Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘televizor’

Când facem un lucru, când ne mobilizăm, trebuie să ne gândim să fie şi cu un rezultat. Când te apuci de ceva trebuie să ai rezultatul în imagine. Aşa se intră si într-o luptă. Ati văzut că sistemul celor care conduc astăzi lumea este să te disperseze, să te împrăştie şi să te izoleze. Nu vedeti si la noi în tară cine mai ridică capul pentru Biserică? Toate sunt acum urmărite de Centrul  european, ca pe vremea comuniştilor. Când se alegea un membru de partid, se făcea comitet şi comitetul dispunea dacă are merite, dacă este capabil, vrednic în activitatea lui de partid, dar criteriul pe care îl luau cel mai mult în seamă, era să nu meargă la biserică. Exact aceeaşi şcoală, acelaşi sistem este şi acum. Acelaşi şablon îl întâlneşti şi la ruşi şi la bulgari şi la sârbi, în toată Europa. Acum nu mai este nimic trainic, doar planul lor după care merg şi ţările acestea. Acum 50 de ani totul se făcea cu directive, până şi semănăturile, la ce lună să se facă şi când să înceapă. Dispoziţia care se bătea la maşină aici pentru Moscova era valabilă şi pentru România şi pentru Polonia sau Bulgaria. Acum este la fel.  În corpul de observaţie al unei închisori era un personal pregătit astfel: îl lua pe unul bun de lângă tine care se apropia de tine şi era în stare să-ţi aducă niste pâine, niste vin într-o sticlută. Si tu începeai să-i spui lui ce se întâmplă cu colegii tăi de puşcărie. Când se făcea şedinţa, apărea trădătorul ăsta: uite ce spune cutare, ce mentalitate are, ce se vorbeşte. Şi ţi se aplica regimul pe care îl meritai. Veneau unii de la Centru, exageraţi, pur şi simplu îndrăciţi şi nu te puteai apropia de ei pentru nimic în lume.  Ăştia stăpâneau pe toţi.  Directorul Coller de la Aiud era maghiar evreu si îi conducea pe toti: si zarea si celularul şi pe deţinuţii de drept comun şi fabrica. Şi erau mii de oameni, nu două-trei sute. În fabrica de la Aiud tot ce se lucra lua drumul străinătăţii: Germania, Israel. Tot stuful exploatat de noi în Deltă care era unul foarte bun din care puteai să faci şi toacă, era împachetat şi pleca în Germania.

Când duci o politică sănătoasă, o educatie formată în duh crestin si românesc poti să mai insufli câte ceva si maselor. Dar acum la putere sunt acestea: televizorul, globalizarea si ecumenismul. Sunt cele trei forte care distrug natiunile si nu poţi lucra împotriva lor. Acum a mai iesit si cardul de care nu se mai întreabă nimeni dacă să-l ia: ia si părintele si episcopul si uite asa nu mai ai pe cine întreba. A mai rămas turma mică, pentru că zice Mântuitorul: «A voastră este Împărăţia». Chiar dacă rămâne numai unul, dacă este în adevăr, în acela îţi este tot sprijinul. Cuvântul Evangheliei este singurul care ne păstrează: fără drepturi, fără ocrotire, fără stat. În cartea aceea despre televizor, am citit că stând la televizor ai să ajungi săţi părăseşti religia ta şi convingerile tale. O să-ţi apară mahomedanismul, budismul, o să-ţi apară yoga şi la un moment dat, nu mai eşti tu. Nu mai gândeşti cum gândeai la început, înainte să deschizi televizorul. Deci el te duce într-un haos, şi nu o face numaidecât prin cuvânt, ci prin simpla vizionare. Şi asta este tot o metodă comunistă, veche de acum 20-30 de ani: ,,Tovarăsi, facem sedintă”, ,,Facem sedintă”, O sedintă de productie, una de partid şi una de bunul mers administrativ. Deci aveai trei şedinţe.  Şi atâta te pisa acolo, de ajungeai să spui: ,,Partidul, partidul, partidul”.

CĂLUGĂRIA-  ÎNCEPUTUL UNEI CUNOAŞTERI DE ADÂNCIME A INTERIORULUI TĂU

 

Dacă vrei să începi o viaţă nouă, te duci într-o mănăstire pentru că acolo este adevărata trăire şi începutul unei cunoaşteri de adâncime a interiorului tău. Îl ai pe aproapele acolo, Îl ai pe Domnul acolo, ai sfintii. Voia tâlhărească este cea individualistă, care nu este voia lui Dumnezeu si nici după Sf. Părinti, asa cum au lăsat ei scris în rânduielile vierii mănăstiresti.

Acum e drept că mănăstirile de azi sunt aşa cum sunt ele, în deruta asta, de nestatornicie, de lipsă de dragoste şi de unitate. De lupta şi chinul care sunt în lumea întreagă, nu este scutită nici mănăstirea. Nu e usor cu avalansa de lume care vine zilnic peste tine. Dar ce te faci cu aproapele tău care te caută să-şi salveze sufletul şi prin el poate că îti salvezi si sufletul tău? De aceea vă spun că izolările nu sunt bune pentru că ele împart comoditatea de afară. ,,Să merg acolo că parcă nu e aşa zarvă, nu e aşa muncă, nu e aşa gălăgie”, dar toate astea îl pun pe călugăr în situatia de a se jertfi, de a se cunoaste, de a-si vedea toate golurile că numai atunci îti poti vedea toate lipsurile tale sufleresti când trăiesti în raport de aproapele tău. Dacă toată viaţa nu faci decât să cauti locuri, n-ai să te multumesti nici pe tine, nici pe Domnul. Vei rămâne singur si fără rost. Eu de la sapte ani am avut dascăl care mi-a spus: ,,Faci asa si asa” si dacă n-as fi ascultat n-as fi iesit la suprafată, în viată.

Si în puscărie trebuia să am povătuitor. Omul are mereu nevoie de sfat, de consultare, are nevoie de îndrumare. Nu se mântuieste singur. Nu se mântuieşte cu voia lui proprie, ci cu harul lui Dumnezeu şi cu sfatul bătrânilor. Mă uitam la un călugăr care a venit pe aici, un călugăr simplu. Nu dădeai nici doi bani pe el şi îi spuneam: .Du-te cu vitele, du-te la iernat, du-te la moară, du-te la coasă, mergi la pădure” şi el le făcea pe toate cu blândete si bunătate.

La un moment dat a plecat în Dobrogea, a intrat în iconomatul mănăstirii de acolo, că era tare priceput, a învăţat oleacă de carte şi a fost făcut preot. Şi acum are şi el bucuria unei împliniri.

EU M-AM IDENTIFICAT CU ACEASTĂ ÎNVIERE A POPORULUI. CA O NOAPTE DE ÎNVIERE A FOST PENTRU MINE POARTA ALBĂ

Eu când am intrat în Constanţa aceea, pe şoselele acelea extraordinare am văzut pe unii, care mai de care în viteză mare, fără să ştie, săracii, că balta aceea care trece pe acolo, e sânge. Se întrec  unii pe alţii, merg la Poarta Albă. Şi acolo într-adevăr este mare bogăţie pentru că probabil a venit timpul descoperirii sfinţilor mucenici din temniţe. Era prea mare bogăţia aceasta spirituală a neamului, ca să nu se ştie de ea. Ceea ce este important este că viata crestină a noastră, asa cum este ea cu petele ei, are şi ceva bun. Sunt care fac zidire, pun umărul să ridice biserici, aduc un bolovan si oamenii sunt prinsi cumva la această actiune frumoasă. Si aceasta este o mucenicie. Si compozitorul de cântări care nu doarme nopţi să caute melodia, care cercetează manuale vechi şi noi, le pune în tonalităţi diferite ca să fie plăcute urechii, face o nevointă.  Muzica aceasta, de aceea e asa de pretentioasă că întâi se adresează simturilor.  Si acum omul modern are simturile foarte dezvoltate. De aceea trebuie cumpănite mult lucrurile. ,,Să cântaţi cântare Domnului”, dacă aveţi putere şi energie.

Citeam despre un mirean care voia să-i dea un galben la un călugăr, să aibă pentru nevoile chiliei. Şi călugărul i-a zis: ,,Da’, ce fac eu cu un galben? Ia-l de aici. Îmi vând Împărăţia lui Dumnezeu pentru un galben?”. Apoi monahul, ce a ajuns? Cică îl pune la temelia bisericii. Îl pune, dacă nu-i ispitit. Dacă aş avea eu sănătatea, frăgezimea si râvna frătiilor voastre n-as mai putea sta. M-as duce la Poarta Albă. Cum au stat acolo mucenicii, cum s-au ars în groapa cu var, cum au turnat pământ şi moloz peste ei, cum au strivit ei bolovanii de piatră!

Eu am trăit pe acolo doi ani. Aveam în mână un baros de 25 kg cu care trebuia să sparg stânci. Încărcam vagoane cu o ciorbă de varză si resturi de zarzavat care erau luate de pe ogoare tot de detinuti, că cele mai multe erau aruncate pe braţul Chilia ca să nu intre în buzunarul nostru vreo rădăcină de ceva. Si militienii erau opriti să mănânce un cocean de porumb. Şi aşa de fierbinte era nisipul acela, că trebuia să dai mereu din mâini ca să poţi merge oleacă mai înainte. Erau si bolnavi la care ceilalti detinuti le scoteau norma la capăt şi în felul acesta îi scăpau de carceră, care era ca un fel de ladă de 2 m înăltime si 80 cm/8o cm. Si stăteai acolo 24 h sau 48 h după cum îţi era pedeapsa. Când te scoteau de acolo, aveai picioarele vinete, umflate si veneau caraliii si dădeau peste tine cu două, trei găleti cu apă, după care venea medicul şi-ţi făcea un fel de analize la inimă şi la cap, şi apoi erai aruncat acolo şi mâine iar de la capăt, la muncă. Un copil de 19 ani dintr-o familie din Vaslui pleacă şi el: ,,Mamă am plecat. Mă duc, n-are rost să mai stau aici”, după ce fratele lui student la medicină fusese arestat. Şi amândoi au fost ucişi în închisoare si au devenit mucenici. Câtă nevointă si râvnă pentru Hristos! Ce să vă mai spun? Eu m-am identificat cu această înviere a poporului. Ca o noapte de înviere a fost pentru mine Poarta Albă!

Read Full Post »

Am gasit un documentar foarte bun despre cum industria condusa de francmasoni educa copii în spiritul mandriei, desfraului si lacomiei de la o varsta cat mai frageda.

Din pacate, documetarul este in engleza si nu are subtitrare.

https://www.youtube.com/watch?v=hwUwchCeeI4

 

 

Read Full Post »

DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL

În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o inventie a mintii omenesti – care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi si în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru suflet.

Televiziunea are o tendintă tot mai accelerată si mai accentuată de a nu mai îndeplini functia de divertisment, informatie, cultură, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare „religioasă”, o influentă spirituală de netăgăduit. El a reusit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel – să unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărtit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celălalt o singură limbă huleste tot ceea ce este sfânt.

Televizorul alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului si îl înlocuieste cu toate pornirile drăcesti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari – so domia, curvia, iubirea de aur si de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismuL setea de putere si de slavă desartă, precum si pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare si bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi.

Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totusi o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă introduce un bordel, în care intră cu usurintă toti (părinti si copii) si la orice oră.

Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simturi: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simturi, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini si informatii. Personalitatea omului, prin facultăti ale ei precum sunt: cunoasterea, întelegerea, memoria, imaginatia, este foarte dependentă de ceea ce primeste prin acest simt. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar si auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează si ele văzului, dar imaginile sunt nemiscătoare – par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, miscătoare: de aîci puterea lor.

Omul împătimit de televizor nu mai întelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveste nu la rece, ci acestea intră în viata lui interioară, pe care o influentează, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te însotesti, ca să-ti spun cine esti). În timp se produce o simbioză între om si televizor, o întovărăsire în care însă primul este factorul pasiv, cel care primeste orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur si simplu un material care se lasă, fără să-si dea seama, prelucrat în duhul tovarăsului său, care treptat îi devine chiar si stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujeste, chiar dacă privitorul este crestin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu care ai o legătură constientă. Cei cărora li se pare că exagerez să facă o comparatie între timpul pe care îl petrec în fata micului ecran si timpul pe care îl petrec în fata icoanei în rugăciune, între interesul si emotia cu care primesc îmagini cel mai adesea murdare, si formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea nălucită de imagini pătimase, demonice.

Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplifică la maxim răul în lume, îl rafinează, îl generalizează, îi dă o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul exista si fără televizor, dar nu avea forta si întinderea pe care le are în prezent.

„Sunt oare numai rele la televizor?”

Sunt si bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în măsura în care, acceptând această „amestecare rea”, ajung, oarecum, să le motiveze, să le gireze. Acolo unde răul e amestecat cu binele nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut si binele, si răul, dar a ajuns rob numai al răului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scăpa de osânda lui Dumnezeu pentru că a ajutat pe unele femei să nască. Când pe aceeasi conductă (ecranul televizorului) curge apă de izvor curată si mizeria dintrun grajd de vite, cel care se adapă de acolo, ce gust va simti: al apei sau al bălegarului? Comparatia între televizor si această conductă pare dură, dar în privinta filmelor pornografice si a asa-numitelor filme „sexy” este foarte elocventă si exprimă realitatea.

Omule care te uiti la televizor,
trebuie să stii că asimilezi tot ceea ce
vezi acolo si încet-încet vei ajunge
si să fii ceea ce asimilezi!

Dacă într-o revistă de patru pagini toate sunt pline de articole crestine, dar jos, pe ultima pagină, se dă un număr de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticrestină. „Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Matei 6, 24).

„La televizor sunt si lucruri bune, noi le despărtim de cele rele”.

Ca să alegi trebuie un criteriu în functie de care să te orientezi în privmta binelui si a răului. Adultii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea să aibă un criteriu în bunul lor simt. Dar dacă nu sunt bine ancorati într-o viată religioasă, vor fi si ei foarte îngăduitori în privinta răului. Ce criteriu are însă generatia tânără (sub 50 de ani) care din copilărie s-a hrănit cu fllme erotice, de groază si de incredibilă violentă? Personalitatea adolescentului se va forma pe această temelie spurcată si subredă. Răul si binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru că n-a trăit niciodată numai în bine. în lumea fizică, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie să te apropii de el. În lumea spirituală, această lege este valabilă numai în cazul virtutilor. În ceea ce priveste păcatul, nu-l poti vedea decât dacă te distantezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfintii îsi plâng păcatele si se mărturisesc păcătosi, iar homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradă si cer drepturi.

Televizorul nu este un singur drac, ci iadul întreg. Când a apărut televizorul marele stat major al iadului l-a primit ca pe cea mai plăcută surpriză din istorie. Nu se astepta ca însusi omul să-i procure inventia cea mai potrivită spre a-i dezvolta si finaliza toate intentiile sale infernale.

Televizorul este periculos nu numai pentru că ne arată rele, ci si pentru că ne învată să facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilităti de „înaltă califîcare” în toate domeniile malefice.

Dintre toate relele televizorului, două sunt cele mai mari:
– desfrânarea
– calomnierea, judecarea si dispretuirea aproapelui, si prin aceasta distrugerea psihologică si sufletească a oricărei persoane, ca si compromiterea oricărei idei, intentii sau institutii benefice.
Cum intră prin micul ecran
desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (ratiune, sentiment, vointă) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea „sexy” face ratiunea să treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea si, în cele din urmă, o primeste căci bariera, împotrivirea ratiunii a fost do borâtă de patimă.

Simtirea, mai întâi se scârbeste de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreste să facă întocmai ceea ce a văzut.

Vointa – nemaifîind condusă de ratiune si întărită de afectivitate, trece si ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme si secvente cu scene pornografice. Biruinta pornografiei asupra psihicului este atât la nivel constient, cât si la nivel subconstient. în subsolurile fiintei, în subconstient, videoteca pornografică creează miscări care se ridică în constient si constrânge pe om să facă unele lucruri cu o putere (

ică) pe care el nu o întelege de unde provine si căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabă cu cărti căuta romanele lui Sado veanu sau poeziile lui Eminescu, astăzi caută manualele chinezesti sau indiene de initiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeste în el dorinte josnice. Această schimbare se datorează acumulării pornografice din subconstientul său. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluită cu „numărul fiarei” (Apoc. 15, 8).

Imaginatia este terenul în care aceste influente se văd cel mai clar. Filmele lucrează aici în două moduri: unii tineri, văzând de ce sunt capabili „eroii” lor, capătă complexe de inferioritate fată de sexul opus, se văd urâti, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închisi în sine, tristi si recurg la „defulări” sexuale (onanie si altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Altii (bine îndoctrinati de fllme) devin obsedati de desfrânare, incapabili de înfrânare si cu manifestări sexuale care depăsesc în perversitate Sodoma si Gomora. Unii ca acestia, dacă se căsătoresc, vor spurca patul conjugal si vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistă în timp. Dacă acestea ar fi cazuri izolate, răul n-ar fi asa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma si Gomora cu foc din cer si ploaie de pucioasă (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scriptură), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la această pierzătoare extindere? Televizorul, „educatorul” poporului nostru.

Iată că treptat imaginea de la televizor devine viată. Treptat, imaginarul a reusit batjocorirea si schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat si biruit de pornografie) stiu si constientizează perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului că stiu este însusi rezultatul obtinut. Deci care este scopul acestor filme? Să facă din fiecare cetătean al împărătiei lui Dumnezeu (crestin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) – iar dacă va muri fără pocăintă si un viitor osândit în iad.
Dar oare de ce în primul rând
desfrânare, si nu alte păcate?

Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteste atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede si mai ireversibil, nimic nu-l scârbeste pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Oare de atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii să fie educati sexual prin televizor pentru a se înmulti? nicidecum. Scopul real al prezentei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt cel cu totul contrar: distrugerea omenirii. Se stie prea bine că desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este cea mai intensă activitate sexuală, nu se naste nici un copil. Mamă smerită, grijulie si iubitoare, si amantă senzuală, rafinată si perversă sunt două feluri de însusiri ale femeii, care se exclud.

Iată numai un exemplu – din multe altele asemănătoare care s-ar putea da spre a arăta modul în care rafinează televizorul păcatul curviei. În urmă cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îsi mărturiseau sentimentele, dar în privinta manifestărilor fizice totul se reducea la o privire caldă, la o strângere de mână si (sau) la o îmbrătisare nevinovată. Apoi au apărut săruturile din ce în ce mai lungi, mai „apetisante” si mai dese. încet, încet au apărut femeile semiîmbrăcate, dezbrăcate si scenele erotice din ce în ce mai „curajoase” si mai variate. Astăzi există o adevărată artă si industrie a pornograflei (extrem de bănoasă). Răul nu s-a oprit aici. După 1989 s-a îndesit la noi în tară folosirea cuvântului: „homosexual”. Prima reactie a fost cea de scârbă. La televizor, mai întâi totul s-a redus la niste aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai apoi cenzura constiintei, treptat a fost doborâtă. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale homosexuali, au apărut spectacole „vesele”, de divertisment si interviuri cu ei. Care este mesajul acestor făcături, care de care mai perfide si mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela că, de fapt si de drept (?!) si ei sunt oameni ca si noi, obisnuiti, ba chiar cu unele calităti deosebite – fiind invocate chiar nume de personalităti artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici păcate, nici manifestări patologice, ci alternative „cumsecade” la manifestările heterosexuale. Iată cum s-a escaladat astfel o altă culme îngrozitoare a răului.

Ni se sugerează că ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmă), si astfel înaintarea în rău îsi continuă actiunea îndobitocitoare, desi a ajuns deja foarte departe. Au început să apară (deocamdată sporadic) si secvente cu aluzii la păcatul zoofiliei, al desfrânării cu animale care, ca si sodomia, opreste 15 ani de la împărtăsirea cu Sfintele Taine pe săvârsitorii lor. Si iată cum vedem împlinindu-se, sub ochii nostri, proorocia făcută de Sfântul Antonie cel Mare cu aproape 1700 de ani în urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Nimeni nu poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Diavolul stie lucrul acesta si actionează în consecintă: dărâmă treptat toate puterile bune ale sufletului si ridică în locul lor templul său. „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” spune Mântuitorul. Tot acolo vrea si cel rău să îsi zidească întunecata sa împărătie.

Legislatia, câtă vreme a rămas supusă legilor divine, a fost categorică în privinta acestui păcat: pedeapsa cu moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum, practica homosexuală nu mai este pedepsită de lege. Răul însă nu se opreste nici aici, pentru că mai sunt bariere care trebuie să cadă. Homosexualii vor să înfleze copii (vă dati seama la ce va fi supus un copil care are părinti doi bărbati), vor să se căsătorească în biserică, vor să fîe hirotoniti preoti, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care să-i permită să ajungă majoritate, pentru ca să poată atunci să impună noi legi, nelegiuite. în Sodoma si Gomora Dumnezeu a coborât foc din cer pentru că locuitorii acestor cetăti (bogate) nu numai că făceau acest păcat, ci îi fortau pe toti cei ce veneau acolo să săvârsească si ei răutatea.
Cum se poate distruge
o persoană nevinovată prin televizor

Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însă aceste emisiuni creează atitudini ostile fată de persoana vizată. Chiar dacă după zece astfel de emisiuni mincinoase va apărea o emisiune care restabilieste adevărul, totusi sământa răului a fost aruncată. Omul acela, înconjurat de neîncredere, suspiciune si dusmănie din partea celorlalti, începe să-si piardă echilibrul lăuntric chiar dacă este nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzatiile de care nu se poate apăra si sentimentul neputintei îl dărâmă lăuntric. Nu numai oameni, dar si idei si institutii pot fi distruse prin această metodă. Iată ce fortă au la îndemână cei care conduc televiziunea în România si în lume.

Cine amendează un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea si umilirea unei persoane? Cine dă certiflcat de corectitudine oamenilor care lucrează în massmedia?

Desenele animate – nevinovate numai în aparentă, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creează viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uită la desene animate, iar după 12-14 ani la filme de „actiune”, de război, la fîlme pornografice, „sexy”, de extremă violentă si de groază. În afară de aceasta, desenele animate de astăzi umblă tot mai vădit la modelarea unei conceptii false a copilului despre Dumnezeu si lume. în unele desene animate, eroul principal, „demonică”, este un personaj pus pe pozne si, chiar dacă are cornite, este prezentat astfel încât să devină cât mai simpatic. Potrivit învătăturii crestine însă, demonul – chiar mic dacă este („demonică”) – nu este decât tot un lucrător viclean al răutătii si împreună colaborator cu fratii săi încornorati mai mari, în urzirea de planuri mestesugite spre pierderea neamului omenesc.

Robotii cu ochi rosii si aripi (draci moderni) care se războiesc între ei si ucid cu aberantă cruzime, inoculează copiilor setea de violentă. Imaginile desenelor animate care se miscă cu repeziciune zăpăcesc mintea copilului, îl fac si pe el să fie sucit, să n-aibă astâmpăr, îi răpesc dorinta de învătătură. Violenfa desenelor animate trece în realitate. în Rusia sunt astăzi 100000 de copii asociati în grupări ucigase. La noi, în România, crimele îngrozitoare săvârsite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune să însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri si pătrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor filme de către copii, ai căror părinti sunt ei însisi în gravă confuzie morală, iar celor care dau pe post asemenea productii cinematografice ucigătoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele si celelalte semne spre a se apăra la dreapta si înfricosata Judecată a lui Hristos?

Trei exemple spre a arăta cum trece
imaginea micului ecran în realitate

1. În urmă cu câtiva ani a apărut la noi în tară o casetă video intitulată „Sirenele – satanismul în muzica rock„. Autorui acestei casete, grec de origine, fost cântâret rock, mărturiseste că filosofia de viată si-a format-o pe când era copil, din filmele stiintifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme („Războiul stelelor” si altele) a tras concluzia că universul este condus de două forte impersonale, a binelui si a răului, care se află într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul si gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii înselati care s-au întors la adevăr. Însă câti tineri, care în copilărie s-au „hrănit” cu „Războiul stelelor”, n-au murit fără să stie că Dumnezeu este unul singur si pretuieste mai mult iubirea decât ura, smerenia decât mândria, iertarea decât răzbunarea!

2. Filmele stiintifico-fantastice au răspândit în omenire o nouă credintă: aceea în existenta extraterestrilor. Nimeni astăzi nu se mai îndoieste de existenta lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose, arată în cartea sa „Ortodoxia si religia vîitorului” că aparitiile extraterestre sunt de fapt experiente mediumistice de natură demonică. Un fel de sedinte de spiritism în care pământenii intră în contact cu duhurile răutătii, pentru care nu este nici o greutate să ia chipul „cetătenilor” unor alte civilizatii.

3. Există astăzi în lume aproximativ 1500 de „vampiri” (cei mai multi în America) – oameni ce dorm în cosciuge, beau sânge, etc. Toti acesti „vampiri” sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groază având ca „eroi” astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcată, încât le-a deformat total imaginea asupra realitătii propriei lor persoane. În loc să seconsidere si să trăiască precum oamenii, ei au ajuns să se considere si să trăiască efectiv ca „vampiri”.

Vrăjitoarele, al căror mestesug este osândit si amenintat cu grele urgii dumnezeiesti în toate paginile Sfintei Scripturi, astăzi îsi demonstrează abilitătile pe micul ecran, dau interviuri, îsi fac reclamă si îsi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrajitoarelor, iar astrologia este nelipsită din programele TV, sub forma, de rătăcire si înselare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scriptură si de scrierile Sfintilor Părinti. Dar iată ce ne spune în această privintă si Sfânta Scriptură: „Bărbatul sau femeia, de vor chema mortii sau de vor vrăji să moară neapărat: cu pietre să fîe ucisi, că sângele lor este asupra lor” (Levîtic 20, 27). „Iar partea celor necredinciosi… si fermecători… este în iezerul care arde, cu foc si cu pucioasă” (Apocalipsa 20, 27).

Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăti atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, multi dar creduli, dacă n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se si vede câstigătorul unuia dintre ele. El nu stie că adevăratii câstigători sunt – matematic – cei ce organizează jocurile. Putinii premiati culeg firimiturile, iar cei mai multi rămân cu iluziile spulberate.
Invazia publicitătii

În vinderea unui produs, pe piată, un rol important îl are reclama. Atunci când un fllm serial are succes la public, produsele cărora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, asa încât omul care iubeste un film serial „înghite” fără să vrea pe lângă acesta si produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta? Răul este că televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de asa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieti, care ne porunceste cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim .

O firmă americană care comercializa cafea si-a sporit cu mult vânzările în urma aparitiei la televiziune a unui serial a cărui actiune se învârtea în jurul unei cesti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr si o tânără, au o pasiune co mună: marca de cafea comercializată de acea firmă americană. Pe măsură ce americanii îndrăgeau personajele acestui film le crestea si apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare răbdarea prostească de care dau dovadă unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute, înghit si 15 minute de publicitate.

Americanizarea. Majoritatea covârsitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viată american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologică de la distantă, o înrobire a mentalitătii si a sensibilitâtii crestine a unui întreg popor. Chiar dacă cea mai mare parte a americanilor sunt crestini neoprotestanti, trebuie spus că aceste filme n-au în ele nîci un fel de nuantă crestină. Sunt pur si simplu păgâne si anticrestine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de nerusinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic si rapid.

Stirile, care – chipurile – ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit si ele. Violentele, uciderile între rude, morti terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spatiul lor. Oare ce fel de informatie poate fi aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul si l-a omorât pe tatăl său? Sau altele de acest gen. Aceste „stiri” reprezentau înainte subiectul de discutie si de bârfă al babelor de pe la sate si al celor lipsiti de orice orizont spiritual si intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximă audientă, de oameni scoliti special pentru o asemenea activitate. Pe de altă parte zvonurile („în ziua cutare va fi un cutremur devastator”, „iarna aceasta va fi polară” etc.) terorizează, stresează pe bietii oameni care doresc să afle ultimele noutăti. Televizorul devine astfel un puternic factor de stress.

Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în fata micului ecran, ci citind cărti, tocindu-si coatele. Televizorul caută cu insucces să se substituie actului de cultură; dimpotrivă, s-a observat că interesul pentru carte dispare la copiii ce-si petrec timpul în fata televizorului.

Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipă a vietii omului are o valoare infinitâ. În timp omul câstigă sau pierde vesnicia. Cumplite sunt, în inconstienta si iresponsabilitatea lor, expresiile: „îmi pierd timpul cu… Mi-am omorât timpul cu…”.

Copiii mei nu se uită la prostii. Asa zic si cred părintii care nu stiu ce programe vizionează copiii în absenta lor, sau chiar în prezenta lor, atunci când „bătrânii” dorm. Unii copii si adolescenti tin telecomanda în mână si filmul erotic se transformă într-o secundă, printr-o simplă apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.

Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncă în aer bunul simt, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violentă si anarhie si refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi de radio si televiziune care de dimineata până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzică, prin care se demonizează mai ales mintea tinerilor (viitorii adulti). Cu umoru-i inegalabil, în „Jurnalul fericirii”, Părintele Nicolae Steinhardt a numit-o muzica lui „bughi-mambo-rag”… Ca si filmele, si cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român si a lumii întregi. Tinerii si tinerele de pe stradă arată prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.

Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate răul care vine prin micul – asa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare si mai greu de evaluat. Însă fiind de natură spirituală nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul si nici nu poate fi cântărit cu cântarul.
Care este pozitia crestină
fată de televizor?

Crestinul care îsi trăieste cu seriozitate făgăduintele botezului („Mă lepăd de satana si de toti slujitorii lui si de toate lucrurile lui si de toată trufia lui si mă împreunez cu Hristos”) va elimina cu desăvârsire din casa lui si din viata lui acest lucru necrestinesc. Mai ales acolo unde sunt si copii, nu există altă solutie.

Asa cum spune un părinte de la Mânăstirea Frăsinei, Psaltirea si Ceaslovul sunt televizorul crestinului. Cei care vor un adevărat „divertisment”, îl pot afla curat, folositor si ziditor în „Rugăciuni de dimineată”, si „de seară”, în „Paraclisul Maicii Domnului”, în „Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos”. Cei care vor mai mult decât aceste „emisiuni” să deschidă Psaltirea între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaste „senzatii tari” duhovnicesti si vor avea negresit trăiri ceresti, vor întelege si experimenta cât este de adevărat cuvântul celui supranumit „Alăuta pocăintei”, marele dascăl al lumii si ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: „Dulce este somnul, dar mai dulce este rugăciunea”.

Încheiem delicatul si mult controversatul subiect cu o scurtă si aleasă rugăciune, nelipsită de pe buzele, din mintile si inimile multor evlaviosi crestini dreptmăritori în toate împrejurările vietii de acum, vremelnice, pământesti:‘Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale de oameni, Stăpâne, slavă bunătătii Tale, Sfinte’. Amin.

Extrase din „TELEVIZORUL – O NOUA CETATE A SODOMEI” de Parintele Toma

Read Full Post »

Cuvânt înainte

În urma cercetărilor desfăşurate în ultimii ani, nu mai rămâne nici o îndoială: vizionarea TV şi calculatorul dăunează dezvoltării şi functionării creierului uman. Aceasta, deoarece activitatea corticală, atunci când ne aşezăm în faţa ecranului, este complet diferită de aceea întâlnită în mod obişnuit în viaţa oamenilor. Cele câteva ceasuri petrecute zilnic de copii în faţa televizorului şi a calculatorului, încă din primii ani de viaţă, vor influenţa definitoriu modul în care creierul va răspunde pe viitor la provocările lumii reale, modul în care va procesa informaţia.

Astfel, se demonstrează în mai multe studii, mintea tinerilor ajunge să fie dependentă de starea de pasivitate, de ne concentrare şi negândite care i-a fost indusă zilnic, câteva ceasuri, prin intermediul vizionării. Emisfera stângă a creierului, a cărei activitate este inhibată când privim la televizor, nu se dezvoltă normal, ceea ce va face ca tinerii aceştia să fie deficienţi în ceea ce priveşte gândire a logică şi analitică, în vorbire, în construirea frazei, în scris şi citit procese desfăşurate în ariile acestei emisfere. Cele mai grave sunt însă consecintele pe care televiziunea şi jocurile pe calculator le au asupra funcţionării părţii din faţă a creierului – cortexul prefrontal care îl deosebeşte pe om de animal. Prin franarea dezvoltam si chiar prin vătămarea produsă de televiziune şi calculator acestei zone esentiale în dezvoltarea proceselor de conştiinţă, a proceselor mentale superioare, vizionarea afectează capacitatea de concentrare a atenţiei, slăbeşte motivaţia şi favorizează comportamentele instinctive – bulimia, agresivitatea şi pulsiunile sexuale.

Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care Academia Americană de Pediatrie (Reisenberg, 1998), recomandă ca până la doi ani copiii să nu fie lăsaţi să se uite la televizor, iar după această vârstă, pe toată perioada vârstei şcolare, să li se limiteze timpul vizionării (cumulat televizor, video sau calculator) la una, cel mult două ore pe zi. Unii autori opinează ca măcar până la 5-6 ani când se încheie prima perioadă esenţială în dezvoltarea creierului, copiii să fie tinuti departe de televizor şi de calculator.

Copilul nu se poate opune. El nu are încă discernământul necesar, de aceea este important să fie apărat de mijloacele care-i pun în pericol sănătatea mentală şi viitorul. Cum ar putea oare un copil să se protejeze singur în faţa unor tehnologii care fascinează, care au un caracter hipnotic şi care dau dependenţă; mai cu seamă în condiţiile în care ei nici măcar nu bănuiesc pericolul şi nu-şi pot imagina consecinţele? Nu acesta este oare rolul părintilor: de a-i apăra şi călăuzi pe cei mici pănă când vor căpăta discernământul necesar ca să se descurce singuri în viaţă? Desigur, este mult mai simplu să-i abandonăm în fata unui ecran ca să ne vedem de treabă, sau ca să adunăm ceva bani pentru a le putea asigura viitorul. Dar, ar trebui să ne gândim mai întâi şi la faptul că după 10-15 ani petrecuţi în faţa unui ecran, câteva ore pe zi, copiii noştri s-ar putea să nu mai aibă nici un viitor.

Educaţia copiilor este, poate, cea mai mare responsabilitate pe care o are omul în viaţă, activitatea care ne poate procura cele mai mari bucurii sau, dimpotrivă, dezamăgiri. Depinde în primul rând de noi formarea copilului, devenirea lui sau, dimpotrivă, eşecul. Omul de mâine ne va putea fi un real sprijin; un izvor de satisfacţii şi bucurie sau o povară, o pricină permanentă de regrete, o mustrare vie a neglijenţei privind modelarea sufletului, minţii şi trupului aceluia a cărei viaţă a depins în cea mai mare măsură de noi.

Trăim într-o lume în care se vorbeşte foarte mult despre drepturi. Oare n-ar trebui să asigurăm şi copiilor dreptul „fundamental” la mai multă afectivitate, la mai mult timp petrecut împreună cu ei, la o stimulare normală a minţii şi trupului, la a fi păziţi în faţa ofensivei unor mijloace care le pot distruge mintea? Sunt mai multe întrebări asemănătoare la care ar trebui să răspundem, în primul rând, noi părinţii şi educatorii, răspuns de care depinde soarta copiilor noştri şi a societătii în care trăim.

Şi pentru adulţi, vizionarea constituie un important factor în intensificarea stării de nervozitate şi agitatie mentală, în slăbirea capacitătii de concentrare, în scăderea memoriei, în aparitia stării de pasivitate şi a plictiselii, a depresiilor, a anxietătii şi tulburărilor de personalitate. Stresul generat pe parcursul şi în urma vizionării poate afecta în mod serios creierul distrugând celula nervoasă din zonele cortexului prefrontal şi ale emisferei stângi. Aşadar, pentru persoanele care sunt deja stresate, care sunt obosite nervos, este recomandat ca în loc să-şi petreacă timpul liber în fata micului ecran, agravându-şi starea, să caute destinderea prin ieşirea în natură, prin activităti practice, prin lectură sau prin comunicarea cu cei apropiati.

Ne-am propus încă dintru început să întelegem adevărul şi să găsim solutiile cele mai potrivite pentru a ieşi din criza în ne-a adus modul de viaţă bolnav pe care-l impune societatea de consum. De înţelegerea acestui lucru, de adoptarea unei atitudini responsabile în educarea copiilor noştri şi în desfăşurarea vieţii de familie depinde viitorul acestor copii şi al nostru, al tuturora. Altfel vom deveni spectatorii şi victimele unei revărsări de violenţă, al cărei debut şi-a făcut deja apariţia, a unei înmulţiri fără precedent a bolilor mentale, de la depresii până la schizofrenii, a generali zării la noua generatie a infirmitătilor mentale, de la probleme de atentie şi hiperactivitate până la autism.

Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului şi-a asumat conştientizarea cadrelor didactice şi a părinţilor asupra pericolului pe care îl reprezintă televiziunea asupra dezvoltării mintii copiilor, atât prin publicarea acestui volum, cât şi prin punerea la dispoziţia părintilor a unei linii telefonice unde pot fi primite informatii privind prevenirea şi combaterea deficitului de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) sau ale altor disabilităţi mentale dobândite. Aşadar, putem fi găsiţi la telefoanele 021/335.54.95 şi 0745.033.090, începând cu luna aprilie 2007.

–––––––––––––––

Soţii Emery apreciază că „vizionarea TV se situează la nivelul conştient al somnambulismului. Emisfera dreaptă înregistrează imaginile de la televizor, dar, din moment ce legăturile încrucişate dintre emisfere au fost parţial întrerupte, aceste imagini cu greu pot fi conştientizate. De aici dificultatea celor mai multi oameni de a-şi aminti multe dintre lucrurile pe care le-au vizionat anterior”. (Large, 2000)

Transferul activităţii creierului de pe emisfera stângă pe emisfera dreaptă, concomitent cu întreruperea partială a punţii dintre cele două emisfere, fenomen ce se manifestă pe parcursul vizionării TV, conduce la o anomalie neurologică în contextul în care creierul, aflat într-o stare mentală pasivă (inhibitie a activitătii emisferei stângi), este pus în situaţia de a absorbi o cantitate uriaşă de informatii. Mintea omului în fata televizorului nu mai este un subiect deplin conştient al procesului de cunoaştere, pe care să-l poată controla după capacitatea ei de înţelegere, de raţionare şi organizare a materialului parcurs.

4. Cercetările din domeniul neuropsihologiei desfăşurate în ultimii 25 de ani demonstrează că cea mai gravă consecinţă a vizionării o constituie afectarea dezvoltării şi funcţionării cortexului prefrontaI. (Muray, 2004)

Neuropshihologii afirmă în mod categoric că mărirea timpului de vizionare înseamnă „prelungirea stării maladive în care se află cortexul prefrontal (partea creierului aflată în spatele fruntii), ceea ce va avea grave consecinţe asupra dezvoltării acestuia”. (Emery, 1980). Cortexul prefrontal este centrul executiv al creierului uman, sediul tuturor proceselor mentale superioare, al atenţiei, motivaţiei, al controlului comportamente lor şi emoţiilor. El îl diferenţiază, practic, pe om de animal, căci prin acesta se desfăşoară toate procese de reflexie, aici se realizează sinteza dintre gândire, emotie şi comportament, tot ceea ce defineşte omul ca subiect personal al propriei existenţe.

Faptul că în timpul vizionării TV activitatea corticală este complet modificată devine un lucru incontestabil în urma experienţelor prilejuite de dezvoltarea tehnologiei, a noilor mijloace de investigare a activitătii corticale. Întrebările la care rămâne să răspundem sunt: Care este: pe termen lung, efectul vizionării TV asupra creierului? În ce măsură uitatul la televizor poate să producă modificări functionale şi chiar structurale la nivelul creierului, şi schimbări în comportamentul uman sau în abilitătile mentale ale noilor generatii?

Poate vizionarea TV afecta structural dezvoltarea creierului?

În cadrul unei conferinte nationale desfăşurate în SUA, la care au participat peste 300 de profesori experimentaţi, majoritatea celor prezenti au afirmat că „durata pe care elevii sunt capabili să-şi concentreze atenţia este notabil mai mică; cititul, scrisul şi capacitatea de comunicare orală se arată a fi în declin – chiar şi în mediile cele mai bune”. (Healy, 1990) „Recentele rezultate ale Institutului National de Evaluare a Progresului Educational din America (NAEP) au indicat aparitia unor importante deficiente în ceea ce priveşte capacitătile cognitive de un nivel superior, mai cu seamă cele necesare pentru o întelegere profundă a textului scris, în matematică şi în ştiinte. (. .. ) Rezultatele la matematică, în conformitate cu cercetările NAEP, sunt foarte deprimante când studenţilor li se cere să-şi concentreze atenţia la probleme care necesită mai mult de o etapă. De exemplu, doar 44% dintre absolventii de liceu pot calcula restul ce ar trebui să le revină de la 3$ care aufost plătiti pentru 2 articole comandate la o masă de prânz. (. .. ) După Albert Shanker, preşedinte al Federaţiei Americane a Profesorilor, doar 20% dintre tinerii de 20 de ani pot scrie în mod corect o cerere de angajare, doar 4% înţeleg o mostră de program de autobuze şi doar 12% pot aranja 6 fractii comune în ordinea mărimii. Doar 20-25% dintre actualii elevi, arată dr. Shanker, pot învăta efectiv prin metodele traditionale de predare. (. .. ) Efectele acestor tendinţe, universal observate, au început să devină evidente chiar şi în cele mai bune colegii.

Astfel că profesorii au găsit de cuviinţă să coboare nivelul sarcinilor pentru scris şi citit, precum şi aşteptările în ceea ce priveşte gândirea analitică. Însă, în ciuda efortului depus de profesorii şcolilor elementare şi ai liceelor pentru îmbunătătirea programei, elevii nu arată vreun câştig vizibil în deprinderile de ordin superior.” (Healy, 1990)

„Ce se întâmplă, oare, cu noile generatii?” se întreabă profesorii, părinţii şi cercetătorii fenomenului. Cum putem explica scăderea capacităţii de a asculta, de a vorbi, de a citi, de a scrie, de a rationa în mod logic şi de a gândi analitic, de a rezolva probleme, de a gândi, în general? Cum poate fi explicată prăbuşirea tuturor indicilor ce privesc succesul şcolar, invătarea etc.?

„Este de neconceput să credem că majoritatea profesorilor au devenit brusc atât de slabi”, spune Jane Healy. Multi dintre aceştia, educatori buni şi devotaţi, prin mâinile cărora au trecut zeci de generatii, declară astăzi cu certitudine că „metodele verificate şi valabile nu-şi mai au efectul scontat”. (Healy, 1990)

Ceva se întâmplă cu copiii zilelor noastre. Nu numai că metodele vechi nu mai dau rezultate, dar nici cele mai noi inovatii în domeniul metodologiilor de predare nu asigură rezultatele aşteptate. Nu se poate susţine faptul că majoritatea copiilor nu mai vor să înveţe, deoarece mulţi dintre ei urmează chiar tratamente medicamentoase pentru creşterea succesului şcolar, urmează cursuri speciale pentru recuperarea deficientelor. Mai curând, ei nu mai pot invăta şi avea aceleaşi rezultate şcolare ca ale tinerilor de acum câteva generatii, pentru că nu-i mai ajută mintea. Devin copiii mai puţin inteligenţi? „Pot, oare, schimbările survenite în abilităţile intelectuale să reflecte modificări în însăşi dezvoltarea creierului?” se întreabă din nou cercetătorii fenomenului. Ce se întâmplă, practic, cu creierul copiilor şi al tinerilor societăţii mediatizate? Ce rol au vizionarea TV şi calculatorul în aparitia acestui fenomen?

Prin urmare, observatiile făcute asupra unor oameni privati de stimulii necesari dezvoltării ariilor corticale răspunzătoare de vedere, de auz sau de vorbire în perioada optimă (până la 5-6 ani), au arătat că aceştia nu au mai putut dobândi niciodată abilităţile de a vedea, a auzi şi a vorbi ale unui om normal. Aceleaşi probleme au fost constatate şi în cazul copiilor care au crescut din primii ani de viaţă cu televizorul. În cazul acestora, dificultăţile întâmpinate sunt proporţionale cu timpul acordat zilnic vizionării. Foarte greu va putea fi recuperat acest handicap şi, în cele mai multe cazuri, nu în mod complet.

Caracterul reflexiv al experientei

Cercetările arată că mediul în care trăieşte copilul nu trebuie să fie unul agitat, construit artificial, ci, mai curând, unul liniştit.’ Este necesar de avut în vedere că, pentru dezvoltarea creierului, are importantă, nu atât activitatea exterioară, cât intensitatea proceselor interioare, reflexive, vorbirea copilului cu sine însuşi despre uimitoarea lume care-l înconjoară.

Experienta cuvântului – dialogul cu propriii părinti

Părintii constituie cea mai bună călăuză pe care copilul o poate avea pentru a întelege lumea înconjurătoare şi pentru a-şi dezvolta mintea. Dialogul cu aceştia, cuvântul rostit rar, cu înţeles, răbdare şi dragoste de către părinţi, ocupă, după ultimele cercetări, rolul cel mai important în configurarea reţelelor neuronale, mai mult decât oricare altă experienţă.

