Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ioan’

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată legătura dintre bunurile materiale şi valorile morale. „Să ne instruim copiii să preţuiască virtutea mai mult decât orice şi să nu considere avuţia un lucru important deoarece, adeseori, când tânărul nu ştie cum să întrebuinteze banii, ea devine un obstacol în calea virtuţii.

Şi aşa cum copiii riscă de multe ori să se rănească, când pun mâna pe un cuţit sau pe o sabie, din cauză că nu ştiu cum să le folosească, iar mamele lor, pe bună dreptate, nu-i lasă să atingă acele obiecte, tot astfel şi tinerii, când moştenesc avere şi nu vor să o folosească cum se cuvine, riscă să facă o grămadă de păcate şi, ca atare, îi paşte o mare primejdie. Pentru că averea prilejuieşte desfătările şi voluptăţile cele absurde şi relele cele nemăsurate. Şi acest lucru e valabil nu numai pentru bani, ci şi pentru tot ceea ce tinerii moştenesc şi nu ştiu să folosească cum trebuie”.

E uimitor cât de actuală este şi această afirmatie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

În zilele noastre, părinţii se dedică unei goane frenetice după bani cu scopul de a le lăsa o moştenire cât mai mare copiilor lor. Acesta fiind obiectivul principal al vieţii lor, muncesc cât e ziua de lungă. Unii au chiar două sau trei slujbe pentru a reuşi să le satisfacă toate pretenţiile copiilor lor. Dar oare nu încearcă, pe această cale, să-şi realizeze propriile lor ambiţii şi să-şi înăbuşe sentimentul de nesiguranţă care îi macină? Şi, într-adevăr, le lasă moştenire copiilor lor case, maşini şi bani, care însă nu pot să le asigure fericirea.

Copiii lor nu vor şti să preţuiască valoarea acelor bunuri, nu vor şti că ele se dobândesc cu efort, şi, prin urmare, le vor risipi repede pentru că „e mai greu să păstrezi bunurile decât să le capeţi”. De asemenea, acei copii nu vor fi în stare să facă un lucru care necesită un pic de efort.

Şi ce lucru nu cere efort? „Virtutea se găseşte printre cele rele, aşa cum trandafirul se află printre spinii cei sălbatici şi ascuţiţi”, după cum observă şi Sfântul Grigorie Teologul.

Şi cel mai rău e să-i auzi pe tinerii din ziua de azi spunând, când dau de cea mai mică greutate în viaţa de familie, „ne despărţim”, „nu ne potrivim”, „suntem incompatibili” etc.

De fapt, părinţii lor sunt de vină pentru că le-au dat pe toate de-a gata şi nu i-au învăţat să se trudească (să se ostenească) şi să aprecieze munca şi strădania. Cum să se consolideze relaţia unui cuplu tânăr, dacă tinerii respectivi nu sunt capabili să-şi unească eforturile în vederea dobândirii unui lucru bun?

Tinerii din epoca noastră sunt învătati să-şi câştige uşor banii, să fie avizi de bani, chiar dacă asta presupune să-i nedreptăţească pe alţii. Şi cum nu li s-au insuflat principii morale, ei nu pot înţelege că banii nu sunt de ajuns pentru a-l face pe om fericit. Sfinţii Trei Ierarhi subliniază că e nevoie de strădanie, de omenie, de înţelegere, de răbdare, de speranţă şi de credinţă în Dumnezeu pentru ca omul să fie fericit.

Dar şi copiii se vor întoarce la un moment dat împotriva părinţilor, spunăndu-le: „Cine ţi-a zis să-mi laşi avere? Eu aş fi vrut să te ocupi de mine, să simt interesul şi iubirea ta şi nu să te aud mândrindu-te că ai dobândit multe de dragul meu. Cine va umple acum golurile mele afective?”.

Anunțuri

Read Full Post »

Toti Părintii Bisericii ne-au atras atentia asupra faptului că exemplul personal al părinţilor şi al dascălului constituie un factor determinant în educarea corectă a copiilor. De altminteri, fiecare Părinte al Bisericii a fost o pildă vie de bun păstor, urmând exemplul Domnului nostru Iisus Hristos, „Mai-marele păstorilor”, care reprezenta o sursă de inspiraţie pentru ei. Niciunul dintre Sfintii Părinti nu a căutat să obtină functii înalte şi demnităti, ci, dimpotrivă, ei au fost siliti de către altii să le primească. Au avut, de asemenea, curajul şi puterea de a renunţa la funcţiile şi dernnităţile respective, atunci când era nevoie. Au apărat cu înflăcărare adevărul, primejduindu-şi de multe ori şi viaţa lor vremelnică.

 

Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă:

„Când o casă nu e bine cârmuită şi domnesc acolo nervii, ţipetele, insultele, hohotele de râs, desfătările, desfrânarea şi alte devieri morale, dezonoarea şi ruşinea, atunci toate acestea îl împovărează pe cel care este capul familiei respective”. Alături de valoarea exemplului personal, Sfântul Ierarh Vasile scoate în evidenţă aici responsabilitatea capului familiei şi a părinţilor, în genere, pentru ceea ce se întâmplă în casă şi pentru comportamentul copiilor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşeşte, la rândul său, părerea Sfântului Vasile, afirmând că într-o bună zi sotul va da socoteală înaintea Domnului atât pentru soţia sa cât şi pentru copiii lor, dacă nu a făcut tot ce îi stătea în putinţă în vederea mântuirii lor. Dacă un om care are copii neascultători nu-i demn să fie înăltat la cinstea de episcop, cu atât mai mult nu va fi demn să intre în împărăţia cerurilor”, explică Sfântul Ioan Hrisostom.

Şi cu alt prilej, Sfântul Vasile, steaua Cezareei, notează că dascălul sau părintele e dator să fie milostiv şi răbdător cu copiii care din neştiinţă (din lipsă de experienţă) omit să-şi împlinească vreuna dintre îndatoriri. Nu se cuvine, însă, să închidă ochii asupra greşelii respective. Trebuie să-i trateze cu îngăduinţă şi blândeţe pe cei neascultători pentru a-i tămădui prin milostivire şi chibzuinţă. Trebuie să găsească modalitatea potrivită de lecuire el fiecărei patimi, nu să-i dojenească cu dispreţ pe copii, ci să-i sfătuiască şi să-i educe cu duhul blândetii”!”. E de remarcat cât de mult insistau Sfinţii Părinţi asupra blândeţii şi moderaţiei în educaţie, lucru ce se potriveşte şi cu descoperirile recente din domeniul psihologiei. Dacă suntem agresivi cu copiii, le vom afecta mai mult ca sigur dezvoltarea psihică şi socială, împingându-i să adopte şi ei un comportament greşit, asemănător cu al nostru, atât faţă de fraţii lor cât şi faţă de restul lumii.

Sfântul Grigorie Teologul observă, la rândul său, că „blândeţea părinţilor faţă de copiii neascultători poate avea un rezultat pozitiv. Se întâmplă ca, de multe ori, tatăl să cedeze în faţa răutăţilor persistente ale copilului lipsit de evlavie. Unul se dedă jocului de zaruri, altul băuturii şi iubirilor pătimaşe ce distrug căsniciile, altul a ridicat mâna asupra tatălui său. Tatăl cel bun şi-a înăbuşit, însă, mânia. Blândeţea tatălui îi ţine întotdeauna în frâu pe copii, pe când trufia lui dă naştere tupeului, impertinenţei”?”. De câte ori părinţii, care se plâng că nu-i ascultă copiii lor sau că sunt obraznici şi au tupeu, sunt practic direct responsabili de comportamentul acestora: fie din cauză că sunt dispreţuitori cu copiii lor, când îi ceartă, fie din cauză că soţul nu se poartă frumos cu soţia sau invers sotia nu se poartă bine cu sotul, iar comportamentul lor se oglindeşte în cel al copiilor, care nu fac altceva decât să-i imite?!

Cugetând asupra însemnătăţii acestor principii pedagogice şi inspirându-se totodată din morala Evangheliei, Sfântul Vasile spune: „cel care are un cuvânt de spus trebuie să fie milostiv cu cei care au nevoie de îndurare într-o mai mare măsură (adică, cu cei care au sufletul vătămat).

Şi, pe bună dreptate, ce valoare mai poate avea sistemul nostru de educaţie contemporan, dacă îi privilegiază numai pe copiii bine înzestraţi de natură, marginalizându-i pe cei cu probleme comportamentale sau cu dizabilităţi? Părinţii, învăţătorul şi preotul trebuie să le .acorde o atenţie specială copiilor care suferă de un handicap sau care sunt dezavantajaţi fie din cauza temperamentului lor, fie din cauza condiţiilor de viaţă în care au crescut.

 

 

Read Full Post »

de Arhimandrit Antonie I. Stylianakis

Prefata

 

Minunate sunt sfaturile pe care Sfintii Trei Ierarhi Ie dau sotilor. Ele constituie o seama de indrumari nepretuite pentru viata de familie. Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul si Sfantul loan Gura de Aur împartasesc convingerea ca a fi parinte este o mare cinste. Ei acorda o importanta deosebita educatiei copiilor pentru ca îi considera pe parinti dascali naturali, care prin cuvintele, indemnurile si sfaturile lor pot sa randuiasca bine viata copiilor lor. Dumnezeu a creat copiii pentru ca acestia sa fie iubiti de parintii care i-au adus pe lume. Parintii trebuie sa le fie copiilor lor educatori întru virtute.

 

„Picaturile de intelepciune” din omiliile Sfintilor Trei lerarhi, cuprinse in aceasta carte, au atins initial publicul larg sub forma unei conferinte adresate parintilor. Speram ca lnvataturile acestea il vor sensibiliza pe fiecare parinte in parte astfel încat sa vegheze pentru ca, in familia sa, să domneasca linistea, armonia, iubirea si pacea. Să se ingrijească de modelarea comportamentului copiilor, sa-i creasca întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4), avand in vedere mantuirea sufletului lor, intrucat nimic nu valoreaza mai mult decat sufletul.

