Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘yoga’

– Comparaţii, analize şi interpretări –

LUCRARE DE SEMINAR

            Coordonator:

                 Pr. prof. univ. dr.

       EMIL IOAN JURCAN

          Susţinător:     CĂTĂLIN-CORNELIUS POPI,    anul III

 ALBA IULIA

2006

  1. SECŢIUNE INTRODUCTIVĂ
  1. 1. Argument

 

Motivaţia elaborării unei lucrări în care să privim comparativ şi analitic conceptele religioase de bază referitoare la Isihasm, Kabbala şi Yoga, o reprezintă ideea formulării unor judecăţi de valoare în ceea ce priveşte raportul dintre trei mari mişcări religioase de sorginte mistică şi modul în care se nasc diferenţele între acestea.

Elementele prezentate urmează îndeaproape ideea prezentării istorice a fiecărei mişcări în parte, pentru ca mai apoi să fie enunţate o serie de interpretări şi concluzii în ceea ce priveşte raportul dintre Isihasm şi Kabbala, respectiv Isihasm şi Yoga.

Finalitatea studiului o reprezintă, pe de-o parte, sondarea unui teren încă neabordat îndeajuns, referitor la relaţia dintre Isihasm şi Kabbala, iar pe de altă parte, ca răspuns la provocările contemporane, o contraofensivă îndreptată spre cei care consideră Isihasmul ca derivând din mişcarea Yoga sau împrumutând formule ori tehnici de concentrare specifice acestei spiritualităţi.

 

  1. 2. Isihasm, Kabbala, Yoga – Parcurs istoric, concepte fundamentale

 

  1. Isihasmul

 

Cuvântul „isihasm” provine din termenul grecesc „hesychia” şi înseamnă „tăcere”, „linişte”, „concentrare interioară”. Isihasmul este o disciplină ascetică de origine monastică, ale cărei origini pot fi observate în jurul secolelor IV-V şi care s-a organizat în secolele XIII-XIV ca o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu[1].

Isihia a fost practicată la început de către părinţii deşertului, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia” şi care şi-au însuşit, ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare, invocarea continuă a numelui lui Iisus[2].

„Rugăciunea inimii”, numită şi „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea pură”, constând din cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, este bazată pe textul din Evanghelia după Luca 17, 21: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” şi pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel din I Tesaloniceni 5, 17: „Rugaţi-vă neîncetat” şi „stăruiţi în rugăciune”[3].

Întemeietorul propriu-zis al isihasmului este Sfântul Ioan Scărarul († 649), autorul lucrării „Scara raiului”, în care recomandă rugăciunea „monodică”, adică redusă la un singur cuvânt, „Iisuse”.

Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce nu reprezintă un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia), dar mai ales trezvia, sobrietatea sau atenţia inimii (nipsis).

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa şi simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor divine necreate, ca elemente esenţiale ale spiritualităţii isihaste[4].

Ca mişcare ce s-a organizat în Sfântul Munte Athos în secolele XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu[5].

De la Athos, isihasmul s-a răspândit în secolele următoare în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România, influenţând nu numai viaţa monastică, ci şi pe cea liturgică. De altfel, ca metodă a vieţii contemplative, isihasmul nu este separat de spiritualitatea liturgică sau sacramentală. Într-adevăr, textele isihaste au fost scrise pentru monahi şi ele se aplică cel mai bine în condiţiile de retragere şi de singurătate ale mănăstirii. Sfântul Nicodim Aghioritul, cel care a colecţionat scrierile filocalice, va spune însă că „rugăciunea inimii” aparţine tuturor, atât monahilor, cât şi mirenilor, fapt pentru care nu există două modele de spiritualitate ortodoxă. Una din ideile de bază ale isihasmului este aceea că viaţa spirituală, sub formă monastică sau liturgică, nu este arbitrară, ci are nevoie de călăuzirea unui „părinte spiritual”[6].

Dacă pentru isihasmul practicat de Evagrie Ponticul accentul cade pe contemplarea intelectuală şi rugăciunea minţii monologică, sau invocarea numelui lui Iisus, alte curente isihaste, de pildă cel propus de Macarie Egipteanul (sec. V), revin la o antropologie şi psihologie biblică, insistând asupra „păzirii inimii”.

De altfel, în spiritualitatea ortodoxă, inima (kardia) nu este organul fizic, ci centrul spiritual al omului, creat după chipul lui Dumnezeu, eu-ul cel mai adânc şi cel mai adevărat, altarul lăuntric în care se intră în stare de kenoză şi de jertfă şi în care are loc unirea cu Hristos. Inima dă unitatea persoanei umane, fapt pentru care „rugăciunea inimii” creează o stare existenţială de unitate şi de integritate a persoanei[7].

 

  1. Kabbala, Sinteză a misticii iudaice:

 

  1. Primele expresii ale misticii iudaice:

 

Morfologia experienţei mistice evreieşti este extrem de bogată şi de complexă. Prima fază a misticii evreieşti se caracterizează prin importanţa acordată ascensiunii extatice până la tronul divin, Merkaba. Această tradiţie ezoterică, atestată încă din secolul I î. Hr., se prelungeşte până în secolul X d. Hr. Lumea tronului, loc al manifestării slavei divine, corespunde pentru misticul evreu cu „pleroma” (plenitudinea) gnosticilor creştini. Textele, scurte şi adesea obscure, sunt numite „Cărţile despre Hekkaloth” (Cărţile despre Palatele Cereşti) şi descriu sălile şi palatele pe care le traversează vizionarul în călătoria sa, înainte de a ajunge în al şaptelea şi ultimul hekhal, unde se află tronul slavei. Călătoria extatică, numită la început „ascensiunea către Merkaba”, a fost desemnată, spre anul 500 d. Hr., din motive necunoscute, „coborârea în Merkaba[8].

Ascensiunea sufletului la cer şi înfruntarea primejdiilor întâlnite în cale constituiau o temă comună în gnosticismul din secolele al II-lea şi al III-lea. Conform precizării oferite de Gershom Scholem, mistica Merkabei constituie una din ramurile evreieşti ale gnozei[9].

În cursul călătoriei sale extatice, sufletul primeşte revelaţii privind creaţia, ierarhia îngerilor şi practicile teurgice. În cerul cel mai de sus, stând în picioare în faţa Tronului, el contemplă „chipul mistic al divinităţii în simbolul înfăţişării cu chip de om”, care i s-a arătat proorocului Iezechiel[10], stând pe tronul Merkaba. Lui Iezechiel i s-a arătat „măsura trupului”[11], adică o reprezentare antropomorfică a divinităţii, înfăţişându-se ca Primul Om, identic cu imaginea Celui Iubit din cartea Cântarea Cântărilor.

În acest mod, avem de-a face cu o proiectare a Dumnezeului nevăzut iudaic într-o figură mistică în care se revelează „Marea Slavă” din apocaliptica şi apocrifele evreieşti. Această reprezentare în imagine a Creatorului[12] se dezvoltă pornind de la o concepţie perfect monoteistă.

Alături de scrierile referitoare la Merkaba, se răspândeşte în Evul Mediu şi capătă celebritate în toate ţările din diaspora un text de câteva pagini, intitulat Sepher Yetzira sau „Cartea Creaţiei”[13]. Textul conţine o expunere laconică a cosmogoniei şi cosmologiei, autorul străduindu-se să îşi pună în acord ideile sale, influenţate de izvoare greceşti, cu disciplinele talmudice referitoare la doctrina creaţiei şi cu cele privind Merkaba, în cursul expunerii sale fiind observabile pentru prima oară o serie de reinterpretări de tendinţă speculativă ale concepţiilor referitoare la Merkaba.

Prima parte reprezintă cele „32 de căi minunate ale Înţelepciunii” (Hakhma sau Sophia), prin care Dumnezeu a creat lumea: cele 22 de litere ale alfabetului sacru şi cele 10 numere primordiale sau Sephirot. Primul Sephira este pnevma (ruah) sau Duhul lui Dumnezeu Cel viu. Din ruah purcede Aerul Primordial, iar din acesta se nasc Apa şi Focul, adică Sephirot-urile al treilea şi al patrulea. Din Aerul primordial, Dumnezeu a creat cele 22 de litere; din Apă a creat Haosul Cosmic şi din Foc Tronul Slavei şi ierarhiile îngereşti, în timp ce următoarele şase Sephirot reprezintă cele şase direcţii spaţiale[14].

Speculaţia filosofică privind Sephirot-urile, diversificată prin mistica numerelor, are, cel mai probabil, o origine neopitagoreică, însă ideea „literelor prin care s-a făurit Cerul şi Pământul” îşi găseşte explicaţia cea mai clară în iudaism.

Sepher Yetsira a fost folosit şi în scopuri taumaturgice, devenind vademecum al kabbaliştilor, fiind comentat de cei mai mari gânditori evrei ai Evului Mediu.

Pietismul ebraic medieval este opera a trei „bărbaţi pioşi din Germania”[15]: Samuel, Iuda Hasideul, fiul său şi Eleazar din Worms. Mişcarea a apărut în Germania la începutul secolului al XII-lea şi a cunoscut o perioadă de maximă creativitate între anii 1150 şi 1250. Deşi îşi are originea în mistica Merkabei şi a lui Sepher Yetsira, pietismul renan este o creaţie nouă şi originală. Se remarcă întoarcerea la o anumită mitologie populară, însă hasidiţii resping speculaţiile apocaliptice şi calculele privind venirea lui Mesia. În acelaşi fel, nici erudiţia rabinică şi nici teologia sistematică nu reprezintă una din preocupările lor, ci meditează mai ales la misterul unităţii divine şi încearcă să practice o nouă concepţie a pietăţii[16].

Opera principală a mişcării, intitulată Sepher Hassidim, utilizează mai ales anecdote, paradoxuri şi naraţiuni edificatoare. Astfel, viaţa religioasă se concentrează asupra ascezei, rugăciunii şi iubirii lui Dumnezeu, întrucât frica de Dumnezeu se identifică cu iubirea şi devoţiunea faţă de Dumnezeu[17].

Hasidiţii caută să dobândească o deplină seninătate a spiritului, acceptând cu calm injuriile şi ameninţările altor membri ai comunităţii. Penitenţele hasidiţilor trădează anumite influenţe creştine, însă nu şi pe acelea privind sexualitatea. Pe de altă parte, s-a observat o tendinţă panteistă în cazul hasidiţilor, Dumnezeu fiind mai aproape de lume şi de om decât este sufletul de om.

 

  1. Kabbala Medievală:

 

O creaţie de excepţie a misticii ezoterice evreieşti o reprezintă Kabbala, termen care, cu aproximaţie, înseamnă „tradiţie”[18]. Această nouă creaţie religioasă, deşi rămâne fidelă iudaismului, va reactualiza fie o moştenire gnostică, uneori cu nuanţă de erezie, fie structuri ale religiozităţii cosmice, ceea ce a dus la apariţia unei anumite tensiuni între adepţii unei anumite Kabbale şi autorităţile rabinice. În pofida acestei tensiuni, Kabbala a contribuit, direct sau indirect, la întărirea comunităţilor iudaice din diaspora[19].