Experienta trebuie să fie interactivă

O altă condiţie necesară dezvoltării normale a creierului este implicarea şi participarea activă a copilului la existenta sau experienţa cotidiană. Copilul trebuie să aibă controlul realităţii, pentru a se putea implica în procesul de explorare a acesteia. Când stimulii sunt excesiv de puternici (zgomote, mişcări bruşte sau puternice etc.), el se poate speria sau inhiba, iar experienţa respectivă, dacă se va repeta de mai multe ori, va putea crea o structură neuronală stabilă de inhibiţie care să împiedice, în general, cunoaşterea şi implicarea în realitate.

Prin urmare, presiunea stimulilor mediului nu trebuie să fie atât de mare, încât să anuleze participarea copilului; aceştia trebuie doar să trezească interesul sau curiozitatea. Un creier normal se stimulează pe el însuşi prin interacţiunea activă cu ceea ce găseşte provocator sau interesant în mediul înconjurător. Dacă va rămâne pasiv, neimplicat în faţa unor stimuli, indiferent de natura lor, aceştia nu-i vor folosi copilului la nimic. Neuropsihologii au constatat faptul că interacţiunea activă cu mediul, atât la nivelul fizic al atingerii şi jocului, cât şi la cel psihologic al reflecţiei şi imaginaţiei, este esenţială pentru dezvoltarea normală a cortexului. Atât reflexivitatea, dialogul, cât şi interactivitatea indică acelaşi lucru: experienţa de care trebuie să se împărtăşească un copil este necesar să fie una personală, în care acesta, ca şi subiect, să încerce să cunoască lumea, să se raporteze personal şi conştient la ea.

În concluzie, copiii au nevoie de părinti, în special de mamă, care să le călăuzească fiecare pas, să le vorbească, învăţându-i încet-încet cum să folosească limba, cum să înţeleagă realitatea, să gândească şi să simtă, în general. Experienţa spaţiului şi a timpului real, cunoaşterea prin atingere şi întrebuinţare a lucrurilor care-l înconjoară pe copil, joaca, de asemenea, au rol deosebit de important. Copilul trebuie să se implice activ în diferite jocuri, folosinduşi imaginatia şi interactionând cu alti copii. Toate acestea constituie mediul ideal pentru dezvoltarea normală a minţii copilului, pentru punerea bazelor structurale şi funcţionale ale creierului, necesare tuturor activităţilor de mai târziu.

LUMEA TV CA MEDIU DE EXPERIENTĂ

Televiziunea, din perspectiva descrisă anterior, nu poate fi considerată propice pentru edificarea structurilor neuronale caracteristice unui creier normal, ci, dimpotrivă, poate fi văzută ca un mediu ce împiedică sau reprimă o evolutie firească. Copilul în fata televizorului nu are parte de experienta obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi perceputi în fata micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibare a unor importante procese mentale.

Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înteleagă ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară. Se mulţumesc doar cu senzaţiile. (Large, 2000) Experienţa vizionării TV nu este una a spaţiului şi a timpului real, a distanţelor şi a duratelor reale, ci a unora virtuale, sugerate sau doar simulate în interiorul lumii televizualului. Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una dintre condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi, prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor, cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive.

Televizorul nu numai că nu favorizează o participare interactivă la procesul de cunoaştere, ci, dimpotrivă, presupune o experienţă pasivă şi pasivizantă pentru mintea umană. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. Celor care se uită mult la televizor li se sărăceşte în mod proporţional capacitatea de a imagina jocuri, le slăbeşte dinamismul mental. (Winn, 1996) J. Healy subliniază faptul că: „Întrucât în configurarea sistemelor neuronale, conexiunile se realizează ca răspuns la efortul presupus de o activitate mentală, a-i introduce pe copii în mediul TV, a le deprinde mintea cu plăcerea facilă a vizionării înseamnă să le punem într-un risc real dezvoltarea abilitătilor mentale”. (Healy, 1990)

Problema fundamentală pe care o ridică vizionarea TV în ceea ce priveşte dezvoltarea structurilor corticale este gradul ridicat de repetitivitate (zilnic), durata şi intensitatea experienţei vizionării. Având în vedere aceste constatări, devine justificată întrebarea pe care şi-o pun tot mai mulţi cercetători din lumea occidentală atunci când constată declinul principalelor abilităţi intelectuale la tinerii noii generaţii:

Este posibil ca ritmul vieţii contemporane, când mulţi copii sunt în mod constant stimulaţi din afară, când ei nu mai au timp să stea să gândească, să reflecteze, să vorbească cu ei înşişi (limbaj intern) să facă posibilă apariţia unor schimbări structurale (morfologice) în creierul noii generaţii?” (. .. ) „Este posibil ca tinerii care petrec zilnic un timp îndelungat în fatta televizorului să aibă creierul dezvoltat diferit fată de al acelora care se implică în activităti fizice, interpersonale şi cognitive?

Răspunsul pe care-l dau la această întrebare cercetători renumiţi ca dr. William T. Greenough de la Universitatea din Illinois, o autoritate recunoscută în domeniul dezvoltării corticale, sau dr. Richard M. Lerner, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania, specialist în dezvoltarea mentală a copiilor şi a tinerilor, este unul afirmativ:

„Da – răspund ei – din moment ce tinerii sunt atraşi de un alt tip de activitate (privitul la TV) decât cei apartinând altor generatii, atunci şi funcţia, ,şi structura creierului lor vor fi alterate. ( … ) Creierul are tendinţa (aşa este făcut el) de a repeta aceeaşi experienţă; neuronii învaţă să reproducă modelul de răspuns deja format, ceea ce, de altfel, ne arată cum învaţă oamenii. Noi, de fapt, nu realizăm că ceea ce învăţăm sunt obiceiuri sau deprinderi. Ori de câte ori copiii fac ceva în mod repetat ar trebui să ne întrebăm: este aceasta o obişnuinţă pe care dorim ca ei să o aibă (lucru valabil din punct de vedere functional şi la adulţi)?” (Large, 2000)

Aşadar, deprinderile formate prin repetiţie determină constituirea unor modele neuronale specifice (de răspuns corticalla stimulii de mediu), modele care se vor repeta în viata cotidiană şi care vor influenţa perceperea şi reflectarea mentală a realităţii. A-i învăţa pe copii cu televizorul şi a cultiva acest obicei în viata noastră înseamnă, de fapt, a modela nişte structuri neuronale care determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea TV; înseamnă să le obişnuim creierul cu atitudinea pasivă, să-l facem dependent de „plăcerea facilă a ecranului video”, să „îi slăbim abilitătile mentale” obişnuindu-i să nu reflecteze, să nu gândească realitatea, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenţie la problemele pe care le întâmpină. Astfel, uitatul la televizor nu va constitui numai o obişnuinţă cotidiană, ci se va cristaliza într-o structură corticală care va influenţa semnificativ întregul orizont de conştiinţă şi existenţă al telespectatorului. În cele ce urmează, vom încerca să vedem în ce fel modificările majore pe care vizionarea TV le induce în cortexul telespectatorilor se reflectă în structura şi funcţionarea creierului tinerilor noii generaţii.

Primul efect al televiziunii este crearea unei atitudini mentale pasive

Toate studiile privitoare la efectele televiziunii, fie că se referă la copii, fie la adulţi, constată că vizionarea este un factor important în generarea unui comportament pasiv. (Mander, 1978) Proporţional cu timpul dedicat vizionării, se poate constata o micşorare a vigilentei generale. (Healy, 1990) De asemenea, se înregistrează o scădere vizibilă a perseverentei, a vointei şi dispozitiei de a urmări activ rezolvarea unei probleme. Din punct de vedere neurologic, cercetătorii explică acest fenomen prin apariţia unei dependenţe de ritmul cerebral alfa, activitate corticală cu care omul se deprinde pe parcursul miilor de ore petrecute în faţa ecranului. Obişnuiţi de mici cu această stare mentală, oamenii vor fi permanent înclinati sau atraşi de activitătile distractive ce introduc mintea în aceeaşi stare pasivă, de relaxare. Prin afectarea activitătii cortexului prefrontal, televiziunea conduce, de asemenea, la red;cerea activitătii voluntare, un simptom specific acestei afectiuni. Pe termen lung, vizionarea TV diminuează puternic capacitatea de implicare în propria existentă, determină pasivitate în planificarea activitătilor viitoare şi în organizarea programului zilnic, cultivă plictiseal~, dezinteresul sau apatia.

Oamenii găsesc tot mai greu energia, dispoziţia şi puterea de a lupta pentru a-şi schimba viaţa. Ei nu mai pot lua hotărâri singuri, nu se mai pot opune nici unei măsuri politice, sociale sau comunitare. De altfel, proporţional cu creşterea timpului petrecut la televizor, scade dispozitia sau plăcerea unei implicări în viata comunitară şi chiar în cea de familie. În principiu, televiziunea cuitivă plictiseala, dezinteresul sau apatia şi inhibă comportamentele sau iniţiativele de ordin subiectiv, ca reflex al voinţei şi reflecţiei personale.

Practic, după cum sugerează mulţi dintre cercetători, vizionarea TV contribuie în mod esenţial la diminuarea controlului interior al proceselor mentale şi la preluarea acestuia de către mediu (stimulii externi sau mijloacele de manipulare), „antrenându-i pe oameni pentru a fi momâi (zombi)”. (Mander, 1978)

Vizionarea TV defavorizează dezvoltarea emisferei cerebrale stângi

Cercetările făcute de-a lungul anilor au demonstrat faptul că functiile pe care le coordonează cele două emisfere cerebrale în cadrul actelor cognitive sunt complet diferite.

Emisfera dreaptă guvernează procesele ce presupun o percepere globală şi simultană, imaginaţia emoţiile, culorile etc.

Emisfera stângă se ocupă de procesele liniare, analitice şi succesive. Ea mediază gândirea logică, deductivă, analiza şi sinteza. Analizează şi aranjează detaliile în ordine (de exemplu, conceptul de timp sau relaţia cauză-efect). De reţelele emisferei stângi depinde buna stăpânire a gramaticii, aşezarea cuvintelor în frază (sintaxă).

Studiile efectuate arată că „oamenii primesc informaţiile de la televizor, în mod principal, prin intermediul acţiunii vizuale sau prin sunete non-verbale – bubuituri, trosnituri (booms, crashes), muzică – şi nu ca urmare a dialogului”, ceea ce, desigur, indică o stimulare preferentială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Însă lucrurile nu se opresc aici. Se pare că mediul televizual cultivă preferenţial şi maladiv emisfera dreaptă, în timp ce, concomitent, o inhibă pe cea stângă. Aceasta explică de ce, pe parcursul vizionării, activitatea emisferei stângi este redusă extrem de mult.

Prin urmare, televiziunea, se dovedeşte a fi mijlocul care subminează activitatea şi dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Acest lucru este, de altfel, observat de mulţi dintre educatorii ţărilor occidentale, care afirmă că astăzi copiii au un comportament ce vizează activarea preferenţială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Maria Winn spune că „timpul petrecut de copii în faţa televizorului, ca timp cheltuit în activităţi non-verbale, prioritar într-o activitate vizuală, conducând la nedezvoltarea emisferei stângi, subminează dezvoltarea limbajului şi a cititului”, (Winn, 1996) Soţii Emery sunt mult mai fermi. Studiile realizate de ei demonstrează că „suprastimularea sistemelor non-verbale ale emisferei drepte, prin vizionare excesivă, chiar şi la copiii înzestraţi, poate duce la o vătămare a căilor neuronale esenţiale dezvoltării vorbirii, scrisului şi gândirii critice (ariile emisferei stângi), dacă acestea nu sunt deplin dezvoltate”. (Healy, 1990)

Prin urmare, gândirea logică şi analitică, exprimarea corectă, gramatical vorbind, a ideilor, cititul, scrierea, rationamentul matematic şi ştiinţific, împreună cu alte abilităţi din cele procesate de emisfera stângă, sunt puse în criză în societatea modernă, prin vizionarea excesivă a televizorului şi prin utilizarea calculatorului.

Atât de puternic este declinul facultătii de a rationa în America şi în ţările occidentale în general, încât sintagma generaţia weak reasoners („a celor care raţionează slab”) a devenit extrem de răspândită în mediile de specialitate. Cercetătorii apreciază că, odată cu trecerea timpului, criza gândirii analitice şi chiar capacitatea rezolvării logice a unor probleme de viată se va adânci extrem de mult. Rationamentul matematic abordarea unor discipline ca fizica, chimia sau, în general, a gândirii ştiinţifice va fi încă una din problemele cu care se vor confrunta generatiile viitoare, în conditiile în care nu se va face nimic în vederea eliberării de sub tirania televizualului.

Vizionarea TV scade nivelul de inteligentă şi performantele intelectuale

Inteligenţa sau performanţa intelectuală sunt determinate de o bună şi rapidă comunicare inter- şi intraemisferică. Oamenii inteligenţi, capabili sunt aceia la care puntea interemisferică este foarte bine dezvoltată, sustine dr. Jerre Levy, biopsiholog la Universitatea din Chicago, o autoritate în domeniul dezvoltării emisferelor cerebrale. El arată că, pentru dezvoltarea normală a creierului, sunt necesare acele experienţe care presupun o angajare simultană a celor două emisfere pentru a se întări şi consolida aceste conexiuni interemisferice. Dar măsurarea curenţilor cerebrali, pe perioada vizionării, arată însă o reducere dramatică a comunicării interemisferice realizate prin puntea interemisferică (corpul calos). Astfel, dr. Levy insistă să li se ofere copiilor posibilitatea de a experimenta un mediu de limbă coordonat cu unul vizual, şi nu să fie privaţi de primul prin vizionarea TV. (Healy, 1990)

„Majoritatea specialiştilor în domeniu susţin că nu trebuie permis ca vizionarea TV să înlocuiască jocurile fizice (alergatul, înotul etc.), lucrul de mână (a construi, a coase, a întreprinde, în general, ceva cu mâinile) sau alte activităti prin care cele două părti ale corpului (stânga-dreapta) şi conexiunile corespunzătoare lor din creier învaţă să se coordoneze între ele.” (Healy, 1990)

Dezvoltarea săracă a punţii interemisferice este una dintre cauzele principale ale scăderii capacitătii intelectuale la multi dintre tinerii de astăzi, a apariţiei problemelor de învăţare şi atenţie. Această slabă dezvoltare a comunicării interemisferice face ca ei să nu mai poată procesa suficient de rapid informaţia pentru a putea desfăşura un proces de învătare, pentru a fi atraşi într-o activitate reflexivă. Ei vor semăna tot mai mult cu personajele micului ecran: oameni care doar acţionează, urmărind anumite scenarii prestabilite sau tipare comportamentale, care se exprimă în clişee, care trăiesc îndeosebi la un nivel emoţional şi reacţionează automat, instinctiv, la provocările lumii înconjurătoare.

Din cauza maturizării sale târzii (până la 14 ani), corpul calos poate fi extrem de vulnerabil în conditiile lipsei exercitiului. Astfel că, apreciază Healy, „în conditiile în care creierul rămâne relativ pasiv în timpul copilăriei şi adolescentei (prin vizionarea TV, jocul pe calculator), va fi mult mai dificil să-şi dezvolte capacitătile intelectuale, mai târziu, când această punte este mai putin flexibilă”. (Healy, 1990)

Deficientele de învătare şi televizorul

„Şcolile americane sunt invadate de elevi care nu pot să asculte sau să urmărească o prezentare simplă, care au probleme cu memoria, care nu pot urmări o succesiune de date, nu pot citi nimic din ceea ce ei consideră plictisitor, care sunt incapabili să rezolve o problemă elementară. Majoritatea acestor copii prezintă dificultăţi în ascultarea (urmărirea) cu atenţie a unui mesaj, precum şi tulburări de limbaj. Chiar şi elevii cei mai „normali” ajung să întâmpine mari dificultăţi în concentrarea minţii pe o sarcină de învăţare pe o durată mai lungă de timp. (Healy, 1990)

Learning disabilities LD (incapacităti de învătare) este afectiunea responsabilă, după cei mai mulţi cercetători, de apariţia tabloului simptomatologie descris anterior. Termenul a apărut la începutul anilor ’70, la momentul maturizării primei generaţii de tineri crescuti cu televizorul. Atunci el desemna un număr mult mai restrâns de’ disfunctii. Însă, odată cu creşterea în proportie geometrică a cazurilor, acesta şi-a lărgit aria de acoperire simptomatologică. Astăzi, el se referă la toti copiii care prezintă deficiente de ordin intelectual sau emotional, precum şi la cei care întâmpină probleme semnificative în procesul de învăţare datorită unor cauze necunoscute. În America, susţine Dr. Wang, până la 80% din copiii de şcoală pot fi diagnosticari ca având simptomatologia LD, folosind una sau mai multe din metodele întrebuintate de obicei în şcolile americane.”(Healy, 1990)

Problema este că, de cele mai multe ori, copiii diagnosticati cu LD nu prezintă în viaţa obişnuită simptome ale afecţiunii amintite. Chiar la un test neurologic ei pot apărea normali; deficienţele se vor evidentia însă în momentul în care li se va cere să învete ceva în mod organizat, să sustină printr-un efort conştient acest proces, aplicând logica şi analiza.

Pentru a vedea dacă există vreo legătură între sindromul LD şi uitatul la televizor, trebuie să observăm mai întâi că toţi copiii care suferă de această afecţiune întâmpină probleme importante în procesul de învătare din cauza unor dificultăti de ordin general în ceea ce priveşte: ascultarea sau urmărirea unei simple prezentări, abilitatea de a-şi concentra atenţia rapid şi la obiect, memoria, cititul, coordonarea ochilor şi a mâinilor, rapida înţelegere a noilor situaţii, limbajul, scrierea, rezolvarea problemelor, imaginaţia creativă sau învăţarea în general. Pot fi, oare, corelate toate acestea cu vizionarea excesivă a televizorului?

Cititul, într-o societate în care copiii preferă să se uite la televizor

 

Studiile realizate în America demonstrează că „majoritatea tinerilor întâmpină mari dificultăţi în înţelegerea unui text ce depăşeşte nivelul gimnaziului, în a trage concluzii dincolo de faptele simple, în a urmări punctul de vedere al autorului sau succesiunea unei argumentaţii, ori în a-şi prezenta propriile argumente. Copiii nu pot întelege (pătrunde semnificatia), nu-şi pot aminti şi aplica tot ceea ce au citit.

Există, oare, o legătură între vizionarea TV şi declinul abilitătii de a citi? Maria Winn răspunde la această întrebare arătând că, într-un studiu făcut pe un grup de 500 de copii între 9 şi 10 ani, toţi au declarat că preferă să se uite la televizor decât să citească. Aceasta este, de fapt, situaţia generală la nivelul tuturor societăţilor occidentale, unde s-a generalizat ritualul zilnic al vizionării TV. Chiar şi în România este uşor de constatat că nici copiii şi nici tinerii crescuti cu TV nu mai citesc cărti. „Televizorul este mai provocator, mai relaxant, nu pretinde nici un efort, spun copiii, şi de aceea îl preferă.” (Winn, 1996)

De altfel, obişnuinta de a citi a fost substituită cu vizionarea TV şi pentru cei mai mulţi dintre adulţi.’ Diferenţa dintre copii şi adulti, în toate aceste tări, este însă semnificativă. Cu toate că multi dintre adulţi se uită astăzi la televizor mai mult decât citesc cărţi, faţă de tinerii crescuţi în faţa micului ecran au avantajul că, atunci când citesc o carte, înteleg din continutul acesteia cu mult mai mult decât pricep tinerii generaţiei TV, parcurgând aceeaşi carte. Deci nu este vorba de o lipsă de maturizare ideatică, ci de incapacitatea de a întelege sau a lega sensul cuvintelor în frază.

‘”Într-un articol minuţios documentat, publicat în revista Reading Reaserch Quaterly, doi cercetători de la Universitatea Leyden din Olanda au selectat şi sintetizat datele esenţiale privind relaţia dintre uitatul la televizor şi citit, incluzând şi informaţiile obţinute din câteva ţări sau regiuni unde televiziunea avea să apară pentru prima oară. Ei au identificat principalele mecanisme prin care televiziunea subminează lectura:

– televiziunea anulează satisfacţia pe care o producea lectura, înlocuind-o cu plăcerea facilă a micului ecran, şi astfel inhibă dezvoltarea abilităţilor necesare citirii;

– vizionarea solicită un efort mental inferior celui cerut de lectură, ceea ce-l va face pe copil să găsească cititul ca fiind prea dificil;

– dependenţa de televizor micşorează timpul pe care copiii sunt dispuşi să-I petreacă spre a găsi răspunsul la problemele pe care trebuie să le rezolve şi, ca atare, îngreunează sau descurajează desfăşurarea unei activităti precum cititul. Această activitate necesită răgaz pentru reflecţie, răbdare şi tenacitate în decodarea semnificaţiilor.” (Healy, 1990)

Televizorul, arată M. Winn, presupune o experienţă complet diferită de cea a lecturii.

1) Lectura eliberează imaginaţia, care trebuie să construiască, să-şi imagineze înţelesul cuvintelor, al lucrurilor citite. Televizorul însă blochează procesul imaginativ, oferind imaginile de-a gata (deja formate). (Winn, 1996)

2) Lectura presupune un ritm mai încet sau mai rapid, în funcţie de capacitatea de înţelegere a textului (cât de rapid), în timp ce televiziunea, impunând un ritm foarte rapid, cel al derulării imaginilor, depăşeşte capacitatea omului de a procesa informaţia.

3) Cititul înseamnă concentrare a mintii, dezvoltarea atentiei, iar televizorul, dimpotrivă, sustine o atitudine pasivă, atentia nefiind dirijată din interior, ci captivată şi susţinută prin stimuli externi.

Cercetările arată, de asemenea, că, în cazul în care o primesc de la televizor, copiii procesează informatia în mod diferit decât atunci când o lecturează: „Cei care au văzut povestea la televizor au descris efectele vizuale şi actiunea personajelor, în timp ce grupul care a lecturat povestea a descris mai mult dialogul povestirii şi a dat în mod semnificativ mai multe informaţii despre conţinutul textului şi despre personaje.” (Healy, 1990) Obişnuiţi cu televizorul, copiii aşteaptă ca lectura să le pună la dispoziţie (să aducă cu sine) şi imaginile, aşteaptă ca înţelesurile să fie primite de-a gata, ca cititul să fie comod, relaxant şi pasiv, ca ritmul în care se primesc informaţiile să fie rapid, căci, altfel, îşi pierd răbdarea. Dacă aşteptările le sunt înşelate, prin confruntarea cu o experienţă cu totul diferită, atunci se plictisesc, încep să se gândească la altceva sau pur şi simplu citesc alunecând peste litere şi cuvinte, fără să priceapă înţelesul.

Prin prisma celor prezentate anterior, se poate ajunge la concluzia că structura corticală a celor care au crescut cu televizorul va defavoriza în mod decisiv capacitatea de a citi’.

Aşadar, incapacitatea de a citi a copiilor de astăzi nu se datorează atât indispoziţiei pe care ei ar arăta-o faţă de o activitate care cere un efort mai mare decât vizionarea TV, cât mai cu seamă unei nedezvoltări normale a cortexului, fenomen care îngreunează înţelegerea şi însuşirea semnificaţiei lucrurilor citite.

Proporţional cu timpul acordat vizionării TV, scade capacitatea de a mai adânci înţelesurile ascunse dincolo de rândurile parcurse. Pentru omul societăţii tehnologiei video, cartea se pare că va fi un obiectiv tot mai îndepărtat, un lucru plicticos, fiindcă nu o mai poate citi, urmări şi înţelege.

Învătarea şi televizorul

În excelenta sa carte Amusing Ourselves to Death, Neil Postman demonstrează faptul că televizorul este departe de a fi un bun educator. Neil Postman citează concluziile obţinute de G. Compstock şi colaboratorii săi. Aceştia au trecut în revistă 2 800 de studii care tratau problema influenţei TV asupra comportamentului, cu referiri la procesele cognitive.” (Postman, 1996) Studiile arată că televiziunea nu este un mijloc potrivit pentru învăţare. Oamenii retin de la televizor mult mai puţine informaţii decât în urma lecturii.

Echipa .lui Stauffer, analizând răspunsurile elevilor după urmarirea unui program de ştiri transmis prin TV, radio sau prin scris, a gasit o creştere semnificativă a răspunsurilor corecte la întrebările puse în cazul celor care primiseră informatia prin lectură. Stern raportează că 51 % dintre telespectatorii investigati nu puteau să-şi aminteasca nici macar un singur titlu de ştire dintr-un întreg program mformativ urmărit la televizor doar cu câteva minute înainte. WIison a constatat că un telespectator obişnuit reţine cel mult 20% dm informatiile oferite de o emisiune de ştiri pe un post obişnuit de televiziune. (Postman, 1996).

Mulţi cred că, de fapt, nu orice program TV poate fi potrivit procesului de învăţare. Problema este conţinutul, ni se spune adesea. Conţinutul şi forma ar putea ajuta mult, se afirmă. Dacă s-ar transmite lucruri educative, morale, religioase, atunci copiii şi adulţii ar avea ce învăţa; şi toată lumea s-ar folosi şi ar fi multumită. Ideea nu este nouă. Incă din anii ’70, în America s-a constituit o comisie de cercetători şi specialişti în domeniul educaţiei şi al mediei pentru a crea un program de televiziune perfect adaptat functiei educative.

Sesame Street este numele programului destinat, în principal, copiilor preşcolari, dar care a fost urmărit cu interes şi plăcere de copii americani de toate vârstele. Care au fost rezultatele? Copiii care au fost încurajaţi cel mai mult de părinti să urmărească Sesame Street au cele mai proaste rezultate în stăpânirea vocabularului. (O. Anderson, Collins, 1988) Ei nu reuşesc să pătrundă întelesurile cuvintelor şi să organizeze cuvintele în fraze gramaticale corecte.

Dacă telespectatorii lui Sesame Street: au mari probleme cu vorbirea limbii, atunci cu siguranţă vor avea şi cu lectura, deoarece cercetările arată că aceia care vorbesc bine limba sunt şi buni cititori. Rezultatele în privinţa cititului sunt catastrofale. Obişnuiţi cu

dinamica literelor şi a cuvintelor de pe micul ecran, cu efectele speciale care le însoţeau pentru a le capta atenţia, copiii de vârstă şcolară ajung să se plictisească repede în faţa paginii de carte, când activitatea nu mai este atât de distractivă şi de uşoară, ci solicită efort. (Healy, 1990) Astfel că, în ascultarea unei povestiri, a explicaţiilor profesorului în clasă sau în timpul lecturii, copilul obişnuit cu televizorul aşteaptă permanent imaginile, pozele explicative. Când acestea nu apar, el se plictiseşte şi „schimbă canalul”, îşi pierde atentia.

În privinţa informaţiilor, se pare că tinerii telespectatori, după ‘câtiva ani de vizionare, au dobândit o serie de cunoştinte incidentale, ceea ce i-a determinat pe părinţi, la momentul respectiv, să îşi considere copiii foarte deştepţi. Copiii de vârste mici au capacitatea de a reţine o mulţime de reclame sau cuvinte separate pe care le pot reproduce ca nişte papagali. Din păcate însă, pentru telespectatorii lui Sesame Street s-a dovedit că această aparentă precocitate deceptionează foarte curând. Aceşti copii s-au arătat mai târziu incapabili de a înţelege şi lega în mod raţional informaţiile deţinute. Problema lor cea mai mare era de a face conexiuni, de a organiza cunoştintele pe care le posedă şi de a trage concluzii. Aceşti copii se plictisesc repede când lectura sau prezentarea profesorului în clasă nu sunt însoţite de imagini (ca la televizor) şi îşi pierd repede atenţia. (Healy, 1990)

Ce se întâmplă, de fapt? Una dintre explicaţiile pe care ni le dau cercetătorii este următoarea: atunci când copiii văd ceva la televizor, .aută în mod instinctiv să înţeleagă, dar viteza de desfăşurare a actiunii, bombardamentul de imagini şi informaţii fac imposibilă în\clegerea şi adâncirea sensului celor văzute. Mintea copilului, reperând în mod frecvent această experienţă, de a nu fi lăsată să înţeleagă conţinutul mesajului transmis, se învaţă cu această atitudine pasivă, în care se subînţelege faptul că nu i se cere sau nu se aşteaptă de la ea să prindă înţelesul a ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Această deprindere, transferându-se mai târziu în experienţa cotidiană, şcolară sau extraşcolară, îl va face pe copil să se mulţumească doar cu perceptia vizuală, emotională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai face efortul întelegerii lor. Întelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi plictisitoare, mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le provoacă sau cu distracţia pe care o presupune vizionarea,

„Cercetătorii găsesc că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe.” (Healy, 1990)

 

Prin televiziune, informatia este furnizată direct în subconştientul maselor

Deşi televiziunea poate modela comportamentele şi mentalitătile, nu se poate spune că ea favorizează învătarea. Iată care sunt rezultatele la care ajung soţii Emery, cercetători în neuropsihologie la Universitatea de Stat din Canberra: „În timp ce televiziunea pare să aibă capacitatea de a furniza o informaţie utilă privitorilor _ şi este ridicată în slăvi pentru funcţia sa educaţională – tehnologia televiziunii şi natura experientei vizionării inhibă, de fapt, învătarea, aşa cum este ea concepută de regulă. În timp ce ne uităm la televizor, învătarea care are loc este foarte putin cognitivă, greu de reprodus, foarte puţin analizabilă, puţin bazată pe gândire”. (Mander, 1978)

Dr. Erik Peper, cercetător în domeniul testării electroencefalografice, profesor la Universitatea de Stat din San Francisco, subliniază şi el acest fapt: „Pentru a învăta cu adevărat ceva, trebuie să interacţionezi cu sursa datelor. În c~zul televiziunii, nu gândeşti cu adevărat. Ştiu că, în cazul meu, pot să învăţ ceva doar dacă sunt angajat, ca în metoda socratică de predare. Cea mai bună metodă de predare este cea interactivă. De exemplu, unii învaţă cel mai bine atunci când iau notite, fiindcă notitele reprezintă un sistem cu feedback. ( … ) Vizionarea TV presupune numai să primeşti – continuă el – fără să reactionezi. Nu face decât să îti capteze atentia, iar tu primeşti, nu priveşti. Cititul produce o cantitate mult mai mare de unde beta. Este ceva anormal ca un om să producă unde alfa în timp ce citeşte. Partea îngrozitoare în cazul televiziunii este că informaţia ajunge la noi, dar noi nu interacţionăm. Intră direct în memorie şi probabil că reacţionăm la ea mai târziu, dar fără să ştim la ce reactionăm de fapt. Când ne uităm la televizor, ne antrenăm să nu reacţionăm, şi aşa, mai târziu, facem lucruri fără să ştim de ce le facem şi de unde ne-au venit în minte”. (Healy, 1990)

Învătarea trebuie să fie un proces rational şi conştient, ce presupune un efort de întelegere, de organizare a cunoştinţelor şi de integrare a lor în orizontul mai larg de cunoaştere a individului.

Noile cunoştinţe sunt depozitate în memorie, de unde pot fi scoase pentru a fi întrebuinţate în procesul gândirii. În cazul vizionării TV, cunoştinţele nu sunt nici percepute sau structurate logic şi nici mintea nu este deplin conştientă de ele. De fapt, dacă se poate vorbi de o învăţare prin intermediul televizorului, aceasta nu are un caracter logic, deductiv, sintetic, fiindcă aceste procese sunt guvernate de emisfera stângă care, pe timpul vizionării, se află în „amorţire”.

Dacă despre o învăţare conştientă în faţa televizorului nici nu poate fi vorba, altceva poate fi însă remarcat ca fiind propriu acestei tehnologii: televiziunea se pare că are capacitatea de a-şi trimite mesajele direct în subconştient” fără ca telespectatorul să apuce să controleze acea informaţie, să conştientizeze cu adevărat ce şi cum au pătruns acele mesaje în memorie.

Prin televizor, telespectatorii percep şi îşi însuşesc în mod inconştient, mai bine decât prin oricare alt mijloc de comunicare, spiritul general al unei realităţi sau al unei persoane (personaj de pe micul ecran). Practic, această capacitate de modelare a subconştientului uman defineşte şi îi conferă televizorului forţa de a influenta cu putere gândirea şi modul de viaţă al oamenilor, fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru.

Chiar dacă nu suntem perfect de acord cu comportamentul celor de pe micul ecran, cu spiritul lor, cu modul lor de a fi sau de a gândi, totuşi acestea ni se vor transmite şi, în timp, ni se vor fixa prin vizionare repetată. Omul în faţa televizorului este precum copilul care observă, fără să fie conştient, lumea care îl înconjoară, pe care o interiorizează, ascunzând-o în memorie, pentru ca mai târziu în mod automat să adopte, prin imitare, un fel de a fi asemenea cu cel pe care îl poartă deja înlăuntrul subconştientului său. Să nu ne mirăm văzând comportamente anormale la copiii noştri; ei nu fac decât să reproducă fidel modelele fizionomice vestimentare şi comportamentale ale eroilor de desene animate sau, în general, ale micului ecran.

Problemele de atentie

„Motivul pentru care copiii noştri nu urmăresc sensul unei prezentări sau discuţii, afirmă profesorii americani, este acela că ei îşi schimbă rapid centrul atentiei, aceasta fiindu-le furată foarte repede de alt stimul, lucru sau gând. Aceşti copii nu mai ascultă, nu mai pot urmări. Ei sunt atât de puternic stirnulati prin vizionarea TV, prin ascultarea la căşti, încât s-au obişnuit să fie stimulati numai din afară. Ei sunt agitati deoarece nu au nimic în minte; s-au deprins să fie permanent amuzati, distrati de cineva. ( … ) Profesorii, aici la noi, se plâng foarte mult şi afirmă că elevii nu mai ascultă, sunt neliniştiţi, ( … ) cred că nu se poate învăţa să asculţi (ascultarea văzută şi ca urmărire interactivă a unei prezentări), atunci când priveşti la televizor. Cred că micutii s-au deprins cu obiceiul vizionării, iar atunci când profesorul vorbeşte, ei nu-l mai aud.” (Healy, 1990)

Acestea sunt câteva dintre mărturiile pe care profesorii din lumea occidentală le aduc atunci când se referă la uriaşa criză din

învătământ. Copiii nu mai pot urmări cu atentie o prezentare obiş-

, ,

nuită, iar profesorii nu ştiu ce să mai facă pentru a le captiva şi a le mentine această putere a mintii, fără de care nici o activitate, fie ea

, ,

de învăţare sau de alt tip, nu se poate desfăşura.

În America, marea parte a celor diagnosticati cu incapacităti de învăţare (LD) suferă de hiperactivitate sau de aşa-numitele probleme de atentie. Este vorba de acei copii care nu pot să urmărească şi să se concentreze cu atenţie asupra unui subiect oarecare. Indiferent că le vorbesc părinţii, profesorii sau prietenii, ei tind rapid să piardă şirul, mintea fiindu-le furată de altceva sau, pur şi simplu, pentru câteva secunde, încetează să se mai gândească la ceva anume, privind în gol (space out). În afară de incapacitatea urmăririi cu atentie a unei activităti, întâlnim la aceşti copii şi dificultatea de a-şi aminti ceea ce abia au auzit.

ADHD – Attention Deficit with or without Hyperactivity Disorder (Deficit de atentie cu sau fără hiperactivitate) – este boala de care, după unele statistici realizate în America, suferă mai mult de o treime dintre copiii americani. În unele clase, mai mult de jumătate dintre copii sunt diagnosticati ca hiperactivi.

Situaţia nu este proprie numai Americii. Rapoarte ale cercetătorilor din Anglia, Franţa, Finlanda etc. indică, de asemenea, o creştere fără precedent a acestor probleme. Concentrarea şi menţinerea atenţiei a ajuns una dintre problemele principale de pe ordinea de zi a cercetătorilor fenomenului educational. Permanenta agitatie mentală, incapacitatea de a stărui în rezolvarea problemelor, de a citi cărti mai dificile sau de a face o muncă oarecare, percepută ca plictisitoare sunt doar câteva dintre simptomele acestei boli. În agenda Consiliului Naţional al profesorilor de matematică şi a Asociaţiei de supervizare şi dezvoltare curriculară din America, incapacitatea concentrării pe o durată minimă necesară rezolvării unei probleme a ajuns să ocupe un loc central. Problema este tratată cu atâta seriozitate, deoarece aproape nici o activitate nu poate fi desfăşurată fără o anumită concentrare a mintii şi urmărirea cu atentie a procesului respectiv.

Cu toate că nu există o definiţie deplin recunoscută a ADHD-ului, majoritatea medicilor şi profesorilor găsesc proprii acestei boli următoarele comportamente:

– neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută

– incapacitatea de asculta şi de a urmări

– dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate

– a actiona înainte de a gândi

– alternare a rapidă a unei activităti cu alta

– dificultatea organizării şi planificării actiunilor

– dificultatea de a-şi aştepta rândul. (Healy, 1990)

Dacă la copii afecţiunea îngrijorează mai cu seamă datorită problemelor pe care aceştia le întâmpină în procesul de învătare sau în alte activităţi extraşcolare, pentru tinerii şi adultii noilor’ generaţii, consecinţele devin mult mai grave. Scăderea atenţiei, a concentrării, lipsa răbdării, a tenacitătii şi, cum vom vedea a motivatiei sunt caracteristicile ADHD-ului ce influentează întreaga existentă a omului modern. Insucces profesional, i~stabilitate în alegerea obiectivelor, relaţii personale şi comunitare superficiale, irascibilitate crescută, complexul lipsei de performanţă sunt doar câteva dintre cele mai semnificative urmări ale acestei afectiuni care se anunţă ca fiind una dintre cele mai importante maladii ale secolului ale XXI-lea.

Pentru identificarea cauzelor acestei boli, s-au desfăşurat nenumărate experimente, îndeosebi în lumea occidentală (unde afectiunea este mult mai vizibilă), s-au emis şi verificat mai multe te~rii. Factorii de risc au fost identificati în alimentatia chimizată (prezenţa E-urilor, erbicizare, hormoni etc.), în modul de viaţă sedentar (lipsa de mişcare, de activitate fizică), în stres, însă mai ales în experienţa culturală (modul de viaţă al copiilor de astăzi), experienţă dominată de vizionarea TV, activitate care ocupă în medie aproape o pătrime din timpul pe care copiii îl dedică activităţii fiecărei zile.

Nu vom lua în discutie efectele unei alimentatii toxice sau nepotrivite dezvoltării normale a creierului şi a organismului, atât pentru că acest subiect nu intră în obiectul acestei cărţi, cât mai cu seamă pentru că o bună stimulare a cortexului realizată prin dezvoltarea limbajului, prin implicarea copiilor în jocuri şi activităţi fizice corespunzătoare vârstei este mai importantă şi adesea suficientă pentru a suplini neajunsul produs de o alimentaţie nesănătoasă. Dacă nici factorii de mediu şi nici cei alimentari nu sunt favorabili unei evolutii normale, atunci aceştia, prin cumulare, vor conduce, în modul cel mai probabil, la apariţia unei atrofii (nehrănire prin stimulare corespunzătoare) sau a unei nedezvoltări normale a creierului.

Cercetările asupra influenţei televiziunii în apariţia şi dezvoltarea sindromului ADHD la tinerii noii generaţii identifică două modalităţi diferite în care televiziunea contribuie la producerea acestei afecţiuni. Prima vizează însăşi tehnologia video, impactul acesteia asupra minţii umane. Este suficient ca o persoană să se uite câteva ceasuri zilnic la televizor (lucru valabil şi pentru calculator, mai puţin atunci când este utilizat pentru scris şi citit, însă cu mult mai mult în cazul internetului şi a jocurilor video), pentru ca după câţiva ani să crească semnificativ probabilitatea apariţiei manifestărilor ADHD. Cea de a doua modalitate este legată de continutul programelor TV urmări te.

În diferite studii se demonstrează că, la nivelul cortical, există mai multe mecanisme care pot conduce la aparitia problemelor de atentie şi hiperactivitate. Este vorba, pe de o parte, de nedezvoltarea comunicării interemisferice realizate prin puntea care leagă cele două emisfere (corpul calos) şi, pe de altă parte, de nedezvoltarea suficientă a centrilor ce aparţin cortexului prefrontal.

Invatarea limbii si televizorul

Copiii care se uită cel mai mult la televizor vorbesc cel mai prost, întâmpină cele mai mari probleme în comunicare. Slăbire a capacităţii de a asculta şi de a urmări un material prezentat oral, abilitatea scăzută în reflectarea într-o formă coerentă, în vorbire şi în scris, tendinta de a comunica prin gesturi odată cu cuvintele sau în locul acestora, scăderea cunoştinţelor de vocabular şi proliferarea ticurilor verbale sunt doar câteva din problemele cu care se confruntă noua generaţie în ceea ce priveşte stăpânirea şi întrebuinţarea limbii în procesul de comunicare.

Fenomenul devine mai vizibil abia după clasa a III-a sau a Iv-a, când devin necesare abilităţi lingvistice de un nivel superior care, datorită timpului îndelungat petrecut în fata televizorului în primii ani de viaţă, nu s-au dezvoltat. Se pare că, în măsura în care copiii se uită la televizor excesiv de mult încă din primii ani de viată, mai târziu, vor întâmpina dificultăti mai mari în comunicare.

„Limbajul bine dezvoltat, ca şi sinapsele pe care le generează, este dobândit numai prin implicarea interactivă. Copiii au nevoie să vorbească şi să asculte. Ei au nevoie să se joace cu cuvintele şi să raţioneze cu ajutorul lor. Ei trebuie să discute despre problemele pe care le ridică învătatul, planificarea şi organizarea comportamentului. Trebuie să fie receptivi la noile cuvinte şi poveşti, pentru a construi o bază personală a înţelesului semantic. Ei au nevoie de căIăuzirea personală a adulţilor care să le ofere exemple potrivite de gramatică, pentru că ordinea cuvintelor şi sintaxa este mijlocul prin care copiii vor învăta să analizeze idei, să rationeze în legătură cu relaţiile abstracte etc.” (Healy, 1990)

Experienţa TV nu este una interactivă, ci, dimpotrivă, ea pasivizează complet puterile mentale ale omului. Nu este o experienţă vie, aplicată la situaţiile specifice, particulare ale vieţii. Copilul nu este provocat să-şi pună întrebări, să se implice într-o conversaţie. Comunicarea cu televizorul este una monologică şi impersonală. Numai televiziunea vorbeşte, însă nu nouă sau copilului, ci unei mase de oameni, tuturor şi nimănui în mod special. Cei mici au însă nevoie de o adresare personală, de dialog. În faţa televizorului, copiii nu îşi pun întrebări, nu caută soluţii, nu vorbesc şi, cu adevărat, nici nu ascultă, sunt doar absorbiti în interiorul fluxului de imagini şi sunete fascinante ce ies din cutia TV.

Părintii sunt cei mai buni pedagogi în învătarea limbii, deoarece ei sunt capabili să sesizeze sau să intuiască tot ce se întâmplă in mintea copilului – cu ce viteză şi ce anume poate el să priceapă pentru a-şi putea adapta dialogul nivelului lui de înţelegere. Televiziunea însă, folosind un ritm mult prea rapid sau un nivel de limbaj diferit de cel la care se află copilul, îl va obişnui pe acesta să nu mai facă efortul de a pătrunde înţelesul cuvintelor care-i sunt adresate.

Ultimele cercetări arată că, pentru dezvoltarea gândirii abstracte, copiii trebuie să se exerseze în folosirea cuvintelor neînsoţite de imagini. Imaginile limitează imaginatia şi intuitia doar la nivelul semnificatiei lor primare, determinate de suprafata sau forma lor concretă. Ele nu deschid, nu provoacă, nu eliberează gândire a precum o fac cuvintele.

Dr. Gordon Well observă că acei copii care au petrecut mai mult timp în perioada preşcolară ascultând poveşti, vor fi mai buni la şcoală mai târziu, şi asta pentru că poveştile nu sunt legate de imagini deja existente şi stimulează astfel gândire a şi imaginaţia. Televiziunea, în această perspectivă, arată Rice şi Haight, frânează dezvoltarea gândirii, a imaginaţiei, a abilitătilor şi strategiilor verbale, deoarece, în timpul vizionării, imaginile sunt punctul axial al comunicării, şi nu cuvântul.

În raport cu receptarea cuvintelor, separat de imagini, ca mijloc optim de dezvoltare a gândirii, vizionarea TV se află într-un punct diametral opus. Uitându-te la televizor, nu numai că nu auzi cuvintele neînsoţite de imagini, ci, mai mult, imaginile devin punctul axial al comunicării. Televiziunea nu dezvoltă, după cum arată J. Rice şi Haight, abilităţile şi strategiile verbale, ‘ci mai curând le reprimă. Din această cauză televizorul nu va putea ajuta la elaborarea gândirii abstracte, ci mai curând va încetini sau va bloca acest proces. (Rice, Haight, 1986)

Problemele de atentie şi învătare,  cortexul prefrontal şi televiziunea

Doctorul Russel Barkley, autor al cărţii Copiii hiperactivi găseşte explicaţia acestui comportament. În fapt, arată el, mulţi dintre copiii cu probleme de atentie întâmpină dificultăti în ceea ce priveşte „rule governed behavior”, adică în urmarea unor norme sau reguli de guvernare a comportamentului. Problemele de atentie se manifestă atunci când mediul cere copilului respectarea unor norme sau indicaţii ce presupun un anumit efort. Aşadar, problema acestor copii nu este numai aceea a concentrării atenţiei, ci şi incapacitatea urmării sau ascultării unor norme sau rânduieli oarecare. „Oricum, chiar şi aceşti copii fac progrese în urmărirea regulilor (ascultarea indicatiilor) în momentul în care li se promite o răsplată imediată.” (Healy, 1990)

Barkley observă că omul este fiinţa care poate întreprinde activităti ample în vederea unei răsplăti îndepărtate în timp: oamenii muncesc o lună pentru salariul primit la sfârşitul acesteia; tinerii se pregătesc ani de zile în şcoli pentru satisfacţiile pe care le vor avea în practicarea profesiunii; ţăranii lucrează pământul câteva luni pentru recolta de anul viitor etc. Acesta este, de altfel, unul dintre lucrurile care-I deosebesc pe om de animal. El poate lucra sau suferi o viaţă întreagă pentru a atinge o ţintă îndepărtată, aflată chiar după moartea sa, în răsplata pe care o primeşte de la Dumnezeu. Această posibilitate a minţii umane de a săvârşi un asemenea efort fără o răsplată imediată este şi un dat al firii umane, dar este şi un lucru care se dezvoltă în timp.

