiri. Nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor, dar, din păcate, aceasta este cruda realitate.

În fiecare zi unii pier din cauza narcoticelor, iar alţii îşi fac pentru prima dată în viaţă injecţia ucigaşă.

Fumatul

Despre efectele vătămătoare ale fumatului s-au spus şi s-au scris multe. Ca medic, voi aminti numai că tutunul conţine circa treizeci de substanţe dăunătoare pentru sănătate. Cea mai periculoasă dintre ele este alcaloidul numit nicotină. În rândul fumătorilor sunt deosebit de numeroase persoanele care suferă de afecţiuni bronhopulmonare – iar cea mai ameninţătoare urmare a fumatului este cancerul pulmonar. Fumul de tutun conţine substanţe cancerigene, cum ar fi benzopirenul şi deriva ţii săi.
Fumători sunt mulţi. Între fumători sunt reprezentate toate categoriile de vârstă, de la copii până la vârsta a treia. Fumează băieţi şi fete, fumează femei, fumează chiar şi unele gravide.

Potrivit cercetărilor, în Moscova vârsta la care se începe fumatul a scăzut până la 10 ani la băieţi şi 12 ani la fete. Realitate tristă.

Trebuie spus că asupra organismului copiilor fumatul exercită o acţiune deosebit de nocivă. Pe lângă toate celelalte, la adolescent se formează un complex de devieri neuropsihice. Suferă atenţia, memoria, somnul, dispozitia e „săltăreată”.

La fumători se dezvoltă sindromul nicotinic. Este vorba tot de o dependenţă, la fel ca cea de alcool şi cea de narcotice, însă mai puţin vătămătoare pentru sănătate. Deşi, cum să spun … Riscul cancerului pulmonar nu prea este un argument care să demonstreze caracterul inofensiv (după părerea unora) al acestei împătimiri distructive.

Voi aminti în treacăt şi faptul că, potrivit noii clasificări a bolilor, care a intrat în vigoare în anul 1999, dependenţa de tutun este recunoscută în mod oficial ca boală. Iar noi vom adăuga: boală păcătoasă, dat fiind că fumatul este capitulare în faţa poftelor. Bine s-a zis că „cine fumează, dracilor tămâiază”.

Raspunsuri la întrebari

Intrebare: Se cunosc anumite semne indirecte după care putem presupune că un adolescent consumă droguri?

Asemenea semne sunt cunoscute.
Ele pot fi clasificate în câteva grupe.
Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau contractate; ochi înroşiti sau tulburi; vorbire încetinită, incoerentă; pierderea poftei de mâncare, pierderea în greutate sau apetitul exagerat; tusea cronică; proasta coordonare a mişcărilor (clătinare sau poticnire).

Semne comportamentale: excitaţia sau apatia nemotivată; indiferenţa crescândă faţă de toţi şi toate; absenţele prelungite de acasă; absenţe şcolare nemotivate; deteriorarea memoriei şi a atenţiei; insomnia; modificările frecvente şi nejustificate ale dispoziţiei; înrăutăţirea rezultatelor şcolare; cereri repetate de bani; dispariţia din casă a lucrurilor, cărţilor, hainelor, bijuteriilor de valoare; dese convorbiri telefonice cu persoane necunoscute; minciuni; aspect neîngrijit.

Semne clare: urme de injecţii; hârtiuţe şi bancnote răsucite în formă de tubulet, linguriţe ascuţite; capsule, fiole, recipiente metalice; cutii de medicamente cu acţiune sornniferă sau sedativă.

Întrebare: În şcolile Rusiei se introduce programul de educaţie sexuala. Cum se va reflecta această educaţie asupra psihicului copiilor?

În vremea de astăzi numeroşi părinţi, mai ales ortodocşi, sunt alarma ţi de introducerea în şcoli a programelor de educaţie sexuală. Pretutindeni se difuzează reviste, cărţi ilustrate pe această temă. De pe ecranele televizoarelor se revarsă în sufletele copiilor tot felul de netrebnicii. Se creează impresia că mai înainte în Rusia nu se năşteau copii. Sunt profund convins că toată această problemă artificial creată este o uneltire a diavolului. Cineva a hotărât: copiii trebuie familiarizaţi cu orice preţ, cât mai devreme, cu fiziologia relaţiilor sexuale. Subliniez: cu fiziologia. Nu este vorba să se facă din băiat un tată, soţ, ocrotitor de nădejde al familiei, iar din fată – o mamă grijulie şi o soţie credincioasă.

Oare înainte vreme domnişoarele din pensioane sau fetele de la ţară studiau această fiziologie? Şi familiile erau de regulă trainice, cu copii mulţi. Această temă era întotdeauna acoperită de vălul castităţii.
Oponenţii ne acuză că suntem retrograzi – dar retrograzi sunt tocmai ei, luând ca model Sodoma şi Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: să pervertească tineretul şi să scadă natalitatea.
Întregul program de „educaţie sexuală” este orientat spre coruperea copiilor, spre pierderea castităţii şi curăţiei lor. Acest program nu are nimic în comun cu morala creştină.
Cunoştinţele de bază propuse vizează contracepţia, „sexul fără riscuri” ş.a.m.d. Programul nu face altceva decât să împingă tineretul la păcatul curviei.

Se ştie că acest păcat este un păcat de moarte, întrucât duce la pierzare atât sufletul, cât şi trupul omului care îl săvârşcşte, îl lipseşte pe acesta de harul lui Dumnezeu. Lipsindu-se de har, curvarul îşi pierde de regulă şi pacea sufletească. Curvarii sunt foarte nevrotici, au aproape permanent un sentiment de nelinişte. Curvia îl lipseşte pe om de posibilitatea dragostei autentice. De obicei, cei ce păcătuiesc prin curvie nu pot edifica o familie trainică, nu pot educa copii sănătoşi din punct de vedere moral.

Întrebare: Am auzit de o boala numita „sindromul jucatorului”. Povestiţi-mi despre acest sindrom.

În clasificarea psihiatrică contemporană este desemnată o nouă formă nosologică (de boală): sindromul jucătorului. El se dezvoltă la cei împătimiţi de jocurile de noroc (aici intră şi împătimirea de jocurile pe computer, automatele de jocuri ş.a.). Trăsătură sa distinctivă este dependenţa de un joc de noroc. Respectivul joc devine prin-o cipalul scop al vieţii. Pe lângă fenomenele de dezadaptare socială (copiii încetează să mai meargă la şcoală, să-şi facă lecţiile, toate interesele se reduc la joc) devine evidentă lipsa de pace sufletească Cirascibilitate, agresivitate, depresie, insomnie ş.a.). În esenţă, este vorba de o patimă tipică. Această suferinţă este în primul rând de natură duhovnicească, iar tulburările psihice sunt în acest caz numai urmare a păcatului. În cazurile cele mai avansate, medicii recomandă internarea într-un spital de psihiatrie, cu scopul de a-l feri pe suferind de obiectul patimii sale.

Întrebare: Cum influenţează muzica rock psihicul adolescentului?

După cum arată cercetătorii, forţa rock-ului constă în pulsaţiile, ritmurile intermitente, care induc o reacţie biopsihică capabilă să influenţeze funcţionarea diverselor organe ale corpului (în particular este vorba de accelerarea pulsului şi creşterea nivelului de adrenalină, precum şi de excita ţia sexuală).

Dacă, de exemplu, ritmul este de 1,5 bătăi pe secundă şi este însoţit de o puternică accentuare a frecventelor superjoase 05-30 Hz), poate crea la om o stare de puternică excitaţie. În condiţiile unui ritm de două bătăi pe secundă şi ale aceluiaşi domeniu de frecvenţe, ascultătorul cade într-o „transă” dansantă înrudită cu cea narcotică. Formaţiile rock moderne lucrează într-un diapazon de la 80 de mii Hz până la 20 Hz şi chiar mai jos. Intensitatea sunetului ajunge la 120 Db, deşi auzul omenesc este făcut pentru o intensitate medie de 55 Db. Avem de-a face cu o agresare hotărâtă a Întregii personalităţi Au fost cazuri când excesul de frecvenţe Înalte sau joase a traumatizat puternic creierul.

La concertele rock, nu sunt rare contuziile sonore, arsurile sonore, pierderile auzului şi memoriei. Este imposibil să te supui vreme îndelungată acţiunii rock-ului şi să nu fii profund traumatizat psihoemoţional. Se pierde totodată controlul asupra capacităţii de concentrare; slăbeşte în mod semnificativ controlul asupra activităţii mintale şi a voinţei; accesele necontrolate duc la distrugeri şi vandalism, mai ales în adunări mari, unde psihocâmpul gloatei, amplificat de sus-rnenţionatele influenţe ale rock-ului, practic Îl lipseşte pe om de individualitate, îl transformă într-o parte a unei maşini conduse după principii satanice.
După cum vedem, muzica rock poate influenţa în mod distructiv personalitatea omului. Nu întâmplător numeroşi solişti de muzică rock sunt narcomani şi chiar satanişti pe faţă.

Întrebare: Fiul meu poate sta la televizor zile întregi şi spune că în felul acesta se odihneşte. îi face rău lucrul acesta?

Şi încă cum. Televizorul este nociv în mai multe moduri. În primul rând este vorba de nocivitatea inforrnatională. Absorbind otrava care vine prin el, sufletul nu poate să rămână sănătos.

În al doilea rând, în oamenii care petrec mult timp înaintea televizorului se dezvoltă starea de hipnonarcomanie, adică de susceptibilitate crescută la sugestie. Ca urmare, slăbeşte voinţa, scade capacitatea de analiză a situaţiei, are de suferit memoria.