 

Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?” (Matei 16, 26)

 

Trei Luminatori cu adevarat mari ai lumii

 

Noi nu suntem demni nici macar sa pronuntam numele acestor ierarhi de seama din secolul al IV-lea, Parinti ai Bisericii si dascali ai întregii lumi. E vorba de Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Grigorie Teologul.

 

S-au distins atat ca oameni de stiinta importanti, cat si ca luptatori pentru Ortodoxie, personalitati desavarsite, prieteni ai lui Dumnezeu si mari binefacatori ai umanitatii. Sfantul Ioan Hrisostom fusese pregatit pentru a-i succeda lui Libaniu, celebrul retor national care îi recunoscuse meritele. Sfantul Vasile a fost supranumit „cel Mare” înca din timpul vietii sale, iar ulterior a fost socotit de umaniştii din Occident (de către Erasmus) superior chiar şi lui Aristotel. Sfântul Grigorie Teologul a scris numeroase poeme egale ca valoare cu epopeile homerice pentru a menţine vie limba elină, atunci când furia împăratului Iulian Apostatul se dezlănţuise împotriva dascălilor creştini. Împăratul le interzicea să mai interpreteze operele clasicilor greci prin prisma Evangheliei şi încerca să stăvilească accesul creştinilor la educaţie.

 

Sfintii Trei Ierarhi au fost deci pretuiti încă din epoca lor, iar cinstire a acestora de către credincioşi s-a perpetuat până în secolul al XI-lea, când existau chiar şi admiratori pătimaşi ai lor (vasilienii, grigorienii şi ioaniţii), care se certau între ei nereuşind să decidă care dintre cei trei Sfinti Ierarhi era cel mai mare. În acea perioadă, în mod miraculos, Sfinţii Trei Ierarhi i-au apărut într-o viziune Mitropolitului Ioan, cucernicul stareţ al Mănăstirii Evhaitelor, şi i-au revelat că niciunul dintre ei nu aspira la titlul de întâistătător, ci dimpotrivă toţi trei se bucurau că stăteau pe aceeaşi treaptă înaintea lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, nu doreau să fie o sursă de disensiune între oameni. Doreau să fie cinstiti şi sărbătoriti toţi trei deopotrivă de către cei care susţineau că îi iubeau. Aşa s-a stabilit, în final, o zi de prăznuire comună a Sfinţilor Trei Ierarhi. în anul 1842, Senatul Universitătii din Atena i-a numit în mod oficial Patroni ai Culturii şi ai Educaţiei greceşti.

 

S-au scris şi s-au spus multe despre. lucrarea acestor sfinţi şi despre aportul lor la educatie. Rolul şi contributia lor în societate au fost analizate din diverse perspective. M-am străduit să restrâng cumva acest subiect, să mă concentrez asupra punctelor lui principale. Oricum, mi-ar fi fost imposibil să alcătuiesc o expunere completă referitoare la învătăturile Sfintilor Trei Ierarhi pentru că nu-i deloc uşor să le citeşti toată opera, care umple o bibliotecă întreagă, şi apoi să extragi chintesenţa din scrierile respective.

 

Unele dintre afirmaţiile lor semnificative le vom cita integral, neschimbate, pentru ca să reflectăm asupra lor şi să pătrundem puţin în gândirea acestor Sfinţi spre a deveni părtaşi ai înţelepciunii şi luminii lor. Voi încerca apoi să arăt cum putem aplica principiile lor în viaţa şi în realitatea noastră cotidiană.

 

Pedagogia Sfinţilor Trei Ierarhi se întemeia pe educaţia elenistică (ce se bucura de un deosebit prestigiu la vremea aceea), dar era totodată inspirată de cuvintele Evangheliei şi de vieţuirea lor sfântă. Retorica, filosofia, medicina şi astronomia sunt doar câteva dintre ştiinţele pe care aceşti sfinţi le-au aprofundat. Au beneficiat de educatia cea mai aleasă şi cea mai completă la vremea aceea, făcând studii strălucite la Atena.

 

Erau nişte savanţi de seamă, dar aveau şi o cultură spirituală, spre deosebire de oamenii de ştiinţă din zilele noastre. În mediul universitar de astăzi asistăm la o specializare excesivă şi la o îngustime dăunătoare tocmai pentru că acest mediu s-a detaşat de cultivarea virtuţilor spirituale, ce trebuie să se afle la baza educaţiei. După cum afirma şi Platon, „orice ştiinţă despărţită de virtute pare a fi mai degrabă viclenie decât înţelepciune”.

 

Sfintii Trei Ierarhi nu izolau sufletul de trup deoarece – aşa cum este şi firesc – îl priveau pe om în unitatea sa psihosomatică” şi, ca atare, ţineau cont în egală măsură şi de nevoile lui trupeşti”, O mărturie grăitoare în acest sens este Vasiliada, care nu reprezenta un simplu aşezământ filantropic. Sfântul Mare Ierarh Vasile se gândise să-i adăpostească acolo pe cei nevoiaşi, să-i hrănească şi să îi ajute să înveţe o meserie care să le permită să-şi câştige singuri existenţa. Sfântul avea deci în vedere nu numai nevoile spirituale ale oamenilor, ci şi pe cele materiale. El însuşi le slujea de multe ori acestor oameni.

 

Am precizat că vom întrebuinţa fragmente din opera Sfinţilor Trei Ierarhi pentru că volumul cărţilor scrise de ei e impresionant, iar conţinutul lor extrem de bogat. Mai bine zis, ne vom prelua materialul îndeosebi din antologiile care cu prind operele lor şi care, din fericire, sunt des publicate în zilele noastre, ca dovadă a iubirii şi a deosebitei consideraţii pe care lumea continuă să le arate acestor sfinti.

 

 

Când vorbim despre unul dintre cei trei Sfinţi Ierarhi, vorbim de fapt despre toţi trei şi când ne referim la părerile unuia dintre ei nu înseamnă că acestea nu sunt împărtăşite şi de ceilalţi doi Părinţi ai Bisericii, luminaţi de Dumnezeu. Practic, e vorba de păreri care exprimă poziţia Bisericii şi valorile veşnice ale Evangheliei.

 

Să vedem ce spune Sfântul Grigorie însuşi despre contemporanul şi prietenul său Sfântul Vasile cel Mare: ” Amândoi ne luptam nu pentru a ne întrece unul pe altul, ci pentru a-i oferi întâietate celuilalt. Consideram succesul celuilalt ca fiind al nostru. Parcă am fi fost un singur suflet ce locuia în două trupuri.

 

Şi dacă nu se cuvine să le dăm crezare celor care spun că totul se află în toate, trebuie totuşi să mă credeţi pe mine când vă spun că trăiam unul în fiinţa celuilalt şi alături de celălalt. Amândoi aspiram la virtute şi încercam să ne ajustăm viaţa în conformitate cu nădejdile viitoare, veşnice, schimbându-ne sălaşul din lumea aceasta înainte de a o părăsi. ..

 

Doar două drumuri ne erau cunoscute: primul era cel mai important, dar nici al doilea nu era lipsit de însemnătate. Primul ducea la Sfintele Biserici şi la dascălii de acolo, iar al doilea la profesorii noştri de ştiinţe profane. Celelalte drumuri le lăsam celor care râvneau după festivităţi, petreceri şi simpozioane … „.

Read Full Post »

Botezul lui Iisus

Viaţa publică a lui Iisus este cuprinsă între cele două botezuri: Botezul în Iordan şi Botezul Sfintelor Sale patimi.

Alarma pe care o dăduse Ioan din pustia Iordanului străbătuse toată Palestina şi oamenii simpli o aduseseră şi în atelierul de tâmplărie al lui Iosif din Nazaret.

Iisus recunoscu chemarea. Timpul Său venise. Deşi era văr cu Ioan, totuşi nu se văzuseră niciodată, nu s-au cunoscut. Lui Ioan i se descoperise doar atât: că şi Mesia va cere botezul său. Deci, în zilele acelea, a venit Iisus din Nazaretul Galileii la Iordan, amestecându-Se cu mulţimea care se boteza. Iisus nu avea nici o vinovăţie de spus, dar S-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care ne-a dat-o de urmat. Ioan, care până atunci auzise tot pomelnicul fărădelegilor, s-a mirat că înaintea lui vine un Om fără de prihană, a Cărui sfinţenie o simţea şi sufletul şi privirea aspră a Proorocului. Deci Ioan Îl oprea pe Iisus, simţindu-se el păcătos şi cerându-I botezul. Trebuia însă împlinită dreptatea. Toată predica lui Ioan, botezul pe care-l făcea şi mulţimea adunată nu aveau alt rost – după însăşi cuvintele lui Ioan – „pentru aceasta am venit eu ca să vă botez cu apă, ca El, (Iisus), să fie arătat lui Israel” (Ioan I, 31). Ioan s-a supus rânduielii dreptăţii (smereniei).

Mâna de ţărână a zidirii a botezat creştetul Ziditorului făpturii.

Iisus, neavând nimic de mărturisit, Se ruga. În faţa Sa se deschidea o eră nouă, era creştină. Cerurile se deschid. Lumina dumnezeiască se revarsă peste făptură şi Fiu, iar deasupra capului lui Iisus, Duhul Sfânt, luând chip de porumbel şi învăluindu-I fruntea, simbolizează Domnului păcii, o coroană. Iar glasul Părintelui ÎI mărturiseşte „Fiul Meu preaiubit”, în Care a pus toată iubirea Sa pentru oameni.

Aceasta este arătarea Prea Sfintei Treimi creştine. Ioan a văzut acestea şi a mărturisit că: ,,Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29-34). Cu această mărturisire făcută cu autoritatea de Prooroc, misiunea lui Ioan se încheie:

„De acum El trebuie să crească, iar eu să scad”.