Cea mai veche expunere a Kabbalei propriu-zise se află în cartea Bahir. Textul, transmis într-o stare fragmentară şi constituit din mai multe straturi, este obscur şi stângaci. Lucrarea Bahir a fost compilată în Provence, în secolul al XII-lea, pornind de la materiale mai vechi, dintre care poate fi amintită Raza Rabba („Marele Mister”), în care unii autori orientali au văzut o importantă scriere ezoterică. Originea gnostică a doctrinelor dezvoltate în Bahir este neîndoielnică, întrucât regăsim aici numeroase speculaţii ale vechilor autori gnostici, atestate în diferite surse evreieşti, precum: eonii masculini şi feminini, pleroma, Arborele Sufletelor, Shekhima, descrisă în termeni similari celor întrebuinţaţi pentru dubla Sophia a gnosticilor (fiică şi soţie).

Kabbaliştii din Provence îşi întemeiază doctrina în special pe Bahir, completând vechea tradiţie de origine gnostică de origine orientală cu elemente ale unui nou orizont spiritual, şi anume neoplatonismul medieval.

În ciuda prestigiului său de tehnică mistică, extazul nu joacă un rol important, iar în enorma literatură kabbalistică se găsesc puţine referiri la experienţe extatice personale şi foarte rar referiri la o anumită unire mistică. Unirea cu Dumnezeu este desemnată prin termenul devekuth, care înseamnă „lipire” sau „a fi unit cu Dumnezeu”, stare de graţie care depăşeşte extazul. Astfel se explică de ce autorul care a pus cel mai mult în valoare extazul a rămas cel mai puţin popular. Este vorba despre Abraham Abulafia, născut la Saragossa, în anul 1240 şi care a călătorit îndelung în Orientul Apropiat, în Grecia şi în Italia[20].

Abulafia dezvoltă o tehnică meditativă în jurul numelor lui Dumnezeu, aplicându-le ştiinţa combinatorie a literelor alfabetului ebraic. Pentru a explica efortul spiritual care conduce la eliberarea sufletului de lanţurile materiei, el foloseşte imaginea nodului, care trebuie dezlegat, nu tăiat. Abulafia face apel, de asemenea, la unele practici de tip yoga, precum: ritmul respiraţiei, posturile speciale sau diferitele forme de incantaţie. Prin asocieri şi permutări de litere, adeptul reuşeşte să dobândească contemplaţia mistică şi viziunea profetică, extazul său nefiind o transă, ci o răscumpărare anticipată, în timpul extazului adeptul fiind umplut de o lumină supranaturală.

Prestigiul şi influenţa postume ale lui Abulafia au fost radical limitate de apariţia în Spania, puţin după anul 1275, a lucrării Sepher Ha-Zohar („Cartea Splendorii”). Această lucrare uriaşă[21] a avut un succes fără egal în istoria Kabbalei, fiind singurul text care a fost considerat carte canonică şi a fost pus timp de mai multe secole alături de scrierile Vechiului Testament şi de Talmud. Scris sub formă pseudoepigrafică, Zohar-ul prezintă conversaţiile teologice şi didactice ale faimosului Rabbi Simeon bar Yochai (secolul al II-lea) cu prietenii şi adepţii săi. Mult timp, cercetătorii au considerat „Cartea Splendorii” drept o compilaţie de origini diverse, însă Gershom Scholem a demonstrat că autorul lucrării este kabbalistul spaniol Moise de Leon[22].

Conform părerii lui Scholem, Zohar-ul reprezintă teosofia ebraică, o doctrină mistică al cărei scop principal este cunoaşterea şi descrierea lucrării misterioase a divinităţii. Dumnezeu Cel ascuns este lipsit de calităţi şi de atribute, fapt pentru care Zohar-ul şi kabbaliştii îl numesc En-Sof sau Infinitul. Însă, întrucât Dumnezeul ascuns este activ oriunde în Univers, El manifestă anumite atribute care, la rândul lor, reprezintă unele aspecte ale naturii divine. Conform kabbaliştilor, există zece niveluri prin care circulă viaţa dumnezeiască. Numele acestor zece Sephirot oglindesc diferitele moduri de manifestare divină. Împreună, Sephirot-urile constituie „universul unificat” al vieţii lui Dumnezeu şi sunt imaginate sub formă de arbore (arborele mistic al lui Dumnezeu) sau de om (Adam Kadmon, omul primordial). Alături de acest simbolism organic, Zohar-ul utilizează simbolismul Cuvântului, al numelor pe care Dumnezeu şi le-a acordat Sieşi[23].

Astfel, creaţia are loc în Dumnezeu: mişcarea lui En-Sof ascuns iese din repaus şi se desfăşoară în cosmogonie şi autorevelare. Acest act transformă En-Sof, plenitudinea inefabilă în „neant mistic” din care emană Sephirot-urile. În Zohar, transformarea Neantului în Fiinţă este exprimată prin simbolul punctului primordial.

Una dintre inovaţiile cele mai semnificative ale kabbaliştilor o reprezintă ideea unirii lui Dumnezeu cu Shekhina, un hieros gamos care împlineşte adevărata unitate în Dumnezeu. Conform Zoharului, la început unirea era permanentă şi neîntreruptă, însă păcatul lui Adam a provocat încetarea acestui hieros gamos şi, în consecinţă, „exilul Shekhin-ei”. Abia după restaurarea armoniei originare în actul răscumpărării, „Dumnezeu va fi unul şi numele Său Unu”[24].

Kabbala reintroduce în iudaism mai multe idei şi mituri în legătură cu religiozitatea de tip cosmic. Astfel, la actul sanctificării vieţii prin muncă şi prin riturile prescrise în Talmud, kabbaliştii adaugă valorizarea mitologică a Naturii şi a Omului, importanţa experienţei mistice şi chiar anumite teme de origine gnostică. Astfel, se poate observa în acest fenomen de „deschidere” şi în acest efort de revalorizare nostalgia unui univers religios în care Vechiul Testament şi Talmudul coexistă cu realitatea cosmică, în care gnosticismul coexistă cu mistica.

 

  1. Yoga:

 

  1. Yoga, concentrarea asupra unui singur obiect:

 

Termenul „yoga” înseamnă, în limba sanscrită, „unire”. Primele referinţe precise la tehnicile Yoga apar în Brāhmana şi, mai ales, în Upanişade. Totuşi, şi în Vede se vorbeşte despre anumiţi asceţi şi extatici, care stăpâneau numeroase tehnici yoghine şi dispuneau de o serie de aşa-numite „puteri miraculoase”. Practicile yoghine pot fi întâlnite aproape peste tot în India, precum şi în mediile brahmanice, buddiste sau jainiste. Paralel cu existenţa acestei Yoga presistematice şi pan-indiene, se constituie treptat o Yogā-darsana sau Yoga „clasică”, aşa cum a fost formulată mai târziu de către Patanjali în lucrarea Yoga-sūtra[25]. Acest autor mărturiseşte că nu face nimic altceva, în fond, decât să culeagă şi să publice tradiţiile doctrinare şi tehnice ale Yogăi[26].

Yoga clasică începe acolo unde se sfârşeşte Sāmkhya, cu atât mai mult cu cât Patanjali nu crede că cunoaşterea metafizică ar putea să-l conducă pe om în mod autonom la eliberare. Cunoaşterea nu face decât să pregătească terenul în vederea cuceririi libertăţii, care se obţine prin intermediul unei tehnici ascetice şi a unei metode de meditaţie. În viziunea lui Patanjali, Yoga reprezintă „suprimarea stărilor de conştiinţă”. Aceste „stări de conştiinţă” (cittavrtti) sunt în număr nelimitat, însă ele intră toate în cele trei categorii, corespunzând celor trei posibilităţi ale experienţei:

– erorile şi iluziile (visuri, halucinaţii, erori de percepţie, confuzii etc.;

– totalitatea experienţelor psihologice normale, tot ceea ce simte, percepe sau gândeşte cel care nu practică Yoga;

– experienţele parapsihologice declanşate de tehnica yoghină şi accesibile numai iniţiaţilor[27];

Scopul urmărit de Yoga lui Patanjali îl reprezintă abolirea primelor două categorii de experienţe, izvorâte din eroarea logică şi din eroarea metafizică şi înlocuirea lor printr-o experienţă suprasenzorială şi extraraţională.

Yoga îşi propune să distrugă în mod treptat diversele serii, specii şi varietăţi ale „stărilor de conştiinţă”, distrugere ce nu poate fi obţinută dacă nu este precedată de cunoaşterea experimentală a structurii, originii şi intensităţii a tot ceea ce este menit distrugerii. Astfel, nu se poate obţine nimic fără acţiune şi practicarea ascezei, aspect ce va deveni caracteristica de bază a întregii literaturi yoghine.

Cărţile II şi III din Yoga-sūtra sunt consacrate mai ales acestei activităţi yoghine de purificare, prin abordarea diferitelor atitudini ale corpului sau prin tehnici respiratorii. Toate aceste cittavrtti[28] nu pot fi controlate şi nici abolite dacă nu sunt mai întâi „experimentate”. Astfel, numai prin experienţe poate fi obţinută libertatea.

Cauza acestor vrtti care formează fluviul psihofenomenal o reprezintă ignoranţa. Pentru Yoga, însă, abolirea ignoranţei metafizice nu este îndeajuns pentru a aneantiza stările de conştiinţă, întrucât imediat ce „vârtejurile” actuale vor fi distruse, altele nu vor întârzia să apară şi să le înlocuiască, ţâşnind din imensele rezerve de „latenţe” (vāsanā), înmormântate în subconştient. Vāsanā este un concept de o importanţă capitală în psihologia Yoga. Piedicile pe care aceste forţe subliminale le ridică în calea eliberării sunt de două feluri: pe de-o parte, vāsanā alimentează fără încetare fluxul psihomental, seria infinită de cittavrtti; pe de altă parte, prin însăşi modalitatea lor specifică, vāsanā sunt greu de controlat şi de stăpânit. Prin urmare, yoghinul, chiar dacă are la activ o practică îndelungată, riscă să se vadă derutat de invazia unui fluviu de vârtejuri psihomentale provocate de vāsanā. Pentru ca distrugerea acestor cittavrtti să poată fi realizată, este indispensabilă întreruperea circuitului subconştient[29].

Punctul de plecare al meditaţiei Yoga îl reprezintă concentrarea asupra unui singur obiect, ekāgratā. Acest obiect poate fi, fără deosebire, un obiect fizic (punctul dintre sprâncene, vârful nasului, un obiect luminos etc.), un gând (un adevăr metafizic) sau Dumnezeu (Iśvara).

