Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘revolutie’

Aici găsim în cele din urmă un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi a civilizaţiei care nu se va calma până nu le va reduce la inexistenţă. Nihilismul distrugerii, ca nici o altă formă de nihilism, este unic pentru epoca modernă. A existat şi înainte tendinţa distrugerii pe cale largă, au existat şi înainte oameni care s-au glorificat în distrugere; dar niciodată nu au existat un plan şi o doctrină a distrugerii ca în vremurile noastre, niciodată înainte mintea umană nu s-a contorsionat pe sine pentru a găsi o apologie lucrării celei mai evidente a lui Satan şi pentru a stabili un program de realizare a acesteia.

Chiar şi la nihiliştii mai moderaţi au existat aluzii la evanghelia distrugerii. Realistul Bazarov putea afirma că „nu există nici o instituţie a societăţii noastre care să nu poată fi distrusă”,  „Cine vrea să fie creativ”, spune Nietzsche, ,,trebuie mai întâi să distrugă şi să doboare valorile acceptate.” Manifestul futuriştilor – care erau probabil la fel de aproape de nihilismul pur ca şi vitalismul – glorifica războiul şi „arma distrugătoare a anarhistului”. Distrugerea Vechii Ordini şi abolirea adevărului absolut au reprezentat ţelurile acceptate de cei mai mulţi realişti şi vitalişti.

La nihiliştii puri, totuşi, ceea ce pentru alţii nu era decât un prolog a devenit un scop în sine. Nietzsche proclama principiul fundamental al oricărui tip de nihilism şi apologia specială a nihilismului distrugerii, în fraza: „Nu există adevăr, totul este permis”; dar consecinţele extreme ale acestei axiome au fost deja împlinite înainte de el. Max Stirner (la care ne vom mai referi în capitolul următor) a declarat război oricărui standard şi oricărui principiu, proclamându-şi propriul ego împotriva lumii şi hohotind triumfal deasupra mormântului umanităţii” – pentru moment, doar în teorie. Serghei Neceaev a transpus atât de desăvârşit în practică această teorie, încât până astăzi pare creaţia unui mit, dacă nu a unui demon din adâncurile iadului, ducând o viaţă de o cruzime şi de o amoralitate cu totul lipsită de principii sub pretextul eficienţei acesteia pentru cauza Revoluţiei. El a constituit sursa de inspiraţie a personajului Piotr Verkovenski din Demonii lui Dostoievski, un roman atât de strălucit în descrierea mentalităţii nihiliste extreme (cartea este, de altfel, plină cu asemenea reprezentanţi ai mentalităţii nihiliste), încât devine absolut neverosimil pentru oricine nu a cunoscut personal, ca Dostoievski însuşi, fascinaţia nihilismului.

Mihail Bakunin, care a căzut o vreme sub vraja lui Neceaev, numai pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului era total diferită de expunerea lui teoretică, a scris sub influenta acestuia un „Catehism revoluţionar” care se constituie într-o apologie deprimantă a neceaismului, proclamând că „misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, nemiloasă şi universală”. Acest sentiment este prea tipic lui Bakunin pentru a fi explicat doar prin această fascinaţie de moment. El şi-a încheiat „Reaction in Germany”, scrisă înainte de naşterea lui Neceaev, cu faimosul îndemn: ,,Să ne punem încrederea în spiritul etern care distruge şi anihilează pentru simplul fapt că aceasta este sursa eternă şi cu neputinţă de găsit a oricărei forme de viaţă. Patima distrugerii este şi ea o patimă creatoare!” Aici vitalismul se uneşte cu dorinţa de a distruge: dar distrugerea este cea care triumfă în final. Întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor sale ar deveni realitate, a răspuns sincer: „Atunci ar trebui să încep să dărâm din nou tot ceea ce construisem. ”