Dacă la botezul lui Ioan, Iisus nu a avut nici un păcat (de mărturisit), misiunea Lui avea să-L încarce – pe nedrept – de toate fărădelegile lumii. El, sfinţenia întruchipată, avea să Se facă pentru noi păcătoşii „păcat”, ce avea să-L ţintuiască pe cruce. Căci deşi era Domn al Păcii, venirea Lui era străfulgerarea de sabie a unei alte împărăţii decât aceea aşteptată de iudei. Deşi EI era temelia întregului ritual ebraic, deşi spre EI conduceau toate umbrele, simbolurile şi jertfele Templului, Iisus va fi găsit vrăjmaşul şi distrugătorul lor. Deşi EI a dat Legea lui Moise, în Sinai, Iisus va fi arătat la tot pasul ca un călcător de lege. Deşi venise ca să strice lucrările diavolului, va fi arătat că lucrează cu mai marele dracilor că are pe Belzebul.

Belzebut (Baal Zebub) – În mitologia creştină, căpetenie a demonilor.

Nimeni nu L-a înţeles, de aceea toţi s-au simţit datori să-I stea împotrivă.

Dar El S-a făcut om, asemenea cu noi, (pentru că) trebuia să ia povara păcatelor şi blestemelor omeneşti.

Cel fără de păcat trebuia să sufere ocara păcatului. lubitorul de pace trebuia să rabde la un loc cu vrăjmăşia. Chipul Adevărului trebuia să sufere palmele minciunilor. Floarea neprihănirii alături de gunoiul spurcăciunilor. Pentru Iisus tot păcatul era tortură. Pe umerii lui Iisus, Care Îşi lăsase slava Sa de Dumnezeu ca să îmbrace slăbiciunea omenească, apăsa ca pe o temelie, răscumpărarea lumii. De braţul Lui atârna mântuirea omului, iar cealaltă mână o întindea să prindă atotputernica iubire a lui Dumnezeu.

El a luat asupra Sa durerile noastre şi cu suferinlele noastre S-a împovărat, (Isaia 53, 4). Acestea se topeau în rugăciunea lui Iisus pentru oameni.

Confirmarea glasului lui Dumnezeu L-a întărit pe Iisus pentru destinul Său în lume, care avea să fie întărit, apoi, cu cel de al doilea botez, pe cruce. Cu ncesta, Iisus a fost încărcat de Dumnezeu cu toate fărădelegile noastre, ale tuturora (Isaia 53, 6).

Iisus mărturisea acum toate păcatele omului:

„Eli, Eli, lama sabahtani?”.

Şi iarăşi S-a rugat Iisus de iertare pentru om ucigaşul lui Dumnezeu.



Taina lui Ilie şi Ioan Botezăeorul

Unii din ucenici, totuşi, au reţinut cuvântul lui Iisus despre Înviere, care i-a scăpat lui Petru, şi se întrebau între ei: ce poate să însemneze a învia din morţi? Şi nu găseau cu ce să se dumirească, decât cu ce auziseră de la cărturari, deci L-au întrebat pe Iisus: „Pentru ce spun cărturarii că trebuie să vie mai întâi Ilie?” (Matei 17, 10).

Se vede că Iisus provocase în sufletul cărturarilor întrebările îndoielilor ultime, care i-au determinat să ispitească adâncul Scripturilor. Ei îl aşteptau pe Ilie, potrivit proorociei lui Maleahi (3, 23), care să le confirme pe Mesia.

Şi a răspuns Iisus: Adevărat, Ilie venind întâi va rândui toate … Dar vă spun că Ilie a şi venit şi i-au făcut lui câte au vrut, după cum este scris pentru dânsul” (Marcu 9, 13).

Îngerul Gavriil, vestindu-i lui Zaharia naşterea unui prunc pe care-l cerea în rugăciune – preciza: „El (Ioan) va merge înaintea Domnului, cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre fii şi pe cei neascultători întru înţelepciunea drepţilor” (Luca 1, 17).

Ştim că fiul lui Zaharia a fost Ioan Botezătorul. (Cine ştie, dacă ar fi ştiut că pentru copilul acesta va avea să moară ucis între Templu şi altar, l-ar mai fi cerut de la Dumnezeu, în rugăciune? Este o rânduială a lui Dumnezeu că noi nu ne ştim viitorul … ).

Dar Ioan era întruparea lui Ilie? „Cu duhul şi puterea lui Ilie”, n-ar putea merge şi altcineva, de pildă Ioan? A fost un singur suflet – o dată în Ilie, a doua oară în Ioan? Ar fi, deci, vieţi succesive? Reîncamarea ar avea baze în Revelaţie? Astea-s întrebările. Şi misterul.

Când a trimis Ioan din temniţă o întrebare lui Iisus, cu prilejul acesta, Mântuitorul a mai precizat despre Ioan: „Ce-aţi ieşit să vedeţi? Un Prooroc? Da, zic vouă, şi mai mult decât un Prooroc” (Luca 7, 25-26). Căci el este acela despre care s-a scris: „Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta” (Marcu 1, 2; Maleahi 3, 1; Isaia 40, 3).

Deci loan era Ilie, sau era înger. Sau Ilie era înger? Dacă după înviere toţi vom fi ca îngerii, atunci răpirea lui Ilie la cer să fi fost cauza transformării (strămutării – deşi nici cuvântul acesta nu este bun) unui om în înger?

Dogmatic, îngerii şi oamenii sunt ordine distincte. Dar dacă Dumnezeu poate şi din pietre să facă fiii lui Avraam sau pe măgăriţa lui Valaam să vorbească omeneşte, cine-I poate pune hotare?

Că nu putea să fie înger, mai înainte de toate ne stau mărturie cuvintele Apostolului Iacov: „Ilie era om asemenea nouă, pătimaş, dar cu rugăciune s-a rugat să nu plouă … ” (Iacov 5, 17).

Dar ce mai înţelegem atunci prin înger?

Întâi înţelegem făpturile cereşti, ale îngerilor.

Al doilea înţeles este de – „trimis al lui Dumnezeu” – cu o misiune. Pentru acest al doilea înteles găsim la Maleahi că preoţii sunt numiţi îngeri, când zice: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui căutăm să iasă Învăţătura, căci el Îngerul Domnului Savaot este” (Maleahi 2, 7).

Dar în ce priveşte pe Ioan Botezătorul, echivalenţa înger-trimis începe să nu mai fie mulţumitoare. Cuvintele: „lată Eu trimit pe Îngerul Meu Înaintea feţei Tale”, ar fi ştirbi te de înţeles.

Apoi la Schimbarea la Faţă a Domnului, vin de faţă şi vorbesc cu Iisus, Moise şi Ilie.

Moise din iad.

Ilie – din Rai sau din Iad?

Dacă îl considerăm pe Ilie independent de Ioan, atunci a venit din Rai.

Dacă Ioan era Ilie, atunci ştiu din Predanie că „Ioan a fost înainte mergător al Domnului şi în iad”. În cazul acesta şi Ilie a venit din Iad.

Că Ioan a fost înger sau era Ilie transformat de Rai în înger, rămâne iarăşi o întrebare: De ce Ioan este reprezentat de iconografia veche, îndată după tăierea capului, şi cu el pe tavă – printr-un Ioan cu aripi – semnele firii îngereşti?

Deci îngerii pot reveni pe pământ în trupuri pământeşti, ori de câte ori sunt trimişi?

Reîncarnarea lor – deşi numai unul pune probleme – aşa, ca să nu generalizăm – nu mai este propriu zis doctrina indiană a reîncarnării.

Reîncarnarea (indiană) se referă la oameni – şi deosebirea între om şi înger este o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire. Deci oamenii, forţaţi de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească fără să ştie vinovăţiile din vieţile trecute, până când încercând să se dezlipească de dorinţa vieţii nu mai contractează legături care să-i reclame la ispăşire. Purificarea aceasta se face automat şi necesită perioade de zeci de mii de ani.

Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia mântuirii omului, descoperită nouă prin Iisus Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea ar fi automată, iar venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost.

Dar fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema mântuirii omului, reîncarnarea, deci mântuirea automată, nu are nici o bază în Revelaţie. O mai spune şi Sfântul Pavel: „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea săjiejudecaţi” (Evrei 9, 27). Deci nu este rânduit să fie vieţi şi morţi succesive.

Ilie este prevăzut ca Ilie Înaintemergător, dar al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului. „Iată, Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi înfricoşată” (Maleahi 3, 23-24).

Lăsat-am întrebările să se ciocnească de toate stavilele îngăduitului şi să-şi dovedească zădărnicia, izbindu-se de limite.

Dincolo este împărăţia tainei. Dumnezeu ţine ascunse în taină rânduieli neştiute de îngeri şi de oameni. Poate că gândindu-se la aceste taine ale lui Dumnezeu şi vorbindu-le în parte cu câţiva ucenici, Iisus S-a transfigurat şi transpus în taină până la aşa măsură, că venind apoi la ceilalţi ucenici şi la mulţime, pe care i-a găsit aproape certându-se, „toţi s-au înfiorat şi au alergat să I se închine”.

Despre aşa ceva nu mai avem ştire să se fi făcut.

Poate că ei au dezlegat cel mai bun răspuns, vrednic de „Împărăţia Tainei”.

Ilie – Proorocul de foc

I. Iată o personalitate a Vechiului Testament, care s-a impus lumii creştine şi la tot poporul ca nimeni altul.

Ilie e cel mai mânios Prooroc. Pomenirea lui e legată de trăsnete. De altfel, într-o vreme când numai el singur mai rămăsese Prooroc al Dumnezeului adevărat, parcă nu mai rămânea altă cale decât urgia lui Dumnezeu, împlinită prin gura pogorâtoare de trăsnete şi prin cuţitul (cuvântul) ucigaş de mincinoşi al lui Ilie.

Cu toate acestea Dumnezeu l-a smerit şi pe el, că s-a temut de urgia unei femei, regina Isabela a vremii, ba şi moartea şi-a rugat-o (III Regi 19, 2-4).

II. Poate că Providenţa îl ţine mereu treaz în conştiinţa creştinătăţii şi pentru că mai are a-I trimite pe pământ în vremea celei mai de pe urmă necredinţe.