Copiii de astăzi, observă dr. Barkley, nu mai dispun de această capacitate. „Îi promiţi că îi duci în parcul de distracţii în luna februarie şi ei tot nu vor vrea să facă lucrul cerut. Aceşti copii bolnavi de ADHD sunt ca şi copiii mici, au nevoie de un feed-back, de o reîntărire, o reimplicare imediată şi permanentă.” (Healy, 1990) Dacă, de exemplu, li se promite o sumă de bani sau o prăjitură ca premiu pentru realizarea unei activităţi, este posibil ca ei să ducă la bun sfârşit lucrul solicitat. Aceasta numai atunci când realizarea acelei activităti nu durează prea mult timp sau nu cere un efort „nejustificat” de’ mare pentru recompensa primită. În acest caz, este nevoie de o reîntărire a atenţiei sau a motivaţiei prin oferirea unei răsplăţi înainte de încheierea acţiunii, cu promisiunea că va urma şi o alta. Practic, la tinerii noilor generaţii – de altfel, fenomenul poate fi remarcat şi la mulţi dintre adulţii de astăzi – se poate constata că nu sunt capabili să-şi concentreze atenţia pe o sarcină oarecare, să se motiveze singuri în realizarea unei acţiuni până la finalizarea ei, dacă motivaţia nu le este susţinută sau reîntărită permanent de o recompensă imediată şi semnificativă.

Dr. Barkley sugerează că aceşti copii prezintă o diferenţă fundamentală (fată de cei din alte generatii) în sistemul de control motivaţional al creierului, care se pare că nu mai funcţionează normal. Ei au nevoie de un impuls mult mai puternic pentru a se concentra asupra unei sarcini. Pur şi simplu ei nu răspund la ordinea socială ca toţi ceilalţi copii. Din punct de vedere neurologie, pragul răsplătii necesare pentru a se insera într-o activitate este mult prea mare. Este nevoie de o restimulare mult mai puternică pentru a-i face să îndeplinească tot ce li se spune, de aceea ei solicită bani, mâncare, jucării, privilegii pentru a munci. Recompensele subtile, precum dragostea de a învăţa, laudele, bunăvoinţa profesorilor nu-i mai motivează deloc. Ei înţeleg ceea ce le spui, prind mesajul, dar nu mai acţionează.” (Healy, 1990)

Aşadar, se vede că o parte din problemele ADHD se datorează sau sunt corelate şi cu o disfunctie a sistemului de control motivational. Tinerii (mulţi dintre aceştia sunt deja adulţi) au probleme atât în a-şi menţine atenţia, urmând un proces anume, cât şi in a se motiva în urmărirea cu voinţă a unui obiectiv. Durata de timp minimă între două recompense pentru ca procesul să se continue şi nivelul minim necesar al recompensei depind direct de gradul în care este afectat sistemul motivational. Adieă, pentru cei cu probleme grave se impune o răsplată mai mare sau un interval mai scurt între două recompense pentru a asigura continuarea sau finalizarea activită tii încredintate.

Încadrarea motivatiei în tabloul simptomatologie prezent la copiii cu probleme de atenţie şi hiperactivitate, tablou ce vizează o disfuncţie la nivelul proceselor mentale superioare, i-a făcut pe cercetători să coreleze aparitia acestui sindrom cu o afectiune sau o atrofiere a ariilor cortexului prefrontal, cele care guvernează aceste procese.

Ariile prefrontale, după cum sugerează şi numele, se află undeva în zona din faţă a lobilor frontali (a celor două emisfere cerebrale). Aici se află executivul creierului, locul de unde se organizează şi se conduce nu numai procesul gândirii, ci şi aproape toate procesele superioare, aşa-zisele funcţii de control, cele privind învăţarea, gândirea, planificarea comportamentului, motivatia atentia controlul emotional, organizarea, lectura, rezolvarea problemelor şi

ECRANUL TV DĂUNEAZĂ DEZVOLTĂRII CORTEXULUIPREFRONTAL

Există mai multe mecanisme prin care vizionarea TV vatămă centrele executive ale creierului uman.

1. Rapiditatea succesiunii secvenţelor pe micul ecran inhibă functionarea cortexului prefrontal, deoarece pentru ca informatia să poată fi prelucrată reflexiv în ariile acestuia este nevoie de circa 5-10 secunde (Scheidler, 1995), însă viteza schimbărilor de plan sau a tot ceea ce însemnă efect tehnic este în medie de 12/minut adică unul la 5 secunde, ajungând în cazul programelor comerciale la 30/minut adică unul la 2 secunde. Prin urmare, cortexul prefrontal neavând timpul necesar ca să proceseze reflexiv informaţia primita de la televizor, este scos din circuit.

2. Factorul emoţional sau afectiv ocupă locul al treilea în ierarhia cauzelor ce determină procesarea mesajelor TV, îndeosebi în ariile sistemului limbic. Prin dozarea tensiunii emotionale a vitezei de desfăşurare a acţiunii şi, în general, prin conţinutul programelor TV există posibilitatea controlării gradului de implicare a prefrontalului, a activităţii creierului uman pe parcursul vizionării TV.

Rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul neuropsihologiei îl fac pe doctorii Emery să afirme în mod categoric că mărirea timpului de vizionare înseamnă „prelungirea stării maladive în care se află cortexul prefrontal, ceea ce va avea grave consecinte asupra dezvoltării acestuia”. (Emery, 1980).

Experimentele realizate de Cristakis, Zuimmerman şi colaboratorii, demonstrează că fiecare oră petrecută zilnic de copil în fata televizorului şi a calculatorului în perioada de vârstă 1-3 ani creşte cu 28% probabilitatea apariţiei problemelor de atentie în perioada de vârstă 1-7 ani. (Cristakis, Zuimmerman, DiGiuseppe, McCarty, 2004) Aşadar, indiferent de mesajele transmise pe micul ecran televizorul (şi calculatorul intră în discutie) constituie un factor de risc pentru dezvoltarea părţii superioare a creierului uman.

Viaţa obişnuită, aşa cum au trăit-o oamenii dintotdeauna înlesnea cu prisosinţă dezvoltarea normală a proceselor mentale superioare şi, prin urmare, a cortexului prefrontal. Copilul, încă din primii ani de viaţă, prin natura conditiilor sociale, îşi însotea mai întâi mama şi pe urmă tatăl în activităţile pe care aceştia le întreprindeau şi în acest fel, observându-şi părintii şi exersând anumite activităţi, îşi însuşeau, prin imitare, anumite’ strategii de gândire şi de comportament.

„Întâmpinare a unor probleme reale sau situaţii de viaţă, spune J. Healy, cum ar fi ajutorul la bucătărie, în atelier, grădină la magazin sau în alte forme de activitate desfăşurate împreună cu un adult, constituie o bază a dezvoltării ariilor prefrontale. Vizionarea TV, din contră, este total nepotrivită dezvoltării prefrontalului, pentru că nu constituie o experienţă interactivă, ci tinde să suprime tendinta de a vorbi despre probleme sau de a pune întrebări asupra lucrurilor care se întâmplă. Televiziunea tinde să focalizeze totul asupra solutiilor magice şi asupra efectelor vizuale care contrazic logica adevărată.” (Healy, 1990)

Televizorul nu favorizează conversaţia sau implicarea copilului în rezolvarea unor probleme, nici vorbirea internă (reflectia, în general,.în fata televizorului este inexistentă) şi, în fapt, nici una dintre modalitătile, prin care s-ar cultiva configurarea şi lărgirea ariilor corticale ale cortexului prefrontal’. Iată care sunt problemele pe care le întâmpină persoanele cu vătărnări ale ariilor prefrontale, dificultăti întâlnite, din păcate, astăzi la tot mai multi dintre tinerii noii generatii (Noava, Ardilla, 1987);

1. Incapacitatea de concentrare a atentiei, tendinta de a fi legat de stimul, de a fi foarte uşor distras de oricare stimul exterior;

2. Incapacitatea de a-şi controla comportamentul. Orice impuls interior se manifestă rapid în comportament, fără ca persoana să fie capabilă să inhibe manifestarea acelui act;

3. Dificultatea de a amâna răsplata, muncind în vederea unui scop viitor;

4. Lipsa organizării, a programării comportamentului şi a planificării: în planul vieţii cotidiene, se manifestă prin neglijenţă şi delăsare;

5. O defazare între vorbire şi urmărirea gândului;

6. Probleme în exprimare, în organizarea ideilor şi în conceptualizare, sărăcie verbală, dificultăţi în evocarea cuvintelor şi stereotipii verbale;

7. Incapacitatea de a se motiva în realizarea unei activităţi, de a-şi susţine motivaţia până la definitivarea acesteia, de a-şi adapta rapid motivaţia în funcţie de împrejurări şi cerinţe;

8. Probleme în controlul răspunsului emoţional. Ori se emoţionează foarte uşor, ori rămân impasibili. Mânia, depresia şi exaltarea pot alterna cu uşurinţă sau, dimpotrivă, se poate produce un blocaj emoţional;

9. Dificultăti în selectarea atentiei.

10. Alterarea flexibilităţii mentale, a judecăţii, a discernământului şi a prevederii, o pierdere a initiativei, o slăbire a creativitătii şi a curiozităţii, şi o afectare a capacităţii decizionale (Harrison, 2003).

11. „Exacerbarea comportamentului instinctiv – bulimie şi pulsiuni sexuale.” (Stamatoiu, 1992)

Prin urmare, atâta timp cât vizionarea contribuie semnificativ la vătămarea cortexului prefrontal, creşterea timpului dedicat realităţii virtuale – televizor jocuri pe calculator şi internet – va genera nu o imbecilizare a tinerilor noii generaţii, precum afirmă prof. Sartori, ci un anumit gen de dezumanizare, prin diminuarea până la anulare a controlului actelor instinctive precum agresivitatea, erotism ul şi bulimia.

De altfel, deja în mai multe studii, precum ar fi cele ale lui Akio Mori şi Ryuta Kawashima, se constată cu claritate că vătămarea cortexului prefrontal de-a lungul vizionării TV are ca efect direct creşterea agresivitătii ca urmare a pierderii controlului asupra comportamentului agresiv.

Să aibă oare dreptate McLuhan când afirmă că era racordării la realitatea lumii imaginii video marchează reîntoarcerea la cultura tribală? Să fie oare scurtătura electrică a culturii audio-video o cale tehnologică a reducerii individului uman la conditia de animal? Dacă nu vom proteja dezvoltarea creierului copiilor noştri, atunci va fi foarte probabil ca exacerbarea comportamentelor instinctive _ agresivitatea, bulimia şi pulsiunile sexuale -, eliminarea gândirii şi controlului comportamentelor şi emoţiilor, să nască un om cel puţin infirm mintal şi sufleteşte, dacă nu şi un potenţial pericol pentru societate.

Caracterul hipnotic al vizionării TV

Există mai multe motive pentru care efectul televiziunii asupra minţii umane poate fi considerat unul de natură hipnotică.

1. Bio- şi hipnoterapeutii sustin că televiziunea permite nu numai o transmitere a forţei hipnotice, ci chiar o multiplicare a acesteia.

2. Neuropsihologii constată că răspunsul cortexului pe parcursul vizionării TV se situează în domeniul somnolentei sau al stării hipnogogice (de tip hipnotic). (Zingrone, 2002) Undele cerebrale alfa caracterizează atât starea de hipnoză, cât şi activitatea corticală a telespectatorilor în timpul vizionării. Încă din anii ’50 se cunoaşte faptul că undele alfa caracterizează starea de somn superficial sau de hipnoză, iar studiile mai recente arată că un individ este cu atât mai hipnotizabil, cu cât are unde alfa mai bine reprezentate în cortex. (Holdevici, 1995) Doctorii Emery afirmă că „starea de continuă fixatie – ca un fel de transă – a celui care se uită la televizor nu este una de atenţie, ci de distragere, o formă de visare cu ochii deschişi sau de pauză”. (Mander, 1978)

3. Vizionarea TV poate fi încadrată cu uşurinţă în clasa fenomenelor de tip hipnotic dacă sunt avute ‘în vedere caracteristicile stării hipnotice şi perfecta lor asemănare cu stările mentale trăite de telespectator în faţa televizorului.

a) „Aspectul exterior al persoanei hipnotizate (n.n. ca şi în cazul vizionării TV) este al unui individ pasiv, care reacţionează doar la comenzi venite din afară.” (Holdevici, 1995)

b) În ambele cazuri atenţia este captivată din afară şi este „orientată în mod special spre ceea ce spune şi face hipnotizatorul”, în cazul nostru televizorul.

e) În cadrul hipnozei se reduce controlul realităţii şi apare o toleranţă crescută pentru distorsionarea acesteia – logica transei _ conform căreia subiectul acceptă ca fiind logice situaţii pe care în stare naturală nu le-ar considera ca atare.” (Holdevici, 1995)

4. Dr. Ernest Hilgard spune că televizorul poate foarte uşor să-i aducă pe oameni într-o stare de tip hipnotic. El arată că „a sta liniştit, relaxat, într-o cameră întunecoasă, privind fix şi pasiv o sursă de lumină pe o anumită perioadă sunt primele componente ale inducerii hipnozei”. (Mander, 1978)

„Şederea în linişte, fără alte impulsuri senzoriale în afară de ecran, fără orientarea în afara razei de acţiune a aparatului TV este capabilă ea însăşi de a-i determina pe oameni să se poziţioneze în afara realităţii obişnuite, permitând substituţia cu o altă realitate pe care televiziunea o poate oferi. Poţi deveni atât de implicat imaginativ, încât alternativele dispar temporar. Atunci subiectii se lasă duşi de hipnoză (plutesc)”, subliniază J. Mander. (Mander, 1978)

5. O altă cauză în generarea stării semihipnotice în faţa televizorului este dată’ de cantitatea imensă de informaţii pe care o transmite un program TV, de puternica implicare emoţională, dar mai cu seamă, sub raport tehnic, de viteza cu care se deplasează camera video, de schimbările unghiurilor de filmare sau ale planurilor.

Toate aceste evenimente tehnice, menite să tină trează atentia, au darul de a intensifica legătura hipnotică. Ele măresc stresul sistemului nervos, suprasolicitând functiile cognitive, şi, prin aceasta, intensifică fenomenul de inhibitie a emisferei stângi şi măresc sugestibilitatea.

Dr. Freda Morris arată că, întrucât imaginile TV se mişcă mai repede decât este capabil telespectatorul să proceseze informaţia pentru a reacţiona, acesta nu mai poate face altceva decât să le urmărească. Viteza uriaşă, nenaturală de schimbare a imaginilor nu lasă posibilitatea analizei sau a reflecţiei asupra imaginilor, astfel că ele vor străbate mintea, în timp ce gândirea critică este blocată. Dr. Morris aminteşte de o tehnică de inducere hipnotică numită „confuzie”, care a fost experimentată de M. Erikson: „Îi dai persoanei (mintii) atât de mult de lucru, încât să nu-i laşi posibilitatea de a mai întreprinde nimic ea însăşi ca subiect. Este vorba de un proces rapid şi continuu în care se cere subiectului să se ocupe succesiv de diverse lucruri, altemându-i centrul atenţiei cu rapiditate. În momentul în care supraîncărcarea este atinsă, iar pacientul dă semne de oboseală, tinzând să-şi decupleze atenţia, atunci hipnotizatorul intervine cu ceva care poate stimula relaxarea, şi atunci pacientul intră în transă hipnotică. Ceva asemănător se întâmplă şi în cazul televiziunii”. (Mander, 1978)

Functia de agendă a mass-mediei, efectul de Cultivare şi spirala tăcerii

Acestea sunt trei dintre cele mai importante efecte ale televiziunii, consacrate în majoritatea studiilor de sociologie şi teorie a comunicării mediatice.

Funcţia de agendă pune în evidenţă faptul că agenda sau harta principalelor preocupări mentale ale publicului este asemănătoare sau chiar identică cu agenda mediatică. Cu alte cuvinte, mass-media sau televiziunea ne spune la ce să ne gândim cu preponderenţă în fiecare zi. Ea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca, în funcţie de această ierarhizare, să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect, televiziunea ne colonizează, practic, experienţa mentală a realităţii. Ne face să credem că există în primul rând sau exclusiv ceea ce este mediatizat.

Efectul de cultivare. Cercetările realizate de George Gerbner şi un grup de colegi de la Annenberg School of Communication au arătat că televiziunea naşte o lume iluzorie, un mediu simbolic şi cultural ce nu corespunde realităţii şi care are puterea de a cultiva „în masa publicului opinii, concepţii şi credinţe, la fel cum, agricultorul îşi cultivă pământul”. (Drăgan, 1996)

Studiul Growing up with Television arată că, dacă toată lumea creşte cu televizorul, „efectele mici cumulate pe o perioadă mare de timp duc nu numai la efecte mari, ci şi la o sumedenie de concepţii, abordări, interpretări împărtăşite de un număr din ce în ce mai mare de oameni. Televiziunea este instrumentul acestei omogenizări.” (Drăgan, 1996)

„În postura de preot şi educator al societăţii americane, apreciază G. Gerbner, televiziunea cultivă valorile, miturile şi lecţiile morale ale acestei societăţi. Comparaţia între televiziune şi religie se bazează tocmai pe faptul că ambele prezintă în flux continuu mituri, ideologii, fapte şi relatii. Ceea ce cultivă conceptii comune şi stabile despre realitate sunt regularităţile care pot fi identificate de-a lungul unei perioade de timp semnificative în programele 1V, adică trăsături regulate în ceea ce priveşte decorurile, rolurile, tipurile de relatii şi de actiuni prezentate cu o anumită frecventă. Prin intermediul acestor trăsături regulate, mass-media, în special televiziunea, ajunge să creeze conceptia pe care membrii audientei şi-o construiesc despre realitate gene rând un mediu cultural, o lume simbolică, iluzorie.

Telespectatorii se nasc în această lume simbolică şi nu au cum să ocolească expunerea la mesaje transmise în mod regulat şi cu un grad înalt de repetitivitate. Mai ales că expunerea se realizează mai multe ore pe zi, iar utilizarea televiziunii este pentru cea mai mare parte a telespectatorilor nonselectivă, aproape ritualică.” (Dobrescu, Bârgăoanu, 2001)

Prin urmare, deşi pe micul ecran apar o diversitate de fapte şi comportamente, toate acestea prezintă, de fapt, în mod constant aceleaşi regularităţi şi trăsături caracteristice. Personajele au un set de preocupări şi ţinte comune, aceleaşi modalităţi de rezolvare a conflictelor şi situaţiilor existenţiale, sunt rnânati de dorinţe asemănătoare, gândind identic realitatea. Aceste stereotipii care pot fi uşor integrate unui anumit spirit (al culturii nihilismului, după cum se va putea observa în continuare) sunt cele care influenţează, în mod esential, atitudinile şi orizontul de experientă mentală al auditoriului.

Dictatura opiniei publice sau spirala tăcerii. În anul 1974, directoarea Institutului de Demoscopie din Allebach (Germania), Elisabeth Moelle Neumann, publica articolul Spiral of Silence: a Theory of Public Opinion. În esenţă, articolul arată care sunt mecanismele prin care se creează şi se difuzează opinia publică în societate, modul în care mass-media poate genera, impune sau consolida un curent de opinie în lumea modernă. Iar dacă mass-media este aceea care creează opinia publică, atunci ea este cea care va configurea şi dirija şi punctele de vedere individuale, privind diferitele probleme ale societăţii sau anumite mentalităţi. Aceasta deoarece, se arată în diferite studii, majoritatea oamenilor au tendinţa de a-şi alinia punctul de vedere opiniei publice indiferent de poziţia acesteia. Spirala tăcerii arată că, dacă o minoritate de opinie este reprezentată ca majoritară, spre exemplu aceea că homosexualitatea este un comportament normal, atunci acea minoritate se va transforma în majoritate. Numai 20% din oameni îşi vor păstra opinia, dar şi aceştia vor tăcea.

Dependenta de televizor

Criterii de diagnosticare, determinate de psihologii americani Kubey şi Csikszentmihalyi:

• Deşi se constată apariţia unor probleme de natură fizică sau psihică datorită vizionării prelungite, cei mai mulţi mărturisesc că nu pot reduce timpul alocat televizorului.

• Telespectatorul îşi propune să vizioneze numai un program, deşi sfârşeşte prin a viziona mai multe;

• Cu toate că doresc să aloce mai mult timp altor activităţi decât privitului la TV, oamenii se declară neputincioşi în a micşora timpul dedicat vizionării;

• Persoanele dependente dedică mult timp televizorului 3-5 ore/zi;

• Apare renuntarea la ocupatiile familiale, la activităti sociale şi recreative în favoarea televizorului;

• Atunci când se renunţă brusc la televizor apar simptome specifice dependentei de drog cum ar fi: irascibilitate, anxietate, agresivitate, nervozitate excesivă, plictiseală. De asemenea, se apelează la înlocuitori cum ar fi alte activităti media sau de divertisment (Kubey, 1996).

• Omul se comportă ca şi cum nu mai poate trăi fără prezenţa televizorului.

• Imediat după întoarcerea de la şcoală sau de la serviciu, se deschide televizorul.

• Televizorul rămâne deschis, deşi se desfăşoară alte activităţi în paralel.

• La trezirea din somn, de dimineată televizorul este pus în funcţiune.

• Nu se mai poate adormi decât cu televizorul deschis.

Educatia prin televizor

Prin televizor nu se poate realiza o învăţare conştientă, intentională (Mander, 1978);

Televiziunea are capacitatea de a ne modela comportamentul sau a ne forma atitudinile dorite de arhitecţii lumii media – consumatorism, nihilism, divertisment (Setzer, 2001). Generează o lume simbolică, iluzorie, pe care tânărul o ia drept reală (Poplawski, 1998);

Televiziunea induce păreri eronate despre lume şi viaţă. Anumite principii de viaţă, sisteme de valori, fiindu-ne inoculate în subconştient, ne influenţează modul de a gândi (Mander, 1978);

Sunt promovate şi justificate comportamente anormale; Trăsături precum violenta, sexualitatea, magicul sunt însuşite mult mai repede şi mai profund decât mesajul care se impune ca motiv principal al comunicării.

BANII, PLĂCEREA ŞI PUTEREA

 

Pe micul ecran, totul se învârte în jurul banilor, al dobândirii plăcerii şi a exercitării puterii. Banii devin sensul oricărei activităţi, singura măsură a satisfacţiei şi a demnităţii, scopul şi sensul omului în lume – televiziunea contribuind din plin la formarea acestei mentalităti de tip nihilist.

Munca nu este văzută ca o virtute, sunt promovate afacerile, escrocheria, furtul, etc.

 

CONTESTAREA AUTORITĂTII

 

Televiziunea cultivă o atitudine răzvrătită.

Copiii sunt îndreptăţiţi să se revolte împotriva părinţilor, a educatorilor şi a şcolii, împotriva oricărei norme sau principiu care se impune ca autoritate;

Scopul propagării unei atitudini anarhice este scoaterea omului de sub autoritatea şi protectia familiei, a Bisericii şi a valorilor traditionale pentru a fi victime uşoare ale propagandei consumismului sau a manipulării.

EROTICUL

În ultimele decenii, în programele televiziunilor din America sau din lumea occidentală în general s-a putut constata o creştere continuă a ponderii materialelor cu conţinut erotic. Cercetările statistice publicate de Fundaţia Kaiser, în anul 2002, studii care au avut în vedere câteva mii de programe de televiziune, aparţinând tuturor genurilor, arată că 64% din programele de televiziune ale unui canal american conţin materiale privind sexualitatea (4,4 scene pe oră), în 61 % apar discuţii despre sexualitate (3,8 scene pe oră) şi în 32% apar prezentate explicit relaţii sexuale (2,2 scene pe oră). Dintre genuri, se arată că telenovelele conduc detaşat cu 96%, având în medie 5,1 scene pe oră, iar la urmă se află programele cu conţinut realist din care, „doar” 28% conţin materiale sexuale (4,5 scene pe oră). O statistică făcută pe programele populare în rândul tineretului arată că în 83% din acestea se face referire la sexualitate, în 80% se vorbeşte despre această problemă şi în 49% apar explicit prezentate comportamente sau relatii sexuale. Aceasta indică o atractie a tineretului către genurile şi programele ce contin materiale erotice.

Care sunt trăsăturile generale ale mesajelor erotice continute în programele TV?

„În America, copiii sau tinerii văd anual la televizor în jur de 14 000 de referinte la sex – aluzii sau comportamente şi mai putin de 150 de referinţe privind tratarea pozitivă a abstinentei şi virginitătii, a riscului contaminării cu o boală cu transmitere sexuală (BTS) sau a responsabilitătii ce o presupune relatia sexuală.

(Harrys & Associates, 1998) ( … ) În cazul telenovelelor, relaţiile sexuale între persoane necăsătorite sunt de 24 de ori mai frecvente decât cele între soti (Lowry şi Towles, 1989) ( … ). În 75% din videoclipurile prezentate pe MTV sunt prezente imagini erotice, în mai mult de jumătate, violenţă, şi în 80% din timp pot fi întâlnite amândouă genurile combinate: erotic şi violenta împotriva femeilor (Sherman & Dominik, 1986).

Cei mai mulţi cercetători consideră că telenovelele reprezintă cel mai senzaţional, cel mai inexact (fals) şi generator de dependentă program, prin referintele lui la sexualitate. Relatiile sexuale în afara căsătoriei sunt portretizate a fi de 8 ori mai obişnuite decât cele între soţi. 94% din întâmplările erotice înfăţişate în telenovele se desfăşoară între persoane care nu sunt căsătorite (Greenberg, Abelman şi Neuendorf, 1981) ( … ). Eroul este frecvent portretizat ca fiind impersonal, emoţional, exploatator faţă de persoana partenerului sau faţă de femeie în general (Sprafkin şi Silverman, 1982) ( … ). Aproape niciodată personajele implicate în relaţii sexuale pe micul ecran nu se îmbolnăvesc de vreo boală cu transmisie sexuală, cu toate că în realitate una din şase persoane riscă să contacteze o astfel de boală (Greenberg, Abelman şi Neuendorf, 1981).”

Exemplele pot continua, însă credem că este destul de limpede atmosfera generală în care este tratată sexualitatea pe micul ecran. Cele 14 000 de referinte la sexualitate – aluzii sau comportamente sexuale – desemnează erosul drept centru obsesional al existentei. În comparatie, cele 150 de referinte la virginitate, la abstinentă, la responsabilitatea unei vieti sexuale şi la riscul unei boli cu transmitere sexuală generează mentalitatea că fecioria sau abstinenta sunt extrem de rare în zilele noastre şi, prin urmare, demodate, relatiile sexuale nu implică o responsabilitate deosebită în afara satisfacerii plăcerii, iar riscul contaminării cu o boală cu transmisiune sexuală este aproape inexistent. De asemenea, faptul că erosul la televizor este de 24 de ori mai probabil să se manifeste între persoane necăsătorite decât între soti ne sugerează că relatiile sexuale între persoanele necăsătorite sunt cele mai frecvente şi, prin urmare, cele mai obişnuite astăzi.

În general, tot ce apare pe micul ecran legat de sexualitate este îmbrăcat în haina senzaţional ului, a ernoţionalului sentimentalist, însă totodată este foarte puţin personal, re ducându-se mai mult la satisfacerea unei dorinte sexuale decât la o relatie profundă. Exploatarea celuilalt ca obiect sexual, ca instrument pentru obţinerea plăcerii, este un fapt curent în lumea TV. Dincolo de mişcătoarele sentimente afişate ca pretext, se ascunde doar dorinta de plăcere sexuală, pofta pe care lumea televizualului o cultivă în mod obsesiv.

Cum este percepută sexualitatea de către public, prin intermediul lumii TV?

„Cei care se uită la televizor cred că relaţiile sexuale înaintea sau în afara căsătoriei, violul şi prostitutia sunt mult mai frecvente sau comune decât sunt ele în realitate (Greenberg, 1994). ( … ) În urma vizionării TV tinerii supraestimează numărul celor de vârsta lor care întreţin deja relaţii sexuale (Zobin, Hirsch, Smith şi Hardy, 1984) ( … ). Vizionarea TV accentuează tinerilor sentimentul că «toată lumea a făcut-o”, adică are o viaţă sexuală, iar aceasta a contribuit, în ultimii 20 de ani, la o scădere gradată, dar constantă, a vârstei la care băietii şi fetele au primul act sexual (Braverman şi Strasburger, 1993). Într-un alt studiu se arată că tinerii de liceu care urmăresc intensiv telenovelele estimează ca fiind mult mai mare numărul persoanelor divorţate sau al celor care au copil nelegitim în lumea reală, decât estimează cei care se uită mai putin la TV

(Buerkel, Rothfuss şi Mayer, 1981; Carveth şi Alexander, 1985).

Ştiind că, potrivit studiilor referitoare la efectul de spirală, oamenii au tendinţa de a se alinia la opinia publică, la modă, la comportamentul considerat dezirabil în societate la un moment dat, ne putem da seama care va fi efectul acestei false viziuni asupra realităţii pe care televiziunea o formează în minţile tinerilor şi ale adulţilor. În colectivele tinerilor de astăzi (şcoli, licee etc.), s-a ajuns ca ruşinea (de a nu fi precum ceilalţi – în rândul lumii să-i determine pe fete şi pe băieţi să afirme mai curând că nu sunt virgini, chiar dacă adevărul este altul. Astfel că ruşinea de ceilalţi, de lume, care înainte îi oprea pe tineri să adopte comportamente imorale, a ajuns în zilele noastre, prin intervenţia TV, să devină piedică în afirmarea cur tiei şi chiar instrument persuasiv al implicării celorlalti în discutii şi chiar în relaţii erotice. Lumea TV ajunge, astfel, prin întrepătrunderea ei cu realitatea, să reconfigureze valorile societăţii, să redefinească o nouă „normalitate”.

Relaţiile sexuale înaintea căsătoriei, dar şi în afara acesteia (adulterul), divorţul, copiii nelegitimi sunt văzute, prin intermediul televiziunii, drept comportamente sau realităţi dezirabile, respectiv normale şi, ca atare, acestea devin astfel repere sau modele de comportament pentru noile generaţii.

Care sunt consecintele identificării telespectatorilor cu personajele micului ecran?

„Când elevii de colegiu au fost puşi să identifice câteva persoane pe care ei le consideră model pentru comportamentul personal, ei au selectat în primul rând personaje din lumea TV, care s-au evidenţiat printr-o atitudine sexuală extrem de permisivă şi cu o foarte mare frecventă a relatiilor sexuale (Fabes şi Strausse, 1987).” (Strasburger, 1995)

Aceasta se întâmplă pentru că astfel de personaje sunt puse întotdeauna într-o lumină pozitivă pe micul ecran, iar tinerii, în fond, nu fac decât să-şi însuşească modelele care li se propun.

„Adolescentii care se identifică îndeaproape cu personaje de la televizor mărturisesc că se simt nesatisfăcuti de faptul că sunt virgini sau de experienta sexuală pe care au avut-o (în cazul în care întretin deja relatii sexuale). (Baron, 1976, 1977; Couringht şi Baran, 1980) Expunerea regulată la mesajele erotice ale micului ecran afectează imaginea tinerilor despre ei înşişi. Aceştia nu mai sunt satisfăcuţi de viaţa lor sexuală sau au aşteptări prea mari de la actualii sau potenţialii lor parteneri (Greenberg, 1994).” (Strasburger, 1995)

Frustrările legate de viaţa sexuală şi nu numai, ca rod al conflictului dintre aşteptările formate prin prisma televizorului şi realitate, stau la baza numeroaselor afecţiuni psihice ale noilor generaţii. Lumea TV este una a viselor frumoase sau a coşmarurilor. În cea mai mare parte a filmelor şi emisiunilor, lumea reală, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, cu bucuriile şi durerile inerente, nu apare pe micul ecran, nefiind senzaţională, ci, dimpotrivă, fiind prea discretă sau prea nuanţată ca să poată fi redată la televizor.

Erotismul TV este definit în termenii acestei lumi idealizate în care domină happy end-ul, în care plăcerea biruie până la urmă, unde consecinţele libertinaj ului sexual sau ale iresponsabilitătii nu există. O lume cu parteneri ideali, puternici, cu un fizic atrăgător, plini de şarm şi totdeauna siguri pe ei, lipsiţi de bolile, de neputinţele, de slăbiciunile sau de imperfecţiunile unui om obişnuit. În acest context, telespectatorii, atunci când se vor întoarce din lumea TV la viaţa obişnuită, rămânând conectati la acea atmosferă ideală, paradisiacă sau afrodisiacă, se vor simţi frustraţi că partenerul lor de viaţă sau dragostea lor nu este „perfectă” sau nu corespunde aşteptărilor.

Cei mai mulţi americani, în special femeile, se simt frustrati de faptul că sunt prea graşi (în America, peste 60% din populatie ‘este supraponderaIă), în condiţiile în care personajele de pe micul ecran sunt „ca trase prin inel”. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele principale pentru care în fiecare an milioane de americani suferă de anorexie.

Niciodată omul nu va putea răspunde perfect aşteptărilor erotice ale celuilalt, formulate de „realitatea” TV – o lume a egoismului, dorinţei celuilalt de a-l trata ca pe un obiect, fără a lua în seamă aşteptările sale sufleteşti. Criza este inevitabilă şi dimensiunile ei, direct proporţionale cu timpul alocat vizionării, deoarece modelul de viaţă impus de televiziune nu este unul viabil, el nu provine din experienţa de viaţă a oamenilor obişnuiţi, ci este doar un construct cu scop seducător, comercial. Imitând comportamentul eroilor micului ecran – falsul sentimentalism, atitudinea profund egoistă, chiar exploatatoare faţă de persoana celuilalt – reducând dragostea la relaţia sexuală, tinerii nu pot dobândi iubirea după care tânjeşte sufletul lor. Pentru eşecul pe care-l au în dragoste aruncă vina ori pe partenerii lor, ori se amăgesc că nu au încercat toate tehnicile de înfrumuseţare, că nu au încă banii, hainele, stilul de viaţă al celor de pe micul ecran, lucruri pe care, dacă nu le vor putea dobândi, se vor simţi foarte nefericiţi, rămânând doar să viseze în faţa televizorului.

Permanenta frustrare pe care o creează televiziunea în sufletul telespectatorilor nu va putea fi înlăturată atâta timp cât nu va înceta hrănirea imaginaţiei cu fantasmele televizualului, cât nu vor fi căutate în viata reală modelele şi resursele dobândirii împlinirii sufleteşti, a fericirii în ultimă instanţă. Ea va deveni o sursă permanentă de tensiune şi de nemultumire fată de persoana celuilalt sau faţă de propria persoană. Adulterul, divorţul, perversiunile sexuale sau unele afecţiuni psihice vor deveni tot mai probabile.

Care sunt modificările de atitudine privind sexualitatea, generate de televiziune?

„Elevii de liceu cărora li s-au proiectat filme cu conţinut sexual explicit acceptă cu o mai mare uşurinţă infidelitatea sexuală şi promiscuitatea decât grupul de control (grup format din tineri provenind din acelaşi mediu, cărora nu li s-au proiectat filmele respective) (Zillmann, 1994). Adolescenţii care au vizionat doar 10 videoclipuri au devenit mult mai deschişi în a privi ca acceptabile relaţiile sexuale înainte de căsătorie ( … ). De asemenea, se arată că expunerea intensă a tinerilor la materialele ce vizează relatiile sexuale dinaintea sau în afara căsătoriei îi desensibilizează, determinându-i să le considere normale (Bryant şi Rockwell, 1994).

În alte două studii, elevii de liceu care dezaprobau violul şi-au schimbat atitudinea, devenind mai deschişi în a accepta acest comportament, după numai 9 minute de vizionare zilnică, pe o perioadă de 6 săptămâni, a unor filme notate cu R-rated sau după vizionarea a 5 ore de filme cu conţinut explicit sexual (Brown, Childers, Waszak, 1990) (…). Băieţii şi fetele unui colegiu după ce au vizionat zilnic, timp de o oră, pe o perioadă de 6 săptămâni un film cu subiect erotic au mărturisit că se simt mai puţin satisfăcuţi de cei cu care întretin o relatie intimă decât înainte de experiment (Zillmann şi Bryant, 1982). Un studiu făcut pe 391 de elevi ai unui liceu din Carolina de Nord a găsit că pentru aceia care au vizionat în mod selectiv mai multă sexualitate la televizor începerea vieţii sexuale în anul respectiva devenit mult mai probabilă (Brown şi Newcomer, 1991).” (Strasburger, 1995)

Studiul evidenţiază o relaţie de proporţionalitate între probabilitatea ca un tânăr să înceapă viaţa sexuală şi cantitatea de programe cu conţinut sexual vizionate la televizor.

„Datele provenite de la National Surveys of Children pun în evidentă faptul că bărbatii care dedică cel mai mult timp televiziunii au cea mai mare prevalentă a relatiilor sexuale, iar tinerii care se uită la televizor separat de familia lor (având un aparat TV în propria cameră) au o rată a relaţiilor sexuale de 3 până la 6 ori mai mare decât aceia care se uită la televizor împreună cu părinţii,” (Strasburger, 1995)

Televiziunea creşte efectiv activitatea sexuală la tineri şi la copii. Studiile arată, totodată, o semnificativă descreştere a vârstei primului contact sexual, probabilitatea ca primul act sexual să aibă loc la o vârstă mai timpurie crescând proporţional cu numărul orelor de vizionare TV.

În acelaşi timp s-a observat că acei copii care discută împreună cu părinţii materialele cu conţinut sexual văzute la televizor încep viaţa sexuală mai târziu decât cei care le interpretează singuri (J.L. Peterson, K.A. Moon şi F.F. Furstenberg, 1991). Cercetările efectuate de Weaver au arătat că pornografia creşte comportamentul sexual dur cu femeile (Weaver, 1994). Această duritate include agresivitate crescută asupra femeilor, ca şi o insensibilizare la rănile pe care violenta şi atacurile sexuale le provoacă.

 

Dependenta de pornografie

Debutul vieţii sexuale la o vârstă timpurie, frustrările şi eşecurile determinate de o viaţă sexuală desfăşurată după modelul promovat de televiziune sau o imaginaţie extrem de erotizată prin vizionarea TV duc adesea la vizionarea materialelor pornografice. De altminteri, în ultimii ani, scenele pornografice au început să capete un accent de normalitate, fiind introduse tot mai des în filmele care nu au acest specific. Cauza se găseşte şi în faptul că sexualitatea impersonală pe care o promovează televiziunea – sex pentru plăcerea în sine – are drept consecinţă logică pornografia. Apariţia şi dezvoltarea acestui gen în mass-media contemporană, mai cu seamă în televiziune, a atras atenţia cercetătorilor datorită efectelor semnificative pe care materialele pornografice s-a dovedit că le au asupra psihicului uman.

Larry Hoo din Hong Kong analizează în anul 1986 rezultatele a 35 de cercetări privind efectele expunerii la pornografie. „Din aceste studii, 20 arată că pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din ele s-a găsit că există o legătură între expunerea la pornografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidentă faptul că bărbatii care vizionează porno grafie acceptă mai uşor violenta îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora.” (Pavlu, 2002)

După 1990, cazuistica prilejuită de explozia pornografiei TV, video şi internet a făcut ca cercetătorii să-şi diversifice obiectivele. Unul dintre. cele mai grave lucruri descoperite este faptul că vizionarea de pornografie creează dependenţă. Doctorul psihiatru Reed formulează câteva criterii care, în opinia sa, ar indica dependenţa de pornografie. El arată că parafilii (deviaţii sexual cu sau fără manifestări violente) utilizează şi colectează în mod frecvent rnateriale pornografice (Reed, 1994). El prezintă 13 cazuri de perverşi sexuali şi arată ce legătură au aceştia cu utilizarea pornografiei. „Vaste colecţii private de materiale pornografice sunt găsite de autorităţi în locuinţele persoanelor arestate pentru crime sexuale, în special pedofili. Există, de asemenea, dovezi că violatorii şi molestatorii de copii utilizează materiale pornografice explicite atât înainte cât şi în timpul unor atacuri cu caracter sexual.” (Kubey, 1996) Toate acestea sugerează, observă Kubey, că există o legătură între utilizarea frecventă a pornografiei şi dereglările cu caracter sexual. (Kubey, 1996)

Zilmann şi Bryant (1998) demonstrează experimental faptul că expunerea prelungită la pornografie duce la scăderea nivelului satisfacerii sexuale între parteneri (în viaţa lor intimă). „Dar nesatisfacerea sexuală, arată Zillmann, conduce la o nouă expunere la pornografie ( … ), deoarece consumatorii compară ceea ce au, din punct de vedere al intimităţii sexuale, cu ceea ce pornografia le spune că ar putea şi trebuie să aibă.” (Zilmann, Bryant, Huston 1998) Astfel se poate constata apariţia unui adevărat cerc vicios. Vizionarea materialelor pornografice nu numai că determină creşterea dorinţei sexuale, dar face ca nemulţumirea privind partenerul, insatisfactia sexuală să se adâncească atât de mult, încât persoana este nevoită să recurgă la un consum sporit de pornografie.

Cu toate că fenomenul dependenţei se manifestă mult mai pregnant în cazul materialelor pornografice, Kubey şi Bryant au demonstrat că şi materialele „foarte romantice şi stimulative sexual”, prin intermediul aceluiaşi mecanism, pot genera o anumită legătură de dependenţă. Aceste materiale „prezentate la televiziune sau oriunde în mass-media contemporană pot alimenta nemulţumiri şi o înclinaţie spre comparaţii individuale la un spectru mult mai larg de populaţie decât era cazul înainte”. (Kubey, 1996) Prin urmare, vizionarea regulată a unei „nevinovate” telenovele cu conţinut erotic conduce în timp la un anumit tip de dependenţă de emisiuni de acest tip. Legătura este cu atât mai puternică cu cât vizionarea este mai frecventă şi cu cât gradul de erotism al programelor vizionate este mai ridicat.

Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Ciine, tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în patru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. „Primul este „efectul de dependenţă”, în care persoana revine în mod repetat după mai mult material deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (. .. ). Ciine continuă cu descrierea unui „efect de creştere”, în care este resimtită „o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect”. În al treilea stadiu, apare „de sensibilizarea”. Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu timpul. În al patrulea stadiu, Ciine constată că există „o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în materialele pornografice.s” (Zilmann, Bryant, Huston 1998) Cu alte cuvinte, pornografia sau mesajele erotice creează dependentă, adică necesită întotdeauna un consum sporit.

Cercetătorii sunt de acord cu faptul că eroticul constituie „un puternic factor de amplificare”, mai cu seamă când el se rezumă doar la satisfacerea plăcerii sexuale sau la incitarea imaginară a dorinţei. Cu alte cuvinte, materialele erotice, concomitent cu satisfactia sexuală (produsă în planul imaginativ), conduc nu la o stingere, ci la o amplificare a dorintei. Ciine adaugă faptul că, datorită emotiei puternice pe care o generează materialele erotice, aceste experienţe se fixează cu putere în memorie şi astfel oamenii învaţă cu uşurinţă sau se obişnuiesc cu un asemenea comportament, cu experienţa erotică pe care o vor simţi tot mai necesară. Dr. Reed arată că procesul învăţării, ca bază a fenomenului de dependenţă, poate avea ca temei faptul că .neurotransrnirătcril stimulaţi de materialele pornografice activează căi neurale similare celor activate de heroină şi cocaină”. (Zilmann, Bryant, Huston 1998) Cu alte cuvinte sistemul nervos devine dependent (precum narcomanul de drog) de acea cantitate de endorfine ce este emisă în organism în urma vizionării materialelor erotice.

Vizionarea materialelor erotice subminează fidelitatea în căsnicie, dorinta întemeierii unei familii şi de a avea copii

Primele efecte ale vizionării pornografiei, asupra cărora s-au oprit cercetătorii de-a lungul vremii – violenta şi deviatiile sexuale grave -, deşi apar ca foarte puternice şi deosebit de grave, afectează un grup mai restrâns de indivizi, pe cei care ajung la un consum obsesiv de pornografie şi care trăiesc într-un mediu ce favorizează comportamentele amintite. Efectul de dependenţă constituie un stadiu intermediar. Aria de manifestare a acestuia este una semnificativă şi este considerat de către cercetători drept un efect puternic al vizionării materialelor erotice şi pornografice. În afara acestora, mai există o seamă de alte consecinţe ale vizionării materialelor cu conţinut erotic şi pornografic. Acestea, deşi par a fi cu mult mai slabe, mai puţin sesizabile pe termen scurt, marchează cu putere viaţa şi mentalitatea omului modern. Proporţional cu gradul de expunere la mesajele erotice ale mass-mediei, este afectată întreaga populaţie, generându-se, în timp, o nouă percepţie, o nouă atitudine privind sexualitatea şi viata de familie.