În plus, şederea prelungită produce stază sanguină în organele pelviene, duce la disfuncţii intestinale. Iradierea de la cinescop nu rămâne nici ea lipsită de urmări. Ea atrage după sine, mai ales la copii, diverse tulburări de tip nevrozoid, care se manifestă prin irascibilitate, somn nelinistit slăbire a puterilor fizice şi stare de rău general. Vremea se pierde fără putinţă de Întoar,cere, iar ea este atât de scumpă …

„In Biblie scrie: În casa ta să nu laşi pe mulţi ! Televizorul a „spart” uşile casei noastre: la noi vin şi de la noi pleacă grămezi de oameni, extratereştri, fantome create de visători. Vin fără să bată la uşă şi fără să ceară voie, fără să se intereseze cine este oaspetele şi cine este gazda; vin cowboy şi gangsteri, vin oameni cu care n-arn vrea să avem nimic în comun. Casa a devenit un culoar de trecere o răscruce a multor drumuri” – dintr-o predică a arhim. Rafail Karelin. Aşa încât odihna de care vorbeşte fiul dumneavoastră este doar o iluzie. Încercaţi să-i schimbaţi părerea

Întrebare: Explicaţi termenul „disjuncţie cerebrală minimă”.

Disfuncţiile cerebrale minime se caracterizează prin întârzierea ritmului de dezvoltare a sistemelor funcţionale cerebrale care asigură anumite funcţii psihice superioare, răspunzătoare pentru vorbire, scriere, citire, socotire, precum şi pentru reglarea şi controlul proceselor psihice. La aceşti copii intelectul nu are de suferit, dar ei au însemnate dificultăţi la şcoală şi în adaptarea socială. Actualmente, tratamentul disfuncţiilor cerebrale minime este bine pus la punct.

Întrebare: Spuneţi-mi ceva despre aşa-numita „criză de la trei ani”.

La această vârstă, copilul începe să se considere „priceput şi competent”. În comportamentul lui încep să se manifeste evident negativismul (îi contrazice pe adulţi, nu vrea să facă ce-i spun aceştia), încăpăţânarea, cârtirea. „Fac eu !” – iată lozinca ce nu se depărtează de buzele copilului la această vârstă. Este nevoie de răbdare, inteligenţi, tact şi, fireşte, de rugăciune pentru a ieşi din criză.

Întrebare: Spuneţi-mi despre accenturile de caracter.

Accentuările de caracter înseamnă un grad exagerat de manifestare a anumitor trăsături caracterologice şi a ansamblului acestora. Este vorba de o vulnerabilitate specifică a caracterului. Cel afectat de o asemenea accentuare (de exemplu, înclinarea spre deasa şi nemotivata schimbare de dispoziţie, spre neurastenie, spre excitabilitate, spre isterie) devine sela v al ei. Adeseori accentuările de caracter creează teren pentru conflicte, pentru stări nevrotice. În anumite condiţii, ele se pot transforma în psihopatie. Fundamentul duhovnicesc al acestor accentuări este constituit din vătămarea sufletului de către păcat, din greşeli de educaţie, din obiceiuri dăunătoare.

Întrebare: Ce este „embriopatia alcoolica” ?

Aceasta a fost descrisă detaliat în anul 1973. La noii-născuţi ale căror mame au consumat în mod regulat alcool pe timpul sarcinii s-au pus în evidenţă diverse defecte.

La aceşti copii se pot observa: retard fizic şi mintal (până la idiotism profund), întârzierea dezvoltării sistemului nervos central, tulburări de tonus motor, convulsii, excitabilitate exagerată, fibroză hepatică, tulburări ale organelor sexuale şi multe alte anomalii grave.

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Ma voi folosi aici de un exemplu cât se poate de grăitor, care a fost descris într-o cărticică numită „Când sunt bolnavi copiii”. Autorul ei este medicul şi preotul Alexie Graciov. „Acum doi ani şi jumătate a venit. la mine să se spovedească o fetiţă bolnavă, în vârstă de doisprezece ani, dintr-o casă de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez; privirea anormală, grimasele pe care le făcea tot timpul, întregul ei aspect vorbeau despre „handicapul” său. Şi iată că a început să se spovedească şi să se împărtăşească în fiecare duminică.

După un an a început să simtă necesitatea descoperirii gândurilor (cine se roagă şi se mărturiseşte des ştie ce înseamnă asta). Fata a început să ducă o asemenea viaţă de trezvie duhovnicească cum nici nu bănuiesc oameni care se socot profund credincioşi şi ortodocşi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluteste-ma pe mine, păcâtoasai, să se împotrivească ispitelor drăceşti, să ierte, să rabde totul. De-a lungul a câteva luni, ea a învăţat să citească şi să scrie, au trecut toate semnele debilităţii mintale, pe faţă i s-a întipărit pecetea duhovniciei. În tot ce spunea şi făcea era simţire şi discernământ…’. Acest exemplu nu este izolat.

Odată, după slujbă, am auzit întâmplător istorisirea unei femei despre învierea minunată a fiului ei. Istoria aceasta a avut loc cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă. Fiul femeii cu pricina, fiind internat în spital în stare critică, cu diagnosticul „meningită”, a murit şi a zăcut fără suflare vreme de câteva minute. Eforturile medicilor de a-l reanima n-au fost încununate de succes. Medicul curant a ieşit din sala de reanimare şi, exprimându-şi condoleanţele, a intrat în oficiu. Oricine îşi poate închipui ce simţea în acele clipe mama.

Iată însă ce s-a întâmplat în continuare. Pe coridor a trecut atunci una dintre asistentele medicale. Aceasta era o femeie profund credincioasă, care îl cunoştea pe copilul bolnav, dar nu ştia că tocmai a murit. S-a apropiat de mama îndurerată şi i-a spus lin, dar foarte hotărât: „Rugaţi-vă Născătoarei de Dumnezeu! Rugaţi-o să vă vindece fiul”. Mama mortului, fără să fie o femeie propriu-zis îmbisericită, a căzut în genunchi şi a început să se roage Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În acea clipă, din oficiu a ieşit acelaşi medic de mai înainte. Văzând rugăciunea înfocată a mamei, s-a hotărât să mai facă o injecţie intracardiacă cu adrenalină. Şi … băiatul a înviat. Este viu şi sănătos până în ziua de astăzi. Slavă lui Dumnezeu! Iar mama lui nu şi-a dobândit doar fiul, ci şi credinţă puternică!

Despre suferinţele pruncilor

(dupa Serghei Nilus „Sfintenia sub obroc”)

Dspre aceasta l-a întrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Constantianei Ciprului), zicând:
„Iată, părinte, văd că pătimesc prunci în boli cumplite: ce păcat au făcut aceştia? Cum să înţeleg, de ce-i loveşte Dumnezeu ?”
A răspuns Fericitul:
„Când se înmulţesc păcatele omeneşti şi răutatea oamenilor nu se mai vindecă, Domnul răpeşte la Sine pruncii lor şi trimite asupră-le boli multe şi grele, ca prin aceasta să-i aducă la întreaga înţelepciune pe părinţii lor. Văzând chinurile copiilor lor, care n-au săvârşit păcat, oare aceştia nu se vor înfricoşa şi nu se vor întoarce spre pocăinţă? Oare nu vor striga:

„Vai nouă, păcătoşilor, că pentru fărădelegile noastre se chinuie pruncii fără de răutate 1 Ce va fi, dar, cu noi, ticăloşii, în Ziua cea Înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului?” Şi dacă, văzând aceasta, părinţii nu se vor îndrepta, ci vor rămâne întru păgânătatea de mai înainte, vor fi supuşi unui şi mai groaznic chin, fiindcă au fost pedepsiţi şi nu s-au învăţat minte. Iar copiilor care aici au suferit şi au fost chinuiţi pentru ca părinţii să se întoarcă la pocăinţă, Domnul le va da în schimb cununile nestricăciunii şi cinstiri în veacul vieţii fără de sfârşit”.

„Dar, părinte sfinte”, i-a răspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, „doar în Scriptură scrie că fiecare după faptele sale va primi, dar nu s-a zis că şi pentru păcatele altuia”.

A grăit Fericitul Nifon:
Milostivul Domn vede împietrirea şi ne chibzuinţa inimii omeneşti – căci mulţi, care trăiesc în lume luând asupră-şi osteneli mari de dragul slavei deşarte, cârtesc împotriva lui Dumnezeu şi în întristarea lor cheamă chiar moartea, dar de păcatele lor nu se pocăiesc şi pentru sufletele lor nu se îngrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul îi pedepseşte atât pe copii, cât şi pe părinţi cu felurite necazuri, ca prin suferinţa copiilor să cureţe fărădelegile părinţilor, să-i facă pe părinţi să aducă prinos de pocăinţă şi astfel să le găsească îndreptăţire la Înfricoşata Sa Judecată. Aşadar, să ştii, fiule, că pruncii fără de păcat pătimesc ca, pentru moartea lor cumplită, să primească viaţa nestricăcioasă, iar părinţii lor să se învrednicească pentru pătimirile lor de întreaga înţelepciune a pocăinţei adevărate”.

Despre îndatoririle de familie

(După Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul)

Soţii au a fi părinţi. Copiii sunt unul dintre scopurile căsniciei şi totodată izvor îmbelşugat de bucurii familiale. Ca atare, soţii trebuie să aştepte copiii ca pe un mare dar al lui Dumnezeu şi să se roage pentru această binecuvântare. Soţii fără copii sunt într-adevăr năpăstuiţi, deşi uneori aceasta se întâmplă dintr-o iconomie aparte a lui Dumnezeu. Rugându-se, soţii trebuie să se şi pregătească pentru a fi buni părinţi ai unor buni copii; pentru aceasta, trebuie să păzească înfrânarea conjugală, adică să se înstrăineze cu trezvie de iubirea plăcerilor; să îşi păzească sănătatea, fiindcă ea este moştenire pentru copii: ce bucurie e un copil bolnav? Să păzească cucernicia, fiindcă orice obârşie ar avea sufletele, ele sunt în dependenţă vie de inima părintească, şi caracterul părinţilor se întipăreşte uneori cu foarte multă putere în copii.