Râvna lui mânioasă pentru Dumnezeu va avea, în vremea celor 1.290 zile de la Daniil, să vestească cele 7 cupe ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului.

Cum va fi acea strâmtorare, cum n-a mai fost alta de la începutul lumii şi nici nu va mai fi, am cam putea oarecum să ne dăm seama.

În vremea aceea, mulţi vor fi curăţiţi şi albiţi, alţii lămuriţi, iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi. Toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci numai cei înţelepţi vor înţelege că e vremea apropierii celei de-a doua veniri (Daniel 12, 10).

Deci când se va coace neghina, Proorocul de foc îi va vesti văpaia ce o aşteaptă.

Şi-I vor omorî, crezând că aşa au terminat cu Dumnezeu.

Dar Dumnezeu îl învie pe Ilie.

Potrivnicii îşi dau seama de zădărnicia potrivniciei lor şi „rămăşiţa din Israel” primeşte credinţa în Hristos cum ne asigură Sfântul Apostol Pavel.

Poate că pentru aceste destine viitoare, pomenirea şi mânia fulgerelor lui lovesc câteodată, chiar şi în zilele noastre, de aşa fel încât te pune pe gânduri.

Read Full Post »

Prefata

Un străvechi proverb românesc spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Aşa şi omul, lucrând cu credinţă, cu darurile pe care i le-a hărăzit Ziditorul a toate, primeşte un spor de putere de la Cel „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” .

Şi într-adevăr, puiul de moţ, Boca Zian, oţelit de copil în ţancurile de piatră ale Zarandului, cu tradiţia de luptă pentru „neam şi lege”, se îndreaptă, la timpul potrivit, spre falnicul liceu „Avram Iancu” din Brad, unul din cele cinci licee greco-orientale (ortodoxe), ctitorite de Mitropolitul Andrei Şaguna.

În anul 1929, absolvă acest liceu ca şef de promoţie, fiind marcat de colegi cu epitetul de „Sfântul”, pentru fermitatea şi sârguinţa vieţii sale, care culminează în respectul tuturor colegilor, manifestat cu ocazia zilei de zece mai, când, după o serbare în piaţa oraşului, promoţia de absolvenţi din acel an, în frunte cu dirigintele, profesorul Candid Ciocan, se reîntorc în curtea liceului pentru a planta un stejar, ca simbol al trăiniciei. Când unul dintre colegi se pregătea să ia puietul, dirigintele îl opreşte şi spune: „Nu, ci Boca Zian plantează pomul!” Şi atunci, eroul nostru prinde şi scutură puietul să se taseze pământul, iar colegul respectiv, îl presa şi ceilalţi colegi stropeau fiecare cu stropitoarea la rădăcină. Şi, în final, cu toţii au hotărât ca stejarul plantat să poarte numele de „Gorunul lui Zian”, şeful promoţiei de absolvenţi ai liceului.

Cu aceste cote de apreciere, cu conştiinţa de sine de a se pregăti pentru viaţă după cum cerea vocaţia sa, se înscrie la fosta Academie de teologie „Andreiană” din Sibiu, unde întâlneşte o tânără pleiadă de preoţiprofesori, întorşi de la studii din străinătate, ca foşti bursieri ai Mitropoliei, prin grija Mitropolitului Nicolaie Bălan, între care excelau profundul dascăI Dumitru Stăniloae, şi viitorul episcop al Oradei, Nicolae Popovici, de la care a primit stimul pentru o trăire conformă cu cuvântul lui Dumnezeu.

Şi, într-adevăr, prin trăirea sa se manifestă ca un student extrem de sârguincios şi studios încât apare între colegi ca un „sfânt”!

Era devotat nu numai studiului propriu zis al teologiei, ci iubea şi artele: – muzica, ştia să cânte la flaut, şi – pictura, pe care era preocupat să o studieze în particular într-o cămăruţă rezervată în calitate de infirmier al Academiei. Aici îl descoperă distinsul profesor Nicolaie Popovici, cu acelaşi temperament dinamic, şi, după terminarea teologiei, la intervenţia acestui profesor este trimis ca bursier al Mitropoliei la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti.

Acolo urmează şi cursuri de medicină şi nu lipseşte nici de la pasionantele cursuri de mistică ale lui Nichifor Crainic, de care se va apropia tot mai intens. Ca un tânăr polivalent frecventează şi alte cursuri în domeniul Culturii şi Artei, însuşindu-şi o erudiţie dublată de o autentică trăire duhovnicească. Mitropolitul Nicolaie Bălan era preocupat pe atunci, să facă din Mănăstirea de la Sâmbăta un centru monahal cu călugări culţi şi oameni de excepţie.

 La propunerea Mitropolitului Nicolaie Bălan, este călugărit la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în 1939, devenind Ierornonahul Arsenie.

Părintele Stăniloae, avându-l foarte apropiat, a mijlocit ca tânărul ieromonah Arsenie Boca, împreună cu tânărul ieromonah Dumitru Popescu, viitorul Arhimandrit Serafim de la Sâmbăta, un om de o rară blândeţe, să se poată duce împreună la Sfântul Munte Athos, pentru desăvârşirea cunoştinţelor monahale şi trăire a ca atare.

Au cercetat tot Athosul, au studiat şi au deprins rugăciunea şi viaţa isihastă iar după 40 de zile de post aspru, s-au întors iarăşi la Centrul Mitropolitan din Sibiu, unde au zăbovit mai bine de un an de zile, locuind în curtea Academiei, în camera de lângă scările care coborau la Cantina studenţească, şi cu ei împreună era şi tânărul profesor de teologie, călugărul şi viitorul Mitropolit Nicolaie Mladin, un om entuziast şi de o rară bunătate. Toţi trei, seara, după cina studenţilor, ieşeau în holul dintre cele două camere unde cântau împreună imnul „Apărătoare Doamnă” şi alte imne liturgice într-o atmosferă de sacralitate, la care a participat şi subsemnatul ca vecin de oameră.

În curtea Academiei locuia pe atunci şi rectorul ei, providenţialul Dumitru Stăniloae, cu care, în mod special, Părintele Arsenie se consulta pe linia Isihasmului Athonit. Aducând mai multe manuscrise filocalice de la Athos, pe care Părintele Stăniloae le-a studiat, le-a tradus şi le-a comentat, s-a realizat astfel, cu ajutorul părintelui Arsenie, posibilitatea, în criza de atunci, de a se fi tipărit primele volume din Filocalia, (a cărei copertă o desenează Părintele Arsenie) Prin apelul către enoriaşii care veneau să-I caute la Mănăstirea Sâmbăta, Părintele Arsenie i-a câştigat ca un fel de sponsori ai tipăririi cărţii respective şi primii cititori ai ei.

Aşezându-se în vatra mănăstirii brâncoveneşti „martiră”, a ctitorit viaţa monahală de la Sâmbăta de aşa fel că, prin viaţa vulcanică şi duhul profetic de a trata cu oamenii, a reuşit să le câştige inima, încât într-un pelerinaj continuu, ca într-o „bulboană spirituală uriaşă” curgeau/ oamenii din mai toate regiunile României – ţara Zarandului, ţara Făgăraşului, regiunea Sibiului, ţara Bârsei – Braşov şi până departe pe Târnave, Bucureştiul cu o multitudine de dornici de a-I vedea şi auzi, inclusiv studentimea universitara, toţi erau captivaţi de „călugărul de la Sâmbăta” mai corect zis îl căutau pe Părintele Arsenie despre care Părintele Dumitru Stăniloae avea să spună că „a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.

Nichifor Crainic, (1889-1972), pecetluieşte în cuvinte nemuritoare acea perioadă „A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme  înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir, Constantin-Vodă Brâncoveanu!”.

Şi, într-adevăr, pregătirea sa polivalentă, puterea duhovnicească de a pătrunde până în străfunduri le fiinţei umane, atenţionările de o precizie unică, cunoscând omul de la distanţă, şi spunându-i nu numai unuia, ci în majoritatea cazurilor cum este şi de ce să se lase şi ce trebuie să urmeze, sunt argumente puternice în sprijinul acestei afirmaţii!

Duhul profetic şi rostirea-i neprefăcută, curajul cu care demasca trăirea păcătoasă a multora cât şi zguduirea morală a celor care erau de faţă, au contribuit la restaurarea religioasă, lăsând ucenici şi în popor şi în preoţime.

Nu s-a dat la o parte nici de la munca grea de a rufrurnuseţa peisajul din jurul mănăstirii, scoţând cu propriile sale mâini pietroaie din lac dându-le o utilizare arhitecturală, pentru un altar în curtea mănăstirii, sau scobind cu barosul în stânca de piatră a muntelui, la o adâncime de peste un metru, pentru realizarea unei peşteri de vieţuire în retragere şi meditaţie, pe ‘are n-a ajuns să o termine fiind trimis la Mănăstirea “Prislop”, judeţul Hunedoara, unde a început de la capăt munca de înfrumuseţare şi a sufletelor şi a mănăstirii şi a terenului din jur.

Pictând adevărurile de credinţă şi în sufletele pelerinilor şi în troiţele realizate cu har şi sfinţenie, Părintele Arsenie a fost un dar al lui Dumnezeu pentru vremea de atunci, care însă, în transformările ei sociale şi ideologice, nu l-a cruţat nici pe acest «om» al lui Dumnezeu, fiind urmărit continuu de organele de securitate pentru legăturile sale sufleteşti cu mulţimea credincioşilor. Dar aceştia nu l-au părăsit nici după ce s-a retras: la biserica din satul Drăgănescu – Argeş, unde a pictat în Duh şi Adevăr biserica respectivă încheindu-şi viaţa cu conştiinţa datoriei împlinite şi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

În anul 1959, Părintele Arsenie Boca a fost mutat cu domiciliul forţat lângă Bucureşti, ca să picteze biserica din satul Drăgănescu, La Drăgănescu, părintele Arsenie a stat 10 ani, ca şi la Sâmbăta, ca şi la Prislop. „Coborau femeile din munte ca să-i aducă de mâncare, bărbaţii îşi lăsau treburile acasă şi veneau să-l ajute la renovarea bisericii. .. Părintele era supravegheat tot timpul de securişti, numa’ ce apuca să ne facă un semn din ochi şi noi ştiam că în seara aceea ne puteam întâlni în secret, la un om dintr-un apartament de bloc din Bucureşti, şi acolo el ne învăţa cum să ne rugăm, ne poruncea să nu lăsăm postul, să nu uităm biserica şi ne spunea la fiecare ce trebuie să facem” povesteşte cu emoţie un creştin care a trăit acele timpuri şi l-a cunoscut şi iubit pe Părintele.