Nu trebuie să ajungi dependent de pornografie sau de un material cu conţinut sentimental-erotic, aşa cum sunt telenovelele, pentru ca mentalitatea sau percepţia privind sexualitatea să se modifice, ci este suficient ca de mic copil, de-a lungul anilor, să fi fost expus la astfel de mesaje. Pentru că este dificilă cercetarea modificărilor de mentalitate produse printr-un efect cumulativ pe o perioadă de câteva zeci de ani, cercetătorii au preferat să investigheze fenomenul prin expuneri scurte, dar intense, pe perioada câtorva săptămâni, la materiale care au un grad ridicat de erotism, ce merge până la pornografie. Iată care au fost, în lectura lui Kubey, concluziile unui astfel de experiment.

„Zillmann şi Bryant sunt interesati de gradul în care «pornografia intră în conflict cu valorile familiale” şi ne oferă din nou dovezi experimentale. În aceste studii, un grup experimental de adulţi este expus la materiale video pornografice pe o perioadă de câteva săptămâni (de obicei 6). La o săptămână după expunere, răspunsurile grupului la întrebările puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Studiile arată că expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuităţii atât la bărbati, cât şi la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea fată de partenerii de viată sexuală se diminuează mult fată de cazul adultilor din grupul martor (de control). Subiectii participanti raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai uşor o intimitate sexuală neexciusivă pentru ei înşişi, respectiv relaţii sexuale în afara vieţii conjugale.

În acelaşi studiu, la întrebarea: „Credeti că institutia căsătoriei este esentială pentru buna functionare a societătii?», 60% din persoanele din grupul de control au răspuns afirmativ, comparativ cu 38,8% în cazul persoanelor expuse la pornografie. Zillmann şi Bryant au arătat că expunerea la pornografie reduce dorinţa participantilor la studiu – bărbati sau femei, studenti şi nestudenti – de a avea copii. Zillmann apreciază că această constatare poate susţine ideea: consumul prelungit de pornografie face ca faptul de a avea copii şi a întemeia o familie să apară drept inconveniente care nu sunt necesare pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece pornografia înlesneşte accesul facil la satisfactii sexuale „superlative”, satisfactii care sunt disponibile fără investitii emotionale, fără îngrădire socială, fără obligatii economice, fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din această perspectivă, satisfacţia imediată pe care televiziunea comercială o oferă şi o promovează atât de frecvent poate fi, în însăşi esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate şi angajament atât de necesare funcţionării vieţii de familie.” (Kubey, 1996)

VIOLENTA

Care este contributia violentei TV la amplificarea violentei din lumea reală?

,Alături de mesajul erotic, violenta ocupă unul dintre primele locuri, ca pondere, pe canalele TV din întreaga lume. Deşi în ultimii 50 de ani fenomenul violenţei pe micul ecran a atras cele mai multe dezbateri publice, critici şi sanctiuni, televiziunea continuă să transmită din ce în ce mai multă violentă, iar telespectatorii din toată lumea, mai ales tinerii, ca hipnotizati, caută cu aviditate aceste programe.

Faptul că violenta din media constituie una dintre cele mai importante cauze ale violentei în lumea reală este dovedit în peste 1000 de studii şi articole. (Strasburger, 1995) Din majoritatea cercetărilor efectuate, rezultă că violenta de la televizor are următoarele efecte:

(1) Facilitează agresivitatea şi comportamentul antisocial;

(2) Dezvoltă insensibilitatea la violenţă sau la victimele violenţei;

(3) Intensifică percepţia telespectatorilor că trăiesc într-o lume periculoasă în care ei pot deveni victime (Comstock, 1991; Gerber, 1992). ( … ) În 22 de studii care au în vedere efectele pe termen scurt ale violenţei, se stabileşte că între 5% şi 15% din violenţa reală este cauzată de influenţa directă a televiziunii (Comstock, 1986; Comstock şi Strasburger, 1990)”. (Strasburger, 1995) Dar înşişi autorii acestei metaanalize subliniază că acest efect nu reprezintă influenta totală pe care televiziunea o are în producerea violentei. O imagine completă ne-o oferă studiile pe termen lung.

Cercetările întreprinse de Centerwall demonstrează că expunerea pe termen lung la televiziune este un factor care cauzează aproape jumătate din omucideri în SUA; astfel, circa 10 000 de omoruri ar putea fi prevenite anual dacă televiziunea ar transmite emisiuni cu mai putină violentă. Examinând rata omorurilor şi a furturilor făptuite de albi în America, Canada şi Africa de Sud, Centerwall a descoperit că, după aproximativ 15 ani de la introducerea televiziunii în America şi în Canada, se poate constata dublarea ratei omuciderilor şi a furturilor. În aceeaşi perioadă, în Africa de Sud, unde televizorul a fost introdus mult mai târziu (în anul 1973), în rândul populaţiei albe de aceeaşi condiţie socio-culturală şi economică, rata s-a menţinut aproape constantă. Fenomenul a fost constatat mai târziu şi în alte ţări din Occident. De ce 15 ani? Atât timp e nevoie să treacă pentru a se maturiza o generaţie, în cazul nostru cea crescută cu televizorul. Studiile lui Centerwall au mai găsit că:

a) rata omuciderilor a crescut mai întâi la oraş şi mai apoi în comunităţile rurale (televiziunea a fost introdusă pentru prima oară la oraş şi mai târziu s-a extins şi la sate);

b) rata omuciderilor a crescut întâi în rândul albilor (minorităţile nu-şi permiteau la început să-şi cumpere televizor);

c) rata criminalităţii a crescut mai întâi în acele regiuni unde televiziunea fusese introdusă cu mai mult timp în urmă.

Africa de Sud a fost folosită ca termen de comparaţie, deoarece se asemăna mult cu ţările occidentale, dar şi pentru că aici televizorul a fost introdus abia în anul 1973. Aşa cum se anticipa, în urma studiilor lui Centerwall, după aproximativ 15 ani de la aparitia televizorului, şi în Africa de Sud rata criminalitătii a început să urce în acelaşi ritm ca în Occident. Aceleaşi rezultate s-au constatat şi în cazul furtului. (Strasburger, 1995)

Efectele violenţei TV asupra copiilor şi adolescentilor „Vizionarea şi preferinta pentru televiziunea violentă sunt legate de atitudinile, valorile şi comportamentele agresive. Robinson şi Bachman (1972) au găsit o relatie între numărul orelor în care au fost urmărite programe TV cu conţinut violent şi declaraţiile făcute de adolescenţi privind propria implicare în comportamentul agresiv sau antisocial.

Sheehan (1983) a urmărit două grupuri de copii din Australia, din clasele 1 şi a III-a, pe o perioadă de 3 ani. El a ajuns la concluzia că pentru grupul de copii de vârste mai mari, acum în clasele a III-a şi a V-a, atât numărul scenelor de violentă privite, cât şi intensitatea cu care au fost urmărite erau strâns legate de nivelul comportamentului agresiv al copilului.

Din studiile experimentale realizate de Hapkiewitz şi Roden (1971) (Liebert, Bacon, 1972) Bandura (Bandura, Ross, 1963) reiese cu claritate că se poate produce un comportament agresiv tot mai pronuntat, ca urmare a unei expuneri fie prelungite, fie de scurtă durată la acte de violentă televizată. S-a constatat anterior fenomenul influenţei violenţei TV asupra comportamentului şi valorilor tinerilor pe o perioadă scurtă. Oseamă de cercetători însă, precum Centerwall, au studiat efectele acestei influenţe pe o perioadă de câteva zeci de ani, adică pe perioada maturizării unei generaţii.

Efectele neuropsihologice ale violentei TV

În cadrul unui important desfăşurat în USA, John P. Murray de la Kansas State University împreună cu colaboratorii săi de la alte nouă universităti americane, vizualizând prin metoda Rezonantei Magnetice Nucleare activitatea corticală pe parcursul vizionării TV, a constatat că, la persoanele care urmăreau materiale video cu conţinut violent, erau activare aceleaşi reţele neuronale ca la persoanele implicate în acte de violentă În lumea reală. Cu alte cuvinte, mintea umană nu diferentiază violenta fictională a micului ecran de violenta reală. (Murray, 2006)

Concluzia studiului a fost că orice act violent văzut pe micul ecran antrenează creierul să răspundă violent la stim ulii mediului, conditionând astfel un comportament impulsiv, o agresivitate reflexă, involuntară. Efectele, se arată în studiu, sunt cu atât mai grave cu cât violenţa TV activează atât zona corticală a memoriei de lungă durată, cât şi pe aceea implicată În stresul post traumatic. Astfel, imaginile violente de pe micul ecran se vor Înscrie În memoria individului, În acelaşi fel precum actele ce traumatizează cu putere psihicul uman.

Care este lectia pe care violenta TV o dă noilor generatii

 

Faptul că în 73% din toate scenele de violenţă TV făptaşul a rămas nepedepsit creşte şi posibilitatea ca telespectatorii, mai cu seamă cei care au crescut cu televizorul, să adopte comportamente violente în momentul în care întâmpină vreo problemă, când nu li se face pe plac sau nu obtin ceea ce vor. Ei au înteles, în timp, uitându-se la televizor, că personajele de pe micul ecran se impun prin violenţă şi dobândesc o anumită eficacitate în rezolvarea problemelor. Telespectatorii învată astfel că violenta poate fi folosită fără a fi pedepsiţi pentru aceasta, iar justificările sunt uşor de găsit când doreşti cu ardoare ceva sau când cineva îţi stă în calea satisfacerii interesului şi a plăcerii. Aceasta mai cu seamă pe fondul unei culturi a individualismului, în fond, a egoismului, unde graniţele dincolo de care interesul tău intră în conflict cu al altora, sunt relative.

Diminuarea conştiinţei că violenţa poate produce durere şi suferinţă altor oameni sau că violenţa este un fenomen însoţit întotdeauna de cele mai grave consecinte este accentuată de absenta de pe micul ecran a consecintelor negative pe termen lung ale violentei (acestea apar doar în 16% dintre materialele ce contin violentă).

Dacă pe termen scurt consecinţele violenţei nu sunt atât de mari, iar pe termen lung sunt nesemnificative, dacă, adesea, violenţa este încadrată într-un context comic şi impersonal, atunci treptat, din copilărie şi până la adolescenţă, telespectatorii se obişnuiesc atât de mult cu acest comportament, încât ajung să-I adopte cu uşurinţă în anumite conjuncturi.

Violenţa de pe micul ecran are un caracter impersonal. Victimele – cei răi – îşi merită pedeapsa, iar suferinţa sau durerea lor nu ne spune nimic. Cu alte cuvinte, oamenii sunt îndreptăţiţi să se comporte violent împotriva altora, atâta timp cât orizontul personal de conştiinţă al victimelor este estompat de vina care li se atribuie.

Bombardaţi cu această violenţă care depersonalizează, tinerii, în special, sau adulţii noilor generaţii nu mai percep cu atâta acuitate durerea altor oameni, aşa cum se întâmpla cu cei de acum câteva zeci de ani. Nu numai că experienta violentei TV nu le-a format o conştiinţă privind suferinţa produsă de violenţă, în general, ci chiar le-a desensibilizat şi acea intuiţie fundamentală inerentă oricărui om, acea conştiinţă care nu te Iasă să faci răul, pentru suferinţa pe care o poţi produce celuilalt.

Aceşti copii, tineri sau adulţi care se trezesc în zilele noastre că omoară, lovesc, rănesc cu sânge rece pe cineva sunt, într-un fel, infirmi sufleteşte. Ei nu au capacitatea de a intui şi de a anticipa durerea pe care aproapele lui o suferă în urma unei agresiuni. Această tratare a victimelor violenţei într-un context impersonal, ca şi cum aceştia şi-ar merita pedeapsa şi astfel ar fi justificată violenţa împotriva lor, slăbeşte capacitatea individului de compătimire şi, în consecinţă, dragostea faţă de ceilalţi oameni. Necompătimind, nu ai cum să simti durerea celorlalti ca pe propria durere şi astfel, încer-încet, se sădeşte în inima telespectatorilor o anumită insensibilitate sau chiar nesimtire sufletească fată de soarta sau suferinta semenilor. Televiziunea devine, prin urmare, o şcoală a individualismului, a egoismului şi a agresivităţii în care celălalt nu este privit ca un posibil prieten, ci ca un potenţial duşman.

Care sunt, prin urmare, efectele acestui bombardament cu mesaje violente, ale acestei violenţe care, prin vizionare, devine experienta cotidiană a omului modern?

(1) Oamenii ajung să supraestimeze prezenţa violenţei în lumea reală. Sporeşte sentimentul fricii, al insecurităţii în faţa pericolului văzut ca iminent,

(2) Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potenţiale, oamenii nu numai că devin mai stresati, mai irascibili, dar se şi, pregătesc să răspundă cu violenţă, în legitimă apărare, la un eventual atac. Prin aceasta, comportamentul violent se insinuează în imaginaţia individului care se îndreptăţeşte să-l folosească pentru a preîntâmpina riscul.

(3) Indivizii percep această violenţă ca pe o componentă legitimă şi implicită a instituţiilor sociale. Lumea în care trăim este una violentă. Violenta devine deci mijloc şi necesitate.

(4) Apare o desensibilizare a oamenilor în faţa violentei, durerii şi suferinţei; violenta devine, tot mai mult, un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor şi impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit.

Copiii, tinerii şi televizorul, în contextul culturii nihiliste

Cele mai multe studii referitoare la efectele vizionării TV îi au în vedere pe copii şi pe tineri, pentru că la aceste vârste experienţa poate fi definitorie pentru dezvoltarea minţii, atât din punct de vedere neurologic, cât şi psihologic. Este perioada când se configurează reţelele neuronale, se dezvoltă echipamentul cortical necesar în viată şi se formează deprinderile şi comportamentele.

Ce se întâmplă cu mintea copiilor pentru care televiziunea a fost baby sitter, părinte şi educator am arătat în mai multe din capitolele acestei cărţi. În cele ce urmează, vom încerca să rezumăm aceste efecte, conturând într-o imagine unitară portretul tânărului care şi-a petrecut o mare parte din copilărie şi adolescenţă în faţa ecranului.

„În primul rând, vizionarea inhibă dezvoltarea strategiilor de operare ale emisferei stângi, lucru care aduce grave prejudicii abilitătii de a folosi şi stăpâni limba, gândirea logică şi analitică. Problemele de limbă pot fi sesizate la aceşti tineri în incapacitatea exprimării cu claritate a ideilor, în folosirea defectuoasă a gramaticii, în prezenta din abundentă a stereotipiilor verbale, a expresiilor de jargon şi a exagerărilor. Toate vădesc sărăcia limbajului, a gândirii şi a orizontului de preocupări intelectuale. Nedezvoltarca retelelor emisferei stângi pune în criză rationamentullogico-matematic, creează dificultăti în abordarea discipline ca fizica, matematica, chimia, a metodei şi a rationamentului ştiinţific, Capacitatea de a citi şi a scrie, memoria de scurtă durată, procesul de învăţare sunt defavorizate, de asemenea; prin vizionarea TV.

Învătarea şi procesele mentale superioare în general sunt influenţate semnificativ de televizor, prin vătămarea pe care comunicarea audio-video o produce cortexului prefrontal. Această afectiune a ariilor prefrontale se răsfrânge cu putere în comportament, în gândire şi în întregul mod de viaţă al tinerilor care au acumulat prea multe ore de vizionare de-a lungul copilăriei. Tinerii aceştia sunt incapabili să se concentreze cu atenţie pe o perioadă mai lungă şi să se motiveze în urmărirea unei actiuni până la finalizarea ei. Nu pot să-şi planifice şi să-şi organizeze programul şi viaţa, sunt delăsători şi neglijenţi, irascibili şi hiperactivi, nu-şi pot controla emotiile şi pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau pulsiuni sexuale. Prin inhibarea comunicării intraşi interemisferice, vizionarea TV pasivizează procesele intelectuale, reacţiile şi comportamentul indivizilor, pune în pericol dezvoltarea inteligentei.

În prezentarea de până acum am luat în discuţie doar problemele pe care le creează expunerea îndelungată la mediul audio-video, fără a tine cont de natura programelor TV. Continutul mediului televizual nu numai că agravează simptomatologia descrisă anterior, dar şi adaugă noi trăsături la întregirea portretului omului mediatic. Dinamismul excesiv, dictatul actiunii, accentul pus numai pe ceea ce are vizibilitate şi creează senzatie contribuie la formarea unui individ puţin reflexiv, nerăbdător în tot ceea ce face şi agitat, cu toate cŞi în realitate este extrem de pasiv. Obişnuiţi cu lucrurile nerationale şi cu emoţiile puternice, aceşti copii învăţaţi să stea în faţa televizorului se angajează cu greu într-o activitate, în tot ceea ce presupune efort, se plictisesc repede şi renunţă uşor la ce au de făcut.

Când nu sunt’ telespectatori, devin ei înşişi actori, începând să interpreteze rolurile învăţate de la televizor. De fapt, în societatea televizualului, autorii postmoderni găsesc că ideea de spectacol a pătruns profund în viaţa tinerilor care ajung să-şi construiască identitatea prin însuşirea unuia dintre rolurile puse în circulaţie în lumea TV, prin imitarea uneia dintre vedetele sau vip-urile acestei pseudo-realităţi. Lumea devine o scenă, pe care fiecare îşi asumă un rol şi încearcă să-şi promoveze sau să-şi vândă cât mai bine imaginea.

NIHILISMUL ESTE SPIRITUL ÎN CARE, PRIN TELEVIzlOR, SE EDIFICĂ SINELE ŞI IDENTITATEA”OMULUI NOU”

Nihilismul, trăsătura caracteristică a programelor TV şi, de altfel, a culturii moderne, este spiritul în care se edifică sinele şi iden. titatea „omului nou”. Unul dintre principalii viruşi de care se contaminează mintea micilor telespectatori este relativizarea adevărului. O boală ciudată, de neînteles pentru cei din vechile generatii, este manifestarea la tinerii de astăzi a indiferentei faţă de credinţă, faţă de orice ideal, faţă de adevăr în general. Lecţia pe care o primesc copiii de la televizor poate fi sintetizată în sentinta prin care Nietzsche surprinde esenţa nihilismului: „Nu mai există adevăr ab- solut, nu mai este stare absolută a lucrurilor”. (Culianu, 1990)

Îi vedem pe tinerii de astăzi că nu se mai interesează de nimic; nu mai au putere să lupte pentru un ideal sau o credinţă, deoarece nu-i mai motivează decât interesul material şi plăcerea. De fapt, aceştia sunt şi vectorii care trebuie (în versiunea consumatorismului) să-I mobilizeze pe omul societăţii de consum. Prin televiziune şi, în special, prin publicitate; copiilor le sunt condiţionate dorinţele şi nevoile, obiceiul de a cumpăra sau conştiinţa de a fi prin a avea. Vizionarea TV îi introduce pe copii în atmosfera mercificării, a transformării tuturor valorilor şi idealurilor în marfă. Pe toate se pune un preţ, toate sunt echivalate în bani. Banul este personajul principal pe micul ecran, criteriu al puterii şi eficienţei, mijloc al dobândirii plăcerii şi confortului.

O altă consecinţă a expunerii la mesajele programelor de televiziune este formarea unei atitudini nihiliste, răzvrătite. Spiritul negaţiei sau al revoltei se insinuează şi ajunge să pună stăpânire pe conştiinţa telespectatorilor. El te învaţă să te opui, să refuzi tot ce este dat ca atare prin revelaţie, prin credinţă şi tradiţie sau tot ce este primit printr-o relaţie personală. Televiziunea îi îndeamnă pe copii să Se opună autorităţii părinţilor, Bisericii, celor mai vârstnici în general, să.manifeste reticenţă sau să conteste credinţa, obiceiurile şi valorile tradiţionale.

Totodată, ideologia mediatică îl învaţă pe copil sau pe tânăr să se încreadă în el însuşi, în părerile, în senzaţiile şi dorinţele lui individualiste şi egoiste, care sunt, în principal, modelate prin vizionarea TV. Se subînţelege, desigur, că numai instanţa care se exprimă prin televizor este autorizată, prin persuasiune a mesajelor TV, să primească încrederea noastră deplină, căci aceasta exprimă glasul celor care-l „iubesc” pe om, îi „apără” drepturile şi libertăţile de toti cei care ar atenta la acestea (părinti, bunici, preoti sau prrete~i). În realitate, copilul sau tânărul este învăţat să sp~nă „nu” la tot ce poate însemna un sprijin sau un reper real în viaţa sa şi să se încreadă în aceia care au interes să-i manipuleze gândurile, să-i exploateze potenţialul de consumator. Criteriile principale pe care este îndemnat omul modern să-şi întemeieze punctul de vedere sunt obiectivitatea „ştiinţifică” şi opinia publică.

Realismul nihilist, exprimat implicit şi explicit în programele de televiziune, adaugă şi alte câteva trăsături orizontului de valori şi de gândire al omului crescut la şcoala televiziunii. El este cel care defineşte acea mentalitate scientistă sau pozitivistă, în care omul îşi fundamentează sistemul de valori, convingerile sau, în ultimă instantă, credinta, pe obiectivitatea demersului. „ştiintific”. Să nu ne imaginăm că prin aceasta se va edifica personalitatea unui posibil om de ştiinţă. Aceasta- se putea întâmpla în secolul trecut, când tineriinu-şi slăbeau, prin vizionarea TV, puterile cognitive sau motivaţia de a cunoaşte. Aşadar, să nu ne închipuim că un astfel de om va fi capabil să-şi construiască raţionamentul sau valorile pe un demers logic sau rational.

Ceea ce realismul nihilist modelează este personalitatea unui individ care-şi întemeiază suficienta de sine pe o cultură pseudoştiinţifică, pe pseudoargumentele culturii de popularizare. El dispreţuieşte tot ceea ce este legat de revelatie, de credintă, de tradiţiile şi experienţa înaintaşilor, şi chiar de adevărata ştiinţă. Acest om, foarte probabil, va crede că se trage din maimuţă, căci această ideologie (darwinismul) este bine reprezentată pe micul ecran, chiar dacă ştiinţific această ipoteză a fost respinsă definitiv. Un astfel de om, hrănindu-şi orgoliul cu o mulţime de curiozităţi şi nimicuri mediatice, găseşte un răspuns „ştiintific” la toate, deşi în realitate nu şi-a dezvoltat capacitatea de a urmări sau construi un rationament logic

Reticent la tot ce este moştenit de la înaintaşi, la tot ce este dat prin credintă sau prin experientă, omul destinat de familie şi de societate să fie telespectator este foarte încrezător în tot ce poartă ambalajul de ştiinţific, în ceea ce este complicat şi savant, deşi mai târziu se dovedeşte stupid şi nociv. În ciuda tuturor deziluziilor, a problemelor şi chiar a bolilor pe care i le va produce aplicarea „teoriilor ştiinţifice” în propria viaţă, telespectatorul nu va deznădăjdui, continuând să creadă în glasul „ştiintei”. Aceasta este de fapt credfhţa pe care i-a format-o televiziunea sau ideologia nihilistă. Acest om este un cetăţean sau un consumator ideal, deoarece este foarte uşor de manipulat prin aplicarea etichetei de „ştiinţific” sau „obiectiv” pe orice măsură sau ideologie popularizată de cei care construiesc astăzi mentalităţile.

Vitalismul este curentul nihilist cel mai bine reprezentat atât în mass-media, cât şi în identitatea tânărului de astăzi. Mesajul erotic, mesajul violentei şi’ al magicului sunt dimensiunile principale ale acestui curent atât de bine adaptat mediului televizual, De-a lungul miilor de ore de vizionare, televiziunea dezvoltă tinerilor o sensibilitate sexuală anormală, un comportament şi un orizont erotic bolnav. o vestimentatie care atrage atentia asupra trupului şi a formelor sale, mişcări sau gesturi lascive, priviri aprinse de dorinţă care promit cu subînţeles plăcerea sunt doar câteva dintre elementele erotice ale mediului TV, în coordonatele căruia publicitatea imprimă amprenta eroticului asupra întregii lumi, a obiectelor de consum, a situaţiilor, a evenimentelor sau a oamenilor care apar pe micul ecran. De la divertisment până la programele de ştiri, eroticul este prezent şi chiar dominant.

În spiritul acestei atrnosfere, televiziunea educă o percepţie erotică şi simtuală care îl învată pe om încă din primii ani ai vietii să asocieze la’ nivel perceptiv l~crurile sau oamenii întâlniţi de satisfacerea unei plăceri sau a unui interes, să atingă, să apuce şi să posede cu neînfrânare. Televiziunea ne obişnuieşte de mici să căutăm cu dorinţă, necuviinţă şi neruşinare la feţele şi la trupurile oamenilor. În contextul Iectiei care ni se ţine în majoritatea emisiunilor TV, viaţa sexuală ajunge principala preocupare a oamenilor, mijloc al dobândirii plăcerii şi scop în sine, virginitatea este demodată şi ruşinoasă, fidelitatea devine de circumstanţă, perversiunile, desfrânarea în general, adulterul şi divorţul- scuzabile şi chiar recomandabile. Nu sunt deloc nesemnificative transformările în structura şi functionarea cortexului produse de educatia sexuală pe care televiziunea, ca amplificator al tendintelor mediului cultural contemporan, o, face copiilor şi tinerilor. Mai mult decât în cazul altor comportamente, deviaţiile produse în comportamentul sexual se răsfrâng cu putere în funcţionarea ariilor prefrontale. Transformarea sexului în centru obsesiv al preocupărilor individului, cultivarea emotiilor intense sunt factori care subminează o atitudine reflexivă privi~d existenta şi posibilitatea copilului sau tânărului de a-şi lărgiorizontul experientei.

O asemenea preocupare maladivă în ceea ce priveşte erosul micşorează capacitatea de concentrare şi motivaţia implicării în alte activităţi, îl pasivizează pe individ şi, de asemenea, îi slăbeşte controlul comportamentului şi al emoţiilor prin dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizează dobândirea plăcerii. Prin toate acestea, este afectată funcţionarea şi, practic, dezvoltarea normală a ariilor prefrontale. Legătura care există între o funcţionare corectă a cortexului prefrontal şi comportamentul sexual se vede şi din faptul că vătămarea celui dintâi are ca urmare exacerbarea pulsiunii sexuale.

Potrivit studiilor mai recente, un alt efect al vizionării materialelor erotice este aparitia fenomenului de dependentă. S-a dovedit că materialele erotice, ca şi comportamentul erotic obsesiv, creează dependenţă, şi anume cer un consum sporit, iar în lipsă provoacă irascibilitate, angoasă sau o stare de nervozitate excesivă. Se pare că plăcerea produsă de vizionarea materialelor erotice se reflectă la nivel cortical în emisia de endorfină – un hormon cu structură opioidă – care acţionează asupra centrilor plăcerii şi care, produsă în cantitate mare şi regulat, poate crea dependenţă de comportamentul care îl produce.

Ultimul aspect privind transformările fiziologice generate de cultura eroticului mediatizată prin televizor este cel legat de activitatea hormonală. Cultivarea dorinţei sexuale, a unei imaginatii marcate de fantasmele erosului poate juca un rol important în secretia hormonilor sexuali care, la rândullor, pot accelera maturizarea unei sensibilităţi şi a unui comportament sexual nepotrivit vârstei. Dependenţi de materialele erotice vizionate la televizor, de un comportament sexual pătimaş, aceşti tineri care încep să fie preocupaţi de problema sexuală din primii ani de şcoală şi care ajung să întreţină relaţii sexuale încă înaintea terminării gimnaziului ajung foarte repede la epuizare sufletească şi trupească, la frustrări şi perversiuni, căci fantasmele erosului le agită încontinuu imaginaţia, în timp ce fericirea promisă se arată a fi una iluzorie.

Mintea copiilor şi a omului contemporan în general a ajuns nu numai extrem de sensibilă, ci chiar foarte dependentă de o astfel de experienţă.

Cu toate că nu-şi dau seama, atracţia pe care o simt oamenii astăzi fată de stările alterate de conştiintă produse de băutură, drog, practici orientale, medicamente euforizante gen Prozac, faţă de superstitii, zodiac, vrăjitorie, spiritism, credintă în paranormal, în extratereştri etc. nu constituie decât nevoia de a suplini lipsa unei existente religioase autentice de care cultura nihilismului i-a îndepărtat prin toate aceste practici, credinte sau experiente magice, aflate în spiritul şi prelungirea experienţei vizionării TV.

 

UN POSIBIL PORTRET AL COPILULUI TELEVIZORULUI

Au fost prezentate în acest capitol câteva dintre efectele pe care vizionarea TV le are în dezvoltarea şi funcţionarea cortexului, precum şi în definirea comportamentului, a caracterului şi personalitătii indivizilor. Mai multi factori sunt însă responsabili de manifestarea în viaţa copiilor noştri a uneia sau a mai multora dintre problemele sau trăsăturile enumerate anterior. Timpul alocat zilnic vizionării TV (aici intră şi jocurile pe calculator, internet), genul de programe vizionate, sensibilitatea psihică sau nervoasă a copilului, educatia şi atentia pe care i-o acordă părintii, mediul în care creşte, activitătile, prietenii, contactul cu natura sau exercitiile fizice, toate acestea contribuie esenţial la agravarea sau atenuarea simptomatologiei prezentate anterior.

În conditiile în care, din primii ani de viată, copilul este lăsat zilnic un număr semnificativ de ore în faţa televizorului sau a calculatorului (4-5 ore), când o mare parte a factorilor agravanti sunt prezenţi, lipsind în schimb cei care ar putea să amelioreze efectele televiziunii, atunci trăsăturile prezentate mai înainte vor marca în mod foarte probabil identitatea şi mintea copilului. Având în vedere studiile prezentate pe parcursul acestei cărti, devine posibilă schitarea portretului în care se încadrează copiii sau tinerii pentru care televizionarea şi cultura nihilistă au jucat rolul cel mai important în educaţie. Iată cum ar arăta individul pe care televiziunea îl pregăteşte pentru lumea de mâine:

Egoist şi individualist, ghidat numai de propriile interese şi plăceri, tânărul crescut în faţa micului ecran este incapabil să se descurce singur în viată. Tiranic cu propriii părinti, îndrăznet până la obrăznicie cu cei mai mari decât el, ca şi cum i s-ar cuveni totul, îşi arogă toate drepturile şi libertăţile, fără a considera că are vreo datorie sau responsabilitate. De fapt, cercetările’ arată că, neexersându-şi acest comportament – asumarea unor responsabilităţi -, nu şi-a dezvoltat ariile corticale care procesează această abilitate. Astfel că şi atunci când în viaţă va vrea cu tot dinadinsul să-şi asume o anumită responsabilitate, din punct de vedere mental, va întâmpina mari dificultăţi.

Acest tânăr care lasă impresia că ştie totul, că are răspuns la toate, maschează de fapt în spatele pseudoculturii afişate cu suficientă, o incultură crasă. Crescut într-o cameră de bloc, cunoscând lumea prin sticla micului ecran, nu are cunoştinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice cele mai obişnuite. Nu se pricepe la nici un meşteşug şi nu ştie să se descurce într-o situaţie oarecare. Tânărul care şi-a format prin televizor o percepţie falsă despre lume şi despre sine este, practic, lipsit de orizontul de întelegere şi cunoştinte pe care oricare copil de la ţară sau din trecut îl avea în mod normal.

Cu toate că face pe „durul”, arătându-se sigur pe sine, precum i-a văzut pe cei de la televizor, acest copil, datorită nedezvoltării normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil să-şi controleze comportamentul şi să-şi înfrâneze dorinţele. Învăţat să facă numai ce vrea, să nu asculte de nimeni, mai cu seamă de părinţi sau profesori, tânărul plămădit de televiziune în duhul culturii nihiliste se supune însă cu docilitate comandamentelor impuse de modă, este deschis superstiţiilor, reclamelor publicitare şi urmează cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.

Acest tânăr, gata oricând să se distreze, să cheltuiască banii pe diferite lucruri, este incapabil să-şi asume o activitate ce presupune un anumit efort, să se concentreze cu atenţie asupra unei lucrări oarecare. Pasiv, delăsător şi neglijent, îi este greu să se obişnuiască cu munca şi să facă un lucru de care să fie multumit şi el, şi ceilalti.

Deşi caută permanent colectivitatea, vorbeşte despre prieteni şi prietenie, tânărului obişnuit cu comportamentul pasiv şi comod al telespectatorului, egoist şi individualist, îi este greu să dezvolte o profundă comunicare interpersonală, o prietenie de durată care să presupună fidelitate şi seriozitate.

În privinta relatiei de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rău. Cu toate că-şi cheltuieşte o mare parte a tinereţii cu această problemă, nu ştie mai nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea. Nu ştie practic să iubească pentru că nu a învăţat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-I compătimească pe celălalt, să-i asume neputinţele şi să-I sprijine. Crezând că dragostea se reduce la povestea sentimentală încheiată cu o relaţie sexuală, la distracţie şi plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt şi de propria persoană. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tânărului culturii mediatice: discrepanţa uriaşă dintre pretenţiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învăţat să şi le revendice şi capacitătile mentale, disponibilitătile ernotionale, afective şi abilităţile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat.

Acest handicap îl resimte în tot ceea ce face. Astfel, chiar dacă pe ceilalti reuşeşte să-i păcălească într-o anumită măsură, deşi chiar pe el însuşi se minte încontinuu, folosindu-se de mijloacele euforizante, amnezice şi anestezice puse la dispoziţie de cultura divertismentului, în adâncul sufletului se simte complexat de slăbiciunile pe care le are, nemulţumit şi frustrat de propriile neputinţe. Acest tânăr, care aparţine prin creştere mai mult televiziunii, culturii mediatice sau nihiliste decât părinţilor şi lumii reale, nu a apucat să-şi formeze şi să-şi dezvolte forul de conştiinţă. Raportul său cu lumea reală este redus, orizontul de înţelegere – foarte îngust. Nu este capabil să se descurce în viaţă, să-şi evalueze acţiunile, să-şi planifice viitorul. Trăieşte doar clipa de faţă prin senzaţiile pe care aceasta i le furnizează, incapabil să se detaşeze reflexiv pentru a-şi da seama ce se întâmplă cu el. Gândurile, sentimentele, emotiile şi actiunile îi sunt dictate şi dirijate de altcineva. Este, aşadar, un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai puţin conştient, poate să facă rău celorlalţi, el însuşi suferind pentru infirmitătile pe care le are, pentru faptul că nu se poate realiza în mod desăvârşit ca om.

Ce putem face?

ELIMINAREA FACTORILOR DE RISC

Factori de risc privind agravarea tulburărilor produse de vizionarea TV:

• jocurile pe calculator, ascultarea excesivă a muzicii la căşti, mai cu seamă a genurilor violente.

• Stresul, lipsa liniştii atât de necesare dezvoltării limbajului intern şi a reflexivitătii.

• Lipsa dialogului cu părinţii şi a afectivităţii acestora.·

• Un model negativ oferit de părinţi.

• Deprivarea senzorială oferită de camera de bloc.

• Mesajul violentei, al erotismului şi comportamentul răzvrătit sunt extrem de nocive.

• Certurile din familie, lipsa unor norme în viaţa acesteia; divorţul părinţilor.

CÂTEVA OBSERVATII PRIVIND DIMINUAREA SAU ELIMINAREA EFECTELOR NOCIVE ALE TELEVIZORULUI

Principii generale

Confom studiilor întreprinse, mijloacele cele mai eficiente pentru vindecarea problemelor de învăţare şi a deficienţelor de atenţie cu hiperactivitate – (sindroamele LD şi ADHD) sunt cultivarea tocmai a acelor comportamente care sunt afectate.

Asumarea responsabilităţii, munca în general, un program sănătos şi stabil de viaţă, controlul comportamentelor şi al emoţiilor, deprinderea de a asculta de o anumită autoritate, de a respecta anumite norme şivalori sunt esenţiale.

Activităţile practice, mai cu seamă cele desfăşurate în natură, efortul fizic şi liniştea sunt, de asemenea, necesare.

Mediul

O anumită armonie şi înţelegere între părinti, un cadru familial liniştit, caracterizat de o viaţă interioară bogată şi intensă – comunicarea între membrii familiei, desfăşurarea în comun a unor activităti casnice etc. -, un mediu ordonat şi organizat ajută extrem de mult la recuperarea deficienţelor ADHD (Barkley, 1986).

Rolul părintilor

Părinţii joacă un rol deosebit de important, alături de toţi cei pe care copilul îi are drept model, deoarece el îşi va însuşi, chiar dacă în prima fază inconştient, modul în care aceştia se relationează la lume.

„Atunci când adultii le arată copiilor, observă J. Healy, propunându-se pe ei înşişi ca model, cum să gândească înainte de a acţiona, cum să amâne răsplata până la ducerea la bun sfârşit a lucrării începute, cum să folosească limbajul ca pe un mijloc ideal în procesul de gândire şi planificare, oferă cadrul fundamental de exersare a functiilor creierului executiv (cortexul prefrontal)” (Healy, 1990).

Stimularea gândirii

Gândirea, alături de controlul conştient al actelor psihice şi al comportamentului, după neuropsihologi, joacă un rol fundamental în structurare a normală a cortexului prefrontal.

Este .important să-i învăţăm pe copii „cum să pună întrebările corect, cum să vorbească problematizând, să planifice dinainte, şi la modul general, cum să folosească, să interpună limba (şi gândirea asociată) între impulsurile pe care le au şi comportament (în fond, cum să-şi controleze raţional impulsivitatea)”. A gândi, a conştientiza ce se întâmplă în jur, a lupta pentru dezvoltarea forului interior sunt trăsăturile fundamentale ale experienţei şi fiinţei umane, ce sunt esenţiale pentru dezvoltarea creierului.

Pentru omul societăţii urbanizate, lectura poate constitui o însemnată sursă de experienţă, un important mijloc pentru lărgirea ariilor neuronale (brain lateralization). Trebuie însă păzită mintea de acele lecturi sau experienţe care stimulează reveriile, evaziunile în imaginar, căci acestea îl pot readuce pe individ pe drumul disolutiei mentale.

Copiii trebuie învăţaţi să integreze orice iniţiativă, actiune şi comportament într-un context reflexiv; să ştie de ce vor să facă un lucru anume, ce efecte poate să aibă, cum ar trebui să procedeze, să-şi planifice activitatea, dacă este bine să acţioneze, în ce fel şi nu altfel ş.a.m.d.

Activităti necesare pentru educarea atentiei

Pentru a li se educa atenţia, copiii trebuie atraşi în diferite activităţi – ajutor în bucătărie, în grădină, în atelier etc. (Healy, 1990) Este necesar să-i învăţăm pe copiii noştri să se implice de mici, în mod responsabil, în treburile casei. Aceasta nu neapărat pentru că ne-ar fi atât de necesar ajutorul lor, ci pentru că numai aşa vor învăţa ei să muncească, să se descurce singuri, să lupte pentru atingerea unui scop viitor, în felul acesta îşi vor construi reţelele neuronale ce răspund de aceste procese. Ei trebuie susţinuţi sau chiar constrânşi într-o formă anume să urmărească lucrarea începută până la finalizarea ei.

Controlul comportamentului

Cercetările întreprinse arată că terapia cea mai bună este de a învăţa pe copii de mici să-şi controleze comportamentul, să rabde, să-şi înfrâneze dorintele şi impulsurile, să nu fie lăsati să facă doar ceea ce vor ei (Wells, 1987).

Controlul comportamentului nu se poate realiza decât corelându-I cu controlul emoţiilor şi al dorinţelor. Trebuie să le formăm copiilor deprinderea de a-şi înfrâna impulsurile sau manifestările care pot să le facă rău lor sau celorlalti, să devină astfel stăpâni, pe propriile reacţii, sentimente şi comportamente.

În general, activităţile şi viaţa simplă pe care le propunea societatea şi educatia traditională sunt ideale pentru recuperarea deficienţelor datorate experienţei nihilismului, fie că este vorba de vizionarea TV, fie de folosirea mijloacelor evazioniste. Ceea ce trebuie să caracterizeze însă educaţia de astăzi sau această terapie comportamentală este conştientizarea procesului, asumarea cu seriozitate a acestui mod de viată şi o luptă permanentă cu inertia, cu toate mijloacele disolutive ale culturii de consum care ne invadează viaţa, Într-o societate tradiţională, lucrurile evoluau aproape de la sine într-o direcţie pozitivă, căci lumea era întemeiată pe baza unei morale sănătoase. În zilele noastre însă, aproape întregul mod de viaţă promovat prin cultura oficială se opune dezvoltării normale a minţii umane, astfel că este absolut obligatoriu să fie conştientizat şi contracarat în mod lucid atacul la care suntem expuşi prin viata în lumea contemporană,

Desigur, procesul normalizării nu va fi nici scurt şi nici uşor, deoarece, după cum observă neuropsihologii, „structurare a inhibă restructurarea corticală”, iar o minte intoxicată de-a lungul anilor cu fantasmele culturii de consum, cu minciuna şi înşelătoria ideologieinihiliste nu se poate dezintoxica fără durere şi luptă.

La început, trebuie plecat de la puţin, pentru ca mai apoi să se avanseze progresiv, deoarece, treptat, mintea şi trupul, punându-şi în lucrare potentialitătile naturale, vor dobândi tot mai multă putere. Voinţa se hrăneşte cu voinţă, motivaţia cu motivaţie, răbdarea cu răbdare etc. Toate abilităţile mentale şi procesele psihice sau fiziologice se întăresc numai dacă sunt cultivate permanent, dacă cerem progresiv tot mai mult. De aceea trebuie să renuntăm cât se poate de mult la comodităţile, la protezele inutile pe care ni le oferă în prezent societatea de consum. Fiecare proteză poate constitui cauza dobândirii unei infirmităţi şi a amputării uneia dintre puterile naturale ale minţii şi ale trupului uman.

Prin urmare, pentru tinerii sau adultii care conştientizează că au fost victimele culturii audio-video, ale nihilismului în esenţă, şansa vindecării şi dezvoltării acelor abilităţi de care această cultură i-a văduvit este ca ei să pornească un război cu vechile deprinderi pentru a elimina mărturiile şi obiceiurile nihiliste din propria viaţă, înlocuindu-le cu ceea ce a fost validat de creştinism şi de experienţa societătii traditionale.

Concluzii

Televizionarea este o activitate cu totul improprie funcţionării şi dezvoltării creierului. Se pare că mintea umană se adaptează doar parţial acestui tip de comunicare, şi aceasta cu riscuri mari pentru sănătatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care să facă posibilă percepţia şi prelucrarea suficient de rapidă a imaginilor în mişcare precum o face, de exemplu, computerul, o maşină perfect adaptată acestei functii. Fiindu-i depăşite capacitătile, cortexul renuntă partial sau total la anumite functii şi procese care-i caracterizează în mod obişnuit activitatea. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul vizionării TV, activitatea emisferei stângi se diminuează extrem de mult, comunicarea interemisferică slăbeşte semnificativ, iar procesele mentale superioare sunt inhibate cu putere, creierul trecând într-un ritm predominant alfa – activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semiadormire de tip hipnotic.

Când vizionarea intensivă se desfăşoară de la vârste fragede, (2-5 ani şi mai târziu 5-14 ani) perioade în care, creierul copilului se dezvoltă şi se structurează, această activitate poate cauza o anumită atrofiere corticală, o dezvoltare insuficientă a unor arii neuronale şi aceasta atât prin privarea de stimulii necesari vârstei, cât şi prin presiunea inhibantă pe care vizionarea o exercită, spre exemplu, asupra functionării emisferei stângi. Copiii, tinerii şi adultii la care s-a manifestat acest fenomen riscă să nu-şi mai poată dezvolta vreodată creierul corespunzător (poate doar în cazuri speciale şi cu eforturi extrem de mari), adică vor fi lipsiţi de anumite abilităţi mentale, de care un creier sănătos dispune în mod normal.

Dacă vizionarea începe la o vârstă la care reţelele neuronale sunt deja configurate, atunci vizionarea exagerată va crea în primul rând probleme de natură funcţională, probleme care vizează aceleaşi abilităţi ca şi în cazul anterior, dar care pot fi remediate prin revenirea la o viaţă normală, prin micşorarea timpului vizionării sau renunţarea la ea.

Cu toate acestea, atrofia corticală; conform unor cercetări recente, se manifestă şi în cazul adulţilor, mai cu seamă dacă intervine şi stresul ca factor de risc. Alterarea functiilor cerebrale prin vizionarea zilnică pe o perioadă lungă de timp, duce inevitabil la o degradare a reţelelor neuronale care ar trebui să le proceseze. Cea mai mare parte a materialelor incluse în această broşură îi vizează pe copii, nu numai pentru că efectele televizorului şi ale calculatorului se manifestă cel mai puternic pe perioada vârstei preşcolare şi şcolare, ci, în primul rând, din cauza faptului că ei nu au discernământul necesar pentru a se păzi singuri. Copiii devin cu uşurintă victimele fortei hipnotice pe care o exercită televiziunea. Ca părinţi şi bunici, trebuie să înţelegem că exemplul personal este cel mai important în educaţia celor mici. Dacă noi vom petrece cea mai mare parte a timpului nostru liber în fata televizorului, va fi greu să-i împiedicăm pe copii să facă acelaşi lucru. Mai curând ar trebui să ne facem timp pentru a-I dedica lor, căci numai aşa le vom putea asigura o dezvoltare mentală normală. Altfel, indiferent câte lucruri sau posibilităţi materiale ar avea, vor ajunge să cerceteze tot mai des psihologul sau psihiatrul, vor recurge la o terapie medicamentoasă, iar, în final, vom fi nevoiţi să acceptăm că iubitul nostru copil este marcat de o seamă de inabilităţi mentale, de tulburări psihice sau neurologice şi că este incapabil să se descurce singur în viaţă.