Exerciţiul ekāgratā caută să controleze cele două surse generatoare ale fluidităţii mentale, şi anume activitatea senzorială şi aceea a subconştientului. Această concentrare asupra unui singur obiect nu se poate realiza decât prin numeroase exerciţii şi tehnici, în care fiziologia joacă un rol important. Tehnica yoghină comportă mai multe categorii de practici psiho-fiziologice şi de exerciţii spirituale, numite anga („membru”). Aceste componente ale sistemului Yoga pot fi considerate atât ca formând un grup de tehnici, cât şi ca etape ale itinerariului ascetic şi spiritual al cărui termen final este eliberarea[30].

În acest sens, Yoga-sūtra prezintă o listă care a devenit clasică:

– înfrânările (yama);

– disciplinele (ni yama);

– poziţiile corpului (asana),

– controlul respiraţiei (prānāyāma);

– emanciparea activităţii senzoriale de contactul cu obiectele exterioare (prat yāhāra);

– concentrarea (dhāraşa);

– meditaţia yoghină (dh yāna);

– enstaza (sumādhi)[31];

 

  1. Tehnicile Yoga[32]:

 

Primele două grupe de practici, yama şi ni yama, constituie preliminarii indispensabile oricărei asceze. În acest sens, există cinci tipuri de „înfrânări” (yama), şi anume: ahimsā („a nu ucide”), satya („a nu minţi”), asteya („a nu fura”), brahmacaryā („abstinenţa sexuală”) şi aparigraha („a nu fi avar”). Înfrânările nu constituie o stare yoghină, ci numai o stare „purificată”, superioară celei profane. Paralel cu acestea, yoghinul trebuie să practice ni yama, adică o serie de disciplinări corporale şi fizice.

Însă abia când se practică āsana începe tehnica yoghină propriu-zisă. Āsana defineşte postura yoghină, pe care Yoga-sutrā o defineşte ca fiind „stabilă şi plăcută”. Este vorba, prin urmare, de una din practicile caracteristice ascezei indiene, atestată în Upanişade şi chiar în literatura vedică. Lucrul cel mai important este menţinerea corpului în aceeaşi poziţie, fără efort. Numai în acest fel āsana înlesneşte concentrarea, postura fiind perfectă atunci când efortul de a o realiza dispare.

Āsana este primul pas în vederea abolirii modalităţilor specifice fiinţei umane. La nivelul corpului, āsana devine o ekagratā, adică o concentrare într-un singur punct. Aşa cum ekagratā pune capăt fluctuaţiilor şi dispersării stărilor de conştiinţă, la fel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţii corpului, reducând multitudinea poziţiilor posibile la o singură postură, imobilă.

Dacă āsana ilustrează refuzul mişcării, prānāyāma, disciplina respiraţiei, reprezintă refuzul de a respira ca majoritatea oamenilor, adică în mod aritmic. Respiraţia omului obişnuit variază fie în funcţie de împrejurări, fie în funcţie de tensiunea psihomentală, neregularitate ce poate produce o fluiditate psihică periculoasă şi, prin urmare, instabilitate şi risipirea atenţiei. Astfel, prin intermediul prānāyāmei se încearcă suprimarea eforului respirator, o respiraţie ritmată trebuind să devină un lucru automat, tocmai pentru ca yoghinul să uite de respiraţie.

Āsana, prānāyāma şi ekagratā produc o suspendare a condiţiei umane fie şi numai pe durata exerciţiului. Imobil, ritmându-şi respiraţia, fixându-şi privirea şi atenţia într-un singur punct, yoghinul este „concentrat”, „unificat”. El poate verifica calitatea concentrării sale prin pratyāhāra, termen care se traduce la modul general prin „retragerea simţurilor” sau, conform explicaţiei oferite de Mircea Eliade, „facultatea de a elibera activitatea senzorială de legătura obiectelor exterioare”. Pratyāhāra poate fi considerată drept ultima etapă a ascensiunii psihofiziologice, de acum înainte yoghinul nemaifiind tulburat de activitatea simţurilor.

Autonomia faţă de stimulii lumii exterioare şi de dinamica subconştientului permite yoghinului să practice „concentrarea” şi „meditaţia”. Dhāranā[33] este, în fond, o „fixare a gândului într-un singur punct”, având ca scop comprehensiunea.

În ceea ce priveşte meditaţia yoghină, numită dhyāna, Patanjali o defineşte drept „un curent de gândire unificată”. Dhyāna îi permite omului să „pătrundă” obiectele, într-o stare de luciditate proprie meditaţiei yoghine, în acest sens „continuum-ul mental” nescăpând niciodată de sub voinţa yoghinului.

 

  1. Yoga şi sensul existenţei lui Dumnezeu:

 

Yoga afirmă existenţa unui dumnezeu, Iśvara[34], care nu este autorul creaţiei, însă care poate grăbi, în cazul anumitor oameni, procesul eliberării. Iśvara poate veni numai în ajutorul unui om care s-a decis pentru Yoga, putând să-l facă pe yoghinul care l-a ales pe el drept obiect al concentrării sale să dobândescă samādhi. Acest ajutor divin nu este urmarea unei anumite „dorinţe” sau a unui „sentiment”, întrucât Iśvara nu poate avea nici dorinţe, nici emoţii, ci aceea a unei „simpatii metafizice” între Iśvara şi puruşa, simpatie care explică armonizarea structurilor lor. În acest sens, Iśvara este un puruşa liber dintotdeauna, neatins vreodată de „suferinţele” şi „necurăţiile” existenţei[35].

Prin urmare, alături de tradiţia unei Yoga „magice”, adică făcând apel numai la voinţa şi la forţele ascetului, există o altă tradiţie „mistică”, în care etapele finale ale practicii Yoga erau cel puţin înlesnite printr-o devoţiune faţă de un Dumnezeu.

 

 

  1. SECŢIUNE EXPLICATIVĂ

– ANALIZE ŞI INTERPRETĂRI –

 

 

  1. Isihasm şi Kabbala[36]

 

  1. Generalităţi:

O primă justificare pentru compararea Isihasmului cu Kabbala ţine de faptul că ele au fost mai mult sau mai puţin contemporane, nu contemporane în sens exact, însă destul de apropiate ca desfăşurare. În acest sens, Zoharul datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi este rezultatul unui proces de dezvoltare şi cristalizare care a durat mai mult de o sută de ani

Către sfârşitul secolului al XIII-lea, Isihasmul se afla deja pe calea dezvoltării sale. Acestei perioade îi aparţine Nichifor Isihastul, deşi controversele legate de marile nume ale isihasmului, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Nicolae Cabasila, aparţin secolului XIV.

În ambele cazuri, atât Isihasmul, cât şi Kabbala, se bazează pe o tradiţie timpurie: Kabbala pe o tradiţie rabinică şi pe mistica „Merkavah”, iar isihasmul pe tradiţia marilor Părinţi creştini ai secolului IV, în special pe cea a Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom şi a teologilor bizantini târzii, precum Dionisie Areopagitul în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul în secolul al VII-lea şi Sfântul Ioan Damaschin în secolul al VIII-lea, având ca fundament tradiţia ascetică a monahismului bizantin, ale cărui rădăcini pot fi descoperite în deşertul egiptean al celui de-al patrulea secol[37].

Ambele mişcări, în ciuda tradiţiei anterioare care le-a prefigurat, sunt originale, deşi numeroşi isihaşti şi kabbalişti vor nega acest fapt. Isihaştii bizantini au respins această idee cu siguranţă: pentru ei, originalitatea era sinonimă cu erezia. Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul lui Rabbi Moise de Leon şi a celorlalţi autori ai operelor Zohar-ului. Nu doar că sunt originale, însă în ambele cazuri originalitatea acestor mişcări are acelaşi scop: se axează pe înţelegerea lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu universul creat. În ambele tradiţii, Dumnezeu în sinea Sa este privit ca element absolut incognoscibil, deşi se face cunoscut prin puterile care sunt distincte de esenţa Sa, cunoscute drept sefirot în Kabbala şi energii în isihasm[38].

 

  1. Isihasm şi Kabala – O legătură istorică:

 

Încă dintru început, trebuie făcute o serie de precizări. Mai întâi, trebuie spus faptul că nu există o legătură istorică între Isihasm şi Kabbala, cu toate că au fost aproape contemporane.

Singura legătură poate fi identificată pe direcţia mişcării creştine eretice din secolele XII-XIII din Provence, şi anume erezia catară. Astfel, Kabbala ar putea să îi datoreze acestei erezii anumite aspecte din doctrina sa, erezia catară, la rândul ei, putând să cunoască anumite influenţe din partea bogomilismului. Această precizare prezintă o oarecare semnificaţie dacă luăm în considerare faptul că isihaştii au fost acuzaţi de mesalianism, doctrină eretică ce a avut o influenţă importantă asupra bogomililor. Totuşi, nu poate fi identificat nici un punct de legătură între Isihasm şi Kabbala, iar orice similarităţi descoperite în învăţăturile acestor mişcări trebuie să fie explicate într-un cu totul alt mod decât cel al influenţei uneia asupra celeilalte.

 

  1. Isihasm şi Kabala – Diferenţe:

 

Există o diferenţa enormă de gen literar între scrierile isihaştilor şi Kabbala. Orice fel de similarităţi observăm în contextul literar, acestea se dovedesc în final a fi total diferite.

În continuare, un prim aspect al comparaţiei dintre Isihasm şi Kabbala trebuie să se refere la faptul că ambele mişcări resping posibilitatea raţiunii umane de a cuprinde în mod raţional fiinţa divină.

Totodată, ambele tradiţii consideră cunoaşterea lui Dumnezeu ca fiind un rezultat al unei reconstrucţii personale a omului, al unei regăsiri de sine a individului.

Relaţia puternică de interdependenţă dintre Dumnezeu şi făpturile Sale cunoaşte o abordare specială în cazul Isihasmului. Astfel, în Isihasm, persoana umană se transformă tocmai prin adâncirea în cunoaşterea lui Dumnezeu, literatura isihastă înţelegând îndumnezeirea ca pe un act al improprierii iubirii divine şi al răspândirii ei în lume.

Viaţa ascetică reprezintă însăşi inima isihasmului. Deşi demersul coborârii rugăciunii din minte în inimă nu poate fi înfăptuit fără harul divin, totuşi, în acest act o importanţă majoră o are şi lupta ascetică.

O serie de aspecte similare pot fi observate şi în ceea ce priveşte învăţăturile Kabbalei. Astfel, numeroase lucrări kabbalistice tratează tema sefirot-urilor şi a mitsvot-urilor (poruncile Torrei). Partea practică a Kabbalei, la fel de importantă ca şi cea teoretică sau vizionară, reprezintă îmbinarea dintre mitsvot şi kavvanah. Totodată, mitsvot-ul prezintă şi un aspect cosmic, având rolul de a menţine echilibrul existenţial în lume.