A trecut la cele veşnice în ziua de 28 Noiembrie 1989, dar a pătruns în sufletul şi în memoria credincioşilor care-I pomenesc zilnic la toate Sfintele Liturghii.

Părintele Arsenie, acest «om» al lui Dumnezeu, a fost şi va rămâne ca un luceafăr pe cerul vieţii creştine româneşti. Cu o majestuoasă statură duhovnicească, cu un curaj demn de Adevărul etern, cu o elocinţă patetică şi cu o pătrundere uimitoare în tainiţele sufletului şi ale conştiinţei, a captivat mulţimile de credincioşi şi nu numai, de toate vârstele şi categoriile sociale, inclusiv studenţi mea, dispusă să savureze apelul la păstrarea demnităţii umane şi la lupta împotriva a tot ceea ce descalifică pe adevăratul creştin, trăi tor al Adevărului.

Nu avea intenţia să monopolizeze lupta pentru adevărata viaţă creştină, ci dimpotrivă, era bucuros să audă că unul sau altul dintre slujitorii Bisericii s-au ridicat, în păstorirea sufletelor, deasupra plafonării şi trăiesc cu mult zel preoţia creştină.

Drept aceea nu o dată, la Mănăstirea „Sâmbăta” şi apoi la „Prislop”, văzând mulţimile de pelerini îi întreba cu glas mare: „De unde sunteţi, măi?” Şi aflând răspunsul îi dăscălea zicând: „De ce aţi mai venit până aici? Duceţi-vă, măi, la părintele N. sau la parintele M. că-s ca şi mine sau chiar mai buni decât mine!”

Câtă modestie, câtă smerenie!

+ + + + + + +

Mi-aduc aminte, ca preot tânăr, că renunţând la confortul oraşului Sibiu am plecat cu soţia într-un necunoscut, la peste 40 de km, depărtare de Sibiu ca „sa cunoaştem necazurile oamenilor”. Şi le-am cuno;ut pe ale noastre, în mizerie, fără locuinţă, fără salariu, fără venituri, cu sufletul oamenilor „înţelenit” şi si străin de viaţa duhovnicească, având tot ceea ce le trebuia din punct de vedere material, dar neştiind ce-i mila şi iubirea de semeni, neştiind de postul de miercuri şi vineri, nespovediţi de 10, 20, 30 sau chiar 40 de ani!!!

Şi, acolo, am fost cercetat de Părintele Arsenie!

Venise de la mănăstirea Sâmbăta, ca să ne ducem împreună într-un sat vecin în care avea mulţi creştini devotaţi care plecau cu căruţele sau pe jos până la „Sâmbăta”, pentru a-l căuta cu o râvnă nepotolită, şi acolo, le-am ţinut împreună cuvânt de învăţătură, de mângâiere şi de îmbărbătare.

Şi nu o dată Părintele Arsenie a făcut astfel de misionarism prin sate, ca o recunoştinţă a adevăratului păstor sufletesc, gata de orice osteneală!

Sibiu, 8 mai 2002, Ziua Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan şi a cuviosului Arsenie cel Mare.

Preot NICHIFOR TODOR



Un grăunte de credinţă

Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă, iar credinţa este factorul sau darul pe care avem clădită sau nu mântuirea,

Cu credinţa cât un grăunte de muştar sunt posibile fapte mai presus de obişnuit. Dar de vreme ce faptele acestea nu se văd, se poate deduce slaba noastră religie, întrucât religia însemnează legătura omului cu Dumnezeu.

Noi aşteptăm să avem o religie raţională, aşteptăm să cunoaştem cu măsurile noastre, ca apoi să-I acordăm lui Dumnezeu creditul sau credinţa. Raţiunea, după cum s-a văzut, nu poate oferi omului certitudinea aceasta, deşi la obârşiile încercărilor ei tot o credinţă o determină. De aceea scade credinţa.

Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credinţă” cam aşa: să înceapă prin a crede că au credinţă şi vor sfârşi prin a avea de fapt. Şi lemnele „vor asculta” .

Este drept că nu e în natura omului – aşa cum a răspuns – ca să mute munţii numai cu cuvântul, îi mută uneori cu munca – dar extraordinarul este când îi mută cu puterea lui Dumnezeu. „Că oricine nu se va îndoi în inima sa, ci va crede ce va zice, se va face şi va fi orice lucru va zice. De aceea vă zic vouă: orice cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi luat şi le veţi avea” (Marcu 11, 23-24). Aceasta este credinţa cât un grăunte de muştar.

Aceasta ne-ar da să bănuim că, la temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura ei, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.

Se ştie că gândirea lui Dumnezeu şi voinţa Lui este creatoare a realităţii; credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului (obişnuit) – care este creator numai în ordinea conceptelor şi nu intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.

Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu. Este aceIaşi grăunte numit pe alocuri de Iisus: comoara îngropată în ţarină, mărgăritarul de mult preţ, sămânţa cea căzută în pământ bun, aluatul care dospeşte toată frământătura, împărăţia cerurilor ascunsă înlăuntrul nostru, etc. Cu un cuvânt, este locuirea mai presus de cuvânt a lui Dumnezeu în firea omenească.

Această locuire în om a Sfintei Treimi, într-o nevăzută kenoză, este vădită de semnele inevitabile ale botezului şi ale credinţei: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi se va boteza, se va mântui, cine nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: întru numele Meu draci vor scoate în limbă nouă vor grăi, şerpii vor lua în mână, chiar ceva de moarte de vor bea nu-i va vătăma pe ei, pe cei bolnavi mâinile îşi vor pune şi bine le va fi” (Marcu 16, 15-18).

Kenoză – În greacă kenosis înseamnă deşertare, condiţie de smerire, de umilire; starea de «deşertare» sau de «golire» prin care Fiul lui Dumnezeu care este iubire devine părtaş la condiţia omului: de păcătos şi de muritor (Evrei 2, 9), pentru a-i da acestuia posibilitatea de a trece spre Dumnezeu. (Preot praf. dr. Ion Bria _ Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., 1994).

Este, deci, o credinţă în numele Evangheliei, propovăduită în numele botezului primit, credinţa din credinţă, credinţa din Duhul Sfânt, credinţa în Iisus, credinţa în Dumnezeu. Credinţa la măsura de fapt nu creşte decât în fapte la măsura credinţei. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.

Dacă lucrurile stau aşa, de ce aşa puţină credinţă pe pământ?

Mai întâi nu ştiu dacă este chiar puţină. O explica[ic este că prea puţine vieţi se predau lui Dumnezeu, puţini oameni Îi acordă stăpânirea absolută asupra vieţii lor, şi nu de frica înşelăciunilor ci opriţi de amăgirea iubirii de sine, care creşte ca o pălămidă în aria vieţii.

Credinţa este un risc împotriva raţiunii, împotriva vieţii, împotriva limitelor omeneşti, câteodată şi împotriva normalului. De aceea Sfinţii se şi fereau de a face minuni, deşi în multe cazuri (facerea de minuni) era doar dovada iubirii de oameni şi alinare a suferinlei omeneşti. Dar ca unii ce trăiau în credinţă, nu mai vorbeau de credinţă.

Sfinţii ne-au dezvelit taina grăuntelui de muştar: cât asculţi tu de Dumnezeu, atât ascultă şi Dum.nezeu de tine. Cine ascultă de Dumnezeu, de acela ascultă şi munţii şi fiarele şi toată natura.

Credinţa este un factor de purificare. Se bagă credinţei o vină că este numai o chestiune de sentiment, de inimă. Cei ce o au, însă, mărturisesc că omul, acum, înţelege pe un alt plan de existenţă şi viaţă, decât înţelegea înainte de a crede. Schimbi multe lucruri pe pământ şi cu inima, dar pe tine însuţi te schimbi cu toate însuşirile tale de om.

,,- Numai slabii şi neputincioşii cred, spun unii necredincioşi.

– Dar de ce nu fac „înţelepţii” şi „puternicii” (acestei lumi) faptele credinţei?”

O minune furată

Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viaţă o copilă de 12 ani.

Mântuitorul iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba chiar L-a furat pe drum.

Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.

Oare de unde ştia femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus se va tămădui? O ştia din credinţă şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era de natură duhovnicească, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.

Sluga sutaşului este un caz de tămăduire de la distanţă, prin credinţă, adusă de (cele) două delegaţii (trimise de sutaş) şi e pur duhovnicească (spirituală).

Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.

Aceasta înseamnă că boala a încetat, îndată ce organismul s-a refăcut la plinătatea lui spirituală.

Sfinţenia e o energie, păcătoşenia e o degradare.

Una reface organismul, alta îl dărâmă, Dărâmarea se opreşte îndată ce organismul împrumută, sau chiar fură, pe firul credinţei acea energie rară a sfinţeniei.

Iisus, însă, a vrut să dea pe faţă credinţa femeii şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Sfântul Ioan Botezătorul, capătul proorocilor

Ioan era ultima sabie pe care a trimis-o Dumnezeu lui Israel. El avea o misiune, ca să-L anunţe pe Mesia, Iisus, şi să-I netezească înainte calea spre inima lui Israel.

Cum Ioan a mers înaintea Domnului „în duhul şi puterea lui Ilie” – cel mai mânios Prooroc, se înţelege dintr-o dată şi asprimea lui sălbatică împotriva păcatelor.