În spiritul lui Neceaev şi al „Catehismului Revoluţionar”, asasinu nihilişti (numiţi la vremea respectivă „anarhişti”, însă noi am adoptat în această carte semnificaţia mai obiectivă a cuvântului), cu a lor „propagandă a acţiunii”, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai pe ele – din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al secolului XIX. În acelaşi spirit, Lenin (care îl admira enorm pe Neceaev) a adoptat puterea nemiloasă şi a început primul experiment european de succes al unei politici cu totul lipsite de principu. Pasiunea pentru violenţă, despărţită de Revoluţia care o explica în mod raţional, a împins Europa în primul din războaiele ei nihiliste, cel din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu, anunţat de arta dadaistă: „măturaţi totul”, „să nu mai rămână nimic din nimic, nimic, nimic, nimic”. I-a rămas totuşi lui Hitler să arate cât se poate de explicit natura şi finalităţile unei pure „Revoluţii a nihilismului”, o revoluţie înfăptuită în virtutea aceloraşi alternative nihiliste ale Weltmacht ader Niedergang: cucerirea lumii sau ruină totală; o revoluţie al cărei fuhrer a putut să jubileze (încă înainte de a ajunge la putere), aşa cum ar fi jubilat Stirner, că „poate vom fi distruşi, dar dacă se va întâmpla aşa, vom târî după noi o lume întreagă – o lume în flăcări”.

Asemenea fenomene sunt, desigur, extreme, dar trebuie văzute dintr-o perspectivă adecvată. Doar foarte puţini au fost capabili de un asemenea nihilism pur şi s-ar putea argumenta cu uşurinţă că aceştia nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unuia lateral; iar nihiliştii mai puţin extremişti îi condamnă. Cu toate acestea, exemplul lor a fost dintre cele mai grăitoare şi ar fi o greşeală să respingem acest exemplu ca pe o simplă exagerare sau parodie. Vom vedea că distrugerea este un element indispensabil în programul nihilist şi, mai mult decât atât, este expresia cea mai puţin echivocă a adorării Nimicului care stă în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, ci este mai degrabă realizarea celui mai profund scop al nihilismului. Este nihilismul care şi-a asumat forma cea mai teribilă, dar şi cea mai autentică; în aceasta, faţa Nimicului îşi dă jos măştile şi stă descoperit în toată goliciunea sa.

Părintele Ioan de Kronstadt, acest om sfânt al lui Dumnezeu, a asemănat sufletul omului cu un ochi, care, îmbolnăvit de păcat, este incapabil să vadă soarele spiritual. Aceeaşi asemănare poate servi pentru a trasa evolutia bolii nihiliste, care nu este altceva decât o elaborată mască a păcatului. Ochiul spiritual al naturii umane căzute nu mai are precizie, aşa cum ştie orice creştin ortodox; în această viaţă nu putem vedea decât nedesluşit şi avem nevoie de credinţă şi de harul lui Dumnezeu pentru a se înfăptui tămăduirea prin care vom deveni capabili, în viaţa viitoare, să vedem cu claritate. Primul stadiu al nihilismului a apărut din eroarea de a considera ochiul nostru bolnav drept unul sănătos şi de a confunda perspectiva deteriorată a acestuia cu vederea lumii reale, renunţând la doctorul sufletului, Biserica, de ale cărei servicii omul „sănătos” nu are nevoie. În a doua etapă, realismul, boala începe să evolueze, nemaifiind tratată de medicul potrivit; perspectiva se îngustează; obiectele aflate la distanţă, deja destul de obscure în starea ,,naturală” a perspectivei deteriorate, devin invizibile; numai obiectele cele mai apropiate sunt văzute în mod clar, iar pacientul devine convins că nu există altele. În al treilea stadiu, vitalismul, infectia conduce la inflamare; chiar şi obiectele cele mai apropiate devin vagi şi deformate şi apar halucinaţii. În al patrulea stadiu, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul trupului, provocând agonie, convulsii şi moarte.