Când Dumnezeu vă va dărui odrasla dragă, ea va trebui educată, iar pentru aceasta trebuie să aveţi o anumită îndestulare materială; să vă îngrijiţi de asta dinainte – nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Când Dumnezeu vă va da copil, bucuraţi-vă şi daţi mulţumită că s-a născut om pe lume. Dumnezeu a repetat cea dintâi binecuvântare şi prin voi: deci primiţi copilul ca din mâna lui Dumnezeu, dar tot din această pricină să vă şi grăbiţi a-l sfinţi prin Taine, fiindcă acum îl veţi şi închina slujirii Dumnezeului Celui Adevărat, ai Căruia trebuie să fiţi şi voi, cu tot ce este al vostru. În prunc este un amestec de puteri duhovniceşti şi trupeşti, care sunt gata să primească orice direcţie: puneţi asupra acestui amest.ec pecetea dumnezeiescului Duh ca pe o temelie şi sămânţă a vieţii veşnice. Satana dă buzna din toat.e părţile cu răul său: îngrădiţi copilul cu îngrădirea cea dumnezeiască, prin care put.erile întunericului nu pot pătrunde, apoi, după ce s-a sfinţit prin Taine, păziţi-l ca pe un odor sfânt.: nu jigniţi Duhul harului şi pe îngerul păzitor, care înconjură leagănul, prin necredinţa, neînfrânarea, ne iubirea voastră de pace.

Începe educaţia: cea mai importantă lucrare a părinţilor, foarte anevoioasă şi foarte rodnică, de care atârnă binele familiei, al Bisericii şi al patriei. Aici să arătaţi adevărată dragoste. Părinţi, se poate spune, nu sunteţi voi, întrucât copilul s-a născut în chip pe care voi nu îl înţelegeţi, dar să îl educaţi este treaba voastră. În această lucrare trebuie să luaţi în seamă totul. Şi ce este copilul. Şi ce va fi. Trebuie educat trupul lui, aşa încât să ajungă şi zdravăn, şi vioi, şi sprinten. Nu ajunge să lăsaţi totul în seama naturii; trebuie să acţionaţi şi voi, potrivit unui plan, folosindu-vă de experienţa altora şi de mijloacele pedagogiei sănătoase. Mai mult însă trebuie să vă îngrijiţi de educarea duhului. Un om binecrescut duhovniceşte se va mântui şi fără un trup zdravăn, iar celui lăsat de capul său, trupul zdravăn îi va aduce suferinţă. În această privinţă, trebuie formate mintea, obiceiurile şi cucernicia. Aici este mai mare nevoie de gândire sănătoasă – pe care o deprind oamenii şi fără ajutorul ştiinţei decât de ştiinţă.

Datoria fiecăruia este, oricum, de a-şi învăţa copiii Simbolul de Credinţă, poruncile lui Dumnezeu, rugăciunile: să-l facă să cunoască credinţa creştinească. Nimic nu este atât de eficace în formarea obiceiurilor copilului ca propriul exemplu şi ferirea de relele exemple ale altora. Preîntâmpină răul: sub înrâurirea harului, inima nevinovată se va întări şi predispoziţiile ei bune se vor preface în obiceiuri. Cucernicia ta este cu atât mai necesară pentru întărirea cucerniciei copilului cu cât ea priveşte lucruri nevăzute. Copilul să ia parte la rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară; să meargă cât mai des la biserică; să se împărtăşească cât mai des, după credinţa voastră; să audă mereu la voi discuţii evlavioase. Nu va fi nevoie să vă adresaţi lui în mod special: va asculta şi singur şi va băga la cap.

Părinţii trebuie să-şi dea toată silinţa ca pruncul, atunci când devine conştient, să înţeleagă mai puternic decât orice fa ptul că e creştin. Dar iarăşi zic: principalul este duhul cucerniciei ca atare, care pătrunde în copil şi se atinge de sufletul lui. Credinta, rugăciunea, frica lui Dumnezeu sunt mai presus de orice câştig. Pe acestea să le înrădăcinaţi în el mai întâi de toate. Copilul care a învăţat să citească trebuie ferit de lecturile deşănţate, căci setea de lectură nu face alegere.

Pe măsură ce se dezvoltă, se va vădi la ce este bun copilul. Ca atare, trebuie puse bazele viitoarei lui activităţi temeinice, statornice, pline de siguranţă în domeniul ales; trebuie să fie pregătit pentru lucrarea la care este chemat, ca să poată face treabă serios, să fie legat de ea trup şi suflet şi să se simtă în elementul său făcând-o. Dacă pentru aceasta trebuie sporită purtarea de grijă, sporeşte-o; dacă trebuie adăugate obiecte de studiu, adaugă-le. Nu este de lăudat ideea de a lăsa totul în voia împrejurărilor. Ce-i drept, Domnul rânduieste totul, dar El ne dă de înţeles care e voia Sa prin capacităţile, înclinările şi caracterul nostru. Aveţi datoria să luaţi aminte la aceste indicaţii şi să acţionaţi pe temeiul lor.

Copilul trebuie îndrumat să deprindă buna-cuviinţă în cuvânt, în îmbrăcăminte, în ţinută, în purtare. La tinereţe lucrul acesta e cu atât mai potrivit cu cât atunci e foarte puternică tendinţa de a imita, mai ales exterior, iar obiceiurile împrumutate pot, sta tornicindu-se, să rămână pentru toată viaţa. Buna-cuviinţă pare un lucru neînsemnat, şi totuşi multe îl tulbură pe cel nedeprins cu ea. Această problemă trebuie preîntâmpinată la copil. Dar iarăşi zic: lucrul acesta trebuie lăsat în umbră, ca un adaos, nu trebuie să-l ridicaţi în slăvi şi nici măcar să spuneţi cât este de necesar, ci trebuie să-l deprindeţi pe copil cu el aşa cum l-aţi învăţat să meargă. Acolo unde buna-cuviinţă este acoperită cu laude, ea ia locul altor lucruri, mult mai importante, şi le pune în umbră. Şi este rău când se întâmplă aşa ceva. În plus, am în vedere buna-cuviinţă simplă, modestă, respectuoasă, nu cea la modă, „alunecoasă”, căutată.

Este minunat să înveţe copilul artele: desenul, muzica şi altele, precum şi meşteşugurile femeieşti şi bărbăteşti. Ele aduc o plăcută odihnă şi o bună aşezare duhului. Să nu se uite însă lucrul de căpetenie: zidirea duhului pentru veşnicie. E necesar ca acesta trebuie să definească orientarea artei şi conţinutul ei lăuntric. Trebuie, de altfel, să vă amintiţi că în educaţie contează nu atât materialul, cât capacitatea şi abilitatea de a-l modela. Rezultatul care trebuie obţinut din educaţie în această privinţă este hărnicia: iubirea de osteneală şi ura faţă de lenevie, iubirea de ordine, de a face totul la timpul şi la locul potrivit, fără împrăştiere şi fără amânări, împlinind conştiincios ceea ce se cere. Aceasta este preafericita dispoziţie sufletească ce asigură pentru toată viaţa nu numai fericirea exterioară, ci şi cucernicia lăuntrică. Şi totuşi, nu trebuie uitat că aceste dispoziţii sufleteşti alcătuiesc doar bunătatea exterioară, pe când cea lăuntrică stă în duhul cucerniciei creştineşti.

In fine, o dată educat, copilul trebuie aranjat: fiica trebuie măritată cuviincios, fiului trebuie să i se găsească un loc potrivit, să fie introdus în acea rânduială de viaţă pentru care a fost pregătit. Aici principalul este ca ei să poată trăi după aceea fără lipsuri şi să poată lucra cu spor. Se va ţine cont şi de dorinţa copiilor în privinţa viitoarei meserii, dar nu trebuie luate în seamă capriciile celor smintiţi de aparenţele exterioare, ci trebuie făcut ceea ce chibzuinţei înţelepte se arată temeinic şi folositor. Rău fac părinţii care îşi lasă copiii să aleagă de capul lor în această problemă importantă. De altfel, şi după aranjarea copiilor aceştia nu trebuie uitaţi, ci supravegheaţi, povăţuiţi, îndruma ţi, învăţaţi minte. Dreptul, dar şi datoria părinţilor este să nu se depărteze de ei până la moarte.

Acum oamenii văd altfel lucrurile acestea – dar nu toate rânduielile noi sunt şi legiuite. În educarea copiilor, îndrumătorul este dragostea. Ea prevede orice şi pentru orice găseşte metoda potrivită – dar e nevoie ca această dragoste să fie adevărată, trezvitoare, înţeleaptă, nu pătimaşă şi indulgentă. Acest ultim fel de dragoste este prea miloasă, prea iertătoare şi îngăduitoare. Îngăduinţă trebuie să existe, dar cu înţelepciune, iar acolo unde ea se învecinează cu indulgenţa inconştientă, trebuie privită cu asprime. Mai bine să se dea precumpănire severităţii decât indulgenţei, fiindcă aceasta din urmă lasă răul tot mai nedezrădăcinat pe zi ce trece şi lasă primejdia să crească, iar severitatea îl retează o dată pentru totdeauna sau cel puţin pentru multă vreme. Iată de ce câteodată este neapărată nevoie ca educatorul să fie un străin. Acolo unde dragostea se abate de la adevăr, deseori, aproape întotdeauna, ea cade prin îrnpătimire în nedreptate faţă de copii: pe unii îi iubeşte, pe alţii nu, sau tatăl îi iubeşte pe unii, mama pe alţii. Această nedreptate răpeşte atât celui iubit, cât şi celui neiubit respectul faţă de părinţi şi seamănă între copii, de la o vârstă fragedă, o anumită antipatie, care, după împrejurări, se poate preschimba în ură de moarte. Ce fel de educaţie este asta?

În fine, nu trebuie uitat un mijloc de corecţie smeritor şi foarte eficace: pedeapsa trupească. Sufletul se modelează prin trup. Există răutăţi care nu pot fi alunga te din suflet fără rănirea trupului. Ca atare, bătăile sunt folositoare şi celor mari, darmite celor mici. Cel ce iubeşte pe fiul său, îndeseşte rănile lui, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (30, 1) – dar, se înţelege de la sine, că la atare mijloc trebuie recurs doar când este într-adevăr nevoie.