 

 

 

 

  1. Cognoscibil şi Incognoscibil în Dumnezeu:

 

În privinţa acestui aspect, se cer a fi făcute o serie de precizări în ceea ce priveşte conceptele de En Sof şi sefirot în Kabbala şi cele de esenţă şi energii în isihasm. Totuşi, încă dintru început, pot fi observate diferenţe de substanţă între cele două tipuri de concepte prezentate. Într-o primă instanţă, sefirot-ul pare a fi mai degrabă un complex de „niveluri” de constituire a En Sof-ului decât simple atribute, în contrast direct cu energiile lui Dumnezeu, aşa cum sunt înţelese ele în isihasm.

Despre En Sof se vorbeşte în sensul că ar fi ascuns chiar şi de sefirot. Pe de altă parte, sefirot-ul pare a constitui un corp definit de „niveluri” (în număr de zece, în sens propriu). Pornind de la aceste aspecte, se pot face o serie de observaţii. Astfel, trebuie privit raportul dintre En Sof şi sefirot. Sefirot-ul consituie un grup de „niveluri” care mediază legătura dintre En Sof-ul incognoscibil şi lumea inferioară.

În acest sens, există zece sefirot-uri, şi anume: Keter Elyon, Hokhmah, Binah, Hesed, Gevurah, Tiferet, Netsah, Hod, Yesod, and Malkhut, sau coroana divină, înţelepciunea, înţelegerea sau inteligenţa, iubirea, puterea, frumuseţea, eternitatea, maiestatea, susţinerea şi suveranitatea, toate aceste aspecte constituind structura unică a sefirot-ului.

 

  1. Shekinah şi Schimbarea la Faţă a Domnului:

 

Momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos are un rol fundamental în gândirea isihastă, prin aceea că în acest moment, în trupul lui Hristos, s-a arătat lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate.

Din această perspectivă, pot fi observate o serie de aspecte paralele între Isihasm şi Kabbala. Astfel, sefirot-ul cel mai de jos, Malkhut, se manifestă în lume şi în special în poporul lui Israel asemenea lui Shekhinah, prezenţa divină a Targumenelui şi a literaturii hagadice. Zoharul prezintă o doctrină complexă despre Shekhinah, acesta stând în legătură continuă cu cel mai înalt sefirot şi cu En Sof-ul, precum şi în relaţie cu lumea inferioară.

Atât în cazul Isihasmului, cât şi în cel al Kabbalei, ne interesează semnificaţia şi modul în care se realizează unirea cu Dumnezeu (numit sod ha-yihud în Kabbala).

Prin urmare, sensul unirii cu Dumnezeu în isihasm, îndumnezeirea, pare a trasa o paralelă în ceea ce priveşte gândirea kabbalistică, care deţine ca aspect fundamental ideea de mister al unirii cu Dumnezeu.

 

  1. Două tradiţii paralele?:

 

Este adevărat faptul că, într-o oarecare măsură, putem observa anumite aspecte paralele ce ţin de relaţia dintre Isihasm şi Kabbala. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că ambele tradiţii au luat naştere în condiţii istorice cu totul diferite şi că au avut un parcurs propriu, fără să fi cunoscut vreo influenţă din partea uneia sau a alteia.

Izvorât din practica vie a Bisericii şi din disciplina duhovnicească creştină, isihasmul nu are termeni de comparaţie atunci când vine vorba de asemări sau deosebiri în raport cu învăţătura Kabbalei, o doctrină mistică ce abordează şi acceptă numeroase concepte gnostice, pe care le adaptează învăţăturii tradiţionale evreieşti.

 

  1. Isihasm şi Yoga

 

  1. Generalităţi:

 

Practicile yoga nu pot fi înţelese dacă nu se ţine cont de doctrina Samkhya-Yoga, care admite instaurarea unui nou univers construit prin propriile eforturi ale yoghinului, după o experienţă ultimă, ca rezultat al meditaţiei ce conduce la eliberarea de durerea existenţei.

Yoga admite posibilitatea a trei experienţe ce se deosebesc structural şi calitativ între ele: experienţa senzorială, considerată falsă şi iluzorie, experienţa cotidiană-umană, şi experienţa ultimă, obţinută prin samādhi.

Suprimarea experienţei umane nu reprezintă o sarcină facilă, chiar şi pentru tehnica yoga, întrucât obstacolul principal nu îl reprezintă trupul, cu funcţiile sale, ci subconştientul sau „setea de viaţă”, care este un receptacul al experienţelor rasei. Yoghinul are de luptat cu partea fluidă, subconştintă a minţii. Însă ascensiunea practică, prin purificări, renunţări şi meditaţii, nu poate începe înaintea unei cunoaşteri teoretice.

Din această perspectivă, trebuie observat faptul că asceza creştină, spre deosebire de tehnicile ascetice yoghine, nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care produce prin ea însăşi trăire mistică. Asceza orientală, prin faptul că utilizează procedee fizice, tinde să promoveze un anumit tip de egoism spiritual. Astfel, yoghinul este suficient sieşi, pentru că are în posesia sa toate mijloacele care îl pot conduce la samāndhi şi depinde numai de un anumit antrenament şi o anumită tehnică pentru a le scoate în evidenţă.

Creştinul isihast este conştient de faptul că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dumnezeiesc dăruit de El, iar pentru primirea acestui har e nevoie de o perfecţionare morală a întregului om prin ajutorul divin.

Dumnezeu nu are o natură asemănătoare unui obiect, pe care să îl putem cuceri printr-o incursiunea omenească, ci este o Persoană şi fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate fi cunoscut. Iar pentru o asemenea descoperire a lui Dumnezeu într-o vedere mistică trebuie să ne facem vrednici.

În concluzie, asceza creştină este o cale luminată de raţiune, de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se purifică de păcate şi se fortifică moral.

 

  1. Tapas şi Asceză:

 

Yoga a ajuns să se impună ca tehnică, bazându-se pe două tradiţii: prima, a asceţilor şi extaticilor, atestaţi începând cu Rig-Veda, iar a doua, aceea a simbolismului Brahmanelor, mai ales speculaţiile care justificau „interiorizarea sacrificiului”.

Tapas (căldură, ardoare) desemnează efortul ascetic în general. Ca prima dintre disciplinele ce formează kriya-yoga sau „yoga practică”, tapas-ul reprezintă un efort de autorestrîngere şi autodeterminare în oricare dintre aspectele vieţii, prin tapas practicantul cultivându-şi voinţa şi dezvoltându-şi capacitatea de a depăşi obstacolele.

În sens indian, asceza nu este penitenţă, ci unul din mijloacele cele mai elementare de a dobândi putere, astfel că prin tapas se dobândeşte conştiinţa neesenţialului.

Tapas apare şi ca atitudine mentală, ca atenţie îndreptată spre oprirea şi stăpânirea tendinţelor disperate, a pornirilor şi a scăpărilor de sub control a comportamentului şi a gândurilor. Tapas este un mijloc eficient de a realiza purificarea minţii de obişnuinţe, automatisme şi porniri necontrolate.

Pentru creştini, asceza reprezintă urcuşul care duce spre vârful vieţii religioase mistice. La starea de desăvârşire şi de unire mistică cu Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin eforturi ascetice, iar asceza ce nu tinde spre desăvârşire, apare ca un lucru fără scop[39].

Asceza înseamnă omorârea patimilor şi a tendinţelor spre păcat, din cauza slăbiciunii firii. Asceza nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză este falsă şi nu implică o condiţie morală, pentru că în ea se află concepţia că omul are în posesia sa toate mijloacele de ridicare spirituală care îl pot duce la starea supremă.

Asceza isihastă nu caută suferinţa şi întristarea, ci răbdarea prin abstinenţă, rezistenţa faţă de împrăştierea minţii şi îndreptarea inimii asupra a ceea ce este esenţial. Evanghelia afirmă că omul spiritual este, în întregimea sa, trup şi suflet, în acest sens tradiţia isihastă accentuând participarea trupului la exerciţiul sufletului.

 

  1. Āsana, PrĀnayĀma şi Metoda Isihastă:

 

Āsana reprezintă primul pas concret făcut în vederea abolirii modalităţilor existenţei umane şi marchează transcederea condiţiei umane, prin faptul că poziţia corpului imită o altă condiţie decât cea umană. Aflat în poziţia āsana, yoghinul poate fi asimilat unei statui, şi nu unui om, care este mobil, agitat şi aritmic. Astfel, după cum ekāgratā pune capăt fluctuaţiilor minţii, tot astfel āsana pune capăt mobilităţii şi disponibilităţilor corpului, reducând multiplele poziţii posibile la una singură.

Refuzul de a se lăsa purtat de fluviul stărilor de conşţiinţă va fi continuat de alte refuzuri, dintre care cel mai important este prānāyāma, disciplina respiraţiei, adică refuzul de a respira într-o manieră aritmică. Principiul şi motivaţia psihologică a tehnicii prānāyāma se poate rezuma prin faptul că inspiraţia şi expiraţia sunt variabile, după împrejurările externe sau variaţiile mentale. Această neregularitate produce trepidarea subconştientului şi instabilitatea atenţiei. Astfel, funcţiunile vitale trebuie ritmate, pentru a nu incomoda prin discontinuitatea lor. Ritmându-şi respiraţia şi încetinind-o progresiv, yoghinul poate verifica experimental şi în deplină luciditate anumite stări de conştiinţă care sunt inaccesibile în starea de veghe şi, în special, stările de conştiinţă ce caracteizează somnul[40].

Respiraţia trebuie să fie ritmată în aşa fel încât să fie uitată cu totul sau, cel puţin, să nu incomodeze prin discontinuitatea ei. Ritmarea respiraţiei trebuie să devină ceva automat, pentru ca yoghinul să o poată uita.

În schimb, dacă studiem cu atenţie metodele rugăciunii lui Iisus, vom observa că la rugăciunea curată nu se ajunge instantaneu, prin întrebuinţarea de către oricine şi oricând a unor metode fiziologice, ci ea este încoronarea unor eforturi îndelungate de purificare de patimi şi de gânduri. Astfel, numai după ce a fost obţinută o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de lucrurile lumii, se poate folosi o anumită metodă pentru a dobândi rugăciunea curată[41].

În sens isihast, aceste metode nu sunt considerate de asceţi neapărat necesare, ci doar mijloace auxiliare pentru cei care nu sunt deprinşi să îşi adune „mintea în inimă” şi să rostească continuu cuvintele rugăciunii lui Iisus. Prin urmare, rolul respiraţiei este de a da o ritmicitate atenţiei şi rostirii rugăciunii. În timpul practicării acestei metode, nu este vorba despre rugăciunea minţii unită cu inima, ci doar rugăciunea de început în numele lui Iisus. Ea devine rugăciune curată când nu mai este nevoie de cuvinte şi de metode, ci mintea împreună cu inima sunt preocupate permanent de ea.

 

  1. Mantra, Mandala şi Rugăciunea:

 

Mantra este o silabă scurtă, care se repetă neîncetat, ajutându-l pe yoghin în concentrare şi meditaţie. Mantra este un fenomen acustic care jalonează etapele meditaţiei yoga şi asupra căruia au insistat Upanişadele târzii. Supremaţia meditaţiei asupra mantrei se poate explica prin spiritul său de sinteză şi de sincretism, dar şi prin succesul practic al unei tehnici de meditaţie auditivă care era de mult timp cunoscută în India. Astfel, repetarea continuă a mantrei însemna trecerea în universul izolării şi al necondiţionalului.