Anunțuri

Read Full Post »

UN BAIETEL VREA SA FIE FETITA!
Revolutia sexuala face si are multe victime. Printre ele se afla si copiii. Confuzia care deja permeaza gindirea adultilor privind identitatea de gen incepe sa-i afecteze si pe ei. Creeaza confuzie in mintile lor inocente de la o virsta frageda. Un fenomen nemaintilnit cu doar o generatie in urma se reliefeaza tot mai pregnant in societatile occidentale – confuzia crescinda a copiilor privind propria identitate sexuala.
Educatia sexuala care e predata in scolile occidentale, si pentru care si in Romania tot mai multi pedagogi pledeaza, a facut ravagii in mintile copiilor. Ceea ce era cert si indubitabil ieri, nu mai este cert astazi. Copiilor li se spune tot mai mult in clasele de educatie sexuala ca identitatea sexuala, masculina ori feminina, e o chestiune subiectiva nu un dat biologic. Ca este un fenomen fluid care se deapana de-a lungul vietii, si care ia sensuri si directii diferite depinzind de situatii de viata si influente externe. Ca de fapt nu exista doar doua identitati sexuale imuabile, cea feminina si masculina, ci si alte orientari si identitati, numite intermediare (intersex = intre-sexe), terte ori multiple. Aceasta confuzie deformeaza mintile copiilor. Despre aceasta deformare scriem astazi – copii de gradinita sau clase primare care nu sunt siguri de identitatea sexuala proprie. Ce sunt, se intreaba ei? Baiat sau fata? Din nefericire aceasta confuzie, in loc de a fi privita ca o malformatie psihologica care poate fi corectata in anii de inceput ai vietii, este privita tot mai mult, chiar si de parinti, ca ceva normal. Anomalia devine noul normal. Si nu e de mirare. Fiindca generatia actuala de parinti occidentali a fost indoctrinata, inca din clasele elementare, in confuzia sexuala de care au suferit cind erau copii. Astfel incit confuzia de gen devine ereditara, se transmite de la generatie la generatie si se intensifica pe parcursul timpului. In loc sa fie rectificata la nivel mintal, este promovata chirurgical: baietii care spun ca se simt, ori s-ar simti, mai comfortabili ca fete, sunt transformati, prin interventii chirurgicale in fete, si invers. Este asta un lucru bun sau rau pentru copii? Ori pentru societate? Noi numim lucrul acesta inca o crima legala pe care adultii o comit impotriva copiilor lor.
La acest subiect cit se poate de serios dar tragic ne oprim astazi. Reproducem in traducere romana un articol publicat in februarie in Chicago Tribune. A fost pregatit pentru pentru dtra de David si Lizeta Tut (AFR Timisoara). Le multumim. Articolul original e intitulat “Sex-changing treatment for kids” It’s on the rise” (“Schimbarea sexului la copii: e in crestere”) si poate fi citit aici: http://apnews.myway.com/article/20120220/D9T13HO02.html
Un articol de LINDSEY TANNER
Un număr mic, dar in crestere de adolescenti si copii chiar mai tineri, care cred ca s-au născut cu sex greşit obtin sprijin de la părinţi şi de la medicii care le ofera tratamente de schimbare de sex, conform rapoartelor din jurnalul medical Pediatrics. Este o chestiune care ridică întrebări de natura etica, iar unii experti îndeamnă la prudentă în tratarea copiilor cu medicamente şi hormoni de blocare a pubertătii.
 
La doar 8 ani
Un elev de 8 ani aflat în clasa a doua, din Los Angeles, este un pacient tipic. Născut fată, copilul a aclamat, la vârsta de 18 luni, „eu sunt băiat” si a rămas cu aceasta convingere. Familia a fost socata, dar acum se referă la copil ca la un băiat. „Ii urmăresc primele semne de pubertate pentru a putea începe tratamentul”, a declarat mama pentru Associated Press. Medicii pediatrii trebuie sa stie de existenta acestor copii si faptul ca ei merita sa fie tratati, a spus dr. Norman Spack, autorul unuia dintre cele trei rapoarte publicate si director national al primei clinici ce tratează probleme de identitate pentru copii, Spitalul de Copii din Boston. „Dacă va deschideti usile, acestia sunt copii care vor venii, ei sunt acolo. Sunt in aria voastra de expertiza, in domeniul vostru”, a declarat Spack, într-un interviu.            Schimbarea rolului sexual si, pretinzând ocazional de a fi de sex opus este un lucru frecvent la copii mici. Dar acesi copii sunt diferiti. Ei sunt siguri că s-au născut cu organele sexuale gresite. Unii sunt etichetati ca suferind  de „tulburare de identitate sexuala”, un diagnostic psihiatric. Dar Spack este printre medicii care cred că termenul acesta este impropriu. Cercetările emergente sugerează că pot avea mai multe caracteristici cerebrale similare sexului opus. Spack spune, ca dupa unele estimări, 1 din 10.000 de copii prezintă aceasta conditie.
 