Sfinţii Părinţi despre patimi şi virtuţi

Ura vine din pomenirea răului, pomenirea răului – din trufie, trufia – din slava deşartă, slava deşartă – din necredinţă, necredinţa din împietrirea inimii, împietrirea inimii – din nelucrare, nelucrarea – din lenevire, lenevirea – din trândăvire, trândăvirea – din nerăbdare, nerăbdarea – din iubirea de sine.

Rugăciunea depinde de dragoste, dragostea – de bucurie, bucuria – de blândeţe, blândeţea – de smerenie, smerenia – de slujire, slujirea – de nădejde, nădejdea – de credinţă, credinţa – de ascultare, ascultarea – de simplitate.
Cuviosul Macarie cel Mare

Domnul împlineşte neajunsurile faptelor noastre bune fie prin boli, fie prin necazuri.
Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului

Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi mai presus de puterea noastră. Într-un vas de cristal sau sticlă meşterul loveşte uşurel, ca să nu se spargă, iar într-unul de argint sau de aramă loveşte cu putere: în acelaşi chip, Dumnezeu îngăduie să vină asupra celor neputincioşi ispite uşoare, iar împotriva celor tari ispite grele.
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk

Trebuie să ne străduim în tot chipul a păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazuri, ci a le suferi cu seninătate, ca şi cum nu ne-ar atinge pe noi. O astfel de călire poate aduce inimii noastre tihnă şi o poate face locaş al Duhului Celui Sfânt.

Dacă ai şti ce bucurie aşteaptă sufletul dreptului în ceruri, ai lua hotărârea de a răbda cu recunoştinţă în timpul vieţii pământeşti necazurile, prigoanele şi clevetirea. Dacă însăşi chilia noastră ar fi plină de viermi şi dacă aceştia ne-ar roade trupul în toată această viaţă trecătoare, cu toată dorirea ar trebui să ne învoim la asta, ca să nu ne lipsim de bucuria cea cerească, pe care a gătit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc.
Cuviosul Serafim din Sarov

În sine, pedeapsa nu-l vindecă pe om de păcătoşenia lui; omul poate să sufere foarte mult, dar dacă aceste pătimiri, trimise pentru a-l pune la încercare, stârnesc în el răutatea şi încrâncenarea, dacă nu se va smeri si nu le va suferi cu răbdare, cu supunere, dând mulţumită lui Dumnezeu pentru ele, care alcătuiesc singurul mijloc ce-l poate aduce în fericitele locaşuri, ci va da frâu liber în sine mâniei, enervării, urii faţă de tot ce îl înconjoară, rostind cuvinte de deznădejde, poate chiar de blestem, împotriva pricinilor care stârnesc deznădejdea lui, nu va face altceva decât să îşi sporească păcătoşenia, adăugând la păcatele vechi, nerăscumpărate prin suferinţele acestea, unul dintre păcatele cele mai cumplite: împotrivirea faţă de voia Lui cea sfântă.
Macarie, mitropolit al Moscovei

Întristarea pentru păcate lipsită de măsură, care ajunge la deznădejde, este respinsă de învăţătura Sfinţilor Părinţi. Această întristare trebuie ,.diluată” prin nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu: trebuie să ne întristăm şi totodată să nădăjduim – să ne întristăm, fiindcă prin păcatele noastre îl mâniem pe Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu, şi să nădăjduim, fiindcă avem Doctor Atotputernic pentru păcatele noastre, pe Domnul Iisus Hristos, Ce Şi-a vărsat sângele pentru noi.

Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei, nu trebuie să fim pripiţi.
Cuviosul Ambrozie de la Optina

Unde este idealul adevărat, care să cuprindă întreaga natură a omului, în toată deplinătatea şi nesfârşită ei dezvoltare, care să fie apropiat de toţi şi accesibil pentru toţi, lesne de cunoscut, care să dea celui slab puţin, celui puternic mult, care să fie vrednic de dragoste, să îi atragă pe toţi la sine şi să îi mulţumească pe toţi? Există un singur ideal de acest fel – Dumnezeul creştin: „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este … ”

Arătaţi, dacă puteţi, o cerinţă de ordinul cel mai înalt a naturii care să nu fie satisfăcută în Hristos; imaginaţi-vă, dacă puteţi, o desăvârşire din cele mai înalte care să nu fie în El. El este însuşi adevărul, dragostea, bunătatea, curăţia, dreptatea, lipsa de egoism, abnegaţia, hărnicia, răbdarea, bărbăţia. dar cine va număra toate desăvârşirile Lui? S-ar putea să nu ne convină doar faptul că în El nu este nimic potrivit cu duhul acestui veac, în El nu sunt patimi, fapt cu care am putea să ne îndreptăţim, şi că El nu este indulgent cu patimile, că fărădelege nu a făcut, „nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” Is. 53, 9).

La El îşi duc, înaintea Lui îşi pun părinţii creştini copiii în sfânta şcoală care se numeşte Biserică. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale dezvoltării omeneşti.

La început, educaţia se face prin simţuri, prin intermediul impresiilor. În linii mari, omul cunoaşte şi începe să iubească frumuseţile naturii înainte de orice ştiinţă, prin intermediul simplei contemplaţii şi a experienţelor copilăriei: în Biserică se dobândesc primele idei despre Dumnezeu, cele mai timpurii şi cele mai însemnate concepţii din viaţa omului, prin contemplarea imaginilor, a faptelor, a simbolurilor care arată spre lumea duhovnicească.

Mama, obiect al întregii iubiri şi gingăşii a copilului, stă cu o expresie evlavioasă întipărită pe faţă şi se roagă înaintea icoanei Mântuitorului; copilul se uită ba la ea, ba la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi privitoare la însemnătatea acestui fapt. Iată cea dintâi lecţie, lecţie tăcută, de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Copilul în biserică: podoaba bisericii, luminarea ei, strălucitoarele odăjdii ale sfinţiţi lor slujitori, cântarea şi tăcuta stare înaintea lui Dumnezeu a celor ce roagă întorşi spre altar, sfintele gesturi liturgice, lipsa obiectelor vieţii obişnuite, interzicerea gesturilor necuviincioase, cerinţa atenţiei faţă de ceva preaînalt şi aparte: acestea toate sunt lecţii de evlavie înaintea lui Dumnezeu, pe care nu le va înlocui nici un discurs, cât de elocvent, al profesorului de religie.

În aceste lecţii nu poate fi distinsă clipa când în copii începe să apară înţelegerea a ceea ce se citeşte şi se cântă în biserică; ştim doar că L-am îndrăgit pe Mântuitorul nostru cu mult înaintea lecţiilor de religie, fiindcă am auzit adeseori istorisiri despre El, ne-am rugat mult Lui, am sărutat Evanghelia Lui, am plâns pentru El citindu-I pătirnirile şi ne-am bucurat din toată inima sărbătorind luminata Înviere.
De acest belşug al înrâuririlor harice şi al însuşi harului dumnezeiesc îşi lipsesc părinţii odraslele atunci când nu le duc la biserică din pruncie şi nu le împărtăşesc cu Sfintele Taine din motivul deşert că pruncul nu înţelege nimic, de parcă numai raţiunea analitică este canalul tuturor înrâuririlor ce acţionează asupra dezvoltării omului! În biserică este educat simţământul religios, principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pierderea acestei perioade şi a acestui mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După aceea, copilul îşi va însuşi conceptele abstracte, va repeta lecţiile pe dinafară, dar inima, pe care au pus deja stăpânire alte impresii şi înclinări, va fi insensibilă, surdă la impresiile duhovniceşti.
Arhiepiscopul Ambrozie (Kliucearev)

Omul supus enervării, care respiră răutate, simte foarte limpede în pieptul său prezenţa unei puteri duşmănoase, rele; aceasta pricinuieşte în inimă o lucrare cu totul potrivnică prezenţei Mântuitorului, pe care Acesta o descrie astfel: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). În condiţiile unei asemenea prezenţe te simţi cumplit de rău, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Sfântul Ioan din Kronstadt

Nu cârti, copilaş, nu trebuie: dacă Domnul te-ar fi uitat sau dacă n-ar fi milostiv faţă de tine, nici n-ai mai fi în viaţă – atâta doar că nu vezi milele Lui, fiindcă vrei să fie ca tine şi te rogi să fie ca tine, dar Domnul ştie ce ţi-e mai bine şi mai de folos. Fireşte, roagă-te totdeauna pentru izbăvirea ta de necazuri şi de păcatele tale, dar la sfârşitul rugăciunii adaugă totdeauna, spune-I Domnului: „Însă fie voia Ta, Doamne”.
Stareţul Alexie din mănăstirea Zosimova

Sufletul poate să încapă harul lui Dumnezeu doar în măsura în care încape şi răbdarea necazurilor.
Stareţul Alexandru din schitul Ghetsimani

Slava lui Dumnezeu !

Read Full Post »

Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupeşti. Aceste pricini le vom cerceta cu de-amănuntul în următorul capitol. Însă cea mai importantă, după părerea noastră, este necredinţa în Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mică importanţă.

Vorbind despre necredinţa în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic (cu el îndeobşte nu ne ocupăm în această lucrare), ci ateismul practic ori puţina credinţă a credincioşilor creştini ortodocşi. Ar putea să sune straniu, însă această necredinţă din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt: indiferenţa faţă de Dumnezeu, absenţa simţământului religios, îndoiala în credinţă, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea faţă de viaţa de dincolo, faţă de înfricoşătoarea Judecată, de raiul cel veşnic şi de veşnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credinţă care se clatină, despre o nădejde slabă şi despre o dragoste care s-a răcit. Iar fără o credinţă înflăcărată, fără nădejde şi dragoste către Creatorul său, omul nu are râvnă, nici forţe spre a lupta cu patimile trupeşti ce clocotesc întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile trupeşti. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui o a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o credinţă puternică şi frică de Dumnezeu în inima noastră?