Un ritual propriu practicilor tantra-yoga îl reprezintă construirea mandalei. Fiecare tantra are o mandala specifică. Mandala este un desen complex ce prezintă o centură exterioară şi unul sau mai multe cercuri concentrice care închid un pătrat împărţit în patru triunghiuri. În mijlocul fiecărui triunghi, precum şi în centrul de bază, se găsesc figuri de divinităţi sau emblemele lor. În momentul în care mandala este desenată pe un anumit material, ea serveşte ca „suport” pentru meditaţie, iar yoghinul o utilizează ca o apărare împotriva distrugerilor şi a tentaţiilor mentale. În acest mod, mandala îl face pe yoghin invulnerabil la stimulii externi. Pătrunzând mental în mandala, yoghinul se apropie de propriul său „centru”, regăsind mandala în propriul său trup[42].

În timp ce mantra sau mandala, în yoga, reprezintă un monolog impersonal în propria concentrare a yoghinului, în tradiţia isihastă rugăciunea este un dialog persoanal între om şi Dumnezeu, prin ridicarea omului spre Dumnezeu prin Hristos. Acest dialog divino-uman subliniază mai puţin stricăciunea naturii umane prin păcat, decât înnoirea sa în Hristos şi participarea la o viaţă duhovnicească. Astfel, ca exerciţiu de înduhovnicire a omului, rugăciunea este mai mult decât un ajutor, ea este mijlocul prin excelenţă al mîntuirii noastre[43].

 

 CONCLUZII

            În cuprinsul acestei lucrări am încercat să surprindem, în sens comparativ şi analitic, trei mişcări de maximă importanţă pentru istoria religioasă a omenirii, observând aspectele care le separă sau punctele în care par că se întâlnesc, din dorinţa de a preciza, cu mai multă fermitate şi precizie, sensul ascezei şi misticii creştine şi raportul acesteia cu sistemele mistice similare ale altor religii.

Astfel, am observat faptul că asceza creştină este o cale luminată de raţiune şi de cfredinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, o cale de-a lungul căreia firea umană se curăţă de păcate. În acest sens, îndrumătorii duhovniceşti acordă o mare importanţă pocăinţei, ca premergătoare a ascezei, rugăciunea lui Iisus fiind o rugăciune specifică pocăinţei.

Pocăinţa deţine un rol capital şi permanent în spiritualitatea creştină, ea înseamnă nu numai regretarea trecutului, ci şi transformare totală, înnoirea modului de a ne raporta la Dumnezeu. Prin urmare, pocăinţa nu este un acces de remuşcări şi autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime

 

  1. BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
  1. Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004.
  2. Bersani, Jacques, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006.
  3. Bria, preot profesor dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
  4. Cohen, Albert, Talmudul, Bucureşti, Editura Hassefer, 1999.
  5. Costa de Beauregard, Marc Antoine, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999.
  6. Culianu, Ioan Petru, Experienţe ale extazului: extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
  7. Eisenberg, Josy, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
  8. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II-III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.
  9. Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992.
  10. Hârlăoanu, Alfred, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992.
  11. Louth, Andrew, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995.
  12. Patanjali,Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
  13. Pop, Vasile, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003.

Scrima, Andre, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.

[1] preot profesor dr. Ion Bria, , Dicţionar de Teologie Ortodoxă – A – Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 98.

[2] Marc Antoine Costa de Beauregard, Rugaţi-vă neîncetat, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 17

[3] Coloseni 4, 2.

[4] Andre Scrima, Despre isihasm, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 41.

[5] În literatura de spiritualitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate, care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Astfel, „a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt despărţite între ele” (Sfântul Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, ediţia românească, traducere din greceşte, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, vol. VII, p. 283). Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu.

[6] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 21.

[7] Ibidem, p. 21-22.

[8] În mod paradoxal, descrierile „coborârii” utilizează metafore ascensionale, element regăsit şi în isihasm (de ex.: coborârea minţii în inimă).

[9] Gershom Scholem vorbeşte, de asemenea, despre „gnosticismul rabinic”, adică acea formă a gnosticismului evreiesc care s-a străduit să rămână fidelă tradiţiei halakice.

[10] v. Iezechiel 1, 26.

[11] În ebraică: Shi’ur Qoma.

[12] De ex.: Din mantia sa cosmică răsar firmamentele şi astrele.

[13] Nu este cunoscută originea sau data redactării acestui text. Se presupune că apariţia sa poate fi încadrată undeva între secolul al V-lea şi al VI-lea.

[14] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 197.

[15] Sau Hassidei Ashkenaz.

[16] Ibidem, p.

[17] Constantin Bălăceanu-Stolnici, Kabbala, între gnoză şi magie, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 29.

[18] Termenul „Kabbala” provine de la rădăcina „Kbl”, care înseamnă „a primi”.

[19] Ibidem, p.

[20] Mircea Eliade, op. cit., p. 214.

[21] Conţine aproape 1000 de pagini în ediţia aramaică din Mantova.

[22] Ibidem, p.

[23] Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, Editura Zarkony, 1992, p. 149.

[24] Josy Eisenberg, Iudaismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 8.

[25] Patanjali Yoga-Sutra, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 7.

[26] Despre Patanjali nu se cunoaşte aproape nimic. Nu este cert nici măcar secolul în care a trăit, cercetătorii încadrându-i activitatea fie în secolele al II-lea sau al III-lea, fie în secolul al V-lea.

[27] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1992, p. 21.

[28] Literal, vârtejuri de conştiinţă.

[29] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 239.

[30] Ibidem, p.

[31] Ibidem, p.

[32] Mircea Eliade, Tehnici Yoga, p. 30.

[33] Termenul provine de la rădăcina dhr şi înseamnă „a ţine strâns”.

[34] Literal, Domn.

[35] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor…, p. 248.

[36] v. şi Andrew Louth, Knowing the unknowable: Hesychasm and Kabbala, în rev. „Sobornost”, nr. 1/1995, p. 1-8.

[37] Jacques Bersani, Enciclopedia religiilor, Bucureşti, Editura Pro, 2006, p. 293.

[38] Ibidem, p.

[39] Vasile Pop, Yoga şi Isihasmul, Bucureşti, Editura Lidia, 2003, p. 159.

[40] Ibidem, p. 163.

[41] Marc Antoine Costa de Beauregard, op. cit., p. 82.

[42] Vasile Pop, op. cit., p. 165.

[43] Ibidem.

Anunțuri

Read Full Post »

Paranormalul

 

14. Întrebare: Ce înseamnă paranormal?

 Răspuns: Aşa cum îi arată numele, paranormalul nu este ceva normal. Prefixul para provine din limba greacă veche şi înseamnă: lateral, contra, în ciuda; iar para tous ńomous înseamnă împotriva legilor. Paranormalul are toate aceste sensuri: se situează lateral faţă de normalitate, lucrează contra ei şi se manifestă în ciuda unor elemente de normalitate; de asemenea, este împotriva legii (rânduielii) dumnezeieşti. Paradoxázo înseamnă a prezenta drept admirabil, a avea o opinie falsă. Paranormalul se bazează pe concepţii false şi se arată celor neştiutori ca ceva admirabil. Paradoxázo este opusul lui doxázo, care înseamnă a slăvi, a cinsti. Terapeutica rânduită de Dumnezeu se aplică spre slava lui Dumnezeu şi face cinste omului, iar tratamentele paranormale nici nu urmăresc slăvirea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nici nu fac cinste omului.

Unicul Dumnezeu a rânduit pentru om o normalitate unică. Precum Adevărul este unic şi există multe feluri de minciuni, tot aşa normalitatea este unică şi există multe feluri de anormalităţi. Prefixul a de la a-normal, arată lipsa de normalitate, fără să dea amănunte despre tipul de anormalitate. Para-normalul este un caz particular de anormalitate care încearcă să simuleze normalitatea şi se luptă împotriva ei.

15. Întrebare: Care este deosebirea dintre remediile naturale şi cele paranormale?

 

Răspuns: Termenul physis din limba greacă veche a fost tradus prin fire sau natură. Remediile naturale sunt remedii fireşti, în sensul că ele respectă rânduiala înscrisă de Dumnezeu în fire.

Dintre remediile naturale menţionăm: plantele medicinale, apele minerale, produsele apicole, mişcarea. Pe aceste elemente se bazează terapiile naturale: Fitoterapia, Balneofizioterapia, Apiterapia, Kinetoterapia.

Prin „remediile” paranormale se simulează normalitatea şi se luptă împotriva ei. De exemplu, homeopatia simulează folosirea plantelor medicinale ca în Fitoterapie, însă inversează efectele terapeutice rând uite de Dumnezeu şi îndepărtează din „medicamentul” homeopatic tocmai substanţele active (cu efect vindecător). Bioenergoterapia, radiestezia şi reiki simulează cunoaşterea şi vindecarea prin Har, folosind în realitate energii din lumea creată.

16. Întrebare: Ce înţelegem prin „doctrine extrem-orientale”?

 

Răspuns: Doctrinele extrem orientale sunt rătăciri de inspiraţie demonică, transmise ezoteric în spaţiul extrem-oriental. Dintre aceste doctrine menţionăm: budismul tibetan, budismul chinez, budismul tantric, daoismul, alchimia internă (nei dan), şamanismul, şintoismul tantric.

17. Întrebare: Adepţii doctrinelor extrem-orientale primesc puteri paranormale de la diavol?

 

Răspuns: Da. Ei primesc treptat aceste puteri malefice pe măsura înaintării spre rău, prin parcurgerea etapelor de iniţiere, în cadrul unui sistem ezoteric. Gheorgaki, un tânăr care a fost iniţiat în Tibet, a mărturisit după venirea la Ortodoxie: „Eu mă aflam cu o treaptă mai sus de stadiul magiei negre. Aveam atâtea privilegii; atâta putere, că nu-ţi poţi imagina. Puteam călători în mod supranatural fără mijloace de transport. Puteam vedea în mod supranatural mult mai departe şi mult mai multe decât vede un om normal. Puteam vorbi în mod supranatural orice limbă aş fi vrut. Cunoşteam toate artele marţiale şi ca să înţelegi, odată, în India, am fost de faţă la o ceartă; iar fiindcă am înţeles că-l nedreptăţeau pe unul, m-am bătut cu cinci deodată şi i-am învins. Nu poţi să-ţi dai seama câtă satisfacţie am simţit după această bravură. Aveam demoni care îmi slujeau şi acest fapt mă făcea să mă simt foarte puternic, stăpân, aproape invulnerabil. Îmi scăpa însă un amănunt. Dădusem în schimb pentru toate acestea, fără să ştiu, sufletul meu nemuritor, diavolului şi ca să nu uit, mă pecetluise cu una din cele o sută de peceţi ale sale”.”