«Dumnezeu nu trimite soli pentru a-i linguşi pe păcătoşi, soli de pace ca să-i legene pe oamenii răi într-o siguranţă de pace cu Dumnezeu. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele, şi-i străpunge sufletul cu săgeţile remuşcărilor. Trimişii lui Dumnezeu aduc la cunoştinţa păcătosului judecăţile Lui îngrozitoare, ca să adâncească simţul stării lor nevoiaşe, ca să le scoată din adâncul inimii strigătul:

„Ce să facem să ne mântuim?”. Atunci mâna care ti-a umilit fruntea până în ţărână, ridică pe cel pocăit şi glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu cea mai duioasă iubire: „Ce doreşti să fac pentru tine?”.

Ura împotriva Romei era la culmea mocnirii. În pustia Iordanului Ioan striga răspicat şi plin de nădejde: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2).

„S-a apropiat”!!! Până atunci, Proorocii o prevesteau ca pe un fapt al viitorului îndepărtat, iar acum Impărăţia Mesianică era înaintea porţilor.

Ioan denunţa corupţia naţională de la talpă la coroană. Înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat pe toţi. Mulţimile veneau ca să-şi mărturisească păcatele şi să se boteze de la Ioan. Printre mulţumi se strecurau mulţi cărturari şi farisei care nu voiau să piardă prilejul de a se arăta mulţimilor ca oamenii cei mai sfinţi. Tainele lor vinovate nu rămâneau însă ascunse în faţa ochiului lui Ioan. Duhul lui Dumnezeu îi descoperea Proorocului, că aceştia sunt oportuniştii. Făceau pe prietenii, ca să-şi asigure demnităţi când va veni Mesia, să-şi asigure puterea asupra poporului.

– „Pui de vipere”, cine v-a învăţat ca să fugiţi de urgia viitoare? Nu aveţi scăpare decât făcând roade vrednice de pocăinţă. Avraam nu vă va putea scăpa, fiindcă faptele voastre nu sunt faptele lui Avraam. Acum securea stă la rădăcina pomilor şi focul alăturea pentru toţi pomii care nu aduc roadă bună. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele ce le face, nicidecum numele pe care îl are.

Mărturisirea de credinţă fără îndreptarea vieţii nu fire nici o valoare. Pentru păcat, Dumnezeu este foc mistuitor. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot, Şi cum era multă viţă sălbatică, mulţi pomi pădureţi şi foarte multă pleavă în Israel, mulţi începeau să simtă focul lui Dumnezeu arzându-i.

Într-unii se aprindea focul pocăinţei, iar într-alţii focul mâniei şi al fărădelegii. Irod, ars fiind şi el de mustrarea Proorocului, făcea parte dintre cei din urmă.

Descoperire în vis

Evanghelistul Matei, scriind Evanghelia sa pentru evrei, are scopul de a dovedi că Iisus este Mesia cel aşteptat şi făgăduit de Prooroci. Drept aceea aduce dovada istorică, înşirând de 3 ori 14 neamuri de la Avraam până la Iisus, între care de 2 ori 14 de la David. Deci Iisus este Fiullui Avraam, e Fiul lui David.

Tot acum se împlineau cele 70 de săptămâni de ani de la Daniil, tot acum se împlineau toate proorociile. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândească înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Acum s-a împlinit şi proorocia făcută de Ieremia:

„Până când te vei întoarce fată fără de cinste? Că au

făcut Domnul mântuire spre sădire nouă, Întru mântuire vor umbla Împrejur oamenii” (Ieremia 31, 221°).

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, S-a născut înainte de veci, fără mamă, din Tatăl, iar acum se naşte în veac, fără Tată, din mamă. Erau însă oarecare dispoziţii aspre ale Legii. Legea nu prevedea această unică naştere, decât că tot primul născut era închinat Domnului, întrucât unul din primii născuţi putea să fie Mesia.

Legea nu-I prevedea naşterea mai presus de fire.

Deci, ca să nu se întâmple neorânduieli, neorânduielile erau pedepsite cu moartea. Orice fată necăsătorită care năştea un prunc era ucisă cu pietre înaintea casei tatălui său. Dacă Sfânta Fecioară nu ar fi fost logodită cu bătrânul Iosif, la fel ar fi păţit.

Dar Iosif, logodnicul Mariei, nu ştia de Buna Vestire. Deci, după ce a stat Maria la Elisabeta „ca la trei luni”, când s-a întors acasă sarcina se observa. Bătrânul Iosif ştiindu-se neprihănit, era într-o mare cumpănă: să o mai ia de nevastă sau să o părăsească, să fie ucisă cu pietre? Deci, se gândea să desfacă logodna şi pe ascuns, să o lase în voia sorţii.

Chiar dacă Fecioara Maria l-ar fi lămurit, poate că tot ne lămurit ar fi rămas, de aceea a intervenit Providenţa. Îngerul Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, zicându-i: „Nu te teme a lua pe Maria” sub scutul tău, şi a o face să fie socotită de lume „nevasta ta”, pentru că sarcina sa nu este de la vreun bărbat ci „de la Duhul Sfânt”, sarcina aceasta nu îţi este spre ruşine, ci spre cinste. Tu ai menirea să o aperi de asprimea Legii scăpând-o de la moarte. Tu ai menirea să scapi Pruncul, ce se va naşte, şi de asprimea tiranului care v-a umbla să-L omoare! Tu ai menirea să fii ocrotitorul Aceluia, Căruia îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuieşte Mântuitor, fiindcă El va mântui pe popor de păcatele sale!

Naşterea Pruncului din Fecioară este împlinirea proorociei făcute de Isaia: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi-I vei pune numele Emanuil”, care se tâlcuieşte şi care corespunde misiunii Lui în lume, adică: „Dumnezeu cu noi”. Adică Dumnezeu ia chip de om adevărat ca să poată vorbi şi suferi la rând cu oamenii, să petreacă între oameni, ca om, deşi El este şi Dumnezeu adevărat.

+ + + + +

Iată un vis revelatoriu, care l-a liniştit pe Iosif şi i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea să le facă şi pentru care Biserica l-a cinstit printre Sfinţi. Iată una dintre cele mai fericite treziri din somnul îndoielilor.

Read Full Post »

Patima lăcomiei pântecelui, deşi aparent inofensivă pentru omul contemporan, este cauzatoare de mult rău pentru suflet, întrucât ea este rădăcina desfrânării şi sursa amortirii minţii şi a conştiinţei. Ea îl aduce pe om într-o stare de inconştienţă duhovnicească, într-un somn şi o împietrire a sufletului. Sfântul Ioan Casian analizează în profunzime această patimă şi efectele ei asupra vieţii duhovniceşti. El ne propune drept leac virtutea infrânării, singura care poate stăvili „pofta nesătioasă a pântecelui” .

Evident, ne întrebăm cât de actuale sunt povătuirile şi îndrumările unui monah ce a trăit în secolele IV- V pentru noi, cei din secolul XXI? Însă citind cu atenţie sfaturile Sfântului Ioan vom observa că patima despre care el vorbeşte o regasim în noi, iar virtutea pe care ne-o înfăţişează ca leac ne este absolut necesară pentru a combate efectele acestui viciu, pentru a ne curăţi sufletul şi pentru a ne apropia de Dumnezeu.

Ne desfăşurăm viata într-o societate de consum, ai cărei stâlpi de susţinere sunt cererea şi oferta şi a cărei regulă principală este concurenţa. Pentru a supravieţui, între ofertanti concurenţa este acerbă. De aceea ei caută să satisfacă din plin dorinţele consumatorului, ba chiar mai mult, se străduie să stârnească anumite dorinţe, plăceri şi pofte în fiecare din noi pentru a-şi vinde marfa. Ei exploatează nevoile vitale ale omului pentru ca acesta să şi le satisfacă prin consumarea produselor oferite de ei. Aceasta este şi situaţia pieţii de alimente. Diversitatea, cantitatea şi calitatea alimentelor oferite este impresionantă, dar, în acelaşi timp constituie şi un bun prilej de a săvârşi patima lăcomiei. Pe de altă parte însă, acest context este şi o oportunitate de a ne sfinţi prin lucrarea virtutilor, mai ales prin cea a înfrânării.

Exemplul lumii contemporane este cel mai grăitor în ceea ce priveşte legătura dintre lăcomia pântecelui şi desfrânare, prima cauzând-o pe a doua. Spre îndreptare, Sfântul Ioan Casian ne oferă pilda Sodomei, cetate pedepsită de Dumnezeu cu foc pentru nelegiuirile trupeşti săvârşite ca urmare a îmbuibării pântecelui.

Sfântul Ioan ne arată şi cum este posibilă o astfel de relaţie de cauzalitate. Necumpătarea la mâncare moleseste mintea si-i afectează agerimea, slăbind voinţa şi zădărnicind naşterea de gânduri bune, curate, dumnezeieşti. Trupul se îngreuiază, iar mintea nu-l mai poate controla. Astfel, instinctele rele ies la suprafaţă şi nu mai pot fi stăvili te.

Izbăvirea de această patimă constă în lucrarea virtuţii înfrânării. Aceasta se săvârşeste prin limitarea hranei la strictul necesar: a te ridica de la masă „când pofta nu s-a stins încă”. Înfrânarea nu se opune îngrijirii trupului, ci nu îngăduie ca această preocupare să se facă spre satisfacerea poftelor, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Grija de trup să n-o faceţi spre pofte” (Români 13, I-l). Sfântul Ioan Casian explică aceste cuvinte arătând că nu este admisă purtarea de grijă fată de plăcerile cărnii, dar nici nu sunt excluse preocupările faţă de cele necesare vieţii, astfel încât, printr-o „îngăduinţă binevoitoare faţă de trup”, să se ajungă la preocupările vătămătoare faţă de „plăcerile carni .