În anumite epoci, când credinţa a fost înfloritoare, morala a fost la un nivel foarte înalt. Îndată ce credinţa s-a micşorat, a decăzut şi viaţa morală. Revenirea la necredinţa neamurilor păgâne antice a adus lumea contemporană în pragul descompunerii morale. Când nu există idealuri înalte, oamenii încep să pună în locul acestora instinctele lor cele mai josnice. Aşa a fost şi în trecut, aşa se întâmplă şi astăzi. Istoria, în mod obiectiv, dă mărturie în acest sens.

Creştinătatea a propus ca ideal veşnic pentru om asemănarea lui cu Dumnezeu. Prin învăţătura şi prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, şi după El şi Sfinţii Apostoli, au dat un imbold firii decăzute a omului spre o înaltă viaţă de curăţie. Sfântul Apostol Pavel scrie: Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune (Tit 2,11-14). Marele Apostol al neamurilor a povăţuit atât pe cei în vârstă, cât şi pe tineri la curăţie (Tit 2, 2, 5; 1 Tim. 2, 3, 15). El însuşi practicând curăţia în cea mai înaltă formă a ei, a cerut de la alţii ca să-i urmeze această purtare (1 Cor. 7, 7-8).

După învăţătura cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, niciun om, fără ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însuşi, nu este în stare să-şi biruie patima desfrânării, nici să izgonească de la sine neîncetatele năvăliri ale demonilor desfrâului. Numai înarmat cu credinţă şi har, cu nădejde şi dra-

goste de Dumnezeu, el poate să lupte cu vicleanul cel ispititor. Neavând însă întrarmare dumnezeiască, acesta nu va putea nici măcar să lupte, dar să-şi biruiască duhurile desfrânării. Căci cel ce nu crede în existenta lui Dumnezeu şi nu se teme de ceeace va răspunde înaintea Lui, în numele cui se va strădui să dobândească vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului omenesc păcătos şi desfrânat şi care nu este dorită nici de către trupul înclinat către păcat?

„Omul a fost creat cu aceste înclinări trupeşti! – spune lumea, Prin urmare, el are dreptul să le folosească aşa cum doreşte, Cum are dreptul să mănânce, dându-i-se lui în acest scop gura, stomac, sistem digestiv, aşa are si dreptul la orice manifestare trupeasca, caci acest fapt îi este dat prin natura lui”.

Oare sunt adevărate astfel de raţionamente? – Nu! Şi iată de ce:

1. Hrana este absolut necesară existenţei omeneşti, în timp ce înclinatiile trupeşti, aşa cum se vede din pilda sfinţilor feciorelnici, nu sunt conditii necesare pentru existenta noastră .

2. Scopul hranei este  mentinerea vieţii, iar simţirile gusturilor sunt doar manifestări însoţitoare în plan secund, nesubzistând doar în ele însele. Însă scopul înclinaţiilor trupeşti este perpetuarea neamului omenesc, astfel că desfătările care le însoţesc nu sunt un scop, ci manifestări secundare. Dacă manifestările gusturilor ce însoţesc hrana devin scop în sine, aceasta se preface pentru om din binecuvântare în blestem – în plăcerea pântecelui, în îmbuibare şi în beţie, urmate de tulburare şi de greaţă, iar după aceasta, de mai grele chinuri. Astfel, hrana, în loc să fie dătătoare de puteri, devine pricinuitoare de boală şi de alte neputinţe. Tot astfel şi îndulcirea de patimi, dacă se preface în scop în sine, va aduce multe chinuri omului. 3. Prin chinurile care urmează îmbuibării de hrană şi beţiei, în bolile de stomac, este nevoie de dietă. Pentru oamenii bolnavi din pricina păcatului, este nevoie, de asemenea, de dietă şi de cumpătare în viaţa trupească. Necumpătarea de orice fel conduce către stricăciune şi spre un deznodământ uşor de prevăzut. Toate acestea, atât de lămurite pentru cel înţelept, sunt din păcate destul de neclare pentru cei iubitori de trup, care au uitat pe Dumnezeu. Oricât ai dori să le demonstrezi lor prin multe şi felurite dovezi, nimic nu-i va convinge, pentru că ei au pierdut pe Dumnezeu ca Ajutător întru bine şi au aflat trupul lor ca aliat şi îndemnător către rău.
Observăm că, chiar şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, pentru cei ce năzuiesc către o viaţă duhovnicească, neîmpăcatul trup omenesc este o foarte mare problemă şi că fără ajutorul Cerului, nimeni nu a reuşit să o rezolve. Atunci cum va putea să reuşească întru aceasta cel necredincios? EI nici nu face experienţa unui asemenea lucru, ci, dimpotrivă, alege calea cea mai uşoară, ~ neîmpotrivirii şi a plăcerii de sine. Insă din această plăcere de sine ce se naşte? Moartea duhovnicească, venită înaintea celei trupeşti. Cei ce trăiesc în desfrânare şi în băutură sunt ruine vrednice de plâns încă de la vârsta tinereţii. Ei par bătrâni, cu mult înainte de a îmbătrâni. Trupurile le tremură, deoarece în nebunia patimilor lor nu au tremurat de frică înaintea lui Dumnezeu. Ei se ofilesc mai înainte de vreme şi chiar dacă au avut multe însuşiri bune, repede îşi pierd darurile lor.

Şi cei mai înţelepţi dintre aceştia, cuprinşi de boli ruşinoase, şi-au încheiat jalnica lor viaţă în ospicii. Şi care va fi partea lor de după moarte? Te cutremuri la un asemenea gând.

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din duh va secera viaţă veşnică (Gal. 6, 7-8).

Cât de diferită este priveliştea pe care ne-o înfăţişează creştinii care cred sincer şi năzuiesc către o viaţă de curăţie! Pe cât de strânsă este relaţia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor sunt ei. Sfinţii, curăţindu-şi inima lor, ne sunt vrednică pildă despre cum poate să se transforme omul păcătos, care s-a unit cu Dumnezeu şi s-a îmbrăcat cu toată armura lui.

Sfântul Ioan Teologul, având în vedere această unire cu Dumnezeu a primilor creştini, a lăudat nu numai pe cei vârstnici, ci şi pe cei tineri dintre aceştia pentru biruinţa lor asupra diavolilor desfrânării. Şi cât este de minunat că tocmai vârsta tinereţii, la care păcatul desfrânării este cel mai prezent, Apostolul o dă ca pildă de dobândire şi de înfăptuire a curăţiei cu ajutorul lui Dumnezeu! Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari, şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean (1 Ioan 2,14). Din context reiese limpede că aceşti tineri creştini au biruit pe cel rău nu prin propriile lor puteri, ci cu ajutorul Harului primit întru ei să dăinuiască prin cuvântul lui Dumnezeu, în care aceştia permanent au fost povăţuiţi. Altfel nu este cu putinţă pentru vreun om, mai ales în anii tinereţii, lipsit de ajutorul Harului, să iasă la liman cu poftele ce răsar permanent în trupul său şi cu demonii desfrânării care clocotesc asupra lui.

Patima trupească născută în om se vădeşte aproape la fiecare încă de la o vârstă fragedă. E cunoscut că până şi copiii simt câteodată înclina tii trupeşti. Să nu mai vorbim însă de vârsta tinereţii, în care ele se manifestă cu multă aprindere. Cum vor fi tinute în frâu aceste instincte nestăvilite, fără credinţă în Dumnezeu, fără frică de Dumnezeu, fără nădejdea în ajutorul dumnezeiesc, fără dragostea de Dumnezeu? Istoria creştinătăţii cunoaşte perioade întregi când, la creştinii tineri, crescuţi în credinţă şi în evlavie, curăţia a înflorit şi pe chipul lor, şi în inima lor. Şi cât era de plăcut atunci să vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai curăţiei, şi fecioare care nu se sluţeau cu vopsea artificială, cum îşi mânjesc feţele şi ochii astăzi tinerele femei moderne, ci se înfrumusetau cu fireasca şi fermecătoarea culoare a castităţîi!

Cununa curăţiei este cea mai minunată podoabă a celui tânăr. Cel ce se înfrânează la vârsta tinereţii, lesne se va lupta cu pornirile lui trupeşti şi la maturitate. Astfel, pentru paza curăţiei de la vârsta tinereţii, i se va da lui bătrâneţe luminoasă. Şi ceea ce este mai de laudă, la înfricoşătoarea Judecată el va sta de-a dreapta Mântuitorului, în haina cea albă a curăţiei, ca să cânte împreună cu cei ce au biruit păcatul şi care poartă în mâini ramuri de finic, minunată cântare: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul! (Apoc. 7, 10).

Dacă nu se deprinde omul cu curăţia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate să dobândească aplecare către ea după ce a experimentat desfătările cele îmbolditoare ale patimilor desfrânării. Lupta pentru curăţie este mai uşoară pentru cel curat decât pentru cel întinat. Până nu a gustat dintr-o anumită mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearcă o dorinţă prea mare să o guste. „Aşa şi trupurile curate: primesc din necunoaşterea patimii desfrânării mare uşurare în lupta împotriva desfrânării” – spune Sfântul Ioan Scărarul.

Ce ne ajută cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânării? Credinţa în Dumnezeu, frica de El şi căutarea. stăruitoare a ajutorului dumnezeiesc. Virtuţile nu se câştigă doar cu puterile omeneşti. Acest lucru este valabil mai cu seamă în privinţa curăţiei. Sfântul Ioan Scărarul pe bună dreptate subliniază: „Nimeni dintre cei înţelepţiţi în păzirea curăţiei nu a putut să se socotească pe el însuşi la această dobândire. Pentru că nu este în puterea noastră să ne biruim propria fire. Acolo unde firea poate fi biruită, se simte prezenţa Aceluia Care se află mai sus de fire”.