18. Întrebare: Ce învăţăm din această mărturisire a lui Gheorgaki?

 

Răspuns: Cuvintele „eu mă aflam cu o treaptă mai sus de stadiul magiei negre”, arată că iniţierile în sistemele extrem-orientale îl apropie pe om de satana mai mult decât magia neagră. În urma iniţierii, tânărul avea mai multă putere demonică decât un vrăjitor care practică magia neagră.

Faptul că putea” vedea în mod supranatural mult mai departe şi mult mai multe decât vede un om normal”, arată că percepţia extrasenzorială (paranormală) este obţinută prin lucrare demonică. O astfel de percepţie o au iniţiaţii care văd chakrele, aura şi meridianele energetice.

Se confirmă şi faptul că artele marţiale se bazează pe lucrări demonice.

Este foarte important de observat că acest tânăr, sincer fiind, si-a dat seama de inselarea în care se afla. A înţeles că diavolul i-a dat câteva puteri paranormale, însă era gata să-i ia sufletul.

19. Întrebare: Ce mărime au aceste puteri demonice comparativ cu puterea lui Dumnezeu?

 

Răspuns: Aceste puteri sunt neglijabile faţă de puterea lui Dumnezeu. Ele sunt puteri finite, iar puterea lui Dumnezeu este infinită. Despre întâlnirea cu tânărul Gheorgaki, Sfântul Paisie Aghioritul povesteşte următoarele: “Vrând să-şi arate puterea, Gheorgaki şi-a concentrat privirea pe o piatră mare aflată la o oarecare distanţă şi piatra s-a făcut bucăţi. Atunci am făcut semnul Crucii pe o pietricică şi i-am spus să o sfarme şi pe aceea. S-a concentrat, şi-a făcut vrăjile, dar n-a reuşit s-o spargă. Atunci a început să tremure, iar puterile drăceşti, pe care credea că le are sub control, neputând sparge piatra, s-au întors împotriva lui şi l-au azvârlit în râpă”.

 

20. Întrebare: Metodele medicale paranormale practicate în prezent în România au legătură cu doctrinele extrem-orientale?

 

Răspuns: Da. Toate metodele „medicale” paranormale practicate în România se bazează pe doctrine extrem-orientale.

Acupunctura se bazează pe doctrina daoistă întemeiată de Lao Zi (sec. VI î.Hr.). Ea a fost adusă în Europa de misionarii iezuiţi din Extremul Orient.

Homeopatia se bazează pe doctrina daoistă a supremaţiei golului faţă de plin. Primul care a folosit doze infinitezimale a fost medicul chinez Hua Tuo (141-208), adept al daoismului.

Radiestezia provine din şamanism. În tehnica şamanică qilaneq, demonii răspundeau prin efecte mecanice la întrebările puse de vrăjitori. Pentru a justifica folosirea unor coroane metalice, unii bioenergoterapeuţi şi radiestezişti se bazează pe utilizarea coroanelor ritualice în Egiptul antic şi pe faptul că în Tibet, la confirmarea fiecărui dalai lama, membrii conclavului de confirmare, la ceremonie îsi pun coroanele şi intră într-o stare de „delir profetic”

Reiki este o practică japoneză foarte veche, redescoperită de către Mikao Usui în anii 1919-1920.

Yoga este o practică budistă. Despre renumitul guru tibetan Padma Sambhava se spune că a convertit la doctrina tantrică şi pe unii demoni.

21. Întrebare: De ce unii ortodocşi cad pradă acestor doctrine şi practici păgâne?

 

Răspuns: Unii oameni, deşi au primit Botezul Ortodox, nu conlucrează cu Dumnezeu pentru sporirea duhovnicească. Multi dintre acestia nu cunosc învăţătura Bisericii Ortodoxe. Sunt dominaţi de relativismul dogmatic specific Noii Ere (New Age), fapt pentru care consideră că „toţi au dreptate, fiecare în felul său”.

22. Întrebare: Care sunt cauzele cele mai generale ale înşelării?

 

‘Răspuns: Despre cauzele înşelării, Arhiepiscopul Teofan de Poltava scrie: „Ceea ce numim înşelare propriu-zisă apare atunci când cineva încearcă să trăiască mai presus de putinţa sa. Fără a se fi curăţit de patimi, el caută o viaţă de contemplaţie şi visează la răpirea în har. De aceea, peste el cade mânia lui Dumnezeu; din pricină că se socoteşte a fi prea sus, harul lui Dumnezeu se depărtează, iar el cade sub înrâurirea celui viclean. Pentru aceasta, slava deşartă începe acum să-l desfete cu vederi şi plăceri înalte. Aceste vederi şi plăceri nu sunt însă de la Dumnezeu, ci de la cel viclean. Toate scrierile teologice care încearcă să aducă o nouă înţelegere, diferită de cuvintele Sfinţilor Părinţi, sunt scrise într-o astfel de stare.”

23. Întrebare: Ce este fitoterapia sincretistă?

Răspuns: Fitoterapia sincretistă este un ansamblu de sisteme filosofice cu aspect medical, care amestecă fitoterapia empirică cu concepţii păgâne sau chiar cu concepţii ortodoxe scoase din context.

24. Întrebare: Care este deosebirea dintre fitoterapia ştiinţifică şi fitoterapia sincretistă?

 

Răspuns: Fitoterapia ştiinţifică este fitoterapia care are bază ştiinţifică şi nu conţine concepţii neştiinţifice. Se cunosc substanţele active din plantele medicinale, proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale acestor substanţe, modul de acţiune (explicat riguros ştiinţific), modul de administrare, indicaţiile, contraindicaţiile şi efectele adverse.

Fitoterapia sincretistă foloseşte concepţii păgâne (despre boală, sănătate, vindecare, plante) şi chiar învăţături ortodoxe scoase din context (despre energii, arhangheli, etc).

„Fitoterapia psihocauzală” este un sistem filosofic al fitoterapiei sincretiste în care elementele de fitoterapie ştiinţifică sunt amestecate cu concepţii spirituale heterodoxe. În acest sistem se consideră că plantele îl călăuzesc pe om pe drumul evoluţiei spirituale. De exemplu: „Ajutat de trandafir, individul înţelege că loviturile sorţii sunt ineluctabile, dar reuşeşte ca, in mijlocul patimilor, să perceapă bucuria vieţii”; „Teiul exercită o acţiune de oblojire, psihoemoţională: celor prea închişi, le deschide inima spre iubire; celor prea deschişi, le protejează inima pentru a nu cădea pradă celor hrăpăreţi?”: „Ajutat de viţă de vie, individul înţelege că adevărata libertate constă în a inţelege legile divine şi a le urma cursul?”: „Ajutat de cătină, individul invaţă să discearnă, să delimiteze net, să diferenţieze adevărul de plăsmuire; nu se mai lasă alterat de influenţele conjuncturale, se mobilizează şi trăieşte intens, fără a-şi pierde limpezimea, disociind nălucirea de esenţă”!”, „Ajutat de cuişoare, individul pătrunde dincolo de aparenţe şi sondează profunzimile pentru a descoperi adevărul şi esenţa?”: „Ajutat de floarea soarelui, individul deprinde acceptarea iertătoare, discernământul compasiv al iubirii, moderaţia, detaşarea şi discernământul nobleţei, apte să deosebească binele de rău” .

25. Întrebare: Cum este folosită in fitoterapia sincretistă învăţătura ortodoxă despre arhangheli?

 

Răspuns: Învăţătura ortodoxă despre arhangheli este scoasă din contextul Dogmaticii Ortodoxe şi este folosită pentru promovarea unor „esenţe pentru vindecare cu ajutorul arhanghelilor”.

Câteva exemple: „Arhanghelul Mihail. Sabia lui Mihail este focul purificator ce învinge forţele răului, transformând energiile negative în energii divine. [ … ] Există două căi: prima, când aveţi nevoie de inspiraţie sau ajutor imediat se iau patru picături şi se apelează Fiinţa de Lumină respectivă, repetând procedeul ori de câte ori este necesar; a doua, se iau patru picături de 2-4 ori pe zi, cerând ajutor la fiecare doză, până când simţiţi o modificare de conştiinţă.”

Transformarea energiilor negative în energii divine este o aberaţie, deoarece energiile negative aparţin lumii create (după cădere), iar energiile divine (dumnezeieşti) sunt energii necreate. De asemenea, asocierea dintre Arhanghelul Mihail şi un anumit produs vegetal este absurdă.

„Arhanghelul Gabriel. Invocarea Arhanghelului Gabriel este utilă în vindecarea afecţiunilor fizice care au o origine karmică.” Doctrina karma este o născocire extrem-orientală legată de doctrina reîncamării.

„Arhanghelul Rafael favorizează amplificarea viziunii şi cunoaşterii interioare prin dezvoltarea chakrei a şasea.”

Aici se realizează amestecarea cu doctrina yogină a chakrelor.

„Arhanghelul Uriel ajută la: alchimie, magie divină, înţelegere spirituală.”

Cum putem admite că un Sfânt Arhanghel ar ajuta la alchimie şi la „magie divină”?

„flacăra violet ajută la: interacţiunea uşoară cu autorităţi şi oameni influenţi, … protecţie paranormală”

În acest text, conexiunea cu fenomenele paranormale este dată pe faţă.

 

26. Întrebare: Fitoterapia sincretista are legatura cu yoga?

Raspuns: Da. Exista preparate despre care se sustine ca ar actiona asupra chakrelor mentionate si în tehnica yoga. Exista “esente pentru armonizarea chakrelor”. De exemplu “esnta pentru Chakra inimii” ar da posibilitatea de “a iubi fara conditii”. Evident, o astfel de pretentie este contradictorie cu învatatura crestina ortodoxa. Iubirea este o traiere duhovniceasca specifica omului despatimit (eliberat de toate patimile); ea nu se poate dobandi prin niste picaturi.

27. Întrebare: Fitoterapia sincretista are legatura cu acupunctura?

Raspuns : Da. În conformitate cu prospectele, unele produse pseudo-fitoterapeutice actioneaza asupra unor meridiane de acupunctură. Ele fac parte din „acupunctura lichidă”.

28. Întrebare: Fitoterapia sincretistă se bazează pe simbolistica păgână?

 

Răspuns: Da. Fitoterapia sincretistă a preluat simbolistica păgână şi a folosit-o pentru obţinerea unor indicaţii ezoterice pentru plantele medicinale.