Experienţa unor ţări avansate din punctul de vedere al tehnologiei video, precum SUA, ne poate fi foarte utilă pentru înţelegerea efectelor negative ale televizionării. Nu este întâmplător faptul că majoritatea studiilor dedicate televiziunii şi calculatorului au fost realizate în America, o ţară a cărei populaţie se află de câteva generatii în contact cu tehnologia video şi cultura TV. Avantajul nostru în’ acest context este acela că, informându-ne, putem beneficia de rezultatele unor cercetări desfăşurate pe o perioadă de câteva decenii, putem lua aminte la experienţa lor negativă, şi aceasta până nu este prea târziu. Deja la orele de şcoală, la nivelul cabinetelor de psihologie sau a clinicilor de psihiatrie din România, se văd. consecintele formării copiilor noştri sau, mai degrabă a deformarn mintii acestora în fata televizorului.

Broşura de fată nu oferă decât schematic câteva repere pentru întelegerea efectelor televiziunii. Pentru aceia care doresc să înţele~gă mai deplin mecanismele prin care televiziunea vatămă. mintea omului modern, ca şi pentru aprofundarea mijloacelor unei terapn comportamentale adecvate recomandăm lectura volumelor: E!ectele televiziunii asupra mintii umane, Revrăjirea lumii – autor Virgiliu Gheorghe, Homo videns sau Imbecilizarea prin televizor, autor Giovani Sartori şi în limba engleză bibliografia citată.

Anexa 1. Calculatorul, jocurile video şi internetul

Dintru început trebuie făcută observaţia că cea mai mare parte a afirmaţiilor privind efectele televiziunii asupra minţii umane sunt valabile şi în cazul calculatorului. Şi imaginea de pe ecranul monitorului, printr-o acţiune de natură hipnotică, împinge creierul Într-o stare electrică de tip alfa, subminând, concomitent, ritmul cerebral bera ce caracterizează procesele gândirii logice şi analitice sau, în general, gândirea activă. Din această cauză, în momentul în care utilizăm calculatorul pentru un proces ce solicită gândirea, creierul trebuie să facă un efort mult mai mare decât în mod obişnuit pentru a putea birui inerţia hipnotică în care îl introduc imaginile de pe ecran. Pe de o parte vizionarea generează unde alfa şi pe de altă parte gândirea activă solicită unde beta. Aceasta face ca, atunci când ne aflăm cu ochii lipiţi de ecran, procesul gândirii să fie mult îngreunat, desfăşurându-se cu un consum mult mai mare de energie nervoasă şi cu riscul epuizării mult mai rapide a creierului.

Prin urmare, calculatorul, ca şi televizorul, indiferent de utilizarea sa, constituie un important factor de stres pentru creierul uman. Pe parcursul folosirii computerului, ecranul acestuia, ca şi cel al televizorului, inhibă activitatea emisferei stângi, a cortexului prefrontal şi slăbeşte comunicarea interemisferică realizată prin puntea corpul calos. În schimb, favorizează deschiderea porţilor subconştientului şi înscrierea cu putere a imaginilor transmise în adâncurile acestuia.

În cazul cornputerului, analiza trebuie particularizată în funcţie de modul în care este utilizat. De exemplu, nu acelaşi lucru este să citeşti un text pe ecran cu a uita de sine, lăsându-te absorbit în spaţiul virtual al jocurilor video. Fenomenele descrise anterior pot avea o intensitate mai mică decât în cazul televizorului atunci când calculatorul este folosit, spre exemplu, pentru tehnoredactare sau pot fi mult mai proeminente când sunt apelate jocurile video sau anumite locaţii pe internet. De fapt, factorii agravanţi sunt schimbarea rapidă a cadrelor şi suscitarea cu putere a emoţiilor şi instinctelor.

Întrucât în cercetarea noastră ne-am ocupat îndeosebi de televizor, vom apela în cele ce urmează la unul din autorii consacraţi în domeniu, Valdemar Setzer, profesor şi cercetător în cadrul Departamentului de Ştiinţe Informatice al Universităţii din Saa Paulo, Brazilia.

EDUCAŢIA PRIN CALCULATOR

Din studiile întreprinse, Valdemar Setzer ajunge la concluzia că utilizarea calculatorului din perioada gimnaziului, atunci când copilul trebuie să-şi dezvolte modul de a gândi, de a percepe şi a-şi reprezenta realitatea, conduce la o deformare a gândirii acestuia sau la deprinderea unei gândiri maşinale.

„Din punct de vedere educaţional, este foarte important de evidenţiat că, în fapt, calculatoarele forţează utilizarea unor gânduri şi raţionamente formale de un tip special: cele care pot fi introduse în maşină sub formă de comenzi şi instrucţiuni; eu le numesc «gânduri maşinale»; gândirea utilizatorului este redusă la ceea ce poate fi interpretat de maşină.

Educaţia ar trebui să aibă ca unul din cele mai înalte obiective ale sale dezvoltarea înceată a capacităţii de gândire logică şi obiectivă, astfel încât să devină liberă şi creativă la vârsta adultă. Aceasta nu se poate întâmpla dacă gândirea este încadrată prea devreme în forme rigide şi moarte, precum cele cerute de orice maşină, şi mult mai mult de computere, care lucrează la un nivei mental strict formal.

Datorită tipurilor de gândire şi limbaj formal impuse de utilizarea calculatoarelor şi datorită autocontrolului enorm pe care îl cer, şi bazat pe experienţa mea personală cu elevii de liceu, am ajuns la concluzia că vârsta ideală a tinerilor pentru a începe să utilizeze un calculator este 16 ani, preferabill?”

JOCURILE PE CALCULATOR

„Într-un joc tipic, punctele pe care le câştigă jucătorul depind de viteza sa de reacţie. Gândirea conştientă fiind un proces foarte lent, jucătorul trebuie să reactioneze fără să gândească; în cazul jocurilor electronice, jucătorul este activ într-un mod foarte limitat, dar de asemenea fără să gândească. Cu alte cuvinte, jocurile determină reacţii automate. Aceasta explică motivul pentru care copiii joacă mult mai uşor şi cu mult mai mult succes aceste jocuri: ei nu au încă formată gândirea proprie şi conştiinţa, tot atât de dezvoltate ca la oarnenii maturi; această dezvoltare face ca eliminarea gândirii să fie mult mai dificilă atunci când trebuie executată o acţiune reflexă.

Cunoscând că în jucători sentimentele sunt cele mai active, producătorii de jocuri electronice procedează ca şi cei din televiziune: prezintă situaţii în care sunt suscitate sentimente puternice, invariabil urmate de violenţă şi provocări. Ca şi la televizor, conţinutul jocurilor este o consecinţă a caracteristicilor aparatului şi a stării mintale induse jucătorului.

Este interesant de reţinut că reacţiile automate sunt caracteristice animalelor, şi nu fiintelor umane adulte. În general, adultii gândesc înainte să facă ceva, cercetând cu ajutorul reprezentărilor mentale urmările acţiunilor lor. De exemplu, să presupunem că un bărbat vede pe stradă o femeie foarte frumoasă şi simte dorinţa să o sărute. În mod normal, nu ar face asta, deoarece anticipează faptul că ea nu îl place, că ar putea să ţipe, creând în final o situaţie jenantă şi aşa mai departe. Ca o consecinţă a acestor reprezentări interioare, bărbatul se controlează şi nu acţionează după impulsuri. Acest lucru nu se întâmplă în cazul animalelor: ele acţionează numaidecât în funcţie de impulsuri şi condiţiile de mediu. Un animal nu se gândeşte la consecinţele actiunilor lui. Se poate spune deci că jocurile electronice îi „animalizează” pe jucători.

Pe de altă parte, deoarece jocul impune acţiuni motorii de mică amplitudine şi automate, iar acţiunile acestea sunt mecanice, se poate spune că jocurile îi „robotizează” pe jucători. Cu alte cuvinte, se poate spune că jucătorul este redus la o maşină care detectează mici impulsuri vizuale limitate şi efectuează mişcări mici şi limitate cu degetele.

Jocurile electronice şi educaţia

Unul dintre cele mai importante obiective ale educaţiei este să dezvolte capacitatea de luare a unor decizii conştiente corecte. După cum s-a văzut, animalele acţionează după instincte şi situaţie, dar oamenii nu. Jocurile electronice se împotrivesc acestui obiectiv şi produc o „animalizare” a omului; este contrar unuia din obiectivele supreme ale educaţiei, să facă din copii şi tineri fiinţe mai umane şi mai puţin animale.

Jucătorul jocurilor electronice învaţă cum să execute activităţi foarte specializate. Dar ceea ce învaţă nu poate fi aplicat decât la jocul respectiv, şi nu poate fi utilizat în viaţa reală. Totuşi, în situaţii de urgenţă, de stres sau de conştiintă confuză, jucătorul s-ar putea să reactioneze ca în joc, dar manevrând ceea ce este real drept ceva artificial. În acest sens, jocurile sunt mult mai rele decât televizorul. Televizorul înregistrează în conştiinţa spectatorului imaginile văzute şi situaţiile; jocurile electronice, pe lângă aceeaşi înregistrare, îl antrenează pe jucător să execute anumite actiuni.

În recenta sa carte, John Naisbitt, menţionează tragedii petrecute în unele şcoli americane, în care condiţionarea şi antrenamentul realizate de jocurile electronice au provocat acţiuni violente tragice întreprinse de tineri utilizatori. Un caz impresionant este cel din oraşul Paducah, Kentucky, petrecut în 1998: un tânăr de 14 ani a intrat într-o clasă şi a tras 8 focuri de armă în capul şi în toracele victimelor, câte un foc de persoană, nimerind toate ţintele. Naisbitt mentionează o analiză a cazului în care se spune că un bun politist sau soldat nimereşte în general 20% din ţinte, nu trage niciodată doar un singur foc pentru fiecare victimă etc. Dar faptul incredibil este că tânărul nu a mai folosit niciodată o armă înainte: s-a antrenat în utilizarea armei numai cu ajutorul jocului electronic. În analiza citată se observă că un poliţist utilizează rareori arma; pe de altă parte, în jocul electronic, imediat după pornirea jocului es!e necesar să începi să tragi şi să nu te opreşti, altfel, punctele sunt pierdute. In exemplele menţionate de Naisbitt, copiii ucigaşi au acţionat ca animalele sau, mai rău chiar, ca maşinile, cu fantastică precizie şi sânge rece, fără nici un fel de compasiune. Aşadar, jocurile electronice nu au nici un efect educaţional. Din contră, sunt dăunătoare educatiei şi educă greşit”.

Am lăsat la urmă prezentarea a două studii semnificative pentru înţelegerea efectelor pe care jocurile pe calculator le au asupra dezvoltării şi functienării creierului uman.

În anul 2000, Akio Mori (Mori, 2004), profesor de neuropsihologie la Universitatea Nihon din Japonia, a publicat rezultatele unui vast studiu în cadrul căruia a urmărit pe o perioadă de câteva luni peste 250 de tineri cu vârstele cuprinse între 6 şi 29 de ani. Prin metoda electroencefalografică, el a determinat activitatea corticală a celor investigati, în diverse momente ale zilei, atât atunci când se jucau pe calculator, cât şi pe parcursul altor activităţi. Tinerii au fost împărtiti în trei grupe: cei din prima grupă se jucau rar la calculator, cei din a douapetreceau între una şi trei ore de două-trei ori pe săptămână jucându-se jocuri video, iar cei din ultima grupă se ocupau zilnic între două şi şapte ore cu jocurile pe calculator. Rezultatele au arătat că, proporţional cu timpul petrecut în faţa ecranului, se micşorează intensitatea undelor beta din creier, concomitent cu scăderea puterii de concentrare, creşte irascibilitatea, comportamentul agresiv şi incapacitatea de socializare. La cei din a treia grupă, rezultatele sunt mai mult decât îngrijorătoare. La ei s-a constatat că nivelul undelor beta este apropiat de zero, indiferent de activitatea la care participă de-a lungul unei zile. Cu alte cuvinte, nu mai pot nicidecum să-şi concentreze mintea. Sunt extrem de irascibili şi incapabili să mai susţină o relatie de prietenie. Activitatea corticală a celor din a treia grupă este identi~ă cu aceea a celor suferinzi de dementă gravă. Cel mai mult a fost găsit afectat cortexul prefrontal. Akio Mori m~i constată că, prin intermediul sistemului nervos central, jocurile pe calculator produc modificări semnificative în consumul de oxigen, conduc la creşterea ritmului cardiac şi a tensiunii.

De asemenea, în anul 2001 profesorul Ryuta Kawashima de la Universitatea Tohuko, Japonia, expert în vizualizarea activităţii creierului, comparând prin metoda rezonanţei magnetice nucleare activitatea corticală a tinerilor care se ocupau cu jocurile Nintendo cu aceia a celor care rezolvau probleme de matemetică, a observat că la cei dintâi sunt activate zonele din creier care se ocupă cu percepţia şi mişcarea, în timp ce exerciţiile matematice stimulează funcţionarea lobilor prefrontali. Kawaschima demonstrează că jocurile pe calculator vatămă, în timp, cortexul prefrontal’? şi, în general, inhibă dezvoltarea creierului. El ajunge la concluzia că violenta la copii apare nu numai din cauza mesajelor violente transmise pe micul ecran, ci şi din cauza vătărnării creierului prefrontal în urma vizionării excesive. Se ştie, de exemplu, că persoanele care au suferit în urma unui accident o afecţiune a acestei părţi a creierului devin extrem de agresive.

Prin urmare, este falsă credinţa că utilizarea calculatorului dezvoltă gândirea şi-l face pe copil mai inteligent. Această convingere se întemeiază mai mult pe un curent de opinie întreţinut de cei care câştigă miliarde de dolari din vânzarea jocurilor, a programelor de calculator sau a tehnicii de calcul în general, curent generat în contextul entuziasmului generat de apariţia şi dezvoltarea explozivă a tehnicii de calcul în ultimii 20 de ani. Desigur că un rol important joacă şi stresul la care sunt supuşi părinţii în societatea de astăzi, când nu mai au timpul necesar pentru a-şi educa copiii. Este mai facil să cumperi un calculator şi să-i laşi pe copil să-şi petreacă timpul în faţa acestuia, mai cu seamă când există şi prezumţia că astfel va deveni mai deştept şi mai competitiv în societate. Câţi dintre părinţi ştiu însă că este greu de găsit un alt mijloc care să afecteze tot atât de puternic dezvoltarea creierului copilului precum o face calculatorul, şi ne gândim îndeosebi la jocurile video. Atâta timp cât copiii sunt captivati hipnotic în faţa ecranului, iar instinctul de conservare este complet anulat pe perioada vizionării, televizorul şi calculatorul tind să devină agresorii ideali. peşi strică mintea, îi inhibă dezvoltarea, împiedică gândirea liberă, reflexivitatea, slăbeşte creativitatea şi distruge reţele neuronale, stresează şi oboseşte până la epuizare, ecranul este căutat şi iubit de copii şi adulţi. Copiii sunt mai puţin Vinovaţi. Ei nu ştiu încă să se apere, încă nu sunt conştienţi de ce li se întâmplă, nu au perspectiva a ceea ce înseamnă o infirmitate mentală, o viaţă marcată de suferinţa neîmplinirii. Rămâne ca noi, părinţii şi profesorii lor, pe măsura dragostei ce le-a purtăm şi a conştientizării fenomenelor descrise în acest volum, să încercăm să-i păzim de tentaţia evaziunii în spaţiul realităţii virtuale, iar aceasta până nu este prea târziu.

DEPENDENTA DE INTERNET

Kimberly Young, de la Universitatea din Pittsburgh, S.U.A., observa încă din 1996 că „unii utilizatori on-line au devenit dependenţi de Internet Într-un mod asemănător cu cel în care alte persoane au devenit dependente de droguri sau de alcool, această dependenţă de Internet ducând la o deteriorare a activităţii şcolare, sociale şi profesionale.” (Young, 1996)

Pentru a decide dacă un subiect este sau nu dependent de Internet, a fost propus un chestionar cu opt întrebări:

1. Simţi că te preocupă Internetul (te gândeşti la activitatea on-line anterioară sau anticipezi următoarea sesiune an-line)?

2. Simţi nevoia să utilizezi Internetul pe perioade de timp din ce în ce mai lungi pentru a putea obţine satisfacţie?

3. Ai făcut de repetate ori eforturi fără succes pentru a modera sau a te abţine de la utilizarea Internetului?

4. Te simţi neliniştit, prost dispus, deprimat sau iritat atunci când încerci să întrerupi sau să opreşti utilizarea Internetului?

5. Rărnâi on-line un timp mai lung decât îţi propuseseşi iniţial?

6. Ai periclitat sau ai riscat pierderea unei oportunităţi semnificative în ceea ce priveşte o relaţie sau o carieră profesională din cauza Internetului?

7. Ai minţit pe membrii familiei, pe terapeuti sau pe alte persoane pentru a ascunde proporţiile implicării tale în Internet?

8. Foloseşti Internetul ca pe un mod de a fugi de probleme sau de a-ţi elimina o stare neplăcută (ex. sentimente de neajutorare, vinovăţie, depresie)?

Cei care au răspuns „Da” la cinci sau mai multe dintre aceste întrebări au fost clasificari ca utilizatori dependenţi de Internet, iar ceilalţi ca utilizatori normali de Internet.” (Young, 1996)

Youth Internet Safety Survey – un studiu naţional efectuat prin telefon asupra a 1501 tineri, a conchis că grupul ţintă principal al victimelor Internetului este constituit din adolescenţii cu vârste de la 14 ani în sus. Studiul a găsit că aproximativ 1 din 5 tineri a primit o solicitare sexuală, şi 1 din 4 a fost expus în mod nedorit la material sexual pe Internet cel putin o dată in decursul anului precedent. Marea majoritate a evenimentelor au apărut în timp ce tinerii utilizau computerul lor de acasă. Jumătate dintre aceşti tineri nu au spus nimănui de aceste incidente.

Părinţii tind să considere că folosirea Internetului reprezintă o modalitate pozitivă pentru tineri de a-şi petrece timpul – şi poate fi aşa, dacă este folosit judicios. Totuşi, mulţi părinţi nu cunosc cum funcţionează un computer şi/sau nu alocă timp pentru supravegherea folosirii Internetului de către copiii lor. Spre deosebire de alte forme de distracţie ale copiilor (ex. jocuri video, TV, muzică), care deseori sunt supravegheate de părinţi, Internetul nu este. Aşadar, părinţii trebuie să-şi exercite dreptul şi responsabilitatea de a supraveghea folosirea Internetului de către copiii lor.

Puterea Internetului

 

În cartea sa Dependenţa virtuală, Dr. David Greenfield sugerează că trăsăturile caracteristice unice ale Internetului pot contribui la tendinţele de dezvoltare a dependenţei. Aceste caracteristici includ:

• Accesul uşor – Cu apăsarea unui buton, utilizatorii se pot conecta la site-uri din întreaga lume – 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Nu există o limită a informaţiei disponibile. Mereu se poate găsi o altă legătură care să fie apăsată şi un alt site de vizitat.

• Stimularea – Culorile vii, viteza mare, uşurinţa de folosire şi calităţile interactive transformă Internetul într-o experienţă incitantă. Utilizatorii pot interacţiona pentru a stimula schimburi sociale şi intelectuale, atât ca partieipanti, cât şi ca observatori.

• Anonimatul – Inhibiţiile simţite în viaţa reală sunt înlăturate deoarece utilizatorii nu se cunosc între ei. Ei pot fi oricine vor să fie. Dacă utilizatorii sunt nefericiti în viaţa reală, ei pot crea o viaţă virtuală ideală.

• Pierderea notiunii timpului – Cei mai multi utilizatori de Internet au mărturisit că pierd notiunea timpului atunci când navighează pe Internet.

Evident, Internetul este o unealtă puternică. Poate fi folosit în multe moduri utile, însă pe de altă parte Internetul poate deveni „un substituent pentru ce n-ai avut sau n-ai putut găsi în viaţa reală.” (Young, 1998) În conformitate cu Greenfield, „experienţele care te fac să uiţi cine eşti şi unde eşti, şi care creează o stare de conştiinţă alterată, sunt destul de puternice”.

Definirea problemei

Dependenţa de Internet poate fi definită ca o utilizare necontrolată a Internetului, conducând la „extenuare, dizabilităţi funcţionale şi tulburări psi.hiatrice.” (Shriner, 2002) Cum pot să-şi dea seama părinţii dacă copilul lor a devenit dependent de Internet? La rei ca în cazul altor probleme comportamentale, membrii familiei şi prietenii recunosc deseori că ceva nu este în regulă cu persoana dependentă. (Young, 1998)

Semnalele de avertizare (simptome) ale dependenţei de Internet includ:

• Tulburări ale somnului: Obişnuiesc copiii dvs. adolescenţi să stea treji până după miezul nopţii şi se trezesc cu greutate dimineaţa? Întârzie la şcoală? Adorm în timpul zilei?

• Timp petrecut on-line: Cât timp petrec on-line?

• Activitate şcolară: Au scăzut notele lor? Temele sunt predate la timp?

Au dificultăţi de concentrare?

• Activităţi extra-curriculare: Şi-au pierdut interesul faţă de activităţi care înainte le plăceau?

• Folosirea computerului: Insistă să fie lăsaţi singuri atunci când folosesc computerul? Şterg istoria Internetului (o listă a site-urilor vizitate)? Şi-au făcut un cont personal protejat cu parolă? Închid un site atunci când dvs. vă apropiaţi de computer?

• Cheltuieli telefonice: Taxele telefonice sunt mai mari decât de obicei?

Aţi fost taxati pentru apeluri către numere necunoscute? Sunteţi surprins de numărul de minute de folosire a liniei telefonice?

• Scrisori/Cadouri personale: Copilul dvs. adolescent primeşte scrisori/cadouri personale din partea unor persoane pe care dvs. nu le cunoaşteţi? Este dispus copilul dvs. să vorbească despre conţinutul scrisorii/pachetului?

Dacă aţi observat trei sau mai multe dintre aceste semne pe o perioadă mai lungă de timp, este recomandat să recurgeti la anumite măsuri de ajutor.

Mijloace de ajutor

Atunci când vorbiţi cu copilul dvs., amintiti-i că îl iubiţi şi exprimari-vă preocuparea legată de schimbările pe care le-aţi observat (ex. scăderea notelor, proasta dispoziţie, oboseala). Mai jos prezentăm o listă de sugestii pentru a-l ajuta pe adolescent să redobândească controlul.

• Solicitaţi-i un program al orelor petrecute pe Internet: Cereti-i o listă scrisă a orelor pe care le petrece zilnic an-line; această listă să includă activităţile întreprinse (ex: vorbire pe chat, scriere de e-mailuri, folosirea mesajelor instantanee). Nu-i permiteţi fiului dvs. să şteargă lista de istorie a cornputerului.

• Stabiliţi limite clare: Stabiliţi reguli referitoare la numărul de ore pe care copiii dvs. le pot petrece an-line. Dacă aceştia nu ascultă de aceste reguli. puteţi fi nevoit să modificaţi parola pentru a le controla accesul.

• Ţineţi computerul într-o zonă comună: Plasaţi computerul în camera de zi sau în sufragerie, şi treceţi pe acolo de mai multe ori în timp ce copiii dvs. sunt on-line pentru ca ei să ştie că sunt supravegheaţi. Ţineţi modemulla dvs. dacă adolescentul ajunge acasă înaintea dvs. De asemenea, pe timpul nopţii puteţi ţine modemul în camera dvs. de dormit.

• Încurajati activitătile în timp real: Ajutati-i pe copiii dvs. adolescenti să reia legăturile cu grupurile pe care înainte le agreau, sau încurajati-i să caute preocupări noi.

• Vorbiti cu profesorii copilului dvs.: Îrnpărtăşiti-vă preocupările cu profesorii copilului dvs. Ei pot fi de ajutor prin urmărirea oricăror modificări ale comportamentului copilului, prin supravegherea folosirii de către copil a Internetului la şcoală şi prin ţinerea dvs. la curent cu orice lecţii sau teme pentru acasă ce necesită folosirea Internetului.

Dacă copilul dvs. neagă că are o problemă cu dependenţa de Internet, sau refuză să asculte sugestiile de mai sus, puteţi apela la ajutor profesionist.” (Joyce Shriner, 2002)

Riscuri potentiale ale utilizării Internetului de către adolescenţi ‘

Statisticile au arătat că Internetul are cea mai mare popularitate printre tineri (spre exemplu, în Noua Zeelandă 76% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 10 şi 17 ani sunt utilizatori de Internet, în comparaţie cu 60% din populaţia totală a ţării) (Bullen, Ham’, 2000).

„Riscurile pe care le înfruntă tinerii utilizatori de Internet pot fi grupate în cinci categorii (Bullen, Harre, 2000):

– Caracterul necenzurat al Internetului şi dificultăţile întârnpinate de adolescenţi în evaluarea critică a informaţiei la care sunt expuşi.

– Potenţialele pericole asociate cu oferirea de detalii personale sau cu stabilirea unor întâlniri personale cu indivizi întâlniţi an-line.

– Efectele negative ale expunerii la porno grafie nesolicitată.

– Apariţia şi efectele solicitării sexuale.

– Efectele expunerii la site-uri care incită la ură şi violenţă.” (Bullen, Harre, 2000)

Utilizarea Internetului şi scăderea performanţelor şcolare „Cercetări recente efectuate la licee şi universităţi au arătat că performanţele şcolare ale elevilor şi studenţilor pot scădea din cauza folosirii excesive a Internetului. [ … ] A fost efectuat un studiu asupra a 572 de studenţi de la una dintre marile universităţi publice. Rezultatele au arătat o corelaţie între folosirea în exces a Internetului şi scăderea performanţelor şcolare. Singurătatea, statul noaptea până târziu, oboseala şi lipsa de la cursuri au fost de asemenea intercorelate cu raportarea dizabilitărilor cauzate de Internet. Dependenţa de Internet şi scăderea performanţelor şcolare au fost asociate cu creşterea utilizării tuturor aplicaţiilor Internet, şi în special cu extinderea folosirii aplicaţiilor interactive de comunicare în timp real, cum ar fi camerele de chat şi MUDurile, în opoziţie cu aplicaţiile asincrone ca e-mailul sau grupurile de discuţii.” (Kubey, Lavin, Barrows, 2001)

„Folosirea Internetului ca resursă pentru educaţie se bucură de un sprijin aproape universal din partea studenţilor, părinţilor, profesorilor şi instituţiilor.” (Kubey, Lavin, Barrows, 2001) „Totuşi, un studiu a arătat că 86% dintre profesorii, bibliotecarii şi specialiştii în computere din instituţiile şcolare, care au fost chestionati în acest studiu, consideră că folosirea Internetului de către copii nu le îmbunătăţeşte performanţele şcolare (Barber, 1999). Ei au argumentat că informaţia pe Internet este prea dezorganizată şi nu are legătură cu programa şcolară şi cu manualele pentru a-i putea ajuta pe elevi sau pe studenţi să obţină rezultate mai bune la teste. Punând şi mai mult sub semnul întrebării valoarea educaţională a Internetului, Young (Young, 1996) a ajuns la rezultatul că 58% dintre studenţi au prezentat o scădere a obiceiurilor învăţatului, o scădere semnificativă a notelor, au lipsit de la ore etc. din cauza utilizării excesive a Internetului. Deşi meritele Internetului îl fac să fie o unealtă ideală de cercetare, studenţii navighează pe site-uri web nerelevante, se angajează în bârfe în camerele de chat, poartă conversaţii cu prietenii cunoscuţi pe Internet sau îşi consumă timpul cu jocuri interactive, toate în detrimentul activităţii productive. Consilierii din centrele universitare şi-au dat seama că principala problemă a studenţilor consta din incapacitatea de a-şi ţine sub control utilizarea Internetului. Un studiu iniţiat de consilieri de la Universitatea din Austin, ‘Texas, a obţinut că din cele 531 de răspunsuri, 14% îndeplineau criteriile corespunzătoare dependenţei de Internet (Scherer, 2000). Aceasta a dus la crearea în campus a unui seminar intitulat «Este OIa 4 dimineaţa, şi nu pot, of of of, nu vreau să închid cornputerul», în scopul conştientizării factorilor de risc ai folosirii greşite a Internetului de către studenţi. Dr. Jonathan Kandell de la Universitatea Maryland a mers chiar mai departe, înfiinţând un grup de sprijin pentru dependentii de Internet, atunci când a observat scăderea performanţelor şcolare şi a integrării studenţilor în activităţi extra-curriculare din cauza utilizării excesive a Internetului în campusf’roung, 1996).”

Cauze generale ale folosirii patologice a Internetului

Printre factorii cauzatori ai apariţiei dependenţei de Internet se numără şi anumite situaţii sau persoane concrete, dar poate mai ales gândurile şi sentimentele negative care îi determină pe oameni să caute un refugiu, o metodă de a uita de acestea. Spre exemplu, „atunci când se simte deprimat, lipsit de speranţă şi pesimist cu privire la viitor, un alcoolic poate să recurgă la băutură. Atunci când se simte singur, neatractiv pentru ceilalti şi lipsit de încredere în sine, un obez poate să se năpustească spre orice găseşte în frigider. [ … ] În acelaşi mod actionează şi dependenta de Internet.” (Young, 1999)

„Peele explica substratul psihologic al dependentei: «Îti creează sentimente şi te recompensează cu senzaţii pe care nu le poţi obţine în alte moduri. Poate bloca senzaţii de durere, incertitudine sau disconfort. Poate crea senzaţii puternice care focalizează şi absorb atenţia. Poate să-i permită unei persoane să uite sau să se simtă O.K. cu privire la anumite probleme insurmontabile. Poate furniza un sentiment temporar, artificial de securitate sau de calm, de încredere în sine sau de împlinire, de putere şi control, sau de intimitate». Aceste false beneficii explică de ce o persoană continuă să se întoarcă la experienţa pe care o constituie dependenţa.” (Young, 1999)

Dependenti au sentimente plăcute atunci când sunt on-line în contrast cu felul în care se simt când sunt off-line  [… ] Atunci când sunt obligaţi să renunţe pentru o perioadă de timp la Internet, au gânduri obsesive ca: „Trebuie să îl am (Internetul)”, „Nu pot fără el”, ,,Am nevoie de el”. [ … ] Ataşamentul sau senzaţiile pot creşte până la asemenea proporţii încât să distrugă viaţa acelei persoane.” (Young, 1999)

„O persoană este vulnerabilă la dependenţă atunci când acea persoană simte o lipsă de satisfacţie în viaţa sa, o absenţă a intirnitătii sau a conexiunilor puternice cu alti oameni, o lipsă de încredere în sine sau o lipsă de speranţă. (Peele; BrodsIcY, 1991) Într-o manieră similară, indivizii care sunt nesatisfăcuţi într-una sau în mai multe regiuni ale vieţii lor au o probabilitate crescută de a deveni dependenţi de Internet deoarece nu găsesc o altă metodă de a face faţă. Spre exemplu, în loc de a face alegeri pozitive care să urmărească împlinirea, în mod tipic alcoolicii beau şi astfel uită de suferinţă, evită problema. Totuşi, atunci când se trezesc din beţie, ei realizează că problemele lor au rămas aceleaşi. Băutura nu a rezolvat nimic, însă este mai uşor să bei decât să încerci să rezolvi problema. La fel ca în cazul comportamentului alcoolicilor, dependenţii de Internet îl folosesc pe acesta pentru a uita de suferinţă, şi a evita problema. Totuşi, o dată ce sunt off-line, ei realizează că nimic nu s-a schimbat. Un astfel de substituent al nevoilor nesatisfăcute îi permite deseori dependentului să scape temporar de problemă, însă comportamentele substitutive nu pot fi şi mijloace de rezolvare a vreunei probleme.” (Young, 1999) (această problemă poate fi: insatisfacţie maritală sau profesională, o boală, şomajul etc.)

Read Full Post »

A VEDEA ÎNSEAMNĂ A CREDE

Impactul televiziunii este în întregime subconştient. – Marshal McLuhan 1972

V-ati întrebat vreodată de ce suntem atât de puternic înclinati să credem în ceea ce vedem şi auzim la televizor? Să fie, oare, vorba despre efectul de spirală, consecinţă a înclinării naturale a omului de a adera la opinia publică, la ceea ce este deplin recunoscut de toată lumea? Sau, mai degrabă, se vădeşte aici nevoia omului de a crede în cineva, în ceva, tendinta de a-şi pune destinul în mâna unei autorităti, unei instante care să-i ofere siguranta?

Referindu-se la acest subiect, unii cercetători opinează că încrederea pe care televiziunea o trezeşte publicului este explicată de uriaş a forţă de sugestie pe care tehnologia audio-video o pune în mişcare. Dacă atunci când ne uităm la televizor undele cerebrale se încetinesc, ritmul alfa devenind predominant, dacă slăbeşte vigilenta , mesajele televiziunii vor ajunge să penetreze cu atâta uşurinţă subconştientul telespectatorilor, insinuându-se ca veridice şi credibile.

Se ştie, de exemplu, că, proporţional cu prezenţa şi intensitatea undelor alfa în cortex, creşte sugestibilitatea, devenind posibilă schimbarea atitudinilor şi concepţiilor indivizilor. Cu acest ultim argument ne-am apropiat mult de definirea cadrului general care favorizează semnificativ credibilitatea lumii micului ecran. Cauza principală a acestui fenomen este însă alta.

Ca şi în cazul dramaticului, a efectului halucinatoriu şi a celui magic ce caracterizează televizualul, se pare că, în mod esential, forta de persuasiune a televiziunii este cauzată tot de prezenta imaginilor în mişcare, de prezenţa aşa-zisului efect de real. Televizorul dă telespectatorilor posibilitatea să vadă, şi văzând să creadă, căci în chip firesc omul are înclinarea de a se încrede în ceea ce vede cu propriii ochi. Însuşi faptul că un lucru este văzut, observă F. Brune, îl face să fie evident; de altfel, etimologic vorbind, cuvântul „evident” în limba latină vine de la „ceea ce este vizibil”.

„Imaginea, spune Brune, beneficiază de o prejudecată constantă: transparenţa ei faţă de realitate. Iată produsul, incontestabil: i se impune vederii. I se impune cu toate «calitătile» sale bănuite ca puse în evidenţă când, de fapt, sunt puse în scenă. Valorificarea obiectelor apare ca deja făcută în simpla afirmare a realitătii lor prin fotografia publicitară: a arăta înseamnă a demonstra. Desigur, se ştie că imaginea e lucrată, cadrată, trucată; dar, nu contează. Unghiuri de fotografiere, planuri, plonjeuri, contraplonjeuri, ecleraje, contraste, focalizări şi perspective – toate sunt cunoscute: nu e mai puţin adevărat că până şi la spectatorul avertizat se menţine un reflex de bază, acela de a da crezare celor văzute, de a se încrede în evidenţa primară a lucrurilor, «relevată» de imaginea acestora.’:”

Prin exerciţiul vizual, prin retoricile justificative, prin efectele video şi sintaxa imaginilor, televiziunea nu numai că exploatează această sensibilitate sau tendinţă inconştientă a telespectatorului de a crede în ceea ce vede, ci o şi cultivă la maximum. Astfel, televizorul şi, în special, copilul şi părintele acestuia – publicitatea – „consolidează această încredere nemijlocită în imagine, încredere care determină adeziunea reflexă la lucruri. Regăsim aici principiul tautologiei: prin intermediul imaginii, ceea ce ni se arată este indiscutabil, sub motivul că nu se discută ceea ce este. Ordinea lucrurilor domneşte sub «lovitura” imaginilor frapante. Imediatetea, caracterul nemijlocit al sensibilului împiedică orice distanţare inteligibilă. Spiritul nu mai are decât a se supune puterii imaginilor, în fapt, putere a producătorilor lor?”. „Întrebuinţarea imaginii în publicitate se bazează pe acest postulat ca să zăvorască în el spectatorul; nu numai că a vedea înseamnă a crede, dar, foarte repede, e credibil doar ce e văzut.’?” Prin urmare, vizionarea TV îl determină sau îl condiţionează pe telespectator prin educarea subconştientului să se încreadă tot mai mult în imagine, în ceea ce vede la televizor, chiar dacă acea lume intră uneori în conflict flagrant cu realitatea. Am văzut la televizor, a ajuns argumentul principal pe care, chiar dacă nu toţi îl formulăm explicit, îl avem ca justificare sau temei pentru multe din gândurile şi comportamentele noastre.

Ultimul aspect al încrederii pe care o inspiră televiziunea îl găsim dezvoltat în scrierile lui Martin Esslin. El afirmă că suspendarea neîncrederii (disbelief), a cenzorului raţional, privind veridicitatea unor fapte, este o condiţie necesară pe care televiziunea o impune tele spectatorului în trăirea empatică a dramei. Dramaticul, care guvernează lumea televizualului, impune suspendarea facultăţii critice pe perioada implicării şi participării, pentru a face posibil ataşamentul emotional. Rationamentul, gândirea sau îndoiala detaşează, de aceea ei sunt cei mai mari duşmani ai actului dramatic, ai implicării în scenariile lumii televizuale.

„Toată drama, spune M. Esslin, depinde de acea suspendare a îndoielii (lipsa de încredere), care ne va face pentru scurt timp să acceptăm personajele pe care le vedem pe scenă ca fiinţe umane reale, astfel încât noi să ne putem identifica cu ele spre a experimenta bucuriile şi durerile lor, întreaga gamă a emoţiilor acestora. Televiziunea prelungeşte suspendarea lipsei de încredere. ( … ) Am putea crede, pentru o durată de trei ore, că Hamlet este o persoană reală, iar apoi suntem lăsaţi să reflectăm asupra caracterului său cu detaşare şi înţelegere critică. Personajul din film ne însoţeşte aproape zilnic pentru o perioadă ce poate dura ani şi ne devine atât de familiar, încât reflectia detaşată este inhibată sau dispare cu totul. Neîncrederea, (disbelief), poate astfel deveni suspendată permanent.’?”

Aşa cum remarca F. Brune, unul din principalele efecte ale televizionării este cultivarea permanentă a încrederii în imagine, în ceea ce vezi, eliminarea facultătii critice şi urmarea cu tot mai multă docilitate şi încredere a sugestiilor micului ecran.

Este uitatul la televizor un act religios?

Pe mulţi i-ar putea surprinde întrebarea din titlu. Înţelegem că televiziunea oferă divertisment, informaţie şi o oarecare educatie, dar oare naşte şi o religie? – ar putea obiecta aceştia. Unde este Dumnezeu în această experienţă? Şi, de fapt, în acest caz, ce este religia?

Există o anumită îndreptăţire în punerea acestor întrebări, şi, totuşi, nu ziariştii în fuga după senzaţional, ci importanţi cercetători ai fenomenului cultural contemporan sau specialişti din domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor atestă faptul că televiziunea deţine o importantă funcţie rituală în societatea modernă?.

Una dintre trăsăturile televiziunii pentru care ea, în opinia Şcolii lui G. Gerber, „are o putere de influentare incomparabilă cu celelalte medii o constituie faptul că «consumul programelor’ TV împrumută caracteristicile unor acte cvasiritruale-” .. Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 215.

Televiziunea este creatoare de mituri”, spune Douglas Kelner, sau, sustin alti analişti, re actualizează mituri mai vechi în emisiunile ei, fie că este “vorba de filme, programe informative” sau de transmisiuni în direct ale unor evenimente sportive sau imagini de război”. De asemenea, G. Goethals identifică televizorul cu un „altar video”, venerat de receptori (telespectatorii) prin ritualuri televizate.”

Nici măcar ştirile TV nu mai prezintă o formă a discursului inforrnaţional; prezenţa zilnică a genului şi a unor trăsături uşor de recunoscut joacă rolul de a stabili o legătură între telespectator, existenţa lui zilnică şi cu lumea în general, în modalităti care sunt simbolice, ritualice, în ultimă instantă mitice, iar nu informadonale”. P. Dahlgren, What’s the Meaning of this Plural Sense-Making of televizor’ News, p. 205, apuci Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media şi societatea, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001, p. 175.

Mai există o problemă care ar putea ridicată: Ce-ar însemna să fie aflat răspunsul la întrebarea din titlu? La ce ne-ar putea folosi o asemenea abordare?

Considerând că, într-adevăr, televiziunea joacă rolul unei religii în viaţa omului contemporan, ateii ar fi puşi în situaţia să constate că nu sunt chiar atât de atei pe cât se credeau a fi, iar cei care mărturisesc o anumită credinţă ar putea fi surprinşi să afle că se manifestă ca şi cum s-ar închina şi la: un alt dumnezeu decât cel al credintei de care apartin. Desigur, pentru politeişti lucrul, nu ar fi chiar atât de grav.

Respingând ideea că televiziunea are un rol religios, se naşte o altă întrebare: De ce televiziunea, fără a fi religie, este suspectată tot mai mult de observatorii fenomenului mediatic de faptul că introduce în lume un nou mod religios de a fi?

Toate aceste interogatii constituie obiectul studiului cuprins în paginile următoare. Reperul analizei nu a fost căutat în contextul doctrinar al unei religii anume, ci în spaţiul cercetărilor desfăşurate în domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor, adică al ştiintelor care prin metoda observatiei şi comparatiei au stabilit de-a lungul timpului criteriile care definesc fenomenul religios. Abordarea prin prisma acestor ştiinte care au ca obiect fenomenul religios în general are avantajul că oferă posibilitatea ca punctul de vedere al lucrării să fie adaptat contextual, limbajului notional, gândiri şi învătăturii oricărei religii. În măsura spatiului disponibil, vom încerca să oferim, pe parcursul acestui capitol, şi un reper creştin pentru înţelegerea fenomenelor.

În prima parte a acestui studiu vom prezenta o analiză comparativă a actului religios şi a celui televizual, având în vedere categoriile fundamentale ale religiosului, aşa cum rezultă ele din cercetările de istorie şi fenomenologie a religiilor. În continuare vom căuta să vedem în ce măsură functiile pe care religiosul trebuie să le împlinească în mod firesc, în viaţa omului şi a societăţii, sunt substituite astăzi de mijloacele de informare în masă, în special de televiziune şi internet. Înainte de a trece la tratarea subiectului propriu-zis, vom prezenta două dintre miturile pe care le-a creat televiziunea în ultimile două decenii, mituri care au atras din partea publicului o implicare socotită de fenomenologi a avea importante valenţe religioase.

MITUL CONSPIRATIEI.

REVOLUTIA ROMÂNĂ TRANSMISĂ ÎN DIRECT

O analiză mai atentă a caracterului mitic pe care-I îmbracă transmisiunile TV ale unor evenimente politice majore (războaie, revoluţii) o face Paul Girardet în cartea sa, Mythes et mythologies politique. El are în vedere chiar transmiterea în direct a Revoluţiei române, unul dintre cele mai bine structurate evenimente mediatice, primul de acest tip în istoria televiziunii.

Începând cu Revoluţia română, toate războaiele transmise în direct la televizor presupun aceleaşi scenarii mitologice televizate:

• Dictatorul sau monstrul, eroul negativ sau reprezentantul întunericului – Ceauşescu, Miloşevici, Saddam Hussein;
• Victimele dictaturii – poporul român, albanez, kuweitian, americanii sau pacea mondială;
• Uneltele răului – dictatura exercitată prin conspiraţia securistă în România, armata sârbă sau irakiană
• Eroii eliberatori – din fericire, la români au fost revoluţionarii, în timp ce în toate celelalte cazuri armata NATO sau americanii.

„În episodul românesc, observă Girardet, este atotstăpânitor mitul conspiraţiei ( … ). Pretinsa conspiraţie este aceea a oamenilor securităţii ( … ), numeroşi, invizibili, insesizabili, apărând în noapte pe neaşteptate din subterane pline de labirinturi tenebroase ( … ), orfani crescuţi şi educaţi pentru a-şi sluji în mod orbeşte stăpânul, capabili să intre în spitale şi să tragă asupra bolnavilor, să-i lichideze pe muribunzi, să spintece femei însărcinate, să otrăvească apa din oraşe ( … )”. Acestea erau zvonurile mediatizate pe posturile de televiziune din toată lumea. De asemenea, descrierile reporterilor „îi arătau pe Ceauşescu şi pe sotia lui comandând contrarevolutia, batalioane negre, cavalerii morţii alergând invizibili prin subterane”. „Subteranele, explică profesorul Paul Girardet, joacă un rol esential în legenda simbolică a conspiratiei”.

„Ceauşescu, observă Ramonet, reprezintă mitul monstrului «un căpcăun, un prinţ al tenebrelor, răul absolut». Pentru acestea există un singur remediu: exorcismul sau echivalentul lui: procesul de vrăjitorie în urma căruia „demistificat, expus la lumina privirilor tuturor poate fi în sfârşit denunţat, înfruntat, sfidat. Aceasta a fost funcţia cathartică (şi nu politică) a procesului cuplului Ceauşescu, care, odinioară, ar fi pierit cu siguranţă pe rug. Toate aceste identificări mass-media le făceau pe fondul unui climat general de teroare şi macabru, pe care îl constituise scenariul aşa-numitului masacru de la Timişoara şi Bucureşti. ( … ) Camioane de cărat gunoiul transportau nenumărate cadavre, metri cubi de corpuri se îndreptau spre locuri secrete pentru a fi îngropate sau arse ( … ). 60 000 de morti, ba 70 000 anuntau televiziunile internationale, ( … ) camere de tortură unde în mod sistematic trupurile disidenţilor şi ale liderilor muncitorilor erau desfigurate de acid””.