„Într-adevăr – scrie Sfântul Ioan Cassian -, dacă orice reuşită în virtute este o lucrare a harului Domnului şi dacă înfrângere a oricărei patimi este o biruintă a Lui, atunci, înaintea a toată virtutea – dobândirea curăţiei şi înfrângerea patimii poftei – este cu precădere binecuvântare şi dar … Să nu simţi înţepătură în trup este, într-o anumită măsură, acelaşi lucru ca şi cum ai ieşi din trup, în trup fiind … Nu este cu putinţă pentru om să zboare cu propriile lui aripi până la o aşa de înaltă desăvârşire cerească, dacă harul lui Dumnezeu nu îi dă lui daruI curăţiei şi nu îl scoate din întinare. Prin nicio altă virtute oamenii trupeşti nu se aseamănă într-atâta cu îngerii … ca prin dobândire a harului curăţiei, prin care ei, încă din timpul vieţii lor pământeşti, au, după Apostol, cetate în ceruri (Filip. 3, 20) şi încă aici, în trup pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost făgăduit sfinţilor în viaţa viitoare, după ieşirea din trupul pieritor „.

Unii oameni, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, dar neliniştiţi din pricina tineretului de astăzi, afundat în desfrânare, recomandă ca ieşire din această stare sportul, jocurile, tehnica, preocupările artistice, literatura, ştiinţa şi altele. Se vădeşte însă că nimic din toate acestea nu poate fi în stare să oprească nestăpânitul clocot al patimilor desfrânării. Dimpotrivă, ele din ce în ce mai mult se înteţese. Realitatea ne arată că, îndată ce te-ai rupt câtuşi de puţin de credinţa în Dumnezeu, te-ai îndepărtat de singurul sprijin al virtuţii. Cel Ce ne dă armură pentru biruinţa în lupta cu necuratele patimi este Dumnezeu. Fără această întrarmare, nimeni nu a putut să stea împotriva răutăţilor diavoieşti (Efes. 6, 11).

Ca urmare, dacă doreşti să biruieşti, îmbracă armura dumnezeiască! Iar aceasta constă, după Sfântul Apostol Pavel, în pavăza credinţei şi în sabia duhovnicească, care este. cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 6, 14-17). Fără pavăza credinţei, tu eşti fără apărare şi jalnic în toată mândria şi înfumurarea ta. Demonii desfrâului se ridică asupra ta. Trupul te asupreşte. Mintea ţi se pierde, conştiinţa amuţeşte, sfaturile cele minunate pălesc în conştiinţă. Nimeni nu poate să te ajute. Rămâi singur, cu patima ta, care te atrage doar spre trupul ce te războieşte. Cine să te tragă înapoi din faţa prăpastiei deschise înaintea ta? Dacă ai credinţă în Dumnezeu, această credinţă, precum fulgerul, într-o clipă îţi va lumina conştiinţa ta. Dacă ai frica de Dumnezeu, o astfel de frică, precum un tunet, va cutremura duhul tău. Tu vei lua aminte, îţi vei veni în sine, te vei trezi … Şi astfel te vei mântui din ghearele diavolului desfrânării!

Read Full Post »

Cât de îngust la minte este omul acela care, văzând cum casa lui stă gata să se prăbuşească, în loc s-o repare şi să-i pună proptele, face curăţenie prin curte! Cât de nechibzuit este şi acela care are trupul bolnav şi, în loc să se îngrijească de vindecarea lui, stă şi tese veşminte scumpe ca să-l împodobească!

În chip asemănător facem şi noi cu sufletul nostru, În vreme ce a fost cuprins de patimi, în vreme ce este chinuit de mânie, slavă deşartă, dorinţe ruşinoase şi atâtea alte răutăţi, nu ne îngrijim de tămăduirea lui, Dar pentru ce ne îngrijim? Pentru traiul bun şi pentru împodobirea trupului,

Dacă un urs scapă de la grădina zoologică şi umblă liber prin oraş, ne vom închide în casele noastre, ca să nu ne întâlnim cu această fiară, care ne va sfâşia cu ghearele ei, Iar acum, când sufletul nostru este sfâşiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne interesează,

Fiarele, pentru siguranţa cetăţenilor, le închidem în cuşti de fier şi le păzim în locuri mărginaşe, departe de Senat, de Tribunal sau de Palat în sufletul nostru, unde există un alt senat, un alt tribunal şi un alt palat, lăsăm fiarele închipuite ale patimilor noastre să urce până la tronul împărătesc, adică mintea, şi s-o tulbure cu urletele lor.

Patimile sunt cauzele tulburării lumii noastre lăuntrice. Patimile fac ca sufletele noastre să semene cu nişte cetăţi care înfruntă asediile barbarilor. Patimile aduc în mintea şi în cugetele noastre tulburare, cum se întâmplă atunci când un şarpe intră întru-un cuib plin cu puişori şi aceştia ţopăie dintr-un colţ în altul ciripind cu groază.

De aceea, rogu-vă, să legăm fiarele, sau să le înăbuşim, să le înjunghiem, să le omorâm. Să nimicim orice patimă care se află înlăuntrul nostru cu sabia Duhului.

Fiarele, când sunt bine hrănite şi puternice, nu pot fi învinse. însă când sunt înfometate şi slăbite, sălbăticia lor se micşorează şi puterea lor scade. Atunci se poate cineva lupta cu ele şi le poate nimici lesne. La fel se întâmplă şi cu patimile. Cel care le slăbeşte, le supune cugetului. Şi dimpotrivă, cel care le hrăneşte bine, greu se poate lupta cu ele. In felul acesta ajunge să fie biruit de ele şi să devină rob al lor, rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei primul om a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care l-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de inger.

Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nimic nu ne dă atât de mult focului iadului, cât patima tiranică a mândriei şi a slavei deşarte. Când acestea există în noi suntem pângăriţi, chiar dacă avem alte virtuţi, ca neprihănirea, postnl, milostenia sau rugăciunea. Căci, cum spune Scriptura, „tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu” (Proverbe 16, 5).

Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, dar şi mândria, cu mult mai mnlt decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, are însă ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.

Slava pământească şi faima lumească sunt trecătoare. Nu se deosebesc cu nimic de piesele de teatru, care se termină în câteva ore, şi de florile de primăvară, care se ofilesc în câteva zile. Adevărat, ce este mai zadarnic şi deşert decât cinstirea lumească? Care este rodul ei? Care este folosul ei? La ce rezultat trebuincios ajunge? Şi măcar de-ar fi fost doar acest rău! Căci nu numai că nu aduce nici un câştig, dar provoacă şi mare vătămare.

Cel ce se supune mândriei, acestei stăpâne severe şi urâte la chip, suferă şi se întristează neîncetat. Da, este într-adevăr stăpână severă cu supuşii ei. Şi cu cât mai mult aceştia o linguşesc, cu atât îşi ridică capul şi îi chinuie. Din contră, oamenilor care o alungă şi o nesocotesc nu le poate face nimic.

Pe scurt, mândria este mai rea decât toate fiarele şi decât orice tiran. Pentru că fiarele şi tiranii, cu vorbă bună şi cu grijă, de multe ori se îmblânzesc, pe când aceasta, cu cât îi cântăm în strună cu atât se sălbăticeşte. Şi dacă găseşte pe cineva care să-i facă toate poftele, nu şovăie să-l împingă chiar şi la crimă.

Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, deznădejdea. Îi spun fiica ei pentru că aceasta o naşte, după ce creşte şi se înrădăcinează bine în om. Iar deznădejdea, când se naşte, conduce sufletul la distrugere totală.

Aşadar cum putem birui aceste patimi înfricoşătoare, mândria şi slava deşartă? Dacă în locul unei slave punem o slavă mai mare. Deseori nesocot m o bogăţie când ne aflăm în faţa unei alte bogăţii. Nesocotim chiar şi viaţa noastră, când ne dăm seama că există o alta, superioară. Aşa se întâmplă şi cu slava. Vom nesocoti cu totul slava lumii acesteia, când vom observa că există o alta, cu mult mai mare, slava cerească.

Slava lumească are numai nume şi strălucire, dar nu are conţinut şi durată în timp. Este goală şi trecătoare. Slava cerească, însă, este adevărată şi nestricăcioasă. Laudele nu sunt pen tru om, ci pentru îngeri, arhangheli şi pentru Stăpânul Hristos.

Deci dacă-ţi întorci privirea spre ceata aceea sfântă din ceruri, dacă socoteşti laudele care există acolo, dacă te gândeşti la cununile lor, nicicând nu te vor putea scoate din minţi laudele şi cununile care există aici pe pământ. Dacă te bucuri de ele, nu le vei considera importante, iar dacă-ţi lipsesc, nu le vei căuta.

Spune-mi, de ce nu poţi învinge ispita slavei, pe când alţi oameni pot? Nu cumva aceia nu au acelaşi suflet, acelaşi trup, aceeaşi viaţă? Gândeşte-te la Dumnezeu. Cugetă la slava cerului. Compar-o cu cea de pe pământ şi o vei nesocoti degrabă pe aceasta din urmă.

Ţi-e sete de cinstire? Ei, atunci să-ţi fie sete de cea adevărată. Ce cinstire este aceasta, care se transformă adesea în necinstire? Ce cinstire este aceasta care piere atât de repede? Ce cinstire este aceasta, dată de oamenii muritori? Adevărata cinstire şi unica slavă provin doar de la Dumnezeu. Dacă doreşti din tot sufletul slava lui Dumnezeu, vei nesocoti slava de pe pământ, considerând-o neimportantă. Însă dacă nu eşti atras de slava dumnezeiască, nu vei putea niciodată să înţelegi cât de ieftină şi batjocoritoare este slava pământească. Adică vei păţi ca bărbatul care se îndrăgosteşte de o femeie rea: nu-i poate vedea răutatea, căci patima dragostei îi întunecă mintea şi-llipseşte de judecată.