La o conferinţă de fitoterapie sincretistă s-a prezentat următorul text:

„Trandafirul este floarea cea mai strâns legată de istoria omenirii. În legende, basme, obiceiuri, medicina tradiţională, artă sau publicitate, vom observa că el îşi găseşte un rol În aproape toate domeniile. Aceasta nu se datorează numai frumuseţii florii sau contrastului aparent dintre delicateţea trandafirului înflorit şi „agresivitatea” spinilor săi. Mult mai mult contează aureola care învăluie, în subconştientul nostru, caracterul simbolic al florii. [ … ] Nici o altă floare nu a căpătat o asemenea importanţă în viaţa oamenilor. Ea este asociată cu Grădinile Edenului, cu cele suspendate ale Semiramidei – din biblicul Babylon, având aceeaşi semnificaţie în creştinism şi islamism ca şi nufărul în hinduism şi budism. [ … ] Afrodita. zeiţa frumuseţii la greci, ungea corpul lui Hector cu ulei de trandafir (Homer-Iliada). [ … ] În hinduism trandafirul cosmic Tripurasundari, simbolizează perfecţiunea, desăvârşirea, cupa vieţii, sufletul, inima, iubirea, exprimând frumuseţea Mumei divine. [ … ] Trandafirul rosu este asociat cu sângele pierdut de Christos răstignit pe cruce şi cu Sfantul Graal- vasul în care Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. [ … ] Numele Rosariului, acel şnur pe care sunt înşirate un număr de mărgele folosit pentru a ţine evidenţa rugăciunilor, derivă tot de la trandafir. In creştinism sunt cunoscute trei dimensiuni: rosariul mic – 33 mărgele mici + 5 mari (vârsta lui Christos şi cele 5 răni ale sale), rozariul mijlociu – 63 + 7 (vârsta Fecioarei Maria şi cele şapte bucurii şi dureri) şi rozariul mare – 150+15 ( numărul psalmilor). Astfel în limba sanscrită Dshapa înseamnă rugăciune, dar prin schimbarea intona tiei mai înseamnă şi Trandafir – roză. Originea lui se pierde în timpurile anterioare epocii noastre, a fost folosit iniţial în religia hinduistă, apoi budhistă, preluat de către creştinism (catolicii) ca un complet de rugăciuni diferite dedicate Fecioarei Maria, apoi de religia islamică [ … ]. Multă vreme a existat traditia ca în sălile de şedinţă sau deasupra scaunelor de spovadă (Ia catolici) să existe un trandafir cu cinci petale, aceasta pentru a se stii că discutiile si confesiunile se află sub rosa, adică secrete. Legenda acestui obicei ar fi că zeul Harpocrates ar fi fost mituit de către Eros (Cupidon) cu un trandafir alb, pentru ca el s-o oblige pe zeiţa Venus să nu mai bârfească.

 

[ … ] In Islam, trandafirul este simbolul frumuseţii masculine şi al sângelui lui Mahomed precum şi al celor doi fii ai săi. „Trandafirul Bagdadului” reprezintă legea, calea şi ştiinţa, simbolizând adevărul. [ … ] În Evul Mediu creştin, cea mai cunoscută utilizare a trandafirului a fost aceea creată de Papa Leon al IX-lea, În secolul al XI-lea: el a iniţiat ceremonia trandafirului auriu, trimis anual unui monarh european ca semn al stimei şi răsplată a faptelor apreciate de Sfânta Biserică. [ … ] Psihiatrul, psihologul şi filozoful elveţian Cari Gustav Jung (1875-1961)elevul lui Freud, adeptul şi continuatorul metodei psihanalizei – dar raportată la elementul social şi nu sexual, consideră trandafirul ca o formă a unităţii – o Mandală”.”

Observăm amestecul specific sincretismului. Din acest amalgam fac parte cuvintele: legende, basme, obiceiuri, medicina tradiţională, aureola, subconştientul, caracterul simbolic, creştinismul şi islamismul, hinduismul, budismul, Afrodita, Christos, Fecioara Maria, zeul Harpocrates, Cupidon, Papa Leon al IX-lea, Jung, Sfânta Biserică, Mandala.

Pentru completarea amalgamului, la sfârşitul articolului este prezentată şi semnificaţia astrologică a trandafirului: „Trandafir – dacă v-ati născut întro zi de 9, 18 sau 27. Persoane temperamentale şi impulsive. Aceasta este caracterizarea persoanelor

reprezentate de trandafir. Acceptă sarcini dificile şi dau mereu dovadă de mult curaj. Sunt persoane de încredere, pe care atât familia cât şi prietenii se pot baza. Ei au idealuri pentru care luptă cu îndârjire.”

Acest sincretism este prezent atât în articole de internet, cât şi în simpozioane de Fitoterapie sincretistă.

Read Full Post »

Partea I

Introducere

„Problema pastorală cu care ne confruntăm în anii pe care îi parcurgem este înfruntarea noii erezii de dimensiuni planetare care se numeşte Noua Eră sau, aşa cum o numesc unii, Noua Eră a Vărsătorului. Mesajele referitoare la aceasta, cu care suntem bombardaţi în fiecare zi prin mijloacele de informare în masă, în linii generale, sunt următoarele: Vine o Nouă Eră. Binele şi răul, Dumnezeu şi Lucifer sunt două puteri care se completează reciproc. Toţi suntem purtători de energie, avem puteri intuitive, extrasenzoriale, magice, supraomenesti si puteri ale mintii cu însusiri tămăduitoare … Hristos nu a fost Dumnezeu şi Om, ci unul dintre marii iniţiaţi, mentorul Erei Peştilor, care acum ia sfârşit… Nu există un singur adevăr. Toate religiile sunt căi care duc la acelaşi scop”

După revoluţia din 1989, ţara noastră a fost invadată de o mulţime impresionantă de „vindecători” şi „călăuzitori spirituali”, adepţi ai doctrinelor extrem-orientale.

După două milenii de Ortodoxie, mulţi români se întorc la practicile păgâne. La ora actuală, în România există:

-magazine ezoterice virtuale cu produse specifice: cristale, sfere de cristal pentru vizualizarea viitorului, truse de magie, pendule radiestezice, anse radiestezice, cărţi de Tarot, lumânări ritualice, bijuterii, piramide, elemente Feng Shui;

– firme care comercializează amulete şi talismane unisex, pentru sănătate, dragoste, abundenţă, carieră, protecţie, succes, magie şi noroc, din metal, inox, argint, aur, os, lemn şi ceramică;

– cabinete de clarviziune, Reiki (Reiki Usui, Karuna Ki, Shamballa MDH, Tibetan Reiki, Celtic Reiki, Info Reiki, Grand Master, Gendai Reiki Ho, Violet Flame Reiki, Ordinul lui Melchisedec), Seichim, tehnici şamanice (Ama Deus, Munay Ki), astrologie (astrograme, astrologie natală, karmică şi medicală), curăţări case de entităţi negative;

– cabinete de biorezonanţă prin care se dau informaţii şi despre” vieţile anterioare”;

– cabinete de acupunctură, ayurveda, homeopatie, în care pacientul dobândeşte multe învăţături daoiste si budiste;

– firme pentru distribuţia afrodiziacelor şi a tincturilor care activează meridianele energetice;

– firme care comercializează pietrele celor 7 chakre; pietre zodiacale: agat, carneol, crisopraz, aventurin, jasp, onix, aragonite, calcedonie, etc; pietre zodiacale fine: ametist, citrin, opal, acvamarin, rubin, safir, turcoaza, malachite,azurirs, etc; piramide energetice;

– cursuri de radiestezie, reiki, arte marţiale, karate-kobudo, aiki-jutsu & iai-do, taijiquan- qigong,

Feng Shui;

– cursuri de ştiinţă spirituală vedică;

– edituri specializate pe cărţi din domeniul paranormal. Câteva titluri: Masajul ayurvedic, Sănătatea perfectă. Ghidul ayurvedic complet al sistemului minte-corp omenesc; Homeopatia. Sănătate absolută şi autocunoaşterea corpului, a minţii şi a spiritului; Homeopatie şi sexualitate; 214 elixire alchimice; Hipnoza ca abordare sau Cartea trecerii. Prima Moştenire Atiantă; Vieţi anterioare; Secretul sufletului. Utilizarea experienţelor extracorporale pentru înţelegerea adevăratei noastre naturi; Fructele întunericului.

Şi acum, câte ceva despre autorii cărţilor:

„Mariela Angel este o renumită homeopată, specializată la Londra în terapii de regresiune, vindecarea cu ajutorul cristalelor, terapia călătoriei, acupunctură, kineziterapie şi aromaterapie.”

 

„Joan Halifax este antropolog şi profesor, maestru Zen şi shaman, discipol al unor mari maeştri până în clipa în care îşi găseşte strălucitoarea cale. Este o vizionară ale cărei cuvinte fulgeră. O femeie care a străbătut planeta, dar şi lumile interioare, care a trăit revelaţia alături de shamani indigeni de pe câteva continente, care şi-a căutat adâncimile retrăgându-se în sălbăticie şi meditând cu înţelepţi tibetani, care a scormonit prin meandrele inimii şi ale minţii împreună cu iniţiaţi ai culturilor native nord-americane. Începând cu tradiţiile zen-ului japonez şi până la experienţe cu cele mai puternice plante psihedelice, de la ritualurile străvechilor triburi Dogon din Africa până la ceremoniile azatece cu ciuperci sacre, în Mexic, nimic nu-i este străin”.

Promotorii magiei au „grijă” şi de copiii creştinilor. De exemplu, le pun la dispoziţie „trusa de magie albă”, ca şi cum ar fi în slujba Binelui, nu a răului (asociat cu magia neagră). În prezentarea trusei găsim scris: „Ai şi tu acum ocazia de a deveni un practician al magiei albe şi o forţă a binelui! Toate lucrurile de care ai nevoie pe drumul Înţelepciunii se află aici: o carte frumos ilustrată cuprinzând instructiuni si, în plus, talismane si accesorii magice”.

 

,Iată ce conţine trusa: cartea de vrăji şi ritualuri (cu tehnici de meditaţie şi peste 40 de ritualuri şi vrăji), medalionul argintiu al lunii, cristalul de cuarţ magic al pământului, clopoţelul argintiu, bănuţul da/nu, bănuţul auriu al prosperităţii, sarea de vrăji, săculeţul magic, şnurul auriu al dorinţei.

În acest mod, copiii sunt pregătiţi din timp pentru primirea „metodelor magice de diagnostic şi vindecare” .

Consecinţele acestor doctrine şi practici extrem-orientale sunt foarte grave: îndepărtarea de Ortodoxie, posedarea demonică, îmbolnăvirea psihică, destrămarea familiilor.

Necunoaşterea învăţăturii ortodoxe despre sănătate, boală şi vindecare este una dintre cauzele răspândirii practicilor păgâne în teritoriile ortodoxe.

Învătătura ortodoxă despre sănătate, boală si vindecare

1. Întrebare: Ce trebuie să cunoaştem pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea?

Răspuns: Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea trebuie să cunoaştem învăţătura creştină ortodoxă.

2. Întrebare: De ce este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă şi nu este suficient să cunoaştem ştiinţele naturii?

Răspuns: Ştiinţele naturii sunt limitate din mai multe motive:

– nu studiază toate fenomenele, ci numai fenomenele înregistrabile şi fenomenele observabile şi repetabile experimental;

– nu prezintă certitudine cantitativă, ci oferă doar aproximaţii;

– nu dau explicaţii ontologice, ci propun teorii (ipoteze cu anumite confirmări experimentale aproximative);

– nu se bazează pe Morala absolută.