Aspecte etice
Oferirea de tratamente de schimbare de sex pentru copiii mai mici de 18 ani ridică probleme etice, iar motivele lor trebuie să fie atent examinate, a spus dr. Margaret Moon, un membru al Academiei Americane de Pediatrie, si a comitetului de bio-etică. Ea nu a fost implicata in elaborarea nici unuia dintre rapoarte. Unii copii pot primi un diagnostic psihiatric atunci când acestia traverseaza un moment extrem de inconfortabil in definirea rolurilor sexuale sau unii pot fi homosexuali şi sunt obligati sa suporte tratamente pe care părintii le găsesc mai confortabile decat acceptarea conditiei de homosexualitate, a declarat profesorul Luna, care predă la Institutul Johns Hopkins Berman de Bioetica.
Este dăunător „un tratament ireversibil început prea devreme”, a declarat Moon. Medicii care oferă acest tratament sunt de parere ca lipsa lui ar fi mult mai dăunătoare. Aceşti copii recurg uneori la auto-mutilare pentru a încerca să-si schimbe anatomia, celelalte două rapoarte din jurnal notează că unii dintre ei trebuie sa faca fata abuzului verbal şi fizic şi sunt predispusi la stres, depresie si tentative de suicid. Spack a declarat ca aceste probleme dispar de obicei la copiii care au avut parte de tratament şi carora li se permite să trăiască ca sexul opus.
Indrumarile sau principiile trasate de Societatea de Endocrinologie aproba tratamentul hormonal pentru schimbare de sex, cu mentiunea ca acesta nu ar trebui să fie administrat înainte de începerea pubertătii. In acel moment, principiile sugerate recomandau administrarea tratamentului de blocare a pubertătii pana la vârsta de 16 ani, apoi de-a lungul vietii hormoni de schimbare de sex, cu monitorizarea potentialelor riscuri de sănătate.  În proces ar trebui sa fie implicati profesionisti psihiatri. Membrii grupului sunt de obicei medici care tratau boli de natura hormonala.
 
Date statistice
Aceste îndrumării, împreună cu videoclipuri pe YouTube postate de adolescenti care trec printr-o faza de schimbare de sex si alte mesaje mass-media, au contribuit la cresterea gradului de constientizare cu privire la tratament şi a determinat mai multe familii să ceară ajutor, a spus Spack. S-a raportat o crestere cvadrupla a numărului de pacienti la spitalul sau din Boston. Clinica sa de Management de Gen (sex), care s-a deschis în 2007, tratează în medie aproximativ 19 pacienti în fiecare an, comparativ cu aproximativ patru pe an tratati pentru probleme de gen, la sfârsitul anilor 1990. Raportul oferă detalii despre cele 97 de cazuri,  fete şi băieţi, tratate între 1998 şi 2010, dintre care cel mai tânăr copil a avut 4 ani. Copiii mici şi familiile lor au parte de consiliere psihologică şi sunt monitorizati până apar primele semne de pubertate, de obicei în jurul vârstei de 11 sau 12 ani.
Apoi, copiii sunt tratati cu medicamente de stopare a pubertătii, ce constau în injectii sau plasturi aplicate pe brat care costa 1.000 de dolari lunar. Într-un alt raport al Jrnalului Pediatrics, un medic din Texas sustine ca a oferit tratament de schimbare de gen la un număr tot mai mare de copii, astfel încât are o clinica in cadrul Spitalului de Copii din Los Angeles, unde copilul de  8 ani, amintit mai sus, ii este pacient.
Medicamentele utilizate in clinici sunt aprobate si au ca efect întârzierea pubertătii la copiii care încep procesul de maturizare prea curând. Efectele medicamentelor sunt reversibile, iar Spack spune că nu au provocat complicatii la pacientii sai. Ideea este de a oferi acestor copii timp să se maturizeze emotional si sa fie siguri că doresc să continue cu o schimbare permanenta de sex. Doar 1 din 97 au optat tratamentul permanent, a spus Spack.
 