Cine a organizat acest scenariu complex, ce interese, ce consecinţe trebuiau să aibă nu este o chestiune care să fie lămurită în acest material. Relevant pentru discutia de fată rămâne faptul că televiziunea este nu atât o oglindă fidelă a realităţii, cât un instrument care se foloseşte de actul dramatic, de mit, pentru a impune în mintea telespectatorilor şi a opiniei mondiale scenariul dorit. Că într-adevăr oamenii trăiesc prin implicarea în drama mitologizată un sentiment cu caracter religios, rămâne de văzut.

MITUL LUI RAMBO

Cine este Rambo? Care sunt trăsăturile pe care personajul acestui film le întruchipează şi pe care le va modela în admiratorii săi?

.Rambo este nonconformistul antibirocrat care se opune statului, noul activist individualist, ( … ) un reprezentant al spiritului întreprinzător, ( … ) Rambo este identificat cu tehnologia militară, ucigaşă. ( … ) Rambo reprezintă natura în lupta cu tehnologia de vârf. Rambo este războinicul a cărui putere fizică, eficienţă şi utilizare a fortei reprezintă cea mai înaltă expresie a vietii.””

,Rambo înseamnă fortă fizică, actiune, eficacitate, agresivitate, forţa naturii care înlătură barierele societăţii, dar şi ale religiosului. Este un fel de „mântuitor”, în virtutea puterii fizice cu care l-a înzestrat „natura” şi a tehnologiei superavansate.

Este o fiinţă care îşi clădeşte singură destinul prin forţă, o fiinţă demiurgică. Rambo nu are timp să gândească şi să reflecteze, el ştie ce trebuie să facă întotdeauna: să acţioneze. Agresivitatea, forţa muşchilor şi a tehnologiei sunt armele lui. Rambo este expresia războinicului absolut, a eroului legendar care se luptă cu statul, cu ordinea lumii, cu toate convenţiile şi tradiţiile, cu toate barierele. Rambo îşi este sieşi dumnezeu şi de această putere demiurgică, se sugerează în film, se vor împărtăşi toti cei care se identifică, ernpatic, cu el. Rambo devine unul din prototipurile bărbatului modern.

„Ideologia filmului, remarcă Douglas Kellner, este transmisă prin imagini, figuri, scene, coduri şi cuvinte în ansamblul lor. Plasarea aparatului de filmat şi a luminilor contribuie la transformarea lui Sylvester Stallone în Rambo, într-un erou mitic: frecvenţa unghiurilor de filmare de jos în sus îl prezintă ca pe un luptător mitic, iar prim-planurile repetate ne arată o fiinţă umană supra-dimensionată. Concentrarea cadrului asupra bicepşilor săi lucioşi, a trupului sculptural şi a fizicului plin de forţă îl prezintă ca pe un simbol al sexualitatii masculine, ca pe o imagine a virilităţii care promovează atât admiraţia femeii pentru forţa bărbătească, cât şi fascinaţia homo-erotică indusă de luptător. Cadrele încetinite fac din Rambo o forţă a naturii, care alunecă fără efort în junglă, iar muzica triumfătoare îi traduce faptele de vitejie în cheia super-eroicului. Transformarea sa într-un super-erou este prezentată în cadrele în care în mod miraculos ţâşneşte din apă, purificat şi viril, gata de răzbunare şi triumf.

Scenele de acţiune sunt centrate asupra trupului său ca instrument al eroism ului mitic, iar montajul creează impresia unui dinamism care îi însuflă lui Rambo energie, putere şi vitalitate supraomenească, iar cadrele încetinite şi expunerile prelungite centrate asupra sa pe durata unor scene mai lungi tind să-i compună o statură de zeu. În scenele în care, dimpotrivă, Rambo este torturat de comunişti nerniloşi, imaginile sunt constituite similar cu cele din iconografia crucificării, capul fiindu-i puternic luminat într-un efect de aureolă ca în pictura medievală, iar culoarea intens roşie a sângelui produce un efect de hiper-realitate – dacă îmi este permis să împrumut un termen al lui Baudrillard (1983) – a suferintei eroice. Prim-planurile ticăloşilor comunişti se concentrează asupra rânjetului sau a plăcerii sadice de a-l tortura pe Rambo, în vreme ce scenele de luptă îi prezintă pe comunişti cu precădere în cadre largi care îi fac să pară incompetenti şi lipsiti de importantă, bieti pioni în acţiunile sale de eroism salvator. Într-o scenă absolut incredibilă, Rambo smulge dintr-o lovitură capul unui şarpe, acţiune ce evocă momentul biblic în care Adam, ne putând domina şarpele, trebuie să părăsească Grădina Edenului, spre deosebire de Rambo care o cucereşte, demonstrându-şi puterea de conducător al junglei.

În cazul lui Rambo, pe de o parte, scenariul filmului este o punere în scenă a acestei drame a umilinţei, a ruşinii, a torturii, pe de alta a insurecţiei, prin intermediul unui personaj înzestrat cu puteri nelimitate; în plus, filmul îi dă spectatorului posibilitatea să traverseze spaţiul junglei, contopindu-se cu natura. Spectatorii sunt invitaţi să participe infiorati la distrugerea de către Rambo a duşmanilor, la experienţa violenţei salvatoare, la întoarcerea triumfătoare a lui Rambo într-un elicopter fabricat cu ajutorul unei tehnologii de vârf. Astfel, mecanismul cinematografic al spectacolului de film este invitat să acceadă la o poziţie de autoritate, în care-i distruge pe duşmani şi triumfă asupra răului.

După cum sugerează Warner, spectacolul din Rambo permite explicarea atracţiei exercitate de acesta asupra unei largi audiente internaţionale din rândul tinerilor. Spectatorii, altfel, lipsiti de putere, resimt fiorul identificării cu puterea naturală, dar şi ‘tehnologică, şi cu înfrângerea miraculoasă a tuturor adversitătilor. Efectele speciale utilizate de Hollywood produc un spectacol in care publicul poate experimenta puterea de a înfrânge în mod definitiv fortele răului. Spectacolul pare, aşadar, să confere publicului putere, oferindu-i o scurtă senzaţie de control, autoritate şi forţă, compensatoare pentru declinul puterii sale în viaţa cotidiană. În plus, spectacolele media ascund conţinutul ideologic printr-un montaj rapid, prin imagini ale unor tehnologii uimitoare şi o naraţiune palpitantă care copleşesc capacitatea critică a spectatorului, transferându-i astfel la nivel subliminal ideologia prin intermediul imaginilor şi al spectacol ului. „60

Pentru cei mai mulţi dintre telespectatori temele mitologice de genul celor prezentate anterior – lupta dintre bine şi rău, conspiraţia puterilor întunericului, tema salvatorului – care sunt încifrate în ţesătura lumii micului ecran nu au o prea mare relevantă în identificarea unei trăiri religioase în faţa televizorului, şi, totuşi, cei care se ocupă cu studierea fenomenului religios privesc lucrurile într-o cu totul altă lumină”.

Din cauza gradului ridicat de dificultate al primei părti a acestui capitol, pentru cei nefamiliarizaţi cu terminologia, recomandăm a se incepe cu subcapitolul Lumea IV ca realitate mitică. Odată obişnuiţi însă cu aspectele practice ale fenomenului, devine mult mai uşoară lectura primelor subcapitole care, de altfel, constituie baza teoretică a demonstraţiei ulterioare.

SACRUL ŞI PROFANUL

Cercetările din domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor arată că ,,o realitate, o persoană, un obiect sau un act vor fi religioase în măsura în care exprimă o relaţie cu sacrul, în măsura în care pot fi introduse în ordinea -sacrului?”. Sacrul este acea atmosferă sau acel climat care învăluie toate elementele, persoanele, lucrurile, întâmplările care alcătuiesc o religie. „Nu am vrea să se creadă, spune M. Velasquez, că sacrul este populat cu noi realităţi sau presupune anumite forme de a fi ale omului, constând în realizarea a nu ştim căror actiuni extraordinare. Nu este vorba decât de lumea şi de viaţa oamenilor, care, organizate în jurul unei noi axe, dobândesc o nouă dimensiune.”

Având în vedere acestea, cercetătorii religiilor găsesc că locul de unde trebuie pornit pentru identificarea caracterului religios al unui act este analizarea modului în care acesta se defineşte şi se structurează în raport cu sacrul. Acesta va fi, de altfel, şi punctul de plecare al expunerii de faţă, nu înainte de a face o anumită precizare: chiar dacă prezenta sacrului în existenta religioasă a popoarelor lumii dovedeşte aspiratia omului către transcendentă, către Dumnezeul după al Cărui chip a fost creat, în lumea semitică, greacă şi romană, sacrul avea un caracter ambivalent. Sacrul putea să desemneze atât sfinţenia, prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc şi timp, cât şi blestemul sau lucrările spiritelor rele în lume.” Sacrul constituie, de fapt, acea realitate care se află la intersectia dintre lumea văzută şi cea nevăzută'”.

În acelaşi sens, şi actele numite religioase în contextul istoriei religiilor pot fi socotite ca acte sfinte, de cultivare a uniunii cu Dumnezeul Cel Adevărat, sau dimpotrivă, ca acte idolarre, magice, ale închinării la tot felul de idoli, toteme etc. manifestări ce pot fi întâlnite în cadrul religiilor panteiste sau politeiste. Cu toate că religiile idolatre nu se închină lui Hristos, totuşi ele păstrează în modul lor de manifestare multe din arhetipurile comportamentale ale actului religios originar, închinarea Dumnezeului Celui Adevărat. Creatie nu există în domeniul răului, ci doar schimonosire, pervertire a adevărului, a credintei umane sau a arhetipurilor comportamentale pe care omul le-a pomenit încă de la crearea sa. De asemenea, trebuie subliniat că, deşi, în cele ce urmează, prin prisma definiţiilor fenomenologiei religiilor, vor fi prezentate şi descrise ca sacre gesturile sau obiceiurile omului religios nu înseamnă că prin aceasta sunt puse în lumină pozitivă aceste acte ca modalităţi ale apropierii omului de Dumnezeu. Pozitiv este doar faptul că omul, prin toate manifestările sale aşa-zis religioase, mărturiseşte o căutare a lui Dumnezeu; rezultatul acestei căutări poate fi însă unul negativ, cum vom vedea şi în cazul televizorului.

Trăsăturile de bază ale sacrului sunt următoarele:

a) la intrarea în lumea sacrului, subiectul trebuie să treacă peste un prag. Apare o ruptură de nivel. „Pragul sacrului separă lumea vieţii religioase de lumea vieţii obişnuite nu este vorba de două lumi alcătuite din lucruri şi acţiuni distincte, este vorba de aceeaşi lume trăită într-un mod cu totul nou.?” (poarta templului este un astfel de prag);

b) „lumea sacrului este lumea realitătii definitive ultime în faţa căreia toate realităţile vieţii obişnuite devin penultime oricât ar fi de importante. Este lumea unicului necesar, cum se spune în Evanghelie despre Împărăţia lui Dumnezeu, în raport cu care toate lucrurile sunt relative, par simple înnădituri.”

Sacrul presupune un spaţiu anume cu o structură specifică, un timp de desfăşurare a evenimentelor diferit de cel măsurat în lumea profană şi nişte acte sau manifestări numite ritualuri.

Omul religios simte că trăieşte şi se împlineşte deplin, în funcţie de măsura participării sale la sacru. De aceea are tendinta „de a trăi cât mai mult timp posibil în această lume a sacrului”: Sacrul echivalează cu puterea şi, în definitiv, cu realitatea prin excelentă.

„Sacrul este saturat de fiinţă, spune M. Eliade, puterea sacră înseamnă în acelaşi timp realitate, perenitate şi eficacitate. Este deci firesc ca omul religios să dorească intens să fiinteze, să participe la realitate, să se satureze de putere?” Prin actul ritual, adică prin s-ar vădi a fi un act cu valenţe religioase, trebuie să ţinem seama că oricare religie, în mod esenţial, presupune o anumită raportare la divinitate, lucru care nu se întâmplă în cazul vizionării TV. Nici în spatele televizorului nu se poate spune că se află o zeitate şi nici telespectatorii nu au conştiinţa sau nu-şi imaginează că se închină unei zeităţi atunci când se uită la televizor.”?”

Într-adevăr, în majoritatea religiilor, prezenţa divinităţii este aceea care conduce la apariţia sacrului. „În tradiţia creştină, observă Velesco, realitatea care defineşte sacrul este Dumnezeu.” Un lucru este religios ori sacru când se referă la Dumnezeu. O persoană este religioasă când se află în relaţie cu Dumnezeu: Religiozitatea, sacrul se întemeiază în mod esenţial pe relaţia cu Dumnezeu’?”. Şi totuşi …

MISTERUL – DUMNEZEUL RELIGIILOR PĂGÂNE

– Istoricii religiilor identifică existenţa unor culte în care nu există nici o preocupare privind existenţa divinităţii;

– în cadrul acestor culte realitatea considerată definitorie pentru înţelegerea modului în care omul se raportează la transcendent a fost desemnată de cercetători cu numele de Mister.

– Misterul nu poate fi descris sau cunoscut în ceea ce este el în sine, însă este posibilă identificarea prezenţei sale prin stările pe care le trezeşte sau le induce în adepţii cultului respectiv.

– Fascinaţia, uluirea, un anumit fior, o uşoară curremumre, un sentiment de copleşire sau de tulburare, o atracţie irezistibilă şi o încredere indescriptibilă sunt stările trăite în faţa prezenţei interpelatoare a Misterului.

– Toate aceste stări sunt experimentate şi de telespectator în faţa ecranului TV şi cultivate pe parcursul viziotiării.

În cazul cultelor idolatre, adepţii îşi închipuiau că în spatele idolului – piatră, copac sau alt obiect idolatru – s-ar afla un zeu.

Biserica Creştină nu cunoaşte însă conceptul de sacru, ci pe acela de sfintenie. Prezenta sau legătura cu Dumnezeu aduce sfintirea vietii. Cuvântul sacru, folosit îndeosebi în contextul istoriei şi fenornenologiei religiilor, apare ca o necesitate ştiinţifică pentru a circumscrie întreaga sferă a religiosului.

Problema pe care o ridică, în cazul vizionării TV, lipsa unei divinităţi pentru ca acest act să poată fi identificat cu unul religios, nu este nouă. Cu ea au trebuit să se confrunte cercetătorii religiilor atunci când au fost puşi în faţa identificării sau clasificării, ca fenomen religios, a unei mişcări sau filosofii, în conditiile în care acestea nu cunoşteau ideea de divinitate sau închinarea la o zeitate anume. În contextul budismului primitiv, de pildă, nu se găseşte nici o preocupare legată de prezenţa, lucrarea sau chiar existenţa divinităţii. Cum poate fi judecat, în acest cadru, un fenomen ca având un caracter religios? Care va fi, în acest caz sau în altele asemenea, realitatea care poate face ca nişte oameni sau acte să fie considerate sacre?

Istoria religiilor, prin câţiva dintre reprezentanţii săi de seamă, răspunde la întrebare desernnând această realitate – dumnezeul celor lipsiţi de Dumnezeu – cu numele de “Mister”: După cercetătorii religiilor, caracteristicile fundamentale ale misterului sunt „transcendenţa lui totală (se află dincolo de lumea văzută, perceptibilă) şi forţa cu care poate afecta în mod intim total şi definitiv subiectul”. Fiind considerat, prin excelentă, o realitate transcendentă, este imposibilă descrierea a ceea ce este el în sine. Misterul poate fi cunoscut şi identificat numai prin efectele sale, prin stările sufleteşti pe care le trezeşte în omul aflat în preajma sa, adică în contextul respectivului act religios. În consecintă, cunoscând aceste stări, putem avea un indiciu în analizarea actului ritual propus de vizionarea TV. Iată care sunt, pe scurt, stările psihice experimentate înaintea Misterului în religiile păgâne:

1. Se, trăieşte, în primul rând, un fior, o cutremurare. Este o stare care nu poate fi cuprinsă în cadrele experientei cotidiene în categoriile gândirii, este de neînţeles pentru noi, ne surprinde.

Adepţii se simt copleşiti, oarecum anihilati în fata acestei realităti care năvăleşte în viaţa lor. Această cutremurare poate fi văzută şi ca o frică, o uşoară stare de teamă care paralizează initiativa omul rămânând mut şi uluit, cu atenţia absorbită, captivată de mister.

2. Prezenţa Misterului nu numai că anihilează iniţiativa şi copleşeşte, poate tulbura sau produce teamă, dar, în acelaşi timp, Misterul minunează şi fascinează. „Subiectul se simte irezistibil atras, captivat de această prezenţă care, simultan, îl anihilează şi îl împacă, dându-i o încredere indescriptibilă.

3. O altă caracteristică a misterului pe care o are în vedere fenomenologia religiei este prezenta interpelatoare. Initiativa aparţine misterului. El „se insinuează în lumea omului şi în viata sa, afectându-le necondiţionat”.

Rudolf Otto şi alţii dau misterului un caracter foarte general, găsind că acesta ar cuprinde, ar defini divinitatea în raportul ei cu omul în toate religiile cunoscute. Pentru noi este exclusă posibilitatea de a fi identificat acest Mister, o divinitate impersonală aflată într-un raport strict de fortă cu omul – ceea ce se potriveşte tuturor religiilor lumii, excluzând creştinismul,cu Dumnezeul Cel Adevărat, Cel cunoscut în Treimea Cea de o fiintă aflată într-o relatie personală şi iubitoare cu omul creat după chipul şi asemănarea Sa.

Prin urmare, în perspectiva fenomenologiei religiilor, faptul că actul vizionării TV nu presupune o raportare la o divinitate anume nu poate constitui un impediment în calea determinării unor valenţe religioase actului televizionării. Rămâne doar de văzut dacă efectele pe care Misterul le produce în cazul actului religios pot fi constatate şi în cazul experienţei avute de telespectator?

Nu este necesar să se recurgă la studii ştiintifice pentru a recunoaşte faptul că în faţa televizorului, într-adevăr, trăim adesea stările psihice identificate de Rudolf Otto în experierea Misterului de către adepţii religiilor idolatre.

Lumea micului ecran ne transcende, ne copleşeşte şi ne uimeşte prin enormitatea ei. Războaie sau poveşti de dragoste, suspans, emoţii şi sentimente puternice; o întreagă lume se desfăşoară în faţa ochilor noştri, o „realitate” care ne tulbură şi ne uluieşte, ne cutremură, ne atrage şi, în acelaşi timp, ne fascinează; o forţă care ne anihilează iniţiativa (cum am văzut, aproape că ne hipnotizează), mai cu seamă în situaţia în care este imposibilă implicarea noastră în influenţarea lumii de dincolo de ecran.

Iniţiativa aparţine imaginilor fictionale care se insinuează, ca şi în cazul misterului, în „lumea omului şi în viaţa sa, afectându-le neconditionat”.

Din toate stările descrise, aceea care apropie cel mai mult vizionarea TV de o experientă religioasă este atractia şi fascinatia uriaşă pe care televiziunea o exercită asupra tuturor oamenilor. Ca şi în cazul Misterului, experienţa pe care o presupune uitatul la televizor nu poate fi cuprinsă în „categoriile gândirii”. Şi este firesc să fie aşa, deoarece mintea omenească nu poate concepe ca experienţe fireşti vederea la distanţă, posibilitatea de a te afla dincolo de spaţiu şi timp, în diferite locuri şi momente istorice, în trecut sau în viitor. Este o magie a tehnologiei, care reuşeşte să ne uimească permanent, deoarece aceste fapte nu au fost niciodată întâlnite în istoria omenirii decât ca făcând parte din arsenalul religios sau magic. Niciodată omul nu se va obişnui cu televizorul, încât acesta să nu îl mai fascineze, aşa cum experientele onirice (visul) sau cele halucinatorii provocate de băutură, droguri sau boli psihice sunt trăite cu o intensitate sau cu un interes maxim oricât de des ar fi experimentate. Cu toate că omul a visat dintotdeauna şi se poate spune că aceasta este o experientă comună pentru toti oamenii, visele vor avea permanent un mare potenţial de fascinaţie, şi aceasta pentru că nu fac parte din experienţa obişnuită a omului, în care acesta să poată controla realitatea care îl înconjoară.

Faptul că experienţa telespectatorului este atât de asemănătoare, în atingerea anumitor stări, cu aceea trăită în experimentarea misterului în contextul diferitelor religii este semnificativ în a trage o primă concluzie privind obiceiul privitului la televizor: chiar dacă în cazul vizionării TV nu se poate vorbi de raportarea la o divinitate, fapt care ar elimina orice îndoială în privinta atestării caracterului religios acestui comportament, totuşi trăirea în faţa televizorului, a stărilor specifice experienţei misterului – divinitatea religiilor păgâne – poate conferi cel putin un caracter pseudo religios acestei experiente.

În continuarea analizei noastre, vor fi luate în discutie cele ~rei dimensiuni fundamentale, care definesc, după cercetătorii fenomenului religios, raportarea omului la sacru, în fapt, experienta sa religioasă.

Pentru omul religios al societăţii tradiţionale nu exista nici o diferenţă clară între sacru şi profan. Nimic nu era cu adevărat profan, deoarece acest om avea conştiinţa că întreaga lume, cosmosul erau pătrunse de prezenţa, lucrarea sau raţiunile dumnezeieşti. Cu toate acestea, existau porţiuni de spaţiu colectiv, diferite de celelalte locuri sau momente în timp, privilegiate, sfinte, cărora li se acorda o atenţie mai mare pentru manifestarea lui Dumnezeu în acel loc, cum ar fi, spre exemplu, muntele Sinai, pentru că acolo S-a arătat Dumnezeu lui Moise, spaţiul templului sau al unei biserici. De asemenea, „lumea profană în totalitate, Cosmosul în întregime desacralizat este o descoperire recentă a spiritului uman”, Mircea Eliade, Sacrul şi profanul…, p. 15. În felul acesta, distincţia sacru/profan este decela bilă mai cu seamă în interiorul mentalităţii omului modem, pentru care întreaga existenţă are un caracter profan şi, desigur, pentru istoricul religiilor, fiind un concept utilizat pentru structurarea fenomenului religios – vezi şi J. Martin Velasco, Introducere în … , p. 58.

SPAŢIUL SACRU, TIMPUL SACRU ŞI MITUL

Fenomenologii religiei constată că actul religios este acela care „introduce o ruptură de nivel” în existenţa omului în cosmos, reuşind să structureze viata acestuia în contextul opozitiei sacru/profan. Actul religios dă credinciosului posibilitatea de a pătrunde în alt spaţiu decât cel al existenţei cotidiene (spaţiul sacru) şi în alt timp (timpul sacru), şi, de asemenea, valorizează şi orientează întreaga experienţă umană în funcţie de învăţătura revelată, de actul ritual sau de mit. Spaţiul sacru, timpul sacru şi mitul sunt, după cercetătorii religiilor, coordonatele principale ale oricărui fenomen religios.

În ceea ce priveşte cercetarea noastră, o relevanţă deosebită ne-ar da-o răspunsul la următoarea întrebare: introduce vizionarea TV un alt spaţiu, un alt timp sau o altă percepţie a spaţiului şi a timpului în viata telespectatorului?

Într-adevăr, lumea de dincolo de ecran, în interiorul căreia călătorim cu mintea de-a lungul vizionării, ne conduce către alte coordonate spatiale şi temporale decât cele ale locului unde ne aflăm în momentul în care ne uităm la televizor. Spaţiul şi timpul lumii TV sunt altele decât cele în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dar oare merge mai departe asemănarea dintre cele două realităţi, încât să fim îndreptăţiţi să identificăm spatio-ternporalitătii lumii TV o structură similară cu cea a lumii sacrului? Se poate vorbi oare de un izomorfism al celor două realităţi, care să ne conducă la concluzia că funcţia pe care televiziunea o îndeplineşte în viaţa omului contemporan este similară celei pe care lumea sacrului o avea în viata omului religios?

SPATIUL SACRU

Consacrarea spaţiului sacru se întemeiază întotdeauna pe o descoperire, pe intervenţia divinităţii sau a unor puteri supranaturale în viaţa omului şi a lumii. De aceea spaţiul sacru va fi considerat locul unde se intersectează lumea de dincolo cu lumea obişnuită, profanii.

Spaţiul profan se desparte de cel sacru printr-un prag sau printr-o ruptură de nivel. Odată trecut pragul, omul pătrunde în altă lume, cea a sacrului. În oricare religie, spaţiul sacru va fi situat în mijlocul cosmosului locuibil, în jurul său centrându-se geografia fizică şi viaţa religioasă a comunităţii. Aceasta, deoarece spaţiul sacru face posibilă comunicarea cu lumea de dincolo sau în acest loc transcendentul se revelează omului.

Timpul sacru sau timpul mitic în creştinism este de fapt calendarul de peste an, duminicile, sărbătorile, posturile etc.

– Lumea ce aparţine spaţiului sacru – lumea mitică – este văzută de oameni ca fiind situată la un nivel ontologic superior lumii reale. Este lumea realităţilor esenţiale, a vieţii exemplare şi plenare. Pentru acesta ea devine reperul orientării omului în lume, ghidul esential al existentei umane.

– Distrugerea spaţiului sacru, pierderea contactului cu acesta are consecinte din cele mai grave pentru viaţa omului: pierderea sensului vietii, anxietatea, lumea reală ajunge să apară haotică şi confuză, încât omul nu mai poate orientanta în ea.

În societăţile religioase, spaţiul nu este uniform şi omogen.
Există în geografia acestuia o zonă care dă semnificaţie, care structurează lumea în relaţia ei cu transcendenta. Acesta este însuşi spatiul sacru sau spatiul consacrat prin manifestarea divinului în acel loc. Spaţiul sacru este, aşadar, locul unde se revelează divinul, cel unde se produce un eveniment cu valoare sacră sau locul consacrat – templul sau sanctuarul – destinat prin excelenţă comunicării cu lumea cealaltă.

Muntele Sinai este sfânt pentru că acolo Dumnezeu S-a arătat lui Moise şi i-a predat tablele Legii. Locurile unde a pătimit Mântuitorul, unde a fost răstignit şi îngropat sunt, de asemenea, sfinţite prin prezenţa şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.

La popoarele idolatre ori există o mitologie care leagă un copac, o piatră sau un loc anume de un eveniment „demiurgic”, ori este vorba despre descoperirea avută de vreun „inspirat” – membru al poporului respectiv – exact în acel loc, cu alte cuvinte locul unde i s-au deschis cerurile şi i s-a arătat lumea de dincolo'”,

„Atunci când sacrul se manifestă printr-o hierofanie (arătare a divinului, a lumii de dincolo), spune Eliade, nu există doar o ruptură in omogenitatea spaţiului, ci şi revelarea unei realităţi absolute care se opune realitătii imensei întinderi înconiurătoare.?” Spatiul sacru operează astfel o deschidere, făcând posibilă comunicarea omului cu Cerul, cu existenţa desăvârşită, cu lumea de sus”.

Templul este, prin excelenţă, un spaţiu sacru. ,,Acolo, în incinta sacră, observă Eliade, comunicarea cu zeii devine posibilă; prin urmare, trebuie să existe o «uşă” spre înalt, prin care zeii să poată coborî pe pământ şi pe unde omul să poată urca, simbolic, spre cer. (…) Templul constituie, la drept vorbind, o deschidere spre înalt şi asigură comunicarea omului cu lumea zeilor.” Spaţiul sacru în religiile idolatre nu permite numai comunicarea cu lumea de sus, ci şi cu lumea inferioară a infernului sau a demonilor.

Fie că acest spaţiu este identificat de unele popoare cu un stâlp, cu o piatră sau cu un copac, precum în religiile idolatre, fie că este un loc sfintit prin revelatia Dumnezeului Celui Adevărat, cum este Ierusalimul sau spatiul oricărei biserici la creştini, în acest perimetru se află centrul lumii pentru omul religiei respective. „În întinderea omogenă în care nici un reper nu este posibil, în care nici o orientare nu se poate efectua, hierofania (arătarea divinului) dezvăluie un punct absolut, un centru”: faţă de care devine posibilă orientarea în omogenitatea haotică, întemeierea lumii în viata adevărată”. Pentru omul societăţii tradiţionale, lipsa unui „Centru”, a unei divinităti făcea existenta fără sens. Omul nu putea trăi fără o credintă, fără o religie care să-i organizeze spatiul, timpul, viata, în- tregul cosmos în care trăia, care să-l facă să înteleagă sensul cosmosului şi al propriei vieti.

În creştinism, biserica, drept locaş sfinţit, este locul unde creştinul îşi dobândeşte prin Botez noua identitate, locul în care, prin excelenţă, acesta comunică cu Dumnezeu şi unde Dumnezeu îi vorbeşte. În jurul locaşului bisericii se centrează geografia fizică a oricărei comunităţi creştine”. Atât ca realitate fizică, cât şi spirituală, Biserica se află în centrul existenţei şi al preocupărilor creştinului. Acesta se luptă să-şi călăuzească paşii, să-şi orienteze existenţa după legea sau învăţătura primită prin Biserică de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

La fel ca şi în creştinism, în toate religiile, spaţiul sacru face posibilă orientarea omului în lume atât prin organizarea vieţii în jurul acestui spaţiu fizic (sanctuarul), cât mai cu seamă prin faptul că acesta îi mijloceşte comunicarea cu divinitatea şi, prin aceasta, îl face apt pentru primirea legii, a învătăturii şi pentru întelegerea lumii.

Lumea capătă sens şi omul religios se poate orienta înlăuntrul acesteia numai în virtutea existentei spatiului sacru, deoarece acesta face posibilă comunicarea cu divinitatea. Se poate spune că însăşi această comunicare înlesneşte organizarea şi transformarea lumii în care trăieşte omul, după chipul în care i se descoperă lumea transcendentă. Dorinţa omului religios de a trăi în sacru echivalează, de fapt, cu dorinţa sa de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă, şi nu într-o iluzie.

Spaţiul sacru se află, aşadar, la intersecţia dintre lumea profană şi cea divină, şi este prin excelenţă locul unde S-a revelat Dumnezeu în istorie sau este locul întâlnirii omului cu lumea de dincolo. Tinând cont de cele afirmate, se desprind patru trăsături fundamentale ale spaţiului sacru, trăsături care, în chip surprinzător, prin prisma studiilor desfăşurate în ultimile decenii, pot fi identificate şi în cazul vizionării TV.

Având în vedere caracterul ambivalent al sacrului, ce presupune prezenta sau interventia în istorie ori a lui Dumnezeu, ori a spiritelor întunericului, în creştinism, mai concret în Biserica Ortodoxă, se face o distincţie între sacru şi sfânt. În paginile următoare, pentru a elimina această confuzie, atunci când vom vorbi despre sacru ne vom referi îndeosebi la religiile păgâne, idolatre, unde este, de altfel, foarte probabil ca acesta să desemneze, de fapt, lucrarea demonilor sau să reprezinte doar produsul fanteziei umane.

Muntele Sinai este un asemenea loc deoarece acolo i s-e arătat Dumnezeu lui Moise. În cazul creştinismului, cu toate că întreaga lume are o valoare sacră, prin faptul că toate sunt ţinute prin pronia dumnezeiască, există anumite spaţii dedicate îndeosebi întâlnirii omului cu Dumnezeu, închinării şi slujirii acestuia precum ar fi: locaşul de închinare, rnormântul Mântuitorului şi locurile unde s-au nevoit şi au mărturisit Părinţii Bisericii.

Vedem deci în ce măsură descoperirea, adică revelaţia spaţiului sacru are pentru omul religios o valoare existentială, or , nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă; orice orientare implică dobândirea unui punct fix. Din acest motiv omul religios s-a străduit să se plaseze în „Centrul Lumii”. Pentru a trăi în Lume, aceasta trebuie fondată, Of, nici o lume nu se poate naşte în haosul omogenităţii, al relativitătii spatiului profan. Descoperirea unui punct fix, a unui „Centru” echivalează cu crearea lumii.

Când vorbim despre Biserică, nu putem să nu înlocuim conceptul de sacralitate cu cel de sfintenie. în acest caz, nu mai există îndoială că Însuşi Dumnezeu Cel Adevărat şi Sfânt S-a arătat prin Întruparea Sa, a fondat şi a sfinţit acest lăcaş sau realitate sfântă.

LUMEA TV – CASĂ A ZEILOR SAU REVRĂJIREA90 LUMII PRIN TELEVIZIONARE

Ecranul televizorului joacă rolul pragului sau al rupturii de nivel ce separă lumea reală de lumea TV. Vizionarea înseamnă pătrunderea şi călătoria în alt spafiu decât cel al vietii cotidiene.

Televizorul face astfel posibilă comunicarea cu o altă realitate aflată dincolo de noi, cu o lume în care personajele pot fi uşor identificabile cu „eroii civilizatori” ai religiilor păgâne.

Lumea, printr-o stranie inversiune ontologică a ajuns să se situeze deasupra celei reale. Ea devine, pentru omul modern, modelul, reperul esenţial al orientării în societate, lumea exemplară a existenfei plenare. Participând la viafa acestei lumi, telespectatorii simt că se însuflefesc, că trăiesc cu adevărat, televizorul este cel care dă sens, cel prin care lumea poate fi înfeleasă şi interpretată.

Pentru teledependent, pierderea televizorului creează anxietate, sentimentul plictiselii, al lipsei de sens, lumea îi apare confuză şi dificil de înţeles.

– Având în vedere toate acestea, lumea TV poate fi percepută cu uşurinţă ca un spaţiu sacru sau, oricum, oamenii se comportă ca şi cum aşa ar sta lucrurile.

1. Un loc sacru presupune o ruptură de nivel produsă în omogenitatea spaţiului profan, prin revelarea unei realităţi absolute.

În ceea ce priveşte televizorul, se poate observa cu uşurinţă că ecranul acestuia operează o „ruptură de nivel” în spaţiul familiar al camerei. El se constituie ca o fereastră, prin care pătrundem într-o altă lume, eliberându-ne, totodată, de conditiile spatiului real în care trăim. Am văzut la J.B. Thompson că una dintre caracteristicile comunicării televizuale este chiar delocalizarea spatială pe care o presupune aceasta Ca vedea lucruri sau întâmplări ce se petrec într-o altă parte a lumii)?. „Cvasiinteracţiunea televizuală, arată Thompson, creează o experienţă spatio-temporală discontinuă. Indivizii care se uită la televizor trebuie, într-o oarecare măsură, să suspende cadrele spatio-ternporale ale vietii lor de fiecare zi şi să se orienteze spre un set diferit de coordonate spatio-ternporale; ei devin, astfel, călători spatio-temporali”?. Deprivarea senzorială pe care o provoacă uitatul la televizor este încă o dovadă a profundei detaşări de lumea reală sau a scufundării într-un alt mediu de existentă spatio-temporală'”,

2. Această ruptură este simbolizată printr-o deschidere prin care devine posibilă trecerea de la pământ la Cer şi, în unele religii, chiar trecerea de pe pământ către lumea inferioară. Trecerea implică schimbarea modului de a fiinţa printr-o nouă valorizare a experienţei umane, printr-o transformare ontologică de la un mod de a fi la un altul. Templul este prin excelenţă un spaţiu sacru, casă a zeilor sau locul unde, simbolic, omul poate comunica, aşadar, cu lumea cealaltă.

Şi ecranul televizorului face posibilă trecerea într-o altă lume, la un alt mod ontologic. Lumea TV nu permite participarea ca subiect personal, cu iniţiativă proprie sau intenţionalitate, ci numai o implicare empatică sau proiectivă în realitatea dată. Este doar o experienţă mentală, a unei minţi desprinse senzorial de lumea fizică, reală. „Darul” pe care ni-l oferă televizorul este de a ne putea împărtăşi empatic din experienţa extraordinară a unor fiinţe care se află dincolo de noi, într-o lume intangibilă. Fiintele acestei lumi nu au consistentă fizică, nu sunt tangibile sau influentabile de către telespectator şi, astfel, prin transcenderea, prin detaşarea lor de spaţiul şi timpul decrepitudinii, ne domină.

Personajele micului ecran, prin necorporalitatea lor, dar şi prin relieful şi aspectul vizual pe care-l au, se încadrează mai curând într-o lume a spiritului, a formelor sau a ideilor, o lume în care numai mintea sau imaginaţia este invitată să participe. Aici pot fi trăite sentimentele de siguranţă, putere şi încredere pe care le inspiră eroii pozitivi, biruitori şi, totodată, fiorul pe care îl produc manifestările forţelor demonice. Este lumea în care se dă lupta binelui cu răul.

Lumea micului ecran, ca o lume total diferită de a noastră, cu alte legi de evolutie, apartinând unui alt spatiu şi timp, poate fi foarte uşor identificată, chiar dacă numai la nivelul unei percepţii inconştiente, arhetipale, cu lumea „celestă” a spiritelor sau a zeilor. Desigur, acest fenomen este cu atât mai accentuat cu cât oamenii se raportează mai mult la „realitatea” TV ca la un model exemplar, în ultimă instanţă mitic. Astfel, televiziunea ca loc în care omul poate comunica simbolic cu lumea cealaltă, ca spaţiu în care se revelează lumea de dincolo poate fi uşor asimilabilă realităţii templului, un templu al unei lumi lipsite tot mai mult de adevăratul templu. Ecranul televizorului devine, în această perspectivă, poarta sau pragul de trecere către o altă realitate. O lume ce transcende realitatea cotidiană, o lume consacrată, ce se impune în conştiinţa oamenilor ca fiind exemplară şi, prin toate acestea, o lume a fiinte lor „celeste”.

3. Ruptura în neomogenitatea spaţiului profan creează centrul prin care se poate comunica cu transcendentul, cu o realitate aflată la un nivel ontologic superior celei reale. În baza acestui reper se fondează „lumea’; făcându-se astfel posibilă orientarea omului în spaţiul existentei; lumea capătă sens şi omul se orientează în ea numai prin prisma spaţiului sacru şi al comunicării cu transcendentul, cu divinitatea. Comunicarea devine posibilă prin intermediul sanctuarului sau templului. Într-un anume fel, se poate spune că această comunicare dă posibilitatea organizării şi transformării lumii în care omul trăieşte după chipul sub care i se arată sau sub care este percepută lumea sacră.

Se situează, oare, realitatea virtuală a micului ecran la un nivel ontologic superior celei reale? Are ea capacitatea de a fonda lumea reală, orientându-l pe om în spatiul existentei? Răspunsul îl primim din partea unor sociologi ca Baudriard, a unor semioticieni ca Eco sau a altor cercetători postmoderni: „Imaginea de pe ecran nu numai că a ajuns să aibă un statut egal cu acela al elementelor din sfera autenticului, dar lumea a ajuns să se împartă în ceea ce este comun (viaţa cotidiană) şi ceea ce este televizat, iar televizorului i se asigură un statut privilegiat?”. Pentru ficţiunea televizată a apărut o nouă denumire, conform cu impactul acesteia, şi anume aceea de hiperrealitate. Simularea realului ajunge mai reală decât realul.

„Cum s-a produs această schimbare ontologică? Cum s-a ajuns să fie împărţită lumea între ceea ce este comun şi ceea ce este televizat, celui de-al doilea acordându-i-se un statut priveligiat? se întreabă Tichi”. Construind o falsă competitie între viata reală şi televizor, industria publicitară înclină neîncetat balanţa în favoarea televizorului. Agenţiile de publicitate îndeamnă permanent publicul să prefere simulacrul, adică ceea ce apare la televizor. Semnificaţia faptului de a fi văzut la televizor a depăşit graniţele comerţului şi a avut ecouri mari în experienţa umană. Dacă lumea de pe ecran este locul unde trebuie să te afli, atunci este inevitabil ca problemele complexe cum ar fi identitatea, experienţa, actiunea să migreze şi ele spre ecranul televizorului şi astfel, în mod inevitabil, statutul acestor fenomene umane va fi influenţat de prezentarea lor la televizor. Pe scurt: televizorul a schimbat relaţia individului cu lumea sa naturală. Astăzi percepem evenimentele în termenii simulării de pe ecran. Altfel spus, trăim prin intermediul televizorului. Celebra propoziţie a lui Descartes „Gândesc deci exist” a fost înlocuită prin „Sunt văzut deci exist”. În acest sens lumea de pe micul ecran ratifică existenţa în lumea reală. Tărâmul televizorului s-a transformat într-o lume în sine.””

Explicaţia lui Tichi este corectă din punct de vedere psihologic sau sociologic, însă fenomenul este, după cum se va observa mai departe, cu mult mai complex. Desigur că mirajul televiziunii a avut o influenţă deosebită în apariţia acestei inversiuni de ordin ontologic, în care realul a ajuns să fie înlocuit cu simulacrul televizual sau cu hiperrealitatea; se pare însă că acest fenomen este, totodată, consecinta unui mod de viată desacralizat, produsul tendintei omului de a identifica spatiul TV cu unul de tip sacru şi realitatea TV cu una mitică. Prea mare este asemănarea dintre structura spatiului sacru şi aceea a lumii televizualului, ca să nu poată apărea această confuzie de natură perceptivă şi cognitivă, pentru ca telespectatorii să nu se implice, într-o modalitate sau perspectivă religioasă în această comunicare.

Oamenii se îmbracă şi se comportă după cum văd la televizor.
Se gândesc la ceea ce televizorul le arată că este mai important, îşi formează orizontul de cultură, simblurile şi valorile în consens cu cele ale televiziunii şi au păreri can tind să se subordoneze opiniei publice formate de televizor. Realiatea TV devine sfera care circumscrie viaţa omului modern sub oate aspectele ei. În societatea contemporană, televiziunea pote fi socotită pe bună dreptate centrul lumii, poate cu mai multă îdreptăţire chiar decât în cazul popoarelor idolatre. Televizorul se dă în centrul vieţii omului contemporan atât ca obicei, ca ritual ccidian, ca ore alocate, cât şi ca reper ideatic comportamental şi exlsential. Pe micul ecran se poate vedea, după cum se sustine în retona programelor TV, tot ceea ce este mai important din cele care sepetrec în lume, esenţialul, iar realitatea formează orizontul de cultură, simblurile şi valorile în consens cu cele ale televiziunii şi au păreri can tind să se subordoneze opiniei publice formate de televizor. Realatea TV devine sfera care circumscrie viaţa omului modern sub oate aspectele ei. În societatea contemporană, televiziunea pote fi socotită pe bună dreptate centrul lumii, poate cu mai multă îdreptăţire chiar decât în cazul popoarelor idolatre. Televizorul se dă în centrul vieţii omului contemporan atât ca obicei, ca ritual ccidian, ca ore alocate, cât şi ca reper ideatic comportamental şi exlsential. Pe micul ecran se poate vedea, după cum se sustine în retona programelor TV, tot ceea ce este mai important din cele care se petrec în lume, esenţialul, iar realitatea TV devine cu fiecare zi îtr-o măsură tot mai mare reperul principal al organizării şi guvc.iării politice şi sociale a lumii.

Oamenii care apar la televizor sunt, în general, priviti cu mai multă atenţie, devenind un fel de mici eroi, chiar pentru cei apropiaţi din familie sau din comunitatea din care provin. Părerilor lor li se acordă mai multă importanţă. La fel, un fapt petrecut în comunitatea noastră şi transmis pe postuile TV devine unul extraordinar, exemplar. Indiferent de importaţa reală a unui eveniment, cu cât i se acordă mai multă atenţie la televizor – timpul alocat pe ecran, audienţa – în mod proportion: creşte importanţa acestuia în conştiinţa publicului. Se ajunge, astfel, la situaţii hilare în care oamenii, care au participat în mod direct la un eveniment regretă că nu I-au văzut la televizor, căci ar fi fat mult mai interesant?

Aşadar, în societatea modernă, televiziunea are în cea mai mare măsură puterea sau autoritatea!e a învesti cu semnificaţie un act real. Şi invers, un fapt însemnat pntru viaţa comunitară, în cazul în care nu apare pe micul ecran, trece neobservat. Acest fenomen arată, încă o dată, că modalitea în care se raportează publicul la televiziune este aceeaşi cu aeea în care se relationează omul religios la sacru, Numai sacrul sa religiosul aveau în societatea tradiţională forţa de a da semnificaţie unui act obişnuit. Mai cu seamă în religiile idolatre, unde magicul este definitoriu, templul, un spatiu prin excelentă sacru, avea capacitatea, precum televizorul astăzi, de a arunca aura magicului, a fascinatoriului asupra tuturor actelor care se petreceau înăuntrul său.

Kubey şi Csikszenitmihaly arată că „televiziunea a devenit un mecanism care conferă sens şi semnificatie unei lumi care, altfel, apare lipsită de semnificaţie. Pentru telespectatorii înrăiti, mass-media creează o redundanţă care amplifică la nesfârşit ceea ce este real şi demn de atenţie şi efort?. Exact acelaşi lucru îl afirmă şi Eliade în legătură cu modul în care sacrul influenţează viaţa omului religios:

„În întinderea omogenă şi nesfârşită, în care nici un reper nu este posibil, în care nici o orientare nu se poate efectua, hierofania dezvăluie un „punct fix” absolut, un Centru. Acesta este semnul purtător de semnificaţie religioasă, ce introduce un element absolut şi pune capăt relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu aparţine acestei lumi s-a manifestat apodictic şi astfel indică o orientare şi hotărăşte asupra unei conduite.

4. Distrugerea spaţiului sacru înseamnă întoarcerea la Haos, prin pierderea reperului fundamental al ghidului existential.