Învătătura ortodoxă este revelată, adică descoperită de Dumnezeu. Ea conţine Morala absolută şi răspunde corect la toate întrebările importante ale umanităţii.

3. Întrebare: De ce nu este suficientă o altă religie?

Răspuns: Adevărul este unic. învăţătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu. De aceea, învăţătura ortodoxă este singura învăţătură care ne dă posibilitatea de a deosebi Binele de rău.

Domnul nostru Iisus Hristos a spus foarte clar:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Nu există mai multe căi bune, ci una singură.

Pentru a înţelege corect sănătatea, boala şi vindecarea este necesar să cunoaştem învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om.

4. Întrebare: Ce importanţă are învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, univers şi om?

Răspuns: Dumnezeu este Creatorul universului.

El este supra-spaţial, supra-temporal şi imaterial. Are o structură personală treimică; de aceea, Dumnezeu mai este numit Prea sfânta Treime. Există un singur Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cele trei Persoane sunt deofiinţă, adică au aceeaşi Fire; Ele au Fire Dumnezeiască.

Trebuie să facem deosebirea dintre Firea lui Dumnezeu şi Lucrările Sale. Lucrările lui Dumnezeu sunt energii necreate şi veşnice.

Dumnezeu este Fiinţă Raţională şi Liberă.

Este Existenţa Absolută, deoarece nu depinde de nimic. Dumnezeu este Atotştiutor, Atotbun şi dăruitor al tuturor bunătăţilor. Persoanele Preasfintei Treimi se află din veşnicie în comuniune de iubire.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică l-a înzestrat cu raţiune şi liber arbitru (libertate de alegere). El i-a dat omului posibilitatea de asemănare cu Dumnezeu în virtute.

Scopul vieţii omului este comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune cuprinde şi comuniunea cea adevărată cu ceilalţi oameni. Sporirea omului se realizează în sensul asemănării cu Dumnezeu.

Orice practică sau metodă care încalcă libertatea omului este rea, fiind contrară voii lui Dumnezeu. Hipnoza este rea, deoarece omul renunţă singur la libertatea sa şi se face marioneta unui hipnotizator. Radiestezia este rea deoarece omul renunţă la libertatea sa de alegere şi întreabă ansa (o bară de metal) dacă să se căsătorească cu o anumită persoană.

Numai învăţătura corectă despre Dumnezeu, despre univers şi despre om ne dă posibilitatea să deosebim Binele de rău.

5. Întrebare: Ce este binele şi ce este răul?

Răspuns: Binele este conformitatea cu voia lui Dumnezeu. Răul este abaterea de la voia lui Dumnezeu. Dumnezeu voieşte totdeauna binele omului.

Dumnezeu” voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.’

Păcatul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor. Dumnezeu a creat firea şi a sădit în ea anumite puteri cu scop bine stabilit. Omul poate folosi aceste puteri în conformitate cu voia lui Dumnezeu; aceasta este folosirea cea bună a firii. Dacă omul utilizează puterile sădite în fire încălcând voia lui Dumnezeu, atunci el săvârseşte un păcat.

Yoghinii introduc în anus o bilă metalică, se concentrează, îşi inversează peristaltismul şi scot bila pe gură. Aceasta este o inversare a proceselor fiziologice; este o folosire rea a puterilor sădite în fire.

Homeopaţii inversează proprietăţile terapeutice ale plantelor medicinale; prin aceasta, ei săvârşesc un păcat, deoarece dispreţuiesc darul lui Dumnezeu şi abat lucrarea puterilor sădite în fire de la scopul rând uit de Dumnezeu.

6. Întrebare: Toate metodele medicale naturale sunt bune?

Răspuns: Nu. O metodă medicală care foloseşte elemente naturale este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

În vechime se foloseau plante pentru provocarea avortului. Deşi plantele sunt naturale, folosirea lor pentru provocarea avortului este rea, deoarece se încalcă voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu a creat acele plante cu scopul de a fi folosite pentru avort, ci cu scop tămăduitor; depăşirea dozei normale produce contracţii uterine puternice care determină avortul.

Homeopaţii pornesc de la elemente naturale (tincturi din plante medicinale), însă se străduiesc să inverseze acţiunea plantelor respective şi să folosească efectul invers. Această folosire a plantelor medicinale este contrară voii lui Dumnezeu, fiindcă se încearcă inversarea proprietăţilor tămăduitoare rânduite de Dumnezeu.

În sens duhovnicesc, tratamentul este corect dacă se realizează prin mijloacele rânduite de Dumnezeu, în modul voit de Dumnezeu şi spre slava lui Dumnezeu.

 

7. Întrebare: Din faptul că o metodă medicală are confirmare ştiinţifică rezultă că ea este o metodă bună?

Răspuns: Nu. O metodă medicală este bună numai dacă este în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Pilulele anticoncepţionale au un efect confirmat ştiinţific; prin folosirea lor, femeia nu mai rămâne însărcinată. În ciuda acestei confirmări ştiinţifice, folosirea anticoncepţionalelor este rea, deoarece anticoncepţionalele omoară fiinţa umană care s-a format, irnpiedicând prinderea sa de mucoasa uterină.

Ligatura trompelor uterine este o metodă a cărei eficienţă este confirmată ştiinţific, însă este rea deoarece încalcă voia lui Dumnezeu.

8. Întrebare: Care este învăţătura ortodoxă despre sănătate, boală şi vindecare?

 

Răspuns: Dumnezeu a creat universul din nimic.

Toate elementele create au fost la început nestricăcioase. Prin căderea protopărinţîlor (Adam şi Eva) stricăciunea şi moartea au intrat în lume.

Se pot deosebi două tipuri de sănătate: – sănătatea omului înainte de cădere;

– sănătatea omului după cădere.

Înainte de cădere, sănătatea era deplină. După cădere, sănătatea este starea de echilibru optim atât cât este posibil în lumea stricăcioasă. Această stare a fost rânduită de Dumnezeu.

Bolile sunt stări diferite de starea de sănătate.

Sănătatea este una, iar bolile sunt multe.

Sănătatea nu este un bun în sine; ea poate fi folosită spre fapte bune sau spre fapte rele. Nici bolile nu sunt rele în mod intrinsec, ci pot fi folosite spre rău sau spre bine.

Când omul se revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că s-a îmbolnăvit, boala este folosită în mod rău. Când omul se îmbolnăveşte din pricina unor patimi şi păcate, însă conştientizează situaţia în care se află şi ajunge la pocăinţă, atunci boala este folosită bine.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune că sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că aşteaptă vreo răsplată, duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu pentru că Îl iubesc. Iar Dumnezeu, vrând să arate că sfinţii nu L-au slujit pentru a primi răsplată, a îngăduit uneori ca aceştia să cadă în boli grave.

Scopul vieţii omului nu este sănătatea, ci comuniunea cu Dumnezeu.

Pentru un ortodox, vindecarea este acceptabilă numai dacă se dobândeşte în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

9. Întrebare: Care sunt căile de tămăduire în Biserica Ortodoxă?

Răspuns: În Biserica Ortodoxă există două căi de tămăduire:

– calea supranaturală, prin harul lui Dumnezeu;

– calea naturală, prin metode terapeutice conforme cu voia lui Dumnezeu.

Toate mijloacele de tămăduire dăruite nouă de Dumnezeu – plantele medicinale, mediul natural, rugăciunea, Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie – îşi manifestă puterile tămăduitoare numai atunci când omul se raportează corect la Dumnezeu.

„În esenţă, prin darul lumii Dumnezeu vrea să Se facă cunoscut omului pe Sine Însuşi în iubirea Sa. De aceea şi omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu Însusi Care le-a dat”

Tămăduirea cea adevărată se poate obţine fie pe cale naturală (prin plante medicinale, de exemplu), fie pe cale supranaturală (prin Harul lui Dumnezeu, numai în Sfânta Biserică Ortodoxă), însă ambele căi necesită raportarea corectă la Dumnezeu. Primesc Har cei care se smeresc şi ascultă de Adevăratul Dumnezeu; iar cei care se mândresc si caută o vindecare fără Dumnezeu nu primesc Har.

Folosirea corectă a plantelor medicinale este cea care respectă aceste cuvinte din Sfânta Scriptură:

 

„Domnul a zidit din pământ leacurile si omul întelept nu le va defăima. Si El a dat oamenilor stiintă ca să fie slăvit întru leacurile Sale cele minunate”.’

Fitoterapia ştiinţifică practicată de medici ortodocsi foloseşte corect plantele medicinale, spre slava lui Dumnezeu.

Deosebirea dintre mistic şi magic

10. Întrebare: Ce legătură au terapiile cu faptul mistic şi faptul magic?

Răspuns: Metodele terapeutice din Biserica Ortodoxă au caracter mistic, iar unele metode medicale au caracter magic. Nu se cuvine ca un creştin ortodox să folosească metode magice. De aceea este important să cunoaştem deosebirea dintre mistic şi magic.

11. Întrebare: Care este deosebirea dintre mistic şi magic?

Răspuns: În Cursul de Metafizică, filosoful Nae Ionescu face o delimitare clară între mistic şi magic:

În cazul faptului mistic depăşirea persoanei se face printr-un act de iubire. In cazul actului magic, inmagazinarea în noi înşine a tot ce este în afară de noi, duce la un fel de potenţare prin metoda confiscării realitătii pentru noi insine.

Criteriul prin care putem deosebi magi cui de mistic este următorul: „Tot ceea ce este egocentrism este magic, tot ceea ce este teocentrism este mistic.”?

12. Întrebare: Care dintre metodele medicale au caracter magic?

Răspuns: Este magică orice metodă care foloseşte elemente create încălcând voia lui Dumnezeu. Toate elementele lumii materiale sunt daruri primite de noi de la Dumnezeu. A folosi contrar voii lui Dumnezeu un element creat, înseamnă a-l răpi de la Dumnezeu şi a-l devia de la scopul rânduirii.

Cei care se ocupă cu bioenergoterapie, radiestezie, reiki, hipnoză, yoga, se străduiesc să acumuleze sau să folosească energii necunoscute din lumea creată, în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Aceasta este metoda confiscării realităţii, despre care vorbea Nae Ionescu.

13. Întrebare: Există chirurgi atei care fac operaţii fără să se roage lui Dumnezeu şi fără să ţină seama de voia lui Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic?

Răspuns: Există două categorii de chirurgi atei.

Unii chirurgi, deşi sunt atei, respectă implicit voia lui Dumnezeu în practica medicală. Intervenţiile chirurgicale realizate de ei refac structuri lezate, aducându-le la starea rânduită de Dumnezeu. Ei nu acţionează în mod magic, ci respectă implicit voia lui Dumnezeu.

Alţi chirurgi atei folosesc contrar voii lui Dumnezeu elementele create. Ei realizează avorturi, sterilizare chirurgicală, schimbare de sex, etc. Practica lor este de tip magic.

Read Full Post »