Sfântul Ioan tratează şi modul în care cei bolnavi şi slăbiţi trupeşte pot lucra această virtute. El arată că boala nu este o piedică pentru lucrarea virtuţi lor şi pentru atingerea stării de curăţie trupească şi sufletească. Cei bolnavi, care trebuie să urmeze un regim sau să mănânce mai mult pentru a-şi întări organismul, pot să trăiască în înfrânare şi cumpătare, hrănindu-se doar atât cât le este de trebuintă. Şubrezenia trupului şi boala nu trebuie să constituie un motiv sau o circumstanţă atenuantă pentru îmbuibarea pântecelui. Trupul slăbit lucrează virtutea înfrânării hrănindu-se cu cele permise şi recomandate sănătăţii sale în mod cumpătat, ridicându-se de la masă „când încă mai simte nevoia de mâncare”, dar nu mai devreme de a-şi fi asigurat necesarul de hrană prescris de medic. Astfel, virtutea înfrânării poate fi exercitată în orice stare a sănătăţii trupului, deoarece curăţia inimii si desăvârsirea sunt accesibile tuturor.

Potrivit Sfântului Ioan Casian, virtutea înfrânării nu constă doar în cumpătarea în timpul mesei, la servirea rnâncăr ii, ci, mai ales, în „cumpătarea duhului” care este o stare de curăţie sufletească la care se ajunge prin abţinerea de la păcate. Astfel, pentru păstrarea curăţiei duhului şi a trupului, nu este de-ajuns numai înfrânarea de la mâncare, ci şi „alăturarea şi a celorlalţi virtuti sufleteşti: smerenia, milostenia, blândetea etc”. Căci prin lucrarea virtutilor ne întoarcem atenţia de la cele lumeşti spre Dumnezeu, Care este centrul în jurul Căruia gravităm şi vietuim.

Creştinul este asemănat de Sfântul Casian cu o cetate întărită cu ziduri. Deşi aceste ziduri sunt înalte şi de nebiruit, cetatea poate fi cucerită printr-o singură usită din zid uitată deschisă. De aceea, chiar dacă am dobândi virtuţi mari, totuşi, dacă suntem stăpâniti de o singură patimă, adică, dacă lăsăm deschisă o usită cât de mică păcatului, vom fi biruiţi cu totul, pierzând toate virtuţile avute. Şi aceasta deoarece patimile se află într-o strânsă legătură una cu alta, cauzându-se una pe cealaltă, Dar începând lupta împotriva uneia prin lucrarea virtuţii opuse şi perseverând în această luptă de câştigare a virtuţi lor, le vom birui pe rând pe toate.

Săvârsirea virtuţii înfrânării aduce creştinului o detaşare de cele trecătoare, lumeşti şi o aprindere a inimii după cele dumnezeieşti. Depărtându-ne mintea şi inima de cele ale lumii, ne apropiem de Dumnezeu. Astfel, ne dăm seama că hrana nu este o plăcere şi o desfătare a trupului sau o dorinta a sufletului, ci o nevoie a trupului. Conştientizăm apoi faptul că hrana poate fi o cauză a întinării sufletului prin excesul de mâncare. În acest fel ne punem ordine gândurilor şi ne deprindem şi mintea cu această virtute. Rânduindu-ne gânduri le şi ne lăsând mintea să zburde, nu vom mai fi abătuţi de la îndeletnicirile sufleteşti prin grija de cele trupeşti.

Aşadar, calea cea mai sigură de a scăpa de patima lăcomiei, spune Sfântul Ioan, nu este numai abtinerea de la excesul de mâncare, ci aceasta trebuie însoţită de o îndreptare a gândurilor şi a minţii noastre de la cele lumeşti şi materiale spre cele dumnezeieşti. Înfrânându-ne de la multa hrană a trupului şi îndestulându-ne cu hrana sufletească, devenim biruitori asupra imboldurilor trupului, ne detaşăm de cele trecătoare şi aflăm de pe acum cele veşnice. Privind neîncetat spre cele cereşti, spre ţinta efortului nostru ascetic, spre „răsplata cea înaltă” de la Hristos şi neîntorcându-ne ochii sufletului şi ai trupului spre cele materiale şi trecătoare, vom birui „pofta gurii şi a pântecelui cu ajutorul acestuii văz” îndreptat spre Dumnezeu. In acest mod adaugam postului trupesc un post al sufletului, căci şi sufletul are mâncărurile „vătămătoare” de la care trebuie să se Înfrâneze: desfrâul, pizma, slava deşartă etc. Dacă ţinem doar postul şi înfrânarea trupească şi pe cea sufletească o ignorăm, toată osteneala este zadarnică, deoarece ne pângărim „partea cea mai preţioasă”, adică inima, care este sălaşul Duhului Sfânt. Căci unirea postului trupesc cu cel sufletesc oferă lui Dumnezeu „jertfa cea mai plăcută şi un lăcaş de sfinţenie în adâncul inimii neprihănite”.

Dobândind astfel virtutea infrânării, nu vom mai fi „robi ai cărnii” şi nimic din cele materiale şi trupeşti nu ne va mai tulbura. Ne vor ridica mai presus de cele trecătoare şi vom căuta neîncetat spre cele veşnice. Astfel punem temelia curăţiei lăuntrice, care este punctul de pornire în urcuşul duhovnicesc pentru câştigarea celorlalte virtuţi.

În acest urcuş duhovnicesc virtutea înfrânării este prima armă necesară în lupta pentru câştigarea mântuirii. Cu această armă putem porni lupta împotriva unei alte patimi şi anume desfrânarea, cauzată de lăcomia pântecelui. Cu arma înfrânării pornim, aşadar, lupta pentru câştigarea virtuţii castitătii sufleteşti şi trupeşti.

Patima lăcomiei

Ce este lăcomia?

„Mai întâi trebuie să începem lupta împotriva lăcomiei, care este pofta nesătioasă a pântecelui” („Aşezărnintele manăstiresti”, cap. V, nr. 3, p. 165).

Care sunt urmările ei?

„Cantitatea mâncării toceşte ascutimea minţii şi, îngreunând şi duhul o dată cu trupul, aţâţă focul primejdios al patimi lor. Un pântec îmbuibat cu tot felul de alimente naşte seminţele desfrâului şi mintea înăbuşită de greutatea mâncărurilor nu mai poate păstra cârma dreptei chibzuinţe. Mintea negreşit se ameţeşte nu numai de beţia vinului: necumpătarea la toate mâncărurile o face să se clatine şi să se poticnească şi o despoaie de orice imbold spre nevinovăţie şi neprihănire. Desfrâul şi pierzania le-a venit celor din Sodoma nu de la beţie, ci de la îmbuibarea de pâine. Ascultă cum mustră Domnul Ierusalimul prin glasul profetului: «Prin ce-a păcătuit, în adevăr, sora ta Sodoma, decât că-şi mânca pâinea sa până la satiu şi îmbuibare?» (Iezechiel 16,49). Fiindcă din pricina excesului de pâine se aprinseseră de focul nestins al cărnii, drept osândă dumnezeiască sunt arşi de foc şi pucioasă venite din cer. Or, dacă pe aceia numai necumpătarea la pâine i-a împins în prăpastia atât de adâncă a ticăloşiilor, ce trebuie să cugetăm despre cei care, cu  trup sănătos, îşi îngăduie o hrănire fără de măsură de carne şi vin, folosindu-le nu după cât le cere slăbiciunea trupului, ci după cât îi îndeamnă pofta inimii.” (Ibidem, cap. 5-6, p. 166-167)

Manifestările lăcomiei

„Trei sunt, într-adevăr, felurile de lăcomie a pântecelui: una care îl sileşte [pe om] să o ia înaintea orei regulate pentru masă, alta care se multumeste doar cu umplerea şi încărcarea pântecelui cu orice fel de bucate, a treia care umblă după mâncăruri mai rare şi, deci, mai pretenţioase”. (Ibidem, cap. 23, p. 177)

Virtutea înfrânării

Cei bolnavi pot dobândi virtutea Înfrânării .Şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea. Mai uşor s-au văzut oameni care se lipseau în tot chipul de mâncăruri mai bogate, decât de aceia care să se folosească în mod cumpătat de cele trebuincioase sănătăţii. Primii Îşi refuzau totul de dragul înfrânării, iar aceştia, îngăduindu-şi-le pe toate din motive de sănătate, uitau de măsura la care să se oprească. Şi trupul slab îşi are izbânda înfrânării sale cu condiţia de a se feri de mâncărurile permise unei sănătăti plăpânde când încă mai simte nevoia de mâncare … Mâncărurile mai hrănitoare, care contribuie la sănătatea trupească, nu sunt o primejdie nici pentru curăţenia morală, dacă sunt folosite cu cumpătare. Toată energia dobândită din această hrană este în adevăr cheltuită în suferinţa şi slăbirea produsă de boală. De aceea, dacă nici unei stări de sănătate nu-i este refuzată virtutea înfrânării, nici curăţenia desăvârsită nu-i este oprită … Oricât de slabă i-ar fi cuiva sănătatea, va putea atinge desăvârşirea virtuţii deopotrivă în toate cu cei robuşti şi sănătoşi, dacă îşi va înfrâna prin tăria duhului dorinţele, pe care nu i le mai impune slăbiciunea cărnii lui”. (Ibidem, cap. 7, p. 167-168).

În ce constă înfrânarea trupului? „Măsura post iri lor şi înfrânării constă numai în limitarea hranei şi în chinuirea trupului. Şi desăvârşirea virtuţii tocmai acest hotar îl impune tuturor: să punem capăt mâncărurilor trebuincioase trupului atunci când pofta încă nu s-a stins”.