Pentru orice telespectator dependent de televizor, reîntoarcerea la viata reală prin eliminarea televizorului creează o stare de anxietate, de nelinişte şi nesiguranţă, duce la pierderea minimului echilibrului. Fără televizor, acest om se plictiseşte, lumea nu-i mai spune atât de mult. Ea apare tot mai opacă şi haotică. Omul nu mai poate să se orienteze cu uşurinţă în ea. „În contrast cu mediul real, care este haotic, imprevizibil şi ostil, experienţa virtuală este ordonată, sigură şi plăcută. Este atât de ordonată, încât multi din cei care utilizează excesiv computerul consideră mediul înconjurător virtual preferabil celui fizic, la fel cum teledependentii pot prefera uneori lumea de pe micul ecran celei reale.

Paradoxul este că lumea imaginilor de la televizor este realmente ea însăşi haotică, un adevărat coşmar, un amestec de trăiri şi senzaţii, de gânduri şi idei. Dar ceea ce i se oferă televizomanului este însuşi sentimentul existentei plenare, o viată iluzorie ca surogat al celei reale. Dependentul de imaginile TV, ca şi celui de drogul halucinogen, îi vine tot mai greu să fie subiectul personal al propriei existente, el nu mai poate decât să se lase dirijat în trăirile lui de „Misterul” ce învăluie hiperrealitatea lumii TV, cel „care se insinuează în lumea omului şi în viata sa, afectându-le neconditionat”.

În viziunea lui Eliade, sacrul pune capăt temeri; provocate de relativitate şi anxietate alimentate de dezorientare, oferă un punct de sprijin absolut. În societatea modernă, după cum s-a putut constata, rolul acestui spaţiu sau semn îl îndeplineşte televizorul. El anulează sentimentul anxietătii, al relativităţii, al nesiguranţei şi dezordinii. Pentru teledependent, viata adevărată a lumii este aceea care se vede la televizor. ,,Am văzut la televizor”, se replică adesea. Prin retorica sa persuasivă de confirmare şi încredinţare, televiziunea ne induce permanent un sentiment de siguranţă. Această stare durează însă numai atâta timp cât ne uităm la televizor, căci după aceasta, deci după vizionare, stările amintite se vor acutiza.

Asumându-şi responsabilitatea de a „crea” lumea pe care a ales să o locuiască, omul religios, observă Eliade, nu cosmeticizează doar haosul, ci sanctifică micul său univers făcându-l să devină asemănător cu lumea zeilor. Profunda nostalgie a omului religios este aceea de a locui într-o „lume divină”, de a avea o casă asemănătoare <<casei zeilor>>. Astfel se explică nevoia omului de televizor, dorinta acestuia de a-şi trăi viata după canoanele fixate de eroii micului ecran, de a avea o casă sau o viaţă asemănătoare cu a acelora sanctificati prin aparitia pe micul ecran.

TIMPUL SACRU

-Timpul sacru este un timp mitic neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, în care se instituie toate celelalte acte umane fundamentale.
-Timpul sacru poate fi reactualizat, retrăit la nesfârşit prin repetarea rituală a mitului creatiei. A trăi timpul sacru înseamnă a te înveşnici.
-Timpul sacru presupune o ieşire din timpul istoric, conducând, prin participarea la actul creator divin, la o renaştere cu forţe noi.
-Timpul sacru este un timp festiv, sărbătoresc, al înnoirii, prin care omului i se dă posibilitatea unui nou început.

Omul religios distinge două feluri de timp: „Timpul profan, durata temporală obişnuită în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă”, şi timpul sacru, identificat cu timpul creaţiei sau al hierofaniei, timpul în care Dumnezeu a făcut lumea sau în care divinul a intervenit la un moment dat în istoria lumii. Acel timp de demult poate fi reactualizat, retrăit de omul religios prin repetarea rituală a mitului, a actiunii de creare a lumii sau de consacrare a unui act uman oarecare.

Atunci când va fi amintit pe parcursul acestui subcapitol omul religios, citându-l pe Mircea Eliade, nu-l vom include în mod automat şi pe creştin, deoarece în mai multe puncte afirmaţiile care privesc pe omul religios descris în termenii fenomenologiei religiilor nu sunt valabile şi în creştinism.

În fata cercetării ce vizează asemănarea dintre timpul televizualului şi timpul sacru, se ridică o anumită problemă pe care o vom înlătura încă de la început prin clarificarea cadrului în care acest studiu se va desfăşura. Timpul sacru pe care Eliade şi ceilalti cercetători ai religiilor îl găsesc comun în majoritatea religiilor diferă în câteva puncte esentiale de timpul trăit în creştinism. Astfel că multe din afirmaţiile următoare nu sunt valabile şi în creştinism.

„Omul religios se scaldă periodic în timpul mitic şi sacru, regăseşte timpul originii, cel „care nu curge”, deoarece nu ţine de durata temporală profană, constând într-un prezent etern recuperabil la nesfârşit. Timpul sacru însemnă o ieşire, o evadare din timpul istoric prin participarea la act creator divin. Retrăind actele creaţiei sau reiterând actele sau gesturile zeilor, omul religios, prin actul ceremonial (reactualizarea mitului), îşi manifestă, de fapt, dorinta de a participa şi el la viata divinitătii, la experienta cea adevărată, profundă şi esenţială. Timpi în care se desfăşoară acest ritual este considerat sacru, deoarece e se află în afara timpului istoriei profane, căci în acest timp omul comunică prin imitare şi identificare cu zeii săi. Invers, se poate spune că timpul în care omul religios urmăreşte, în gesturile existenţei sale cotidiene, să împlinească acte care decurg, prin asemănare, din cele divine, descrise sau cunoscute prin intermediul mului, cum ar fi ritualul semănatului, al culesului, al vânătorii, se socoteşte a fi un timp îmbogăţit, primenit sau sacru.

Acest comportament privitor la timp, afirmă Eliade, este suficient pentru a-l distinge pe omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască doar în prezentul istoric; el se străduieşte să găsească un timp sacru care, în anumite privinte poate fi omologat cu veşnicia. Timpul sacru este, prin exelenţă, festiv, sărbătoresc, iar sărbătoarea nu este doar comemorara unui eveniment mitic, ci şi reactualizarea lui. Timpul sărbătoriloeste pentru toate popoarele un timp ceremonial. Este un timp al înnoirii şi, de aceea, face posibilă o anumită detaşare, o eliberare de tensiunile şi problemele trăite în timpul istoric; un timp al reînnoirii, deoarece actul ritual, ca reactualizare a timpului sacru, are această caracteristică de a-l face pe om să trăiască un nou început. De fapt, fiecare sărbătoare celebrează într-un fel chiar o înnoire a timpului istoric.

Cu toate că în nevoia omului religios de a se încadra înr-un timp religios, sacru se poate citi uşor dorinţa acestuia de a se mântui eliberându-se de moartea ce dospeşte în trupul său, îndepărtarea de Dumnezeul Cel Adevărat l-a făcut să-şi piardă reperul şi posibilitatea reală a înveşnicirii, a rnântuirii prin biruinţa morţii în Hristos. Plăsmuirea imaginară a unei realităţi „sacre”, precum se întâmplă în religiile păgâne, şi raportarea la aceasta nu este decât un refugiu, un surogat, o iluzie cu care omul îşi hrăneşte setea de Dumnezeu, setea de infinit.

„În sărbătoare se regăseşte din plin dimensiunea sacră a vieţii, se regăseşte sfintenia existentei umane, care este o creatie divină. În restul timpului rişti mereu să uiţiceea ce este fundamental: că existenta nu este dată de ceea ce numesc modernii Natură, ci este o creatie a lui Dumnezeu. Sărbătorile sacre restituie deopotrivă di- mensiunea sacră a existentei, reamintind felul în care Dumnezeu sau strămoşii mitici l-au creat pe om şi l-au învăţat diverse comportamente sociale şi practice.

Timpul sacru este un timp exemplar, un timp al zeilor, al lumii de dincolo, al veşniciei sau al înveşnicirii. Este un timp în care dispare teama, tensiunea apropierii morţii. Este timpul vieţii plenare deoarece, prin trăire a actului ritual sau prin pătrunderea în acest timp, omul religios simte că se înveşniceşte, hrănindu-se prin participare din timpul celor care nu îmbătrânesc.

Căutarea timpului sacru este, de fapt, căutarea paradisului pierdut sau expresia năzuintei omului de a se înveşnici cumva, de a avea acces la împărăţia cerurilor. Prin pătrunderea în timpul sacru, omul initiază comunicarea cu lumea nevăzută, cu Dumnezeu, aspirând să rămână în aceasta pentru totdeauna. Având în vedere cele expuse anterior, se pot desprinde patru caracteristici fundamentale ale timpului sacru. În cele ce urmează, vom încerca să vedem în ce măsură acestea definesc şi timpul în care se initiază telespectatorul prin vizionarea TV.

TIMPUL ORIGINAR, MITIC ŞI SĂRBĂTORESC AL LUMII MICULUI ECRAN ESTE OMOLOGAT CU VEŞNICIA

– Prin intermediul vizionării TV, telespectatorii se transformă în călători spaţio-temporali şi, astfel, au posibilitatea pătrunderii în timpul subiectiv al „eroilor civilizatori” ai micului ecran. Timpul TV, ca şi cel mitic, este un timp narativ, repetabil (prin reluarea vizionării), discontinuu şi structurat mozaical, un timp diferit de cel istoric sau de acela pe care omul îl percepe şi îl trăieşte în viaţa obişnuită.

– Ca şi timpul mitic, timpul lumii TV poate fi reactualizat oricând în viaţa telespectatorului, prin vizionarea în reluare a unui film sau a unei alte emisiuni. Vizionarea conferă astfel sentimentul înveşnicirii.

– Bătrâni sau tineri, toţi telespectatorii trăiesc empatie pe parcursul vizionării vârsta personajelor de pe micul ecran, precum se întâmplă în cazul reaetualizării timpului mitic.

– Pătrunzând în timpul lumii TV, oamenii uită de grijile, necazurile sau de problemele cotidiene, nu mai conştientizează dureroasa trecere a timpului vieţii, se eliberează de spectrul îmbătrânirii, al lipsei de sens sau de cel al mortii. Vizionarea TV îmbracă un caracter sărbătoresc.

1. Timpul sacru este un timp mitic neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, în care se instituie toate celelalte acte umane fundamentale.
Primul lucru care poate fi remarcat cu uşurinţă este acela că timpul perceput de-a lungul vizionării TV este diferit de timpul existenţei noastre cotidiene. Johnson foloseşte metafora „călători spatio-ternporali”, pentru a arăta că vizionarea presupune şi o călătorie în timp.
Prin vizionare, pătrundem şi trăim în timpul lumii TV. Percepţia curgerii timpului, fiind un fapt subiectiv, de conştiinţă, atâta vreme cât omul este absorbit, prin vizionarea TV, într-o altă realitate, situată în timpul subiectiv al unei alte existente (timpul eroilor de la televizor), telespectatorul va percepe cu totul altfel trecerea timpului. Prin proiecţie şi identificare devine posibilă trăirea pe durata vizionării TV a timpului subiectiv al personajelor sau evenimentelor de pe micul ecran, cu care a intrat în empatie tele spectatorul.

Curge, oare, acest timp al televiziunii precum cel mitic sau cel sacru, aşa cum este el trăit în diferite religii? În mod evident, timpul televizualului nu este unul cu o desfăşurare continuă, precum cel pe care omul îl percepe în mod obişnuit în viaţa sa; nu este timpul trăit de un subiect uman, timpul care trece şi nu se mai întoarce, acelaşi pentru toţi contemporanii lui. Nu este timpul transformărilor, al devenirii, al îmbătrânirii, al unui prezent care devine trecut; un trecut care se îndepărtează cu fiecare clipă tot mai mult. Timpul televizualului are o structură mozaicală, fiind compus dintr-o mulţime de istorisiri, de fapte desfăşurate în momente diferite. Este un timp discontinuu, în care nu pot fi parcurse şi trăite toate faptele petrecute între două momente diferite. Timpul TV este un timp structurat de creatorii de programe cu scopul de a pune în evidenţă semnificaţia faptului transmis, valoarea faptelor, a trăirilor, mirajul. În lumea televizuală, nu este atât de importantă situarea în timp (ziua, luna, anul) sau durata desfăşurării unui eveniment sau a unui film, ci semnificatia faptelor transmise sau însăşi captivarea telespectatorului în actiunea de pe micul ecran. Este vorba de un timp al naratiunii, dar şi al seducţiei, al trăirilor empatice în interiorul lumii imaginare, şi nu al devenirii ca subiecte personale.

Filmele sau programele ne impun participarea la un timp propriu care, prin reluarea emisiunii, poate fi retrăit de telespectator în chip identic. Nu există nici un alt gest în existenta umană care să poată fi retrăit în acelaşi cadru de timp, în aceeaşi durată. Numai timpul televiziunii ca timp mitic permite aceasta. El oferă repetarea perfectă a timpului mitic sau a realitătii televizuale respective.

Aceasta se întâmplă chiar mai bine decât în cadrul mitului sau al ritualului religios, care poate fi reprodus oricând în istorie, dar în alte condiţii fizice, cu alţi oameni. Prin urmare, timpul lumii TV, ca unul structurat, discontinuu, repetabil (prin intermediul reluărilor), a cărui curgere nu este semnificativă decât pentru desfăşurarea naraţiunii la care telespectatorul este chemat să participe, este diferit de cel istoric. Este prin excelenţă un timp mitic.

Întreaga atmosferă a peisajului televizual, importanţa care se acordă acestei lumi – milioanele de oameni care participă prin vizionare la faptele şi evenimentele transmise – conferă o aură aparte întregii „realităţi” TV, făcând-o cu adevărat mitică, exemplară şi semnificativă pentru istoria lumii reale. Timpul în care se trăieşte dincolo de ecranul televizorului devine mitic sau sacru nu numai prin cele enumerate mai sus, ci prin însuşi faptul că lumea de dincolo aparţine unui spaţiu de tip sacru, astfel că toate concură în a da coerenţă unei percepţii mitice realităţii televizuale.

2. Timpul sacru poate fi reactualizat, retrăit la nesfârşit prin repetarea rituală a mitului creaţiei. A trăi timpul sacru înseamnă a te înveşnici.Oferă timpul trăit de telespectator sentimentul unei înveşniciri, al depăşirii conditiei de fiinte supuse sub vremuri? Trebuie să observăm că realitatea televizualului nu are trecut sau viitor, ci numai un continuu prezent. Este o istorie pe care televizorul o plăsmuieşte şi o poate reproduce de oricâte ori doreşte. Ea s-a consumat, dar poate fi reluată în mod identic, precum în cazul naraţiunilor mitice. Vizionarea aceluiaşi film ne dă, ori de câte ori o reluăm, sentimentul că trăim în prezentul aceleiaşi realităţi. Bătrâni sau tineri, trăim prin identificare, în calitate de telespectatori, vârsta celui de pe micul ecran. Dispunem de tinereţea, agilitatea, puterea sau prospeţimea sa. Uităm o clipă de noi şi visăm. Astfel, televiziunea ne permite pe parcursul vizionării (însă numai pe durata ei) să ne simţim fără vârstă, oarecum nemuritori.

Faptul este, de altfel, caracteristic tuturor fenomenelor de evaziune în imaginar (vis, halucinatii etc.) şi explică însăşi nevoia de a evada sau, în cazul nostru, nevoia de televizor. Practic, ceea ce imaginarul oferă cu „generozitate” pentru câteva clipe este uitarea. Omul uită că este muritor, că fiecare clipă care se scurge îl apropie de moarte. Unii uită de grijile, de durerile, de greutăţile de fiecare zi, de lipsa de sens care se trăieşte atât de intens în lumea noastră desacralizată. Alţii uită de greşelile, de murdăriile sau păcatele săvârşite, uită de datorii şi de presimţirea că odată vor trebui să dea socoteală pentru toate acestea.

Televiziunea, inserându-i pe telespectatori în psiho-rnentalul personajelor de dincolo de ecran, introducându-i în timpul mitic, al înveşnicirii în clipa trăită empatie, este cel mai bun analgezic sau anestezic al simtului realitătii şi al celui al responsabilitătii, şi, practic, un fel de leac pentru a uita că trebuie să ne trăim propria viată.

Timpul TV este un permanent prezent al creaţiei (lumii TV), iar importanţa care se acordă unui fapt, pentru că apare în spaţiul pseudo-sacru al televizorului, face ca actul acela să devină exemplar, semnificativ pentru istorie. El dă, astfel, sens istoriei văzute. Din acest punct de vedere, televiziunea este tehnologia ideală reproducerii mitului.

Acest prezent continuu la care ne cheamă televiziunea este, de fapt, timpul în care omul simte că se înveşniceşte, în sensul că uită de dureroasa trecere a timpului vietii sale. El nu te trimite la altceva, ci te ţine, te revendică numai pentru el. Este şi aceasta o formă de înveşnicire într-un permanent prezent al televiziunii. De fapt, una din caracteristicile televiziunii este, după specialişti, chiar instituirea acestui prezent continuu care ne limitează, ne înrobeşte în limitele sale înguste. În prezentul televizualului este condensată întreaga istorie trecută şi viitoare. El nu lasă timpul reflexiei, ci cheamă doar la a trăi cu intensitate maximă realitatea respectivă. Aceasta este atmosfera dominantă a lumii TV. Filmele, programele de ştiri, toate aparţin numai unui prezent continuu, care oferă siguranţă în interiorul său. Este, de fapt, un timp închis, fără ieşire, pentru că el nu trimite la o depăşire, la o finalitate, la eshatologic, la acţiune din partea minţii şi a trupului, spre devenire reală, spre un anumit sens. Logica, sensul şi desfăşurarea acestui timp aparţin nu lumii reale, ci spaţiului imaginar.

Timpul sacru presupune o ieşire din timpul istoric inducând, prin participarea la actul creator divin, la o renaştere cu forte noi.
Este evident că şi timpul televizual, ca şi cel mitic, este un timp anistoric ce presupune o ieşire din timpul vieţii noastre personale şi al lumii contemporane nouă. Concomitent însă, el prilejieşte o înnoire permanentă a unor trăiri intense, prin empatia cu personajele de pe micul ecran. Este timpul când ne aflăm împreuna cu cei pe care îi apreciem, îi admirăm, cei care ne dau sens, când ne aflăm în centrul atentiei, când participăm la existenta exemplară.sentimentul de care este animat telespectatorul, atunci când se uită la televizor, este acela că trăieşte o altă dimensiune a existenti sale. Se simte mai tânăr sau mai bătrân, ia de la capăt o existenta cu puteri înnoite, împreună cu personajele de pe micul ecran. Este cu adevărat un timp exemplar, căci este puternic, este intens, le umple acele clipe.

4. Timpul sacru este un timp festiv, sărbătoresc al înoirii prin care omului i se dă posibilitatea unui nou început.

De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne aşezăm în faţa televizorului seara, după o zi de muncă, cu sentimentul că avem dreptul să ne bucurăm de acest moment festiv pe care ni-l oferă televiziunea? Fie că este un meci de footbal, fie un film pasionant, aşezarea în faţa televizorului îmbracă într-adevăr haina trăirii unui timp sărbătoresc. În urma vizionării însă, lumea ne apare tot mai monotonă, mai tristă, ne simtim goliti şi oarecum indispuşi să constatăm că trebuie să trăim într-o astfel de lume. Cenuşiul cotidianului, grijile, o lume nebuna ne sperie şi ne face să jinduim reîntoarcerea la atmosfera perpetua sărbatorească (distractivă) a micului ecran, la siguranţa unei existente în care poţi avea totul – bogăţie, putere, forţă, strălucire etc- fie si numai în mod iluzoriu.

MITUL

– Mitul povesteşte un episod din viaţa zeilor sau a eroilor civilizatori, dezvăluie modul înare aceştia ar fi creat lumea sau în care au instituit un comportament anume.

– Acţiunea ritului, petrece în timpul şi în spaţiul sacru, iar prin intermediul său, este fundmentată existenţa omului „religios” (a idolatrului în speţă), comprtamentlul şi mentalităţile sale.

-Reactualizrea muturilor în viaţa omului „religios” prin actul ritual, este mijlocul prin care acesta comunică cu zeii săi. Prin participarea la existenţa mitică prin mitul zeilor, se dobândeşte sentimentul unei trăiri intense, plenare, al împlinirii şi al realizării.

Mitul pvestete o faptă de demult, de la începutul timpului şi crearea lui, cea ce zeii sau fiinţele divine au făcut la crearea timpului. El proclamă apariţia unei noi situaţii cosmice. Este povestea noii creatii: se povesteşte cum s-au săvârşit lucrurile, aşa cum au început să fie. Odata spus sau revelat, mitul devine adevăr absolut, de necontestat. „Este aşa pentru că se spune (n.n. spune mitul) că este aşa”, declară eschimoşii netsilik.

Iruptia sacrului în lume, povestită de mit, întemeiază cu adevărat lumea!”. Fiecare mit arată cum a început să existe o realitate, fie ea o realitate totală, Cosmosul, sau chiar un fragment: o insulă, o specie vegetală, o instituţie umană. Narând cum au început să apară lucrurile, ele sunt explicate şi se răspunde indirect la întrebarea „de ce „au început să existe. Acest „de ce” este mereu parţial conţinut în „cum” şi aceasta pentru simplul motiv că, povestind cum s-a născut un lucru, se dezvăluie irumperea sacrului în Lume, cauză ultimă a oricărei existente reale.

Sunt mituri care vorbesc despre fertilitatea pământului şi care fondează comportamentul agricultorilor; mituri care istorisesc cum un personaj sacru a fundamentat pescuitul şi navigaţia, şi acestea vor fi model pentru pescari şi navigatori etc. Omul religios se străduieşte permanent să reactualizeze în propria viaţă miturile, să se apropie, astfel, de zei şi să participe la Fiintă. Prin aceasta, mitul „devine modelul exemplar al tuturor activităţilor umane: el este singurul în măsură să dezvăluie realul, supraabundenţa, eficienta. Toate actele umane ajung astfel să fie modelate prin intermediul mitului.

Întemeind această analiză pe criteriile cele mai generale de identificare a fenomenului de tip religios, nu dorim să se înţeleagă faptul că susţinem relativismul religios de tip nihilist, care spune că toate religiile sunt la fel de bune, căci duc către acelaşi Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoaştem însă că fragmente ale revelaţiei primordiale s-au păstrat în cele mai multe din religiile lumii, sub formă de arhetipuri sau structuri ale actului religios. Caracterul ritual sau mitul ca naraţiune a actului creator sau a faptelor exemplare, demne de reactualizat în viata noastră este un astfel de element. Că el a fost schimonosit adesea până la desfigurare este cu totul altceva. Oricum, actul ritual de actualizare a miturilor în viata oamenilor sau a comunităţilor umane exprimă această dorinţă a omului de a se pune în acord cu Creatorul lumii, de a participa la realul profund, la transcendenţă, reprezintă dorinta omului de a se elibera de conditia profană a existentei, de vremelnicie, în căutarea veşniciei şi a absolutului. Este: practic, o nesfârşită sete de fiinţă, de comunicare cu Părintele ceresc, cu rudele sale de sus, o anumită nostalgie a paradisului pierdut.

1. Mitul este o acţiune exemplară prin care se creează lumea, se generează arhetipurile, modelele tuturor actelor umane fundamentale;

2. El s-a petrecut undeva în timpul sacru: illo tempare;

3. Se revelează în istorie şi devine din acel moment adevăr absolut, cu putere modelatoare pentru comportamentul omlui pe care îl vizează;

4. Numai pe măsura participării la existenţa mitică, prin imitarea comportamentului zeilor, omul religios se menţine în sacru şi, prin urmare, în realitate;

5. Datorită reactualizării miturilor, a gesturilor divine în existenţa cosmosului, lumea este reînnoită şi sanctificată prin comunicarea cu zeii şi cu sacrul.

LUMEA TV CA REALITATE MITICĂ

– Mitul este prezent în majoritatea genurilor de emisiuni TV.

– Oamenii se raportează la lumea TV, ca la o realitate mitică.

– Televiziunea se foloseşte de mit, de autoritatea sa, pentru determinarea comportamentelor şi a mentalităţilor, în următoarele modalităţi: a) instrument al manipulării politice; b) mijloc al formării identităţilor (a consumatorul ideal).

Literatura referitoare la televiziune – ca instituţie creatoare de noi mitologii (care se foloseşte de mit pentru a modela mai uşor gândirea şi comportamentul uman) este foarte bogată. Unii se referă la motivele mitice pe care le propune filmografia – lupta dintre erou şi monstru, bătălia şi încercările iniţiatice, figurile şi imaginile exemplare, tânăra fată, eroul, peisajul paradisiac, infernul etc.”? Alţii demonstrează caracterul ritual, chiar mitic al construcţiei ştirilor, care mai mult dramatizează, apelând la emotional, la trăiri subiective ritualice, decât informează. Ştirile, spune P. Dahlgren, sunt structurate sau prezentate în „modalităţi care sunt simbolice, rituale, în ultimă instanţă mitice, iar nu informationale. Jean Baudrillard insistă mult pe miturile consumatoriste, pe mitul american. Sunt, de asemenea, descifrate de diferiti sociologi miturile folosite în reflectarea televizuală a conflictelor politice sau a războaielor. Miturile instituite de vedete ale zilei, actori, eroi populari etc.

Mitul este prezent în majoritatea genurilor de emisiuni TV. Cu toate că foarte puţini sunt conştienţi de acest lucru, cei mai mulţi oameni sunt astăzi influentati în înţelegerea mesajului televiziunii, în gândire şi comportament, în întregul mod de viată prin împărtăşirea simbolică din miturile TV, prin participarea rituală la actul televizual.

Televiziunea se foloseşte de mituri în două modalităţi diferite: pe de o parte, vrând să favorizeze înţelesul pe care doreşte să-i confere unui fenomen, îl încadrează pe acesta într-o structură mitică. Pe de altă parte, prin autoritatea televiziunii, apelându-se la gândirea mitică (simboluri şi arhetipuri), se impun noi mituri în conştiinţa colectivităţii, mituri în care se află concentrat codul de valori şi de comportament al omului modern.

Care sunt motivele pentru care lumea TV poate fi uşor asimilată cu o realitate mitică ce conferă un caracter ritual actului vizionării?

1. Oamenii, faptele şi lucrurile, prin apariţia pe micului ecran, sunt încadrate într-un spaţiu şi timp ale căror caracteristici sunt similare cu cele ale spaţiului şi timpului sacru.

2. Lumea TV ne transcende, este dincolo de noi, este intangibilă .

3. Caracterul public al televiziunii favorizează, în mod deosebit, impunerea lumii TV în conştiinţa oamenilor ca o realitate cu caracter mitic. Actul urmăririi unui meci, de exemplu, este împărtăşit de milioane de oameni simultan. Această participare colectivă, chiar dacă numai într-un mod virtual, la acelaşi eveniment mediatic are un efect puternic, copleşeşte şi dă evenimentului respectiv o semnificaţie proporţională cu audienţa pe care o are, deşi, în realitate, faptul mediatizat poate fi lipsit de importantă. Aparitia pe micui ecran conferă valoare, creşte importanţa şi relieful oricărui act, oricât de nesemnificativ ar fi, căci, se subânţelege că, dacă nu ar fi atât de important, nu s-ar afla în atentia atâtor oameni.

Este, de fapt, un cerc vicios; un eveniment tocmai pentru că este urmărit de mulţi se vădeşte ca fiind important, ceea ce-l face să fie urmărit de mult mai mulţi oameni. Recunoaşterea publică dă relief, poate face ca un fapt minor să pătrundă în conştiinţa colectivă, îndreptăţindu-l prin aceasta să devină un reper comunitar. În general, televiziunea încearcă să dovedească prin orice mijloc importanţa faptelor prezentate.

4. Legătura strânsă cu televizorul, dependenţa de mesajele şi imaginile sale, pentru satisfacerea nevoii de divertisment, de orientare, de informare etc. îl face pe om să se situeze tot mai mult într-o postură „filială”, într-un raport de subordonare şi de dependenţă faţă de autoritatea televiziunii. Aceasta devine un părinte care dă copiilor săi tot ceea ce au nevoie, satisfăcându-Ie de la micile plăceri ale divertismentului până la nevoile mai înalte ale definirii identităţii, socializării sau nevoii de a comunica, cu condiţia de a fi urmărit cu docilitate.

5. La autoritatea televiziunii, dar şi la caracterul său ritual, contribuie, de asemenea, ritmicitatea şi durata în timp pe care se manifestă acest obicei în viaţa omului modern, Câteva ore de vizionare, acordate zilnic de o mare parte a populaţiei pe parcursul zecilor de ani, este un obicei a cărui frecvenţă şi durată mai poate fi întâlnită doar în situaţia actului religios. Şi în acest caz, numai cei mai râvnitori ajung, în mod obişnuit, ca, în contextul vieţii cotidiene, să acorde câteva ore rugăciunii sau slujbelor Bisericii.

7. Însuşi actul vizionării, ca atitudine fizică (organizare a spaţiului în care se desfăşoară vizionarea) şi mentală, este asemănător cu unul ritual. Telespectatorii se aşază la câtiva metri de televizor, în linişte, în general, într-o cameră semiîntunecoasă. Mesajul TV domină întreaga atmosferă. Spectatorii (adepţii) sunt ascultători şi atenti. Alte activităti desfăşurate în acest timp sunt mai putin probabile. Însuşi spaţiul camerei este organizat (dispunerea lucrurilor şi a oamenilor) în funcţie de televizor. Televizorul este pus astfel încât să poată fi privit de cât mai mulţi şi din poziţii cât mai comode. Adică, o activitate obişnuită desfăşurată în spatiul respectiv să aibă loc aproape automat cu faţa la televizor. Dar orientarea strictă a unei activităti într-o anumită directie se întâlneşte numai în realitatea religioasă. Spaţiul profan este omogen şi uniform, el nu are direcţii privilegiate. Pentru omul religios însă, locul unde Se revelează Dumnezeu structurează întregul spaţiu. Creştinul se închină către răsărit, mahomedanii se întorc cu faţa către Mecca. În toate religiile care au temple şi altare, ritualul religios se desfăşoară cu faţa îndreptată către altar. Pentru un creştin obişnuit în casa lui, rugăciunile şi le face în fata icoanei – chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului sau către răsărit.

8. Dincolo de acest cadru al desfăşurării vizionării TV, care favorizează o receptare ritualică a mesajului, chiar mesajul în sine are în mod preponderent o structură mitică, şi nu raţională, din următoarele motive:

a) Forma de prezentare a întregului conţinut al programelor TV este una dramatică. Punând accentul pe naratiune, pe impresia emotională, mai mult decât pe mesajul discursiv, rational, continutul programelor de televiziune se aseamănă mult sau este uşor asimilabil actualizării narative, dramatice a mitului.

b) Retorica implicită sau explicită ce caracterizează toate genurile TV ne sugerează că tot ceea ce ni se oferă spre vizionare poartă pecetea extraordinarului, este o lume exemplară. „Noi vă furnizăm adevărul, esenţa, noi deţinem controlul absolut al tuturor situatiilor, cheia, explicatia, puterea şi siguranta”, se afirmă cu subînteles în tot ce apare pe micul ecran.

Toate acestea fac ca lumea televiziunii să dobândească o uriaşă forţă de persuasiune şi insinuare în conştiinţa telespectatorilor, „afectându-le viaţa în mod neconditionat, la fel cum se întâmplă în cazul Misterului. Numai mitul sau actul religios au mai avut, în istorie, o fortă de influentare, de unificare şi de omogenizare similară televiziunii. Altfel spus, televiziunea reuşeşte să se instituie ca putere modelatoare asupra comportamentului uman, jucând un rol , esenţial în societatea modernă, tocmai pentru că lumea la care ne invită să participăm prin vizionare este o realitate cu importante valenţe mitice. „Televiziunea a devenit, spune M. Constantinescu, standardul prin care este judecată, ordonată şi înteleasă lumea non-televizată (realitatea cotidiană), transformându-se într-un soi de limbaj specializat care furnizează termenii prin care fenomenele non-televizate pot căpăta sernnificatie”

MITUL CA INSTRUMENT POLITIC

Televiziunea se foloseşte de mituri în primul rând pentru a facilita sau eficientiza transmiterea înţelesului pe care creatorii de programe intentionează să-l inoculeze în mintile telespectatorilor.

Transmisiunile în direct, comentariile şi chiar modul în care sunt structurate conflagratiile sau războaiele pe micului ecran îmbracă un caracter mitic. Ignacio Ramonet, spre exemplu, identifică în contextul transmisiunilor TV ale războiului din Golf (anul 1991) trei mituri sau trei obiecte cu forme precis determinate, care au căpătat aspecte de mit: masca de gaze, avionul nedetectabil şi rachetele Patriot. Iată cum au fost structurate două dintre principalele mituri care au animat mediatizarea războiului din Golf.

Masca de gaze, „imagine apărută ca din adâncul temerilor noastre, îi dă aceluia care o poartă un chip de hymenoptera, de insectă ameninţătoare cu ochi mari şi rotunzi, şi gura filtru. Aminteşte mai ales de obsesia arhaică a unui mort invizibil şi inodor'”:”. Masca de gaze simboliza „ameninţarea cu anularea omului nou pe care să-l trimită spre latura tulbure a mulţimilor fără chip, fără vointă”!”. Văzând mulţimile de soldaţi cu măşti de gaze pe faţă, se sugera grozăvia depersonalizării pe care o aduce dictatura. Saddam Hussein devenea monstrul care creează această stare de lucruri. Portul măştii de gaze datorat arnenintării regimului lui Saddam Hussein sugerează ameninţarea pe care o prezintă orice regim dictatorial.

Al doilea obiect este bombardierul American F117, numit „nedetectabilul”, o pasăre ciudată care stârneşte un fior profund. Este venită parcă din altă lume, fantastică şi misterioasă. Secretul acestei păsări de metal este că nu poate fi detectată. Invizibilul, spune Ignacio Ramonet, incarnează aici un mit mai vechi, precum Ulisse. Simbolul acestei invizibilităti „este speranta inconştientă a cetăteanului mai supravegheat ca niciodată în societatea noastră liberă de a deveni la rândul lui invizibil, ca o fantomă, un suflet, un spirit şi în acelaşi timp material ca o fiinţă vie”.

Nu ne vom îndepărta încă de zona mitologiei politicului, pentru a observa un alt aspect important al funcţiei mitice a televiziunii.


Virgiliu Gheorghe – Fata nevazuta a televizorului vol. II – Revrajirea lumii  sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor

Read Full Post »

Profesorul Jacques Ellul unul dintre autorii de referinţă în domeniul teoretizării efectelor ascensiunii tehnicii şi tehnologiei în societatea tehnocratică, subliniază în cărţile sale că numai în această ,societate propaganda se poate îndeplini cu adevărat, fiindcă ea face posibilă desfăşurarea procesului de manipulare la nivelul comunicarii globale. Mai concret, prin înmultirea mijloacelor de comunicare în masă propaganda poate să-şi atingă mai bine idealul – înlocuire persoanei sau grupului cu mărturiile ideologiei promovate. Propaganda, arată Ellul, „este interesată să le ocupe [oamenilor] existenţa, să nu le lase sau să le lase cât mai puţine puncte de referintă în afara sistemului de valori propuse de actul de convingere respectiv.” (Dobrescu, Bârgăoanu: 43-45)

Cu cât individul este mai mult depărtat de lumea naturală, cu cât este mai bine izolat, înconjurat de minciunile propagandei, cu atât este mai lesnicioasă însusirea noilor valori si părăsirea celor personale. Desigur, în acest context, mass-media, cea care, după .um se va putea constata mai departe, şi-a depăşit rolul de mijloc de comunicare, instituindu-se într-un adevărat mediu de existenţă mentală pentru omul modern, poate deveni un fel de spaţiu concentrationar al societătii globalizare, în care se continuă experimentul reeducării. Dacă prin televiziune şi ziare, prin radio şi internet omul contemporan cunoaşte lumea, atunci însăşi mass-media devine lumea sa.

Astfel, cei care construiesc lumea mediatică, în special ficţiunea tv, au posibilitatea de a configura şi universul de concepţii, atitudini si comportament pe care oamenii si-I formează pe baza acestei imagini trucate a lumii reale. Acest lucru ar trebui să ne sperie, însă se pare că ne-am obisnuit într-o asemenea măsură cu experienta vizionării, încât ne putem împăca şi cu gândul că o ideologie anume ar putea fi impusă prin televiziune si ne-ar putea influenta conceptiile. „Până la urmă, ar putea obiecta cetăţeanul societăţii globalizate, fie o ideologie, fie alta, oricum viaţa merge înainte… şi completează, că doar nu te obligă nimeni să crezi ce vezi şi auzi de la televizor.”

Această opinie nu ia în consideratie un lucru esential: Actiunea televiziunii nu este doar una de îndoctrinare, idee cu care ne-a obisnuit comunismul, ci o reală mutilare a mintii si sufletului omului.

Mărturisim că şi noi aveam impresia, în perioada de debut a cercetărilor privind procesul reeducării, că educarea copiilor din fragedă copilărie potrivit nihilismului programelor tv nu mai poate fi numită spălare a creierului, ci pur şi simplu educaţie ideologizată. Opinia aceasta este cu totul eronată căci confundă procesul reeducării cu ideologizarea în sine, care nu este decât unul din aspectele principale, dar nu şi definitorii ale acestui proces.

Au existat în trecut şi există şi astăzi diverse ideologii şi religii în care oamenii au crezut şi li s-au conformat. Au fost idealiştii, mai apoi materialistii si marxistii, însă cu exceptia unor indivizi izolati majoritatea oamenilor se aflau destul de departe de asa-numitul om reeducat. Astăzi, mai cu seamă în Occident, se pot întâlni indivizi care zâmbesc tot timpul, care nu se pot adapta la nici o situaţie nouă, care repetă obsesiv lozincile învăţate, adesea complet contrare bunului-simt si realitătii, si nu pregetă să-si schimbe cu totul, în mod orbeşte, concepţia, dacă stăpânirea la care se supun o cere.

La vederea unui asemenea om cei mai mulţi afirmă în mod simplu:

„Nu vezi?! Este spălat pe creier”. Din această simplă observaţie se poate deduce uşor faptul că reeducarea nu a dispărut odată cu comunismul, că există cu adevărat anumite trăsături specifice care, în mod intuitiv, sunt identificate de majoritatea oamenilor ca aparţinând celui căruia i-a fost cu adevărat spălat creierul.

Ce este aşadar spălarea creierului şi de ce a fost folosită în trecut atât împotriva duşmanilor regimului, cât şi împotriva slujitorilor fideli, iar în prezent reprezintă unul din cele mai importante deziderate ale marilor puteri?

Un exemplu foarte bun al diferenţei dintre individul ideologizat şi cel reeducat ne-o oferă cazul sistemelor de reeducare ale Chinei comuniste. Că soldatii americani, asa-zisii dusmani ai poporului, erau trecuti prin masina de spălare a creierului este un lucru lesne de inteles, însă faptul că insisi slujitorii fideli ai regimului, tinerii care primiseră de bună-voie ideologia şi acceptau să lupte pentru comunism erau supusi aceleiasi tehnici dezumanizante poate părea absurd pentru cei care nu stiu care este scopul adevărat al reeducării. Iată cum descrie R.L. Walker in cartea sa China sub comunism regimul prin care trebuiau să treacă fiicele si fii Chinei comuniste pentru a ajunge la desăvârsirea gândirii si actiunii marxiste, pentru a se face vrednici misionari ai evangheliei marxismului.

În cadrul acestui sistem de educaţie, materia primă umană este expeâiată în lagăre speciale, unde cei supusi instructiunii sunt total izolati de familiile si de prietenii lor, de lumea exterioară, în general. În aceste lagăre sunt obligaţi la o muncă fizică şi mentală istovitoare; nu sunt lăsaţi singuri niciodată, ci numai în grupuri. Fiind ţinuţi mereu laolaltă, sunt încurajaţi să se spioneze între ei; li se cere să scrie autobiografii în care să se autoacuze; trăiesc cu spaima permanentă a sorţii îngrozitoare pe care ar putea-o avea din pricina lucrurilor spuse despre ei de către informatori sau din pricina celor pe care ei înşişi le-au mărturisit. Ţintuţi în această stare de sugestibilitate sporită, li se predau cursuri intensive de marxism teoretic si aplicat – si esecul la un examen din domeniu poate reprezenta orice, începând cu exmatricularea ruşinoasă şi sfărsirid. cu o perioadă petrecută într-un lagăr de muncă silnică, dacă nu chiar cu lichidarea fizică. După circa sase luni de tratament de acest fel, stresul mintal si fizic prelungit produce rezultatele la care ne putem aştepta pe baza descoperirilor lui Pavlov. Unul după altul sau în grupuri întregi, cursantii isi pierd rezistenţa şi clachează. Îşi fac apariţia simptome de nevroză şi isterie. Unele dintre victime se sinucid, altele (după câte se spune, cam 20% din t:otal) încep să prezinte semnele unor grave boli mintale. Cei care supravieţuiesc rigorilor procesului de convertire păstrează tipare de comportament noi şi imposibil de eradicat. Toate legăturile lor cu trecutul, cu familia, prietenii, manifestările tradiţionale de comportament decent şi de pietate au fost crunt retezate. Acestia sunt oamenii noi, remodelati după chipul noului lor zeu si închinati total slujirii lui. (Huxley: 293)

Omul reeducat este cel care nu mai gândeste, nu mai reflectă, el acceptă şi se supune orbeşte comandamentelor ideologice ale stăpânului sau ale stăpânirii, chiar dacă acestea sunt contrare logicii elementare, sunt inumane si absurde sau chiar sinucigase. Reeducatul nu mai vede realitatea cu propriii ochi, ci cu cei ai ideologiei inoculate. Nemaiputând gândi singur, aprecia ce este bine şi ce este rău, ce este alb şi ce este negru, reeducatul aşteaptă să i se spună de stăpânire cum stau lucrurile.

În procesul spălării pe creier se urmăreste ca întreaga fiintă a individului să se confunde cu ideologia promovată. Acest om traumatizat sufleteşte trebuie făcut să devină incapabil să se lege afectiv si pe durată de cineva. Dragostea sinceră, curată si altruistă trebuie să dispară din viaţa lui, căci ea îl poate face pe recrut să devină ne loial. Această dragoste este socotită unul din cei mai mari duşmani ai regimului reeducării, fiindcă ea poate redcstepta în om nostalgia curăteniei sufletesti, a adevărului si a binelui, a lumii senine şi neîntinate a copilăriei. Trecut prin reeducare, individul contorsionat de solicitările la care a fost supus trebuie să devină insensibil sufleteşte, impasibil în relaţiile interpersonale, chiar ostil celorlalti oameni, văzându-i ca pe niste potentiali dusmani. Initiativa personală trebuie să dispară, iar vointa să-i fie motivată numai de imperative ideologice.

În concluzie, procesul spălării pe creier urmăreşte crearea unui „om nou” traumatizat sufleteşte până la mutilare, lipsit de discernământ propriu, de voinţă şi de sentimente exprimate ferm şi stabil în timp. Este un fanatizat care, fără să realizeze, trăieste prin si pentru ideologia care i-a fost inoculată. Personalitatea acestui om a fost aproape anihilată, substituită fiind, prin tehnica re educării, de idolii regimului care i-a spălat creierul.

Prin urmare, faţă de o ideologi zare obişnuită, spălarea creierului, prin tehnica pe care o abordează, prin caracteristicile ideologiei implantate în mintea omului, contribuie definitoriu la anularea persoanei umane, la distrugerea trăsăturilor care ontologic îl definesc pe om, cum ar fi: discernământul, vointa proprie, simtire a vie si compătimitoare cu ceilalti oameni, puterea de a iubi si, în mod esential, libertatea. Într-o viziune crestină, reeducarea alterează fiinta umană prin anularea potentialitătilor chipului lui Dumnezeu constitutiv omului de la creaţia sa,

Nihilismul – ideologia ideală desfăsurării procesului de reeducare

Privitor la ideologia favorabilă re educării, experienţa câstigată în lagărele comuniste sau în urma câtorva zeci de ani de experimente desfăşurate în cadrul unor programe occidentale de cercetare în domeniul controlului mintii (Mind Control, cunoscută sub indicativul MK)’ a demonstrat că ideologia nihilistă slujeşte cel mai bine obiectivului spălării creierului.

În primul rând, la nivelul cognitiv, nihilismul cultivă confuzia, prin relativizarea tuturor valorilor. S-a putut constata în volumul Efectele televiziunii asupra minţii umane cât de nocivă este această doctrină chiar pentru dezvoltarea structurală a minţii, pentru edificarea reţelelor neuronale ale cortexului prefrontal. Aceasta fiindcă, spre a se dezvolta normal, structural şi psihologic, mintea omului are nevoie de nişte certitudini, de o viziune armonioasă, logică asupra lumii, în timp ce nihilismul anulează orice certitudine, distruge armonia si contrazice logica elementară. El spune „da” la tot ceea ce ar trebui să fie „nu” şi „nu” la tot ce este în mod evident „da”. Nihilismul nu numai că induce confuzie în mintea omului, dar şi generează conflicte între ceea ce îl condiţionează pe individul să creadă despre lume si realitatea obiectivă a lumii asa cum este cunoscută aceasta prin simturi. Însesi nevoile si intuitiilor afective si sentimentele omului sunt contestate de comandamentele acestei ideologii a negării. În consecinţă, nihilismul guvernează în mintea oamenilor o permanentă stare de război, un conflict care sfârseste de cele mai multe ori în epuizare sufletească şi mentală, şi cedare completă prima fază a spălării creierului – sau în constientizarea crizei si schimbarea vietii prin lepădarea de această ideologie sinucigaşă.