Dar ia daţi-mi o definiţie a slavei! Ce este, aşadar, slava? Este, va spune cineva, faptul de a fi admirat de toţi. Şi cum te vor admira, pe drept sau pe nedrept? Pe nedrept? Atunci nu e vorba de admiraţie, ci de linguşire şi batjocură. Pe drept? Dar asta e cu neputinţă, pentru că oamenii judecă părtinitor. Sunt inf1uenţaţi de patimile lor şi-i admiră pe cei care slujesc dorinţelor lor. Şi dacă vă îndoiţi, priviţi-i pe cei care-şi cheltuie banii şi le umplu de bani pe femeile desfrânate, pe lăutari şi pe dansatori.

Cel care caută laudele nu este om liber. Pentru că nu face ceea ce-i place lui, ci ceea ce place altora. Astfel, slava deşartă nu va întârzia să-I scoată de pe drumul virtuţii.

Ce să vă sfătuiesc în legătură cu asta? Ce altceva decât să-L aveţi mereu în minte pe Dumnezeu, să faceţi voia Lui şi să nu daţi importanţă lucrurilor şi părerilor omeneşti. Dacă umblaţi după lauda oamenilor, veţi pierde şi rugăciunea şi postul şi milostenia şi toată bogăţia voastră duhovnicească. Vreţi să păstraţi aceste bunătăţi? Plecaţi departe de patima slavei deşarte. Să cereti mereu sfatul lui Dumnezeu, lauda lui Dumnezeu, încuviinţarea lui Dumnezeu. În felul acesta veţi trăi o viaţă părnântească plăcută Lui şi vă veţi învrednici să vă desfătaţi de bunătăţile viitoare împreună cu toţi prietenii Domnului.

Altă mare patimă este cea a desfrânării.     Desfrânarea duce deseori şi la patima adulterului. Ascultaţi ce trebuie să facem, ca să tăiem rădăcinile răului.

Cu toţii ştim că la tineri pofta trupească este puternică şi stăruitoare. Aşadar dacă sunteţi părinţi, înainte de vremea căsătoriei să-i înfrânaţi pe copiii voştri cu poveţe, cu făgăduieli, cu frică, cu orice mijloc posibil. Şi atunci când vor creşte, să nu amânaţi căsătoria lor. Nu lăsaţi anii să treacă. Chiar şi înainte ca fiul vostru să meargă în armată, chiar şi înainte de a se împlini profesional, îngrijiţi-vă să se însoare. Căci atunci când ştie că nu va întârzia să se afle împreună cu mireasa lui, flacăra trupului se va potoli. Însă dacă vede că voi faceţi ca nunta să întârzie, aşteptând să strângă bani, va deznădăjdui şi va aluneca în desfrâu.

Of, banii ăştia! Pe nimeni nu interesează despre cum va dobând i copilu l cuminţenie, înţelepciune, cumpătare, bunătate, virtute. Toţi aleargă cu furie după bogăţii şi averi. Aurul Il dă la o parte pe Hristos …

Să vă îngrijiţi, rogu-vă, mai întâi de sufletele copiilor voştri. Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea şi cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea î!l viaţa lor de obşte armonie, pace şi înţelegere.

Insă dacă tânărul înainte de căsătoria lui a obişnuit să trăiască în necurăţie şi desfrâu, la fel va face şi în căsnicie. Pentru o perioadă scurtă de timp va fi mulţumit de soţia lui. Dar grabnic se va întoarce la lucrurile de dinainte, la vorbe porcoase, la glume viclene, la fapte de desfrâu, pe cere nu-mi este îngăduit să le descriu.

Ţi se par dulci, tinere, desfătările femeii păcătoase? Îmi dau şi eu seama de asta. O spune şi Scriptura: „Din buzele femeii desfrânate picură miere” (Proverbe 5, 3). Te previn însă, să nu guşti din ea, căci degrabă va deveni otravă. Ce spune iarăşi Scriptura? Că această miere „până la o vreme îţi îndulceşte gâtlejul, dar mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea şi mai ascuţită decât sabia cu două tăişuri” (Proverbe 5, 3-4).

Le-am spus părinţilor tăi că trebuie să te conducă cât mai repede la căsătorie, deoarece au răspundere pentru păstrarea curăţiei tale. Dar nici tu nu eşti lipsit de răspundere. Dacă te tăvăleşri prin păcat să nu-mi spui că de vină e vârsta ta tânără. Întrucât, dacă ar fi aşa, ar trebui ca toţi tinerii să facă la fel. Tu eşti cel care te Împingi singur în foc.

Când te duci la teatru şi-ţi laşi ochii să se sature de lucruri necuviincioase şi desfrânate, nu simţi doar atunci puţină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărare şi îmbolditoare. Când auzi povestiri şi cântece care nu au altă temă decât amorul nelegiuit, .um vei putea să-ţi păstrezi curăţia? Toate acestea înrobesc mintea şi inima. Chiar şi atunci când dormi, le vei vedea în vise, căci de obicei în închipuirile viselor nopţii sunt întipărite poftele zilei.

Aşadar când îţi răneşti sufletul cu privelişti porcoase şi cuvinte şi mai porcoase, fără ca mai târziu su faci ceva pentru curăţarea rănilor tale, cum vei evita decăderea şi atacurile celui viclean? Când eşti atras de ceea ce te vatămă şi nu de ceea ce îţi foloseşte, cum îţi vei păstra sănătatea?

Infrânarea nu este grea, e de-ajuns să o doreşti şi su te ţii departe de cauzele păcatului. Ia spune-mi, există lin lucru mai uşor decât mersul? Şi totuşi, şi acesta devine greu, obositor şi dureros pentru unii oameni graşi, neantrenaţi şi comozi. Nimic nu este greu atunci când îl vrem. Nimic nu este uşor atunci când nu-l dorim. Toate depind de noi. De faptul dacă vrem sau nu să reuşim ceva.

Apostolul Pavel ne povăţuieşte: „Căutaţi pacea cu toţii, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Spunând aici „sfinţenie” se referă la cuminţenie. Ce înseamnă cumintenie? Să se mulţumească cineva cu soţia lui legitimă şi să nu meargă cu alte femei. Cine nu se mulţumeşte cu soţia lui cade în greul păcat al adulterului. Cel ce săvârşeşte un asemenea păcat, oricât de multe fapte bune ar face, nu se va mântui, după cum ne înştiinţează Apostolul: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânnţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii … nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9). Cu totul neîndreptăţit este cel care are atâta neînfrânare încât ajunge la adulter. Dacă există atâţia bărbaţi care, în timpul postului şi rugăciunii, nu se apropie nici de soţia lor, ce să spunem despre cel care vrea şi femeie străină ca să-şi satisfacă poftele trupeşti? Greu şi urât păcat! De altfel tocmai de aceea Evanghelia îi îngăduie femeii să se despartă de soţul ei dacă acesta săvârşeşte adulter, pe când nu-i îngăduie să se despartă fără voia lui, dacă el este necredincios. Apostolul scrie referitor la asta: „Si femeia, dacă are bărbat necredincios şi el vrea să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul” (I Corinteni 7, 13). Pe de altă parte însă, „oricine-şi va lăsa femeia, în afara pricinii de desfrânare, o face să săvârşească adulter” (Matei 5, 32), condamnând astfel indirect divorţul făcut din oricare altă pricină în afară de desfrâu.

Cel ce se apropie de o desfrânată devine un trup cu ea. Aşadar cum îl va primi o soţie credincioasă şi cuminte, care este mădular al trupului lui Hristos? Cum se va uni cu cel care s-a făcut mădular al trupului unei desfrânare?

Fii cu luare-aminte şi la un alt lucru care este scris în Evanghelie: femeia creştină care are un soţ necredincios nu este necurată, „fiindcă bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă” (1 Corinteni 7, 14). Despre desfrânată, însă, vorbeşte cu totul altfel: „Voi lua „, zice, „mădularele lui Hristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate?” (I Corinteni 6, 15). În primul caz, în ciuda convieţuirii cu cel necredincios, harul lui Dumnezeu rămâne, pe când în al doilea caz haru I se în depărtează.

Înfricoşător, deci, este păcatul desfrânării şi încă mai înfricoşător cel al adulterului. Arnândouă duc la iadul veşnic. De aceea, rogu-vă, aveţi grijă să vă feriţi de asemenea boală sufletească. Altfel nu veţi avea un loc în spaţiul sfânt al Bisericii. Oile bolnave trebuie să fie despărţite de cele sănătoase, până ce se vor vindeca. Suntem mădulare ale lui Hristos. Să nu devenim mădularele unei desfrânare. Aici nu este casa păcatului, ci biserica lui Dumnezeu. Dacă ai devenit mădular al desfrânatei, nu sta în biserică, ca să nu pângăreşti locul. însă dacă te pocăieşti şi te îndreptezi, Domnul te va primi în lăcaşurile Sale cereşti.

Foc nestăpânit este mânia, foc ce le arde pe toate.   Şi pe trup îl vatămă, şi pe suflet îl distruge. Nimic nu este mai cumplit, nimic mai neomenesc, nimic mai mizerabil decât mânia şi furia. Dacă cel furios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se poartă urât, nu i-ar mai trebui nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui rnânioasă?

Mânia este mai rea decât beţia şi mai mizerabilă decât diavolul. Adevărat, beat şi demon izat la un loc este cel stăpânit de această patimă. Faţa i se umflă, limba îi tremură, vocea i se sălbăticeştc, ochii i se înroşesc, urechile îi aud alte lucruri, târnplcle i se zbat, mintea i-o ia razna, judecata îi piere… Ameţeală, tulburare şi întuneric pe dinăuntru; exaltare, violenţă şi ţipete pe dinafară.

Pe toate acestea ar fi putut să le evite, dacă s-ar fi înfrânat, dacă şi-ar fi stăpânit nervii, folosindu-se pentru asta nu numai de îndelunga-răbdare şi de smerenie şi de bunătate, dar şi de simpla judecată. Atunci ar fi găsit şi o soluţie mai bună la problema care l-a înfuriat, pentru că ar fi cugetat cu trezvie, şi nici n-ar fi provocat tulburare nefolositoare prin izbucnirea şi ţipetele lui.