„Numai atâta hrană să-şi îngăduie fiecare, câtă, în chibzuinţa rece a înfrânării, va fi găsit că-i este de-ajuns pentru a trăi, nu câtă îi cere pofta”. (Ibidem, cap. 7, p. 167)

„Apostolul adaugă: «Grija de trup să n-o faceti spre pofte» (Romani 13, 14). Deci nu s-a opus îngrijirii cărnii, însă n-a îngăduit ca asta să se facă spre pofte. El nu admite să poarte cineva grijă de plăcerile cărnii, dar nu se opune preocupărilor de cele trebuincioase vieţii: în primul caz, ca nu cumva, din îngăduinţă binevoitoare faţă de trup, să se alunece spre vătămătoarele preocupări de plăcerile cărnii, iar în al doilea caz, ca nu cumva trupul, istovit din vina noastră, să nu mai poată răspunde trebuincioaselor sarcini spirituale”. (Ibidem, cap. 8, p. 168)

Cum poate fi câştigată şi menţinută înfrânarea trupului?

„Respectarea posturilor canonice este folositoare cu adevărat şi trebuie păstrate cu orice preţ; însă, dacă după ele nu va urma o masă cumpătată în mâncări, nu se va putea ajunge la treapta curăţiei duhului. Căci flămânzi rea îndelungate lor postiri, urmată de satiul trupului duce mai degrabă la o oboseală de câtva timp, decât la curăţia sfinţeniei. Curăţia duhului este strâns legată de flămânzirea trupului. Nu are curăţenia unei sfintenii necurmate, cine nu se împacă cu gândul să păstreze necontenit o aceeaşi stăpânire de sine. Nişte postiri oricât de aspre, urmate de o îmblânzire fără de măsură, devin zadarnice şi alunecă îndată spre păcatul lăcomiei pântecelui. Mai bună este o hrană zilnică chibzuită cu moderaţie decât un post greu şi lung la intervale de timp”. (Ibidem, cap. 9, p. 168)

Virtutea înfrânării nu înseamnă doar abţinerea de la mâncăruri, ci, mai ales, înfrânarea de la păcatele sufletului

„Dar să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului. Căci şi acesta îşi are mâncărurile lui vătămătoare, de care îngrăşându-se se rostogoleşte în prăpăstiile desfrâului, chiar fără belşug de hrană. O asemenea hrană, şi chiar foarte plăcută, este defăimarea. Si mânia îi este tot hrană si desi foarte neplăcută, îi oferă totuşi sufletului un aliment nefericit şi în acelaşi timp îl doboară cu gustul lui ucigător. Şi pizma este o hrană a minţii, pe care o slăbeşte cu sucurile ei otrăvitoare.si nu încetează s-o chinuiască, nefericind-o necontenit cu bunăstarea şi fericirea altora .

Cenodoxia, adică slava deşartă, este şi ea o hrană a sufletului, care, pentru moment îl mângâie cu desfătare, dar apoi îl goleşte şi îl despoaie de orice virtute, făcându-1 sterp şi lipsit de roadele duhului … Orice poftă şi cutreier al unei inimi nestatornice sunt la fel o hrană a sufletului, pe care îl întreţin cu mâncări vătămătoare, lipsindu-l însă pentru viitor de pâinea cerească şi de hrana cea adevărată”.

Retinându-ne din toate puterile de la toate acestea, prin cea mai sfântă postire, vom face folositoare şi bună şi respectarea postului trupesc. Într-adevăr, chinuirea trupului, unită cu strivi rea sufletului, va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai plăcută şi un lăcaş de sfinţenie în adâncul inimii neprihănite. Însă, dacă, postind trupeşte, suntem îngenunchiaţi de cele mai primejdioase patimi ale sufletului, zadarnică ne va fi zdrobirea cărnii, după ce am fost pângăriti în partea cea mai preţioasă, păcătuind tocmai prin substanţa prin care devenim sălaş al Duhului Sfânt.

Negreşit, nu atât trupul stricăcios, cât mai ales inima curată ajunge lăcaş lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfânt. Se cuvine deci ca, în timp ce posteşte omul din afară şi cel dinăuntru să se reţină de la mâncări vătămătoare. EI mai ales să fie dăruit curat lui Dumnezeu, pentru a se face vrednic să-L primească în sine pe Hristos ca oaspete, precum ne aminteşte Sfântul Apostol prin cuvintele: «În omul dinăuntru să Se sălăsluiască Hristos, prin credinţă, în inimile voastre» (Efeseni 3,16-17).

Prin urmare, să ştim că de aceea supunem trupul la chinul înfrânării, ca să putem ajunge prin acest post la curăţia inimii”. (Ibidem, cap. 21-22, p. 175-176)

Pentru păstrarea curăţiei inimii trebuie adăugate şi celelalte virtuţi

„Pentru păstrarea curăţiei duhului şi a trupului nu-i îndestulătoare numai înfrânarea de la mâncare, fără alăturarea şi a celorlalte virtuţi. De aceea, mai înainte de toate, trebuie învăţată umilinţa … trebuie să ne ferim de agonisirea banilor… trebuie potolită întărâtarea mâniei, biruită descurajarea tristetii, dispreţuită slava deşartă. Trebuie călcate în picioare ifosele mândriei şi, Dumnezeu fiindu-ne necontenit prezent în minte, să oprim umbletul nestatornic şi rătăcitor al gândului şi să-I readucem din cutreierul lui primejdios la contemplarea lui Dumnezeu …

Căci nu-i cu putinţă să fie stinse îmboldiriIe aprinse ale trupului mai înainte de a fi fost nimicite cu totul şi focarele celorlalte patimi principale”. (Ibidem, cap. 10-11, p. 169)

O cetate întărită cu ziduri oricât de înalte, şi cu porţi oricât de straşnic zăvorâte, va fi pustiită prin trădarea unei singure usite oricât de mici. Într-adevăr, ce importantă are că duşmanul primejdios se strecoară înlăuntrul cetăţii peste zidurile înalte şi prin spaţiul larg al porţilor sau prin străbaterea tainică a unei galerii înguste”. (Ibidem, cap. Il, p. 170)

„Deci mai întâi trebuie să biruim pofta pântecelui şi să ne usurăm sufletul nu numai prin postiri, ci şi prin vegheri, citit şi căinţa deasă a inimii, în care să plângem la amintirea, ori a amăgirilor, poate, ori a înfrângerilor noastre”. (Ibidem, cap. 14, p. 171)

Dobândirea virtuţii înfrânării

Virtutea înfrânării se dobândeşte prin depărtarea de cele trecătoare şi îndreptarea spre cele veşnice

„Inima ni se aprinde când de groaza păcatelor, când de dorinţa desăvârşirii şi sfinţeniei, încât, cuprinşi şi stăpâniti deopotrivă de griji şi meditaţii de acest fel, recunoaştem că hrana ne este îngăduită nu atât spre plăcere, cât impusă ca povară. Vom simţi astfel că ea ne este dată mai mult ca o trebuinţă a trupului, decât ca o dorinţă a sufletului.

Stăpâniti de acest îndemn sufletesc şi de o necurmată căinţă, vom înfrâna zburdăciunea cărnii cu îrnboldirile ei primejdioase pe care căldura hranei o face mai înverşunată. Astfel, cu ploaia lacrimilor, izvorâte din plânsul inimii, vom putea stinge cuptorul trupului nostru … Prin harul lui Dumnezeu şi prin Duhul Său, Care varsă roua cea răcoritoare peste inimile noastre, clocotul poftelor trupeşti va putea fi potolit cu totul”. (Ibidem, cap. 14, p. 171)

„Prin râvna spre desăvârsire să stingem pofta gurii şi a pântecelui. De aceea cu văzul îndreptat spre virtute, trebuie nu numai să înăbusim orice poftă de mâncare fără de măsură, dar chiar cea trebuincioasă naturii însăşi s-o primim nu fără o nelinişte sufletească, de parcă ar fi potrivnică neprihănirii. În sfârşit, aşa să ne rânduim cursul vieţii noastre, încât să nu mai existe nici un moment în care să ne simţim abătuţi de la îndeletnicirile noastre sufleteşti, oricât ne va sili trupul slab să ne coborâm şi la grija de trebuinţele lui”. (Ibidem, p. 172)

„În nici un alt chip, fireşte, nu vom putea dispreţui plăcerile mâncărurilor pământeşti, decât dacă mintea, pironită în contemplare divină, îşi va găsi desfătarea mai degrabă în dragostea pentru virtuţi şi în frumuseţea hranei cereşti. Numai aşa toate cele pământeşti vor fi desconsiderate ca lucruri trecătoare de cel ce-şi va îndrepta pentru totdeauna văzul minţii spre cele neschimbătoare şi veşnice, conternplând cu inima, încă aflându-se în trup, fericirea lăcasului viitor”. (Ibidem)

„Cel ce se sileşte să obţină nemăsurate răsplăţi pentru îndemnurile lui, îndreptându-şi privirile concentrate în directia suliţei spre ţinte foarte mici aşezate sus, ştie că laurii unei mari slave şi câştigarea premiilor constau în atingerea acestor ţinte. De aceea, retinându-si privirea de la orice altceva, trebuie s-o îndrepte într-acolo unde ştie că este pusă cea mai înaltă răsplată, pe care, negreşit, o va pierde dacă îşi va abate oricât de puţin ochiul de la ţintă.

Astfel, biruind pofta gurii şi a pântecelui cu ajutorul acestui văz, nu vom fi declaraţi, nici robi ai cărnii şi nici întinaţi de vicii ticăloase … căci desăvârşirea omului lăuntric porneşte de la virtutea înfrânării”, (Ibidem, cap. 15, p. 172)

Virtutea Înfrânării – temelie a biruinţei asupra patimilor

„În adevăr, nu-i temelie mai tare în toate luptele decât aceea de a înăbuşi mai întâi ademenirile dorinţelor cărnii. Căci rară să-şi biruie propria carne, nimeni nu va putea lupta … , nici nu va merita cununa gloriei pentru izbândă”. (Ibidem, cap. 16, p. 172)

„Negreşit este cu neputinţă ca un pântec sătul să încerce luptele omului lăuntric, şi de-altfel nici nu este vrednic să fie împins la lupte mai tari cel ce poate fi uşor doborât”. (Ibidem)

„Neprihănirea omului lăuntric se observă în desăvârşi rea acestei virtuţi”. (Ibidem, cap. Il, p. 169)

Read Full Post »