Interventii chirurgicale
Copiii vor suporta mai uşor schimbarea de sex si vor necesita un tratament mai puţin drastic in viitor, în cazul în care tratamentul medicamentos începe mai devreme, a spus Spack. De exemplu, băieţii care voi devenii fete vor dezvolta sânii, iar fetele care vor devenii baietii vor avea un piept plat, dacă pubertatea este blocata şi tratamentul hormonal de schimbare de gen este inceput destul de repede, a spus Spack. Hormonii sexuali, mai ales în doze mari, atunci când sunt folositi pe termen lung, pot avea efecte secundare grave, inclusiv cheaguri de sânge si cancer. Spack a spus ca el foloseste doze mici, mai sigure, dar că pacientii ar trebui să fie monitorizati in orice caz.
Interventiile chirurgicale de schimbare a sexului, care pot include eliminarea sau crearea de penisuri, sunt realizare doar de o mână de medici din SUA, la pacientii de cel putin 18 ani, a afirmat Spack. Clinica sa a lucrat cu chirurgi locali, care au făcut operatii de suprimare a sânilor la fete de la vârsta de 16 ani, dar interventia chirurgicala poate fi relativ minora sau evitata, dacă pubertatea este oprită în timp, a declarat el.
Mama copilului de 8 ani din Los Angeles, spune că fetita ei e nerăbdătore să înceapă tratamentul. Când copilul a aflat ca poate lua injectii pentru a bloca dezvoltarea de sâni, a fost foarte entuziasmats, a spus mama. De asemenea, ea stie că  în cele din urmă va trebuie sa ia injectii de testosteron pentru restul vietii, dar chestiunea interventiilor chirurgicale este acum incertă. Copilul frecventează o scoală publică  în care colegii de clasă nu stiu, că din punct de vedere biologic, el este fată. Din acest motiv, mama sa a solicitat anonimatul. Mama i-a spus si i-a explicat anatomia unei fete, dar ea a respins, a refuzat chiar să poarte rochii şi a insistat cu privire la utilizarea unui nume  de băiat chiar de la grădinită.
Mama a crezut ca este doar o faza peste care va trece, apoi ca copilul ei ar putea fi o lesbiană si a căutat ajutorul unui terapeut pentru a-si confirma suspiciunea. Atunci a auzit prima dată termenul de „tulburare de identitate de sex” si a aflat că de multe ori este o problema pe care copii nu o depăsesc. Acceptarea identitătii a fost dificila pentru ambii părinti, a spus femeia. Scolile private au refuzat să-l înscrie ca pe un băiat, si medicii pediatri de familie au refuzat, să-l trateze ca pe un băiat.
Au găsit un medic, dr. Jo Olson, director medical al unei clinici transsexuale de la Spitalul de Copii din Los Angeles. Olson a declarat ca rapoartele jurnalului ar trebui să convingă mai multi medici sa ofere acestor copii tratamentul de schimbare de sex sau sa-i trimită la specialisti care vor face asta. „Ar fi atât de bine daca acest diagnostic ar fi mutat din zona sănătătii mintale, în zona medicală”, a spus Olson.
 