„Să piară de la voi toată amărăciunea şi întărâtarea şi mânia„, spune Apostolul (Efeseni 4, 31). La întâlnirile şi schimburile voastre negustoreşti să fiţi blânzi şi liniştiţi. Şi dacă în vreo împrejurare, fără voia voastră vă cuprinde mânia, cel puţin n-o daţi pe faţă, nu vă înfuriaţi, nu începeţi să ţipaţi. Căci din ţipăt se hrăneşte mânia. Să legăm aşadar calul, pentru a-l potoli şi pe călăreţ. Să tăiem aripile corbului, pentru ca răul să nu urce în înălţimi.

Mânia aparţine patimilor foarte iuţi şi tăioase, de aceea poate pune foarte repede stăpânire pe sufletele noastre. Trebuie aşadar să-i închidem toate uşile. Trebuie să o înăbuşim cu orice chip. Pentru că nu este drept să îrnblânzim fiarele sălbatice şi să ne lăsăm sufletele în stare de sălbăticie.

Uneori însă mania este de folos. Când? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstreaz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine, care nu latră la oi sau la stăpânul lui, ci la tâlhari, la străini, la hoţi.

Vorbirea de rău sau osândirea este o altă patimă înfricoşătoare. Celui care vrea să-ţi vorbească despre alţii să-i spui: „Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-I vorbeşti de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri şi miresme, nu duhori şi mizerie. Ce voi câştiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne interesăm de păcatele şi greşelile făcute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu şi ce milostenie Îi vom cere, atâta vreme cât ne preocupăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne g ândim? Să arătăm interes şi grijă pentru viaţa noastră. Preocuparea cu vieţile altora dovedeşte josnicie şi necuviinţă. E ca şi cum am trece prin faţa unei case străine şi am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei”.

Dacă vezi cum un om stă într-o baltă cu murdărie şi mestecă în ea umplând astfel aerul cu duhoare, nu-i vei face observaţie? Ei, aşa să faci şi cu cei care îi osândesc sau bârfesc pe alţii. Şi să te gândeşti că mizeria din baltă nu loveşte atât de mult în nas, cât lovesc în suflet povestirile murdare despre viaţa altora.

Fii cu luare-aminte, deci, la cuvintele tale! Nu vorbi de rău, ca să nu te pângăreşti. Nu mesteca în balta cu murdării; fă cununi din trandafiri, toporaşi şi alte nori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a norilor, ca albina, şi fă miere din ea. Să fii cu toţi politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ţi scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toti te vor iubi. Dar şi în ziua Judecăţii Domnul te va afl~ curat şi nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cu vânt de prisos, cu atât mai mul t vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.

Trebuie să amintesc acum şi de cea mai rea patimă dintre toate, lăcomia sau iubirea de arginţi. De ce este cea mai rea? Deoarece din aceasta se nasc toate răutăţile. Ne-o spune limpede Apostolul: „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6, 10).

Mânia, pofta şi alte instincte sufleteşti, dacă trec de anumite hotare, vatămă sănătatea sufletului. Dacă cineva mănâncă exagerat Îşi vatămă sănătatea trupului. Mintea, dacă va cugeta mai mult decât poate rezista, se va Întuneca şi-şi va pierde Însuşirea intelectuală. Ochiul, dacă este expus la lumină orbitoare, Îşi pierde însuşirea de a vedea. Urechea, dacă este supusă la zgomote asurzitoare, îşi pierde Însuşirea auditivă. Toate acestea arată unde duce lăcomia şi cât de nefirească este.

Cel ce se luptă să câştige mulţi bani, fără să priceapă hrăneşte În el o fiară, care-i macină viaţa şi sufletul. Pentru că iubirea de arginţi îl aruncă În nenumărate griji, nedreptăţi, Înşelăciuni, certuri şi alte păcate, care-l fac şi pe el victimă, şi pentru lume vrăjmaş. De aceea spune Apostolul: „Cei ce vor să se îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare” (I Timotei 6, 9).

Nu există om mai lipsit de omenie decât iubitorul de arginţi. Pe toţi îi urăşte, şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci de frică, nu cumva să-i ceară ajutor, şi pe bogaţi de invidie, pentru că nu are banii lor. Nu ştie ce Înseamnă milostenie, iubire de oameni, compătimire. Este Împotriva oricărei Încercări de ajutor social. Orice lucrare, chiar şi cea mai importantă, dacă nu-i aduce câştig îl Iasă indiferent. Din contră, poate face orice ca să-şi mărească fie şi cu puţin bogăţia. Patima lui pentru bani nu-şi găseşte saturare, nu cunoaşte mulţumire. Iar această patimă îl cufundă din ce în ce mai adânc în păcatul cel cu multe chipuri, în diverse răutăţi, în zădărnicia lumii. De aceea diavolul nu se osteneşte mult cu bogaţii. Îi încătuşează lesne cu bogăţii şi-i duce la pierzanie. Iată, aşadar, de ce Domnul a spus că „celor ce se încred în bogăţii le este foarte greu să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” şi că „mai lesne îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 10,24-25).

Strămoşii noştri din vechime nici măcar nu ştiau ce-i banul, nu umblau după aur şi argint. Aşadar cum de a apărut atât de stăruitor iubirea de arginţi la oamenii care au venit după ei? Din pricina sia vei deşarte şi a plăcerilor trupeşti, dar şi din cauza trândăvirii şi a necredinţei în pronia lui Dumnezeu.

Iubirea de arginţi nu este o poftă firească, ca cele pe care le-a pus Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit. Cum sunt, de pildă, poftele mâncării şi somnului, în anumite limite, fireşti şi necesare, pentru că dacă nu sunt satisfăcute omul moare. Pofta trupească este naturală, nu este însă şi necesară, întrucât mulţi au biruit-o şi o biruiesc fără să păţească vreun rău. Pofta hanilor, dimpotrivă, nu este nici naturală, nici necesară. Este de prisos. De aceea faptul de a ne lăsa stăpâniţi de ca depinde cu totul de voinţa noastră.

Hristos, vorbind despre feciorie, a spus: ” Cine poate urma calea aceasta, s-a urmeze”. Insă despre bani şi averi a vorbit diferit: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate fi ucenic al meu” (Luca 14, 33). Astfel, fecioria, pe care puţini o pot păstra, a lăsat-o în voia fiecărui om, iar lepădarea de averi a poruncit-o pentru toţi.

Să izgonim, aşadar, departe de noi iubirea de arginţi şi lăcomia. Căci cel ce este biruit de o patimă severă şi greu de războit nu va fi pedepsit rău, dar cel ce este biruit de una uşoară şi lesne de stăpânit nu va putea da răspuns la înfricoşătoarea Judecată a Domnului. Ce-i vom răspunde atunci, când ne va spune „Am flămânzit şi nu mi-aţi dat să mănânc” (Matei 25, 42). Cum ne vom justifica? Vom da vina pe sărăcie? Dar nu suntem mai săraci decât văduva aceea din Evanghelie, care pentru cei doi bănuţi pe care i-a dat a fost aşezată de Domnul înaintea altora care dăduseră mai mult.

Păcatele şi patimile sunt lanţuri cu care diavolul ne încătuşează şi ne face robi ai lui. Nu este rob iubitorul de arginţi şi lacomul? Nu este rob superstiţiosul şi cel ce merge la ghicitoare? Nu este rob cel furios şi iute la mânie? Nu este rob cel ce iubeşte plăcerile trupeşti şi desfrâul?

Şi cum s-ar putea cineva elibera de sclavia patimilor? Mai întâi prin voia şi nevoinţa sa, şi apoi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Există – trebuie să ştim şi asta – unele lucrări şi manifestări omeneşti care par neutre, însă se pot transforma în păcate. Râsul, de pildă, el în sine nu constituie păcat, atunci când este reţinut şi firesc, însă poate conduce la păcat. Adică râsetele care de obicei provin în urma vreunei glume, pot duce la glume şi mai „înţepate”. Acestea, iarăşi, pot da naştere vorbelor porcoase şi acestea, la rândul lor, la fapte ruşinoase. Iată cum ajungem la păcat. De asemenea, să privească cineva, nepăsător la început, un chip frumos sau un trup bine făcut, pare ceva lipsit de importanţă. Din această privire însă, se poate naşte pofta trupească, şi din poftă fapta păcătoasă.

Taie aşadar rădăcina, ca să nu rodească fructul otrăvit. Păzeşte-te de cele care sunt, sau cel puţin par, lipsite de importanţă şi de primejdie, ca să nu ajungi la cele serioase şi vătămătoare de suflet.

Apostolul ne povăţuieşte: „Ucideţi mădularele voastre cele pământeşti” (Coloseni 3, 5). Să stingem deci pofta cea rea, să înăbuşim mânia, să ucidem invidia, să dezrădăcinăm toată patima. Aceasta este „jertfa vie” (Romani 12, 1), jertfa care nu ajunge cenuşă, care nu se împrăştie în chip de fum, care nu are nevoie de foc şi cuţit. Focul şi totodată cuţitul acestei jertfe este Sfântul Duh.

Foloseşte şi tu cuţitul Duhului, ca să-ţi faci o crestătură în inimă. Taie şi aruncă tot ce este nefolositor şi vătămător. Şi deschide-ţi urechile să auzi cuvântul lui Dumnezeu, căci patimile şi dorinţele păcătoase nu-l lasă să intre în noi şi să rodească. Iubirea de arginţi nu ne îngăduie să ascultăm vreun cuvânt despre milostenie. Invidia ne împiedică să ascultăm învăţătura despre iubire. Şi fiecare patimă, în general, naşte indispoziţie pentru învăţătură de folos.

Să ucidem, aşadar, poftele viclene, Să ne eliberăm de patimi. Dacă vrem, ne vom lupta. Şi dacă ne vom lupta, vom izbândi, cu harul Domnului.

Read Full Post »