Spre exemplu, nihilismul cultivă răzvrătirea fată de părinţi si familie, dar copilul şi tânărul, deşi se vor integra acestui spirit al revoltei, vor resimţi dureros aceast conflict, această ruptură de cei care i-au hrănit sufletul cu afectivitatea lor şi de al cărui sprijin ar avea în continuare atâta nevoie într-o lume în care este tot mai rară dragostea dezinteresată, altruistă. Aceeaşi frustrare va trăi şi atunci când, împins de erotismul liberal promovat de nihilism va reduce sentimentul de dragoste şi afecţiunea faţă de persoana îndrăgită la o performanţă sexuală, când persoana de care ar trebui să fie legat sufleteşte este transformată fantasmatic într-un instrument de satisfacere al plăcerii.

Aceste frustrări şi multe altele izvorâte din conflictul dintre firescul lucrurilor şi a omului şi anormalul inoculat ideologic vor traumatiza puternic mintea tânărului, îl va secătui sufleteşte, îi vor induce un sentiment de vinovătie si nesigurantă, îl vor însingura, transformându-l astfel în victima perfectă a reeducării.

Nihilismul este prin excelenţă doctrina ideală spălării creierului, el promovând absurdul în plan logic, degradarea morală şi desfrânarea în plan etic, iar la nivel religios, cultivând necredinţa în Dumnezeu, magia, si în faze avansate satanismul. Ideologia nimicului îl goleşte pe om de viaţă lăuntrică, îl face să dispreţuiască şcoala şi cartea, să renunţe la reflexia personală, mândrindu-se chiar cu reactia instinctivă si violentă, îl goleste pe om de el însusi, de propriile gânduri şi sentimente. Această ideologie a negării reuseste să facă din omul modern ceea ce numai cu greu puteau obtine torţionarii în lagărele comuniste în urmă cu 50 de ani. Fără îndoială, omenirea a progresat.

***

Tehnicile clasice de reeducare se luptau permanent să anihileze libertatea individului, cea care oricând s-ar fi putut revolta împotriva regimului constrângător. Din această cauză, exista tot timpul temerea că în momentul în care constrângerea va dispărea, dacă omul va mai găsi minime resurse psihice, va reveni, prin afirmarea libertăţii, la multe din valorile anterioare procesului reeducării. Avantajul spălării creierului prin televizor şi pe căile unor ideologii tentante, chiar hipnotice este acela că la acestea indivizii aderă în mod liber, deşi nu fără înrâurirea unor condiţionări subconştiente, si de aceea si le asumă ca pe un bun ce le reflectă libertatea alegerii si personalitatea.

Prin urmare, spălarea creierului prin mijlocele blânde ale ideologiei libertinismului anihilează pe cel mai puternic duşman al procesului reeducării – libertatea omului. Înselată fiind cu momeala plăcerii si a libertinajului, acesta, în prima fază este convinsă să .olaboreze la reeducare, iar ulterior este anihilată şi înrobită prin legăturile magice ale dorintelor pătimase, prin starea de vinovătie si deznădejde la care a fost adus omul.

In volumul 1 al acestei cărţi, am demonstrat pe larg faptul că nihilismul este cultura dominantă în spatiul ideologic al micului ecran, iar, după Heideger, si destinul cultural al lumii occidentale. Prin televiziune se desfăşoară astăzi procesul de infuzare a valorilor nihilismului în masa întregii populatii a lumii aflate în raza micului ecran. Prin intermediul acestui canal, viaţa omului modern – atitudini, comportamente, relationare la oameni si lume – este infectată de morbul unei vietuiri contrare oricărei rationalităti.

Nu vom insista mai mult asupra acestui subiect, însă considerăm necesar să arătăm în ce mod, prin promovarea nihilism ului ca si mod de a vedea lucrurile si de a trăi, televiziunea întruneste perrect condiţiile necesare ce trebuie îndeplinite de un regim al reeducării, cel putin, asa cum rezultă acestea din experientele desfăsurate în lagărele comuniste.

Teroarea stresului

1. Teroarea stresului joacă rolul principal în orice proces de reeducare, deoarece ea creste, proportional cu nivelul său, sugestibilitatea indivizilor. Ca şi în experimentele lui Pavlov, în centrele de reeducare s-a dovedit că, atunci când sistemul nervos este bulversat si epuizat din cauza stresului, oamenii acceptă mult mai usor orice sugestie, îndemn sau poruncă. În acele condiţii, mesajele primite se imprimă cu o putere deosebită în subconştient. Dacă ele sunt repetate de mai multe ori, pe acest fond de stres sau teroare, atunci se fixează atât de puternic în mintea omului, încât pot deveni noi repere individuale, valori fundamentale în existenţa persoanei respective. În acest context, stresul sau teroarea au ajuns să fie considerate conditiile de bază pentru desfăsurarea oricărui proces de manipulare sau de ideologizare.

Întreţinerea oboselii, a unei încordări permanente, a spaimei, a agitaţiei mintale, zăpăcirea, surprinderea, socurile emoţionale, aducerea victimelor într-o stare de nelinişte cronică, din pricina amenintării continue la care erau expuse constituiau doar câteva din metodele folosite pentru atingerea nivelului de stres necesar spălării creierului si inoculării noilor cunostinte (doctrina ideologiei respective).

Aceste observaţii, rodul experienţelor reeducării, dacă sunt coroborate cu studiile care pun în evidenţă caracterul extrem de stresant al televiziunii, manifestat atât prin exacerbarea violenţei, cât şi prin inducerea frustrării consumatorismului, ne demonstrează faptul că mediul tv este perfect adaptat funcţiei de spălare a creierului şi de reeducare a omenirii.

Citind aceste rânduri, poate că multi se vor gândi ca de acum incolo să evite programele cu conţinut violent şi publicitar, şi să pună accentul în vizionare pe programele nonviolente, eventual pe divertisment. Din păcate, o asemenea judecată nu mai stă în picioare dacă vom sti cu adevărat ce înseamnă stresul în perspectiva descoperirilor neuropsihologiei ultimelor decenii. În virtutea acestor cercetări se constată că televiziunea constituie pentru omul modern un factor esenţial în inducerea stresurilor informaţional, decizitional, cognitiv şi cultural. Toate aceste stresuri contribuie la generarea aşa-zisului şoc al viitorului, cel care creează oamenilor de ştiinţă o mare îngrijorare privind sănătatea mintală şi biologică a cetăteanului societătii super-tehnologizate si informatizate, privind viitorul omenirii.

În cele ce urmează, continuând abordarea şi în capitolul Soluţii de la sfârşitul cărţii, vom insista mai mult asupra fenomenologiei şi efectelor stresului. Se pare că raportarea omului la televiziune, la mass-media în general, eliberarea sa de influenţele negative ale acesteia este un fenomen complex de înţelegerea căruia trebuie ţinut cont de o mulţime de factori.

Stresul sau reacţia de adaptare este unul dintre mecanismele, unul dintre criteriile care ne-ar putea ghida către iesirea din criza în care ne-a adus nihilismul, televiziunea, îndeobşte, societatea modernă.

De ce este atât de important stresul

După cum am putut constata, în cadrul experienţelor lui Pavlov si mai târziu în tehnicile de reeducare, stresul joacă un rol principal. El este capabil să subrezească într-o asemenea măsură sistemul nervos, rezistenta psihică a individului, încât acesta poate fi adus în stadiu de a renunta la orice fel de opozitie, devenind, din punct de vedere psihologic, ca o plastilină uşor modelabilă în mâna tortionarului. Dar ce este de fapt stresul?

Hans Selye, primul cercetător al stresului şi cel care a stabilit numele fenomenului în cauză, a descoperit că:

Stresul este un răspuns al organismului fată de niste factori; tot felul de factori, cum ar fi boala, emotiile plăcute sau neplăcute, pe scurt, niste factori care necesită o adaptare. Este foarte important de înţeles că termenul stres desemnează reactia organismului, si nu situatia stresantă. [ … ] Acelaşi lucru, aceeaşi situaţie poate provoca la diverşi indivizi nişte veactii fiziologice mai mult sau mai pUţin pronunţate. Vederea unui şarpe Îi va lăsa pe unii aproape indiferenti, în timp ce altii vor avea mâinile umede, un puls accelerat etc. (Goupil, 24-25)

După Hans Seyle, acest răspuns al organismului la un stimul 110U se va desfăşura în trei faze: Mai întâi este faza de alarmă, care este urmată de faza de rezistenţă, iar dacă aceasta durează prea mult se intră în faza de epuizare. Toate trei, în accepţiunea lui Seyle, poartă numele de Sindromul general al adaptării. Prima fază poate fi identificată cu Reactia de orientare sau de apărare”, când întregul organism este mobili~at în vederea apărării.

 În cadrul cap. Probleme de atenţie din vol. Efectele televiziunii asupra mmţii umane au fost prezentate o serie de studii în care se constata că mecanismul de captivare a atenţiei pe parcursul vizionării se bazează pe provocarea unei mulţimi de Reacţii de orientare ca urmare a folosirii excesive a efectelor tehnice. Practic, de cel puţin 12 ori pe minut sistemul nervos este provocat să dea semnalul de alarmă, fapt care contribuie la epuizarea acestuia.

Pupilele ochilor se dilată. Auzul devine mai ascutit. Tonusul general muscular creşte. Unele circuite ale creierului sunt întrerup te. Ritmul respiraiiei şi al inimii accelerează etc. (Toffler: 321)

Trebuie stiut faptul că Reactia de orientare se produce în cazul oricărei noutăti perceptibile, nu numai în fata unor imagini si sunete care ne surprind, dar şi în cazul unor idei şi informaţii noi.

Atunci când indivizii trebuie să facă faţă la o serie de stimuli care se repetă si durează un timp mai îndelungat, devenind chiar o nouă situaţie de viaţă se intră în cea de-a doua fază, cea a rezistentei, care este după mai multi autori, însăsi Reactia de adaptare. Trebuie să ne adaptăm la noul serviciu la care ne-am mutat, la noii prieteni pe care ni i-am făcut, la schimbarea intervenită în programul nostru cotidian, la o situaţie nouă presupusă de schimbarea maşinii, a casei sa u numai a hainelor.

Reacţia de orientare solicită în special sistemul nervos, în timp ce Reacţia de adaptare se bazează în cea mai mare măsură pe glandele endocrine şi în esenţă pe hormonii acestora. Aşadar, când un agent stresant intervine în viaţa noastră, glandele suprarenale secretă anumite substanţe chimice numite corticosteroizi şi catecolamine – adrenalină şi noradrenalină. Când sunt eliminaţi în sânge, acestia grăbesc metabolismul, cresc presiunea sângelui si, în general, produc transformări masive în organismul nostru.

Această reacţie de adaptare constituie, de fapt, fenomenul cunoscut sub numele de stres. Ea poate fi declanşată atât de schimbări mai mari sau mai mici în modul nostru de viaţă, cât şi de schimbări în climatul psihologic si informational care ne înconjoară. Supărarea, grija, incertitudinea, socul emotional, veselia excesivă, tristeţea precum şi ceea ce ne obligă să înfruntăm necunoscutul.

În mod normal, organismul este pregătit să susţină importantele transformări metabolice impuse de Reacţia de adaptare, consumul şi uzura presupuse de stres, însă când acesta intervine foarte des în viaţa omului, când durează o perioadă semnificativă de timp sau când stresul, ca intensitate, este extrem de puternic, poate interveni epuizarea, uzura excesivă a organismului şi, în consecinţă, boala.

Pentru a putea constata care este legătura dintre stresul trăit de o persoană pe parcursul unei bune perioade de timp, să zicem pe parcursul unui an, şi starea de sănătate, cercetătorii au alcătuit o scară în care au atribuit fiecărei schimbări care intervine în viaţa unui om o anumită valoare numerică. Aceasta întrucât unele schimbări produc un stres mai puternic, cum ar fi moartea unei fiinţe dragi, iar altele un stres mai slab, cum ar fi schimbarea maşinii sau a hainelor. Practic, intensitatea reacţiei de adaptare, adică a cantitătii de hormoni eliberati în sânge, este direct proportională cu semnificaţia evenimentului sau a schimbării înregistrate. De exemplu, moartea soţului a fost evaluată la 100 de puncte, mutarea într-o casă nouă la 20 de puncte, iar un concediu la 13 puncte. Moartea soţului a fost considerată în mod unanim cea mai puternică schimbare care poate interveni în viaţa unui om, găsindu-se că stresul produs de această schimbare, mai mult chiar decât durerea în sine provocată de pierderea persoanei iubite, face ca rata mortalităţii văduvilor să crească cu 40% în primul an de la moartea partenerilor de viaţă.

Prin compararea indicilor de schimbare a vieţii pe perioada unui an de zile cu starea de sănătate în anul următor, la un mare esantion de populatie din mai multe tări ale lumii (Statele Unite, Japonia, Franţa, Belgia, Olanda) s-a constatat că, cu cât indicele de schimbare era mai mare, cu atât mai gravă era boala de care suferea persoana respectivă în anul următor. (Toffler: 327) Pe urmă, studiile desfăşurate de-a lungul anilor au demonstrat că stresul prelungit cauzează aparitia unor boli cardio-vasculare, slăbeste imunitatea, afectează sistemul limfatic, agravează diabetul, creează dereglări sexuale, distruge reţelele cortexului prefrontal, iar, după Seyle, contribuie la apariţia unor tipuri de cancere.

Bombardarea simturilor

Psihologii găsesc că stresul sau reacţia de adaptare se produce la trei niveluri, care într-o oarecare măsură se poate spune că se întrepătrund: nivelul senzorial, nivelul cognitiv şi cel decizional.

Experienţele legate de pierderea simţurilor în cursul cărora voluntarii su nt lipsiţi de o stimulare normală a simţurilor au arătat că absenţa unor noi stimuli senzoriali poate duce la dezorientare şi la degradarea netă a facultăţilor mentale. La fel, înregistrarea unui număr prea mare de stimuli senzoriali dezorganizati, dezordonati sau haotici poate avea efecte similare. Din această cauză, specialiştii „spăLării creierului” fie ea de natură politică sau religioasă, folosesc nu numai privaţiunea senzorială (âetentiunea solitară, de exemplu), dar si bombarda rea simturilor cu fulgere luminoase, alternarea rapidă a culorilor, efecte de sunete haotice, adică întregul arsenal al experienţelor psihedelice. (Toffler: 336)

Asa cum am putut constata în vol. Revrăjirea lumii, neuropsihologii constată că, în mod paradoxal, televiziunea cauzează concomitent atât o deprivare senzorială exprimată prin reducerea activitătii corticale, cât şi o suprastimulare senzorială determinată de mulţimea efectelor tehnice, a jocului de imagini şi sunete ce provoacă cu o foarte mare frecventă reactia de orientare sau de apărare.  Atunci când semnalele care ajung la noi sunt regulate şi repetate, afirmă Toffler, acest proces de selecţie ne poate oferi o reprezentare mentală destul de bună a reatitătit. Dar când sunt foarte dezorganizate [precum se întâmplă în cazul televiziunii], când mediul ambiant este nou si neaşteptat exactitatea imaginilor noastre este mult redusă. Imaginea noastră despre realitate este denaturată. Aceasta explică poate, de ce atunci când suntem obiectul unei suprasolicitări senzoriale intrăm într-o stare confuzională, iar limita dintre iluzie şi realitate se estompează. (Toffler: 337)

Aflăm în această constatare încă o explicaţie a stării de confuzie mintală în care se află, fie că o acuză sau nu, mulţi dintre tinerii zilelor noastre, mai cu seamă cei care alternează vizionarea tv şi internetul, cu ascultarea muzicii sau cu alte mijloace de suprastimulare senzorială.

Stresul infomational

„Există limite stricte ale cantităţii de informaţie pe care suntem capabili să o prelucrăm sau să o păstrăm în memorie”, afirmă psihologul George Miller de la Universitatea Rockfeller din America (Toffler: 338). Cercetările demonstrează că depăşirea acestor limite duce, vizibil, la o diminuare serioasă a rezultatelor unei activităţi, fie că este una preponderent mentală – citit, efectuarea unor calcule -, fie a unei activităti practice. Cine ne poate produce un stres informational? Pur si simplu zgomotul străzii sau al locului în care ne desfisurăm activitatea, fondul muzical sau stirile ascultate pe un mijloc de transport, deciziile luate la serviciu sau la cumpărături, rezolvarea problemelor de acasă şi, bineînţeles, multitudinea de informaţii pe care le primim prin oricare canal mediatic, dar mai cu seamă prin televizor.

Aşa cum s-a putut constata anterior, în prima fază, persoanele care suferă o suprasolicitare informaţională vor da semne de scădere a performantelor profesionale, senzatia de oboseală devine tot mai intensă. Apoi, dacă nu se ia nici o măsură, în mod gradat apare neliniştea, încordarea si iritabili tate a excesivă. Mai apoi intervine dezinteresul si apatia, slăbeşte voinţa ~i motivaţia, începe să se manifeste sentimentul neîncrederii în fortele proprii, nesiguranta si incertitudinea, se instalează apatia, refuzul emotional si refuzul de a mai desfăşura anumite activităţi. În fazele avansate de stres informational, intervine confuzia în asociaţia ideilor şi a cuvintelor, dezorientarea ~i denaturare a realităţii, care poate merge până la perceptie schizofrenică, la stări nevrotice si psihopatii. Doctorul James Miller, director la Mental Health Research Institute al Universităţii din Michigan afirmă categoric că: Bombardarea unei persoane cu mai multe informaţii decât este ea ctipabilă să prelucreze ar putea duce la tulburări grave. (Toffler, 341)

Miller demonstrează că, în momentul în care intervine presiunea timpului în prelucrarea unui flux rapid de informatii, apar manifestări cognitive similare cu cele ale schizofrenicilor, ceea ce îl face să concluzioneze că suprasolicitarea informaţională poate fi legată de psihopatologie. Ulterior, experientele lui G. Usdenski si L. J.

Chapman au condus la aceleaşi concluzii. Simptomele amintite mai sus, ce apar în cazul suprasolicitării seamănă foarte bine, observă Toffler, cu cele constatate de Pavlov in experientele sale pe câini. La fel se comportă si acestia atunci când, prin stres, sunt aduşi în faza paradoxală în care pot fi instalate unele comportamente, fază similară celei la care debutează aşa-zisa spălare a creierului în cadrul experimentului reeducării.

Stresul deciziţional

Asupra stresului decizional nu vom insista prea mult, căci fiecare dintre noi ştim din proprie experienţă ce înseamnă să trebuiască zilnic să iei o mulţime de decizii. Serviciile solicită astăzi mai mult ca oricând capacitatea decizională. De asemenea, cu cât diversitatea produselor creste, cu cât se măresc posibilitătile de alegere a serviciului, a locuintei, a masinii, a vestimentatiei, a comportamentelor adoptate, si chiar a identitătii, a modului de a ne creste copilul, a celui în care să ne petrecem timpul liber, a programelor pe care să le urmărim, cu atât creşte mai mult consumul decizional. Cu cât beneficiem de o mai mare diversitate în oferta societăţii de consum, cu atât ne re găsim mai puţin capabili în a decide, de un milion de ori, pentru lucrurile importante şi pentru cele mai puţin importante asupra cărora trebuie să optăm.

Disoluţia tradiţiei, a normelor, abolirea tuturor rânduielilor ne complică extrem de mult viaţa, căci ne lipsesc criteriile alegerii şi trebuie, poate în premieră în istoria civilizaţiei, să ne reconstruim aproape complet modul de viaţă însă atenţi să nu ne lăsăm înşelaţi de vreun eronat studiu ştiinţific sau de vreun întreprinzător care este preocupat mai mult de cum ar putea să-si vândă mai bine produsul, decât de calitatea acestuia, În aceste condiţii, stresul decizional va creşte tot mai mult până când, epuiza ţi, vom începe să renunţăm într-o măsură tot mai mare să ne decidem pentru un lucru sau altul, acceptând cu resemnare solutia cea mai comodă, sugestia  cea mai puternică şi condiţiile pe care alţii ni le impun.

Vizionarea tv, factor de risc pentru cronicizarea stării de stres

În capitolele anterioare, am putut constata că televiziunea este un mijloc care poate induce în masa telespectatorilor o importantă rensiune psihologic, o frică permanentă sau o adevărată teroare. Poate, de asemenea, pe termen lung, să creeze anumite frustrări cu rnracter consumatorist. Oare toate acestea nu pot fi considerate factori de stres? Desigur, şi chiar mai mult, capacitatea televiziunii tic a genera o puternică stare de stres nu se limitează doar la cele două aspecte abordate anterior.

În experientele sale, dr. Lennart Levi, director la Clinical Stress Labotutory de la spitalul Karolinska din Stokholm, a demonstrat că solicitările emoţionale provocate pe parcursul vizionării induc o semnificativă stare de stres. Unui grup de studenţi suedezi în medicină, de sex masculin, iau fost prezentate secvenţe filmate, descriind asasinate, lupte, torturi, executii si scene de cruzime fată de animale. Cantitatea de adrenaină din urina lor a crescut în medie cu 70%. Proportia de nor-adrenalina(( a crescut si ea în medie cu 35%. Apoi, unui grup de tinere functionare i-au fost prezentate patru filme diferite, în patru seri succesive. Primul era o simplă descriere a unei călătorii. Sentimentele înregistrate au fost calmul si seninătatea, iar productia de catecolamine a scăzut. În cea de-a doua seară au urmărit filmul lui Stanley Kubrik; „Căile gloriei”, iar sentimentele înregistrate au fost frământarea intensă si mânia. Productia de adrenalinaa urcat brusc. În cea de-a treia seara, au urmărit comedia „Mătuşa lui Charley”, la care au râs în hohote. În ciuda sentimentelor plăcute si a lipsei oricăror scene de agresiune sau violentă, adrenalina a crescut din nou într-o măsură însemnată. În cea de-a patra seară, au văzut: „Masca Diavolului”, un film politist în care au tipat de groază. După cum era de asteptat, productia de catecolamine a crescut vertiginos. Pe scurt, reactia emotională, indiferent de caracterul ei, este însotită de activitatea glandei suprarenale. (Toffler, 326).

Şi numai dacă avem în vedere această contribuţie semnificativă la stresul cotidian pe care o aduce televiziunea, şi ar trebui să dozăm mai bine timpul petrecut în faţa micului ecran. Poate ca acest stres produs în mod continuu de micul ecran pe perioada a câteva ceasuri petrecute în faţa sa în fiecare zi este în multe cazuri pică tura care umple paharul, unei vieţi extrem de stresante. În loc să ne refacem sistemul nervos si endocrin, multi dintre noi continuăm să ne supunem solicitării stresului care, chiar si în cazul în care este plăcut tot către epuizare şi boală ne îndreaptă.

Şocul viitorului ne aruncă în cercul vicios al dependenţei si reeducării prin televiziune

Societatea tehnologică, societatea informaţională, societatea vi tezei, a divertismentului, a spectacolului, a ecranului sau a internetului, societatea de consum sunt câteva dintre faţetele lumii în care trăim astăzi; o lume care este din ce în ce mai putin umană, desi ni se spune tot timpul că toate se fac pentru om. Iar acest lucru nu-l afirmă unul din nostalgicii trecutului sau vreun om religios căruia îi repugnă dezumanizarea şi depersonalizarea societăţii, ci unul din cei mai mari analişti ai fenomenului cultural, economic şi politic al vremurilor noastre, Alvin Toffler.

Societatea schimbărilor rapide, a unei permanente tranziţii către o ţintă total necunoscută, societatea bombardamentului senzo rial, al suprasolicitării informationale si decizionale este lumea în care din ce în ce mai greu se va putea trăi normal, păstrându-se sănătatea biologică şi mentală.

Victima socului viitorului va resimti, afirmă Toffler, un sentiment tot mai profund de incertitudine. Prinsă în vârtejul schimbărilor, solicitată sd ia hotărâri importante si urgente, ea simte nu numai o consternare pe plan intelectual, ci si o dezorientare pe planul valorilor personale. Pe măsură ce ritmul schimbărilor se accelerează, această confuzie interioară este dublată de neîncredere în forţele proprii, de îngrijorare şi teamă. Omul se simte cuprins de tensiune, oboseşte uşor. Se poate chiar îmbolnăvi. Pe măsură ce cresc presiunile implacabil tensiunea se transformă în irascibilitate, În supărare si uneori în violentă stupidă. Evenimente mărunte declanseaza reactii uriase)” evenimente mari provoacă reactii necorespunzătoare.

Cu mulţi ani în urmă, Pavlov a numit acest fenomen faza paradoxală, descriind crizele prin care treceau câinii pe care a făcut experienţele sale cu reflexe conditionate. [ … ] Pe de altă parte, confuzia si incertitudinea generate de tranzienţă, noutate si diversitate pot explica profunda apatie care desocializează milioane de oameni, bătrâni şi tineri deopoI rivă. Aceasta nu este retragerea temporară si voită a individului rational, care trebuie să strângă pânzele sau să frâneze pentru a putea apoi să facă faţă problemelor. Este o capitulare totală în faţa efortului de luare a deciziei în conditii de incertitudine si de pletoră de optiuni. (Toffler, 351)

Toffler subliniază, parcă, în mod expres faptul că exact acelasi efect pe care-l aveau în trecut teroarea şi stresul la care erau supusi in mod forţat prizonierii în lagărele de concentrare se obţine astăzi In conditiile oferite de societatea progresului informational. Mase de oameni sunt aduse la limitele supravieţuirii biologice, nervoase şi psihice de un mod de viată bolnav.

Care este rolul care i se rezervă televiziunii si, de ce să nu spunem, internetului în această lume a victimelor socului viitorului?

Televiziunea sau, mai general, realitatea virtuală devine locul comun al umanităţii, refugiul cel mai căutat al insului care nu mai poate suporta realitatea. Televiziunea se instituie unor ca punct de referintă, glas al autoritătii, al stabilitătii si al sigurantei, în conditiile în care constituie cel mai facil cadru de referinţă. Cine-i conferă aceste functii? Ea singură si le atribuie prin avantajele pe care le are de a putea pătrunde în fiecare casă, în intimitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Televiziunea devine astfel liantul, sângele acestei societăti aflate într-o permanentă tranzitie către o nouă realitate pe care permanent, profetic, tot lumea virtuală o configurează.

Ochiul hipnotic al micului ecran absoarbe si ultimele energii psihice care ne mai rămân în urma vieţii super-stresante la care suntern conectati. Caracterul înşelător al televiziunii, care-o transformă în instrumentul ideal al reeducării, se vede din faptul că oamenii caută în faţa micului ecran descărcarea, eliberarea de stresul la care-i supune societatea, dar, în pofida somnului semi-hipnotic care-i cuprinde, o cantitate uriaşă de informaţii si stimuli le inundă mintea si simţurile. Astfel se ajunge pe nesimţite la un rezultat complet contrar. Epuizarea mentală creşte până la apatie totală şi refuz de a mai gândi şi a face altceva decât este strict necesar pentru a trăi. Această stare este ideală pentru instalarea noului program ideologic ce caracterizează procesul de spălare a creierului. În acest context, televiziunea joacă un rol dublu: pe de o parte, intensifică stresul, deci confuzia mentală şi ataşamentul conştient la valorile vechi, pe de altă parte, oferă nişte forme ideologice, în care numai alienându-se profund mintea şi sufletul omului se vor putea conforma.

Reeducarea prin televizor

Luând în consideraţie principiile reeducării, prezentate anterior, se poate întelege motivul pentru care televiziunea are o eficacitate extraordinară în modelarea universului de conştiinţă uman sau pentru ce este considerată principalul instrument de persuasiune ideologică al timpurilor moderne. Se poate explica, în acest context, de ce prin televizor se cultivă atât de mult sexualismul, ne credinta, degradarea morală si teroarea violentei.

Faptul că efectele reeducării prin televiziune se manifestă pe termen lung face ca oamenii nici să nu-şi dea seama când li s-au schimbat opiniile, cu alte cuvinte, nu constientizează procesul reeducării. De altfel, pentru tot mai mulţi dintre cei crescuţi în interiorul lumii artificiale a televiziunii, cu greu se mai poate afirma că au gândit vreodată altfel decât li s-a sugerat sau dictat de-a lungul miilor de ore de vizionare.

Revenind la principiile fundamentale care trebuie respectate în procesul spălării creierului, vom încerca în continuare să vedem în ce măsură se poate spune că mediul televizual satisface exigenţele unui mediu de reeducare dincolo de faptul că favorizează stresul.

Îndepărtarea de familie şi de cei dragi, de lumea din care proveneau deţinuţii sau recrutii, practic, ruperea de trecut erau socotite în lagărele de concentrare indispensabile procesului reeducării. Familia si trecutul întăresc motivatia, rezistenta fizică si psihică în faţa propagandei, subminează permanent, prin legăturile sufletesti profunde pe care le presupun, eficacitatea procesului de reeducare. Acestea sunt în fond rădăcinile fiecărui om, cele prin care-si trage seva – sensul de a exista, credinta, valorile.

Ruperea de mediul în care omul trăise anterior, dar şi de natură, de lumea normală aşa cum este ea, izolarea în universul concentrationar al lagărului unde detinutul era înconjurat numai de mărturiile mincinoase.ale ideologiei erau necesare pentru ca acesta, pe fondul stresului urias prin care trecea, să ajungă să creadă că noua lume este cea reală. Teroarea, stresul sunt cele mai bune metode pentru distrugerea memoriei, pentru tăierea legăturilor afective cu lumea trecutului, mai cu seamă când aceste legături nu mai sunt reînnoite nici prin vedere, nici prin retrăirea si rememorarea lor (vom vedea mai departe că deţinuţilor nu li se permitea să se refugieze în reflexia interioară, în amintiri, imaginaţie etc.).

Odată înlăturat orice reper al normalităţii, odată ruptă legătura cu trecutul, cu familia, cu lumea reală, prin îndepărtarea de acestea, dar si prin experienţa traumatizantă prin care trebuia să treacă, sub imperiul stresului, al presiunii amenintărilor, al relativizării adevărului, al nevoii de eliberare de tensiunea si nelinistea care-i aduceau mintea în pragul dezagregării, cel supus experimentului reeducării ajungea, treptat, să fie tot mai deschis în a accepta însusirea preceptelor ideologiei inoculate.

***

Familia? Mult mai puţin timp ajunge să petreacă omul modern între ai lui decât în faţa micului ecran. Astfel că, este mai mult decât îndreptăţită observatia unor cercetători ai fenomenului comunicării când afirmă că familia fictională este mai prezentă în viaţa noastră decât propria noastră familie.

Telespectatorul, devenind pentru câteva ore zilnic prizonierul lumii imaginare, artificiale a televizorului, ajunge, în timp, să se comporte şi să se raporteze la această lume ca la una reală. Falsa realitate a lumii mediatice ajunge să fie mediul de existenţă al omului modern.

Distrugerea relatiilor personale. Pe lângă izolarea de familie şi prieteni, reeducarea urmărea slăbire a până la anihilare a tuturor relatiilor personale, prin sădirea neîncrederii si a suspiciunii în toate persoanele care-l înconjoară pe subiect sau pe deţinut. Relaţia personală de prietenie sau dragoste, de încredere sau fidelitate, mai cu seamă în momentele grele din viaţă, cele de încercare, pot constitui un puternic suport psihic pentru oricare om. În astfel de momente, fiecare găseşte sprijin în celălalt. Prietenul este o mărturie, un reper, o nădejde, o sursă de încredere sau o puternică motivaţie pentru a continua lupta chiar până la jertfă. Când oamenii nu sunt singuri suportă mult mai uşor orice suferinţă, durere sau încercare. Pentru a atinge acest obiectiv, a-l convinge pe fiecare detinut că este înconjurat numai de duşmani în care nu poate avea încredere, aceştia erau obligaţi să se spioneze, să se „toarne” unul pe altul. Fiecare trebuia convins că, de fapt, celălalt îi vrea răul, că i-a trădat secretele şi, de aceea, şi el era îndemnat să părăsească orice reţinere, comportându-se la fel. Astfel, în mod pervers, erau furnizate argumentele necesare pentru ca fiecare detinut să se îndreptăţească pe sine în a-l trăda pe colegul sau pe prietenul său.

***

În mod evident, televiziunea slăbeste relatiile personale atât prin natura ei, ca mijloc de comunicare, cât şi prin sădirea neîncrederii în ceilalţi. În primul rând, pentru că acestea sunt substituite de actul vizionării, atât ca falsă satisfacere a nevoii de comunicare, cât şi prin timpul îndelungat pe care îl necesită.

De asemenea, prin cultivarea comportamentului egoist, violent şi desfrânat, şi a lipsei de respect pentru celălalt, al răzvrătirii sau a altor comportamente pătimase, televiziunea conduce la îndepărtarea oamenilor de semenii lor. Nu în ultimul rând, un rol semnificativ îl joacă violenta fictională a micului ecran, care sădeste neîncrederea şi suspiciunea.

Anihilarea vietii lăuntrice, distrugerea forului interior. Detinutii erau tinuti permanent in grupuri, nu erau lăsati niciodată singuri, pentru a nu apuca să se refugieze in ei insisi, găsind in reflectia interioară, in rugăciune si in credintă resursele continuării luptei, a mărturisirii idealului sau măcar puterea de a rezista in faţa reeducării. Prezenţa continuă a altor persoane, zgomotul, stresul continuu trebuiau să tină permanent mintea in agitatie, tensiune sau incordare.

***

Televizorul nu lasă omului modern liniste a si răgazul construirii unui puternic for interior, implicit al dezvoltării unei vieţi lăuntrice bogate. Televiziunea nu permite retragerea în reflexie, contemplare, rugăciune.

Cele câteva ceasuri petrecute zilnic în faţa televizorului constituie chiar timpul liber sau răgazul pe care oamenii l-ar avea pentru li se linisti, a se reculege în singurătate sau, cel putin, în vreo activitate familială care presupune interiorizare si potentarea unei lucrări sufleteşti.

Serviciul sau scoala, zgomotul si aglomeratia vietii cotidiene, televizorul, muzica etc. toate îl fac pe omul zilelor noastre să fie foarte rar singur şi reflexiv.

El nu mai găseşte timpul de a se aduna în sine, de a-şi reînnoi resursele sufletesti spre a rezista solicitărilor cotidiene. În felul acesla, nivelul de oboseală şi stres creşte încontinuu, rămânând ca soluţii pentru descărcarea parţială (în fond, falsă) a lor televizorul sau divertismentul – drogul cotidian. Atât de puternic a ajuns omul modern captivat de această stare sau atmosferă, de zgomot, ritm, nelinişte sau agitaţie permanentă, încât chiar atunci când, conjunctural, rămâne singur acasă sau undeva în mijlocul naturii, neobişnuit cu liniştea, cu reflexia sau cu propriile gânduri, şi acolo caută zgomotul, stirile, mass-media, lumea de care abia a reuşit să se despartă.

Înlăturarea suportului sau a reperelor morale si duhovniceşti. Credinţa şi virtuţile sufleteşti erau ultimele ziduri care trebuiau dărâmate pentru a fi luată în stăpânire cetatea minţii, pentru a-i înlocui vechile asezărninte, valori şi credinţe, cu doctrina ideologiei respective. Torţionarii, chiar dacă erau necredinciosi stiau că numai credinţa, curăţia sufletească şi virtutea puteau constitui rezervele nesfârşite de rezistenţă în faţa reeducării. Ele îi puteau face pc detinuti sa reziste torturu, stresului, asaltului ideologic, până la distrugerea sistemului nervos sau până la moarte.

De aceea, se încerca prin toate mijloacele murdărirea lor sufletească, compromiterea în fata propriei constiinte în fata lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni. Deţinuţii erau puşi să înainteze mai încet sau mal repede pe acest drum al degradării morale. Trădarea şi batjocorirea confraţilor de suferinţă era un mijloc, însă nu singurul. Detinutii erau obligaţi să-şi scrie autobiografia sau trebuiau să-şi imagineze alte mărturii sau denunturi, în care să arate o atitudine injurioasă, batjocoritoare faţă de tot ce aveau mai drag si mai sfant. „Nemernic”, „curvă” sau „criminal” erau cuvinte cu care trebuiau să-şi stigmatizeze propriii părinţi, sotiile sau prietenii. În acele autobiografii sau povestiri despre ei înşişi şi despre cei dragi, detinutii erau constrânsi să imagineze scenarii cât mai desfrânate, murdare, pe care trebuiau să le îmbogătească permanent cu noi amănunte şi pe care trebuia să le repete de nenumărate ori pentru a le transforma în realitate de constiintă, pentru a le da consistentă şi relief la nivelul propriului subconstient, desi ei stiau dintru început că totul este ficţiune.

***

Degradarea sau pervertire a morală este una dintre specialităţile televiziunii, unul din efectele sale principale. Sexualismul, de la simplele aluzii până la pornografie, violenta, de la înjurături si certuri până la violuri si ucideri, sunt prezente din abundentă pe micul ecran. Acest climat general în care predomină minciuna, falsitatea, viclenia, hotia, smecheria si necredinta, îl conduc pe telespectator nu la pierderea suportului sau a reperelor morale. Întinaţi de imaginile desfrânării, pe care le-au primit cu o plăcere disimulată sau chiar neconştientizată, de trivialităţile şi obscenităţile care adesea constituie fondul emisiunilor de divertisment, cu mintea spurcată şi pervertită de dorinţele necuviincioase, stârnite de fantasmele păcatului, oamenii-telespectatori găsesc tot mai puţină tărie şi motivaţie în a apăra vreo valoare, chiar dacă aceasta se referă la credintă, la familie sau la dreptate. S-a putut constata, în studiul privind dependenţa de pornografie prezentat în vol. Efectele televiziunii asupra mintii umane, că expunerea la mesajele erotice slăbeste fidelitatea, dorinta de a avea copii si chiar dorinta întemeierii unei familii.

Aceşti oameni, spune studiul, ajung să trăiască într-o măsură tot mai mare pentru satisfacerea plăcerii. Ei nu mai cred sau nu mai vor să lupte pentru altceva. Abundenta sexualitătii si a violentei pe micul ecran – fapt ce rămâne pentru mulţi un mister sau un motiv de speculatie – se explică prin forta cu care acestea anihilează cenzura sau conştiinţa telespectatorilor şi deschid porţile minţii acestora spre comunicarea „noilor adevăruri”.

Apostazia sau blasfemierea lui Dumnezeu era o altă condiţie pe care, dacă nu o îndeplineau, detinutii erau torturati până la pierderea cunostintei. Pentru a scăpa de suferinta insuportabilă, unii dintre ei acceptau, conjunctural, să facă tot ce li se cerea, pentru ca pe urmă să trebuiască să se lupte cu scârba faţă de sine, cu mustrările de conştiinţă, cu dispreţul celorlalţi şi, căzând în deznădejde, să accepte noua situatie – imoralitatea si ne credinta – ca o stare de fapt la care nu mai aveau nici puterea, nici resursele de a o schimba. De aici începeau, în fapt, cedarea, căderea, acceptarea preceptelor noii doctrine, ale noilor idei care, din pricina stresului, a unei sugestibilităţi crescute şi a bombardamentului ideologic, începuseră deja, în mod aproape automat, să fie însusite.

***

Prin tot ce înseamnă degradare morală şi nihilism, televiziunea nu face altceva decât să-I îndepărteze pe om de Dumnezeu, iar acest lucru va fi analizat cu mai multă atenţie într-un capitol viitor. Dar educaţia atee primită prin vizionarea tv nu se reduce doar la atât. Sincretismul religios promovat pe micul ecran, adică relativizarea caracterului absolut al lui Dumnezeu, venit în lume prin Fiul Lui, Iisus Hristos, este cea mai bună modalitate de a surpa credinta creştinilor mai este şi denigrarea obsesivă a oamenilor Bisericii şi îndeobşte a valorilor credinţei, care îşi aduce contributia esentială. Televiziunea constituie, după cum vom vedea în continuare mediul al cărui efect global este pustiirea sufletului oamenilor, îndepărtarea lor de Dumnezeul Cel adevărat.

Avantajele folosiri televiziunii ca instrument al reeducării

Pe fond îndepărtării de Dumnezeu si a degradării morale, al slăbirii relaţiilor personale şi familiale, şi a diminuării până la anulare a forului personal de conştiinţă, teroarea şi stresul instaurate de televiziune în viata omului modern, tensiunea si angoasa, amenintarea cu violenta, frica, încordarea si nelinistea permanentă, stresul emotional sau chiar numai miliardele de imagini, idei si griji sădite de televizor în sufletul telespectatorilor, sporesc puternic sugestibilitatea şi fac publicul să accepte cu docilitate orice minciună evidentă ca pe un adevăr, orice măsură socială, politică sau comunitară (chiar dacă este, flagrant, în dezinteresul său) ca pe o solutie salvatoare.

Este adevărat că televizorul, ca instrument de spălare a creierului sau de reeducare, ca mediu ambiant al omului modern, prin stresul creat sau prin teroarea instituită, nu poate atinge intensitatea atât de traumatizantă a lagărelor de concentrare cu acest specific. De altfel, el nu respectă întru totul conditiile sau cerintele pe care le îndeplinesc acele medii de reeducare, constituite după modelul prezentat anterior. Televiziunea deţine însă câteva avantaje care-i anulează în mare măsură imperfectiunile, dându-i, în acelasi timp, o eficienţă suficientă pentru a fi considerată în zilele noastre potrivită si, poate, indispensabilă pentru spălarea creierului si reeducarea indivizilor. Efectele acesteia nu se bazează pe forta agresivă, ci pe cea magică, seducătoare. Televizorul îi stresează şi îi terorizează pe oameni, însă aceştia nu-l evită pentru a se refugia în relatia personală, în credintă, în viata lăuntrică, ci, dimpotrivă, îl caută parcă vrăjiti sau hipnotizaţi, cu o plăcere obsesivă şi epuizantă.

Ideologia pe care o impune nu are înfăţişarea aspră, rece, respingătoare a doctrinelor trecutului, ci pe aceea atrăgătoare, ademenitoare a desfrânatelor care promit plăcerea. În felul acesta, televizorul nu se înfăţişează indivizilor ca un duşman periculos pentru securitatea personală, ci se insinuează în sufletul telespectatorilor drept cel mai bun prieten, care merită încrederea de a i se deschide poarta sufletului spre a i se primi mesajele.

Televizorul este maşinăria ideală la care este conectată constiinta a sute de milioane de oameni, popoare întregi, si de la al cărui pupitru pot fi controlate conştiinţele, emoţiile, senzaţiile, răspunsurile, comportamentele, acţiunile sociale, politice sau religioase ale publicului.

Dacă există nemultumiri, atunci se măreste doza de sex si circ (zis divertisment), suficient cât masele să fie anesteziate şi euforizate. Dacă se observă sau se anticipează nemulţumirea sau refuzul poporului de a accepta vreo măsură a ideologiei sau dacă trebuie produse nişte modificări profunde în mentalitatea mulţimii, atunci se aplică metoda mai dură a terorismului, a inventării şi exagerării amenintării si pericolului. Tensiunea poate fi crescută si întretinută prin televizor sau mass-media până când masele dau semne de epuizare, până la nevroză sau psihoză. Pe acest fond de sugestibilitate crescută, mesajul ideologic este argumentat şi repetat până când ajunge să se fixeze în subconstientul indivizilor, devenind o nouă realitate de conştiinţă. Oricum ar fi, mai devreme sau mai târziu, multimea va cere ea însăsi aplicarea noilor măsuri, acceptând chiar cu recunoştinţă noile „adevăruri” sau principii, cu nădejdea că aplicarea lor va aduce eliberarea de tensiunea insuportabilă a terorii.

În aceste condiţii, terorismul nu va avea cum să dispară. El este instrumentul fundamental de control si de conducere a omenirii, biciul cu care sunt biciuiti nervii popoarelor până când acestea se supun. Forţele teroriste, pentru a avea eficienţă maximă, vor trebui doar manipulate în directia dorită sau, dacă nu vor exista, atunci vor trebui inventate. Cele două mijloace de control şi de conducere a lumii viitorului sunt, după cât se pare, divertismentul ca mijloc magic şi regimul terorii ca instrument constrângător. De fapt, nici nu este nevoie de prezenta sau inventarea actelor de terorism. Mediul televizual conţine suficientă violenţă sau terorizează suficient de puternic publicul prin metodele discutate anterior, ca să poată crea nivelul optim de stres necesar permanentei reeducări.

Televiziunea reprezintă, pentru omul modern, atât rortionarul care terorizează, stresează şi epuizează mintea slăbindu-i rezistenta, expunând-o sugestiilor sau presiunilor, cât si închisoarea simturilor si a imaginatiei, care-l izolează pe om de cei dragi, de lume si de sine însuşi, făcându-l să trăiască în lumea artificială şi ideologică pe care o creează. Televizorul, nu prin fortă, ci prin seductie conduce la degradarea morală şi spirituală a indivizilor, distrugându-le astfel resursa principală a rezistentei sufletesti în fata oricui are chef să le invadeze minţile cu intenţia de a se face stăpân pe ele.

Televiziunea constituie ideologul ideal, deoarece ea îşi trimite mesajele nu în chipul unor lecţii sau ordine, ci materializându-le în chipul subtil al unor realităti foarte seducătoare. Nu actionează asupra indivizilor numai câteva luni sau ani, precum în programele de reeducare clasice, ci îi influenţează pe oameni din primii ani de viaţă şi până la moarte.

Read Full Post »