AFR Va Recomanda: Un articol mai recent, lung dar si foarte informativ, privind confuzia sexuala la copii a fost publicat in august in New York Times. Titlul articolului este, spunem noi, insensitiv, “What’s So Bad About a Boy Who Wants to Wear a Dress?” (“Ce-i asa de rau la un baiat care vrea sa poarte rochita?”) http://www.nytimes.com/2012/08/12/magazine/whats-so-bad-about-a-boy-who-wants-to-wear-a-dress.html?_r=1 Observati nonsalanta si lipsa de ingrijorare cu care unii parinti trateaza confuzia sexuala a copiilor lor. Este tipica in special la familiile libertine, neconformiste, netraditionale. Este tipica in caminele amestecate si rezultate din casatorii multiple, ori experimentarea cu orientari sexuale multiple. Dar situatia aceasta nu e limitata doar la Statele Unite. Europa are si ea un numar crescind de copii si adolescenti “neconformisti” din punct de vedere sexual. In Europa, fenomenul acesta pare a fi mai pronuntat in Danemarca unde multi baieti tineri au trasaturi marcante feminine – s-au feminizat. Acolo “gender nonconformity” (neconformitatea de gen) e privita ca ceva “cool” si vrednic de imitat. Intrebam insa, in timp, unde va ajunge o astfel de societate? Si aceasta anomalie face parte din “valorile europene”? Trebuie acceptata? Tolerata?
 
DIFERENTA INTRE SEXE A DEVENIT TABU
Saptamina trecuta, colega noastra de la Pro Vita Media, Larisa Iftime, a publicat in traducere romana un material similar cu al nostru – un interviu din publicatia franceza Famille Chretiene privind confuzia sexuala la adulti. Se pare ca doar afirmatia ca intre cele doua sexe exista diferente a devenit un subiect tabu la occidentali. Cine inca afirma lucrul acesta incepe sa fie vazut ca o persoana inculta, ingnoranta si necunoscatoare a ultimelor idei avantagardiste privind sexualitatea umana. Reproducem interviul.
Interviu publicat in revista Famille Chretienne, in iulie 2012. Autori: Clotilde Hamon si Samuel Pruvot Preluat de pe site-ul: Le blog de cathophalsbourg. 
 
De la introducerea lor in cadrul cursurilor de stiinte politice [in Franta – n.tr.], in 2011, „studiile de gen” suscita controverse. Ce v-a determinat sa intrati in aceasta dezbatere?: Raspuns: Am intervenit in dezbatere cu cartea „Femeile, intre sex si gen”, pentru a spune ca notiunea de „gen” nu elimina consideratiile despre sexe, contrar celor sustinute de Judith Butler si teoreticienii teoriei „Queer”. Acum imi dau seama ca aceasta pozitie nuantata si indelung argumentata ajunge greu in presa. Oricine spune astazi ca tot ceea ce este construit si artificial este acuzat ca e „naturalist”, ca reduce totul la natura si biologie, orice ar spune! Eu nu ma opun total cercetarii „genului”, stiintelor politice sau altor stiinte. Exista o constructie sociala si o interpretare culturala despre diferenta sexuala, asa cum se arata in diversitatea culturilor, institutiilor, relatiilor sociale. Dar distinctia intre sexe, in sens strict, ramane relevanta, cand analizam ceea ce Francois Jacob a numit „logica viului”, pentru ca fiintele umane sunt fiinte vii, pana la proba contrarie. Am sentimentul clar ca diferenta sexuala a devenit pentru unii un adevarat tabu, un subiect interzis. In loc de o reflectie filosofica si antropologica, avem de-a face cu o lupta politica, ca si cum ar fi reactionar sa spui ca exista barbati si femei. Este atat de amuzant sa spui asta, atunci cand toata lumea se felicita pentru progresele  egalitatii [de gen]. Dar nu „studiile de gen” sunt problema, ci „studiile despre homosexuali” [Queer theory].
 
Pe ce se intemeiaza aceasta controversa? Raspuns: „Studiile de gen” privesc aspectul social al relatiilor barbati-femei. Ele nu contesta diferenta intre sexe si asimetria organismelor sexuate. Dar pentru „gandirea Queer” sau „teoria Queer”, reprezentata de Judith Butler, intrebarea nu mai este constructia sociala a sexelor, cu atat mai putin istoria dominatiei masculine, ci dominatia „heterosexuala”. De aici si polemica. Ceea ce este complet diferit! Ar trebui sa se abordeze, de fapt, ambele probleme. Dar, in opinia mea, lupta impotriva homofobiei nu implica negarea diferentei sexuale.
 
 
In Franta, ideile lui Judith Butler sunt sustinute in numele eliberarii corpului … Raspuns: In cartea sa, „Corpul care conteaza”, Judith Butler reduce organismul la o materie prima, inerta,  plastica, ce nu ar avea nici o proprietate. Aceasta este o violenta extrema asupra corpului, si, prin urmare, asupra persoanelor, asa cum am aratat in „Corps en miettes” (Corpul in bucati” (Flammarion, 2009)). E un curent fals modern care considera corpul ca pe un material de fabricatie. Acesta ne face sa consideram animalele ca lucruri, apoi ar trebui sa consideram fiintele umane ca lucruri. Dar fiintele umane sunt indivizi vii, persoane. Distinctia intre persoane si lucruri este, de asemenea, fundamentala in dreptul nostru.
 
Care sunt implicatiile acestor idei asupra conceptului de familie? Raspuns: Una din consecinte este tocmai aceea de a privi copilul ca pe un produs fabricat in laborator, iar parintii legali, ca pe indivizi neutri al caror sex este nesemnificativ. Totusi, chiar cand vine vorba de fertilizarea in vitro (FIV), rolurile sexului, masculin si feminin, la nastere, nu sunt identice. A fi „tata” si „mama” – se intampla ca si eu sa fiu mama si bunica – se refera la sexul nostru, nu si la sexualitatea noastra sau la „orientarea sexuala” a noastra. Putem intoarce lucrurile cum dorim, nu vom putea face ca aceste doua roluri sa fie interschimbabile. Ele sunt, de asemenea, interdependente. Cu toate acestea, asa cum sunt femei care poarta copiii si le dau nastere, ele pot avea copii fara a fi legate din punct de vedere legal de un barbat. Dimpotriva, paternitatea, considerata incerta, s-a construit pe casatorie si pe fidelitatea sotiei, iar istoria casatoriei patriarhale a fost aceea a subordonarii legale a femeilor autoritatii maritale.
 
De fapt, amintiti-va legatura intre institutia casatoriei si a filiatiei … Raspuns: Altadata, am  avut de a face cu filiatia naturala si legala. Ambele aceste legaturi, uneori, coincid, alteori, sunt distincte, la fel ca in adoptie. Ceea ce complica lucrurile sunt toate aceste noi posibilitati biotehnologice: fertilizarea in vitro, donarea de gameti (ovule sau spermatozoizi), transferul de embrioni, chiar si mama-surogat, acolo unde este permisa. Aici vorbim de copii biologici, mai degraba, decat de copii naturali.
 
Care sunt noile provocari ale technologiilor? Raspuns: Daca copilul este conceput ca un obiect „fabricat”, nimic nu mai sta la baza filiatiei sale. Ea devine o constructie juridica independent de conditiile nasterii lui. Prin urmare, totul este posibil. Chiar si notiunea de „tata” sau de „mama” devine problematica. Notiunea de cuplu parental nu se mai impune in mod necesar: de ce doi parinti si nu trei sau cinci? Dintotdeauna, filiatia, inclusiv parintii adoptivi, s-a inspirat din modelul cuplului mixt (masculin-feminin), si a atribuit copilului o linie dubla, masculina si feminina. Ne intrebam: intram in era copilului fabricat, a omului fabricat, fara a lua in considerare logica procrearii? Daca este asa, atunci trebuie sa stim ca se sterge orice legatura intre ascendenti si descendenti.
 
Cum poate cineva pretinde ca are doi tati sau doua mame? Raspuns: Ni se spune ca un copil poate avea doi tati sau doua mame. Dar chiar daca un copil poate fi ingrijit de doi barbati sau de doua femei, ar trebui sa-l lasam oare sa-si imagineze ca poate proveni din doi barbati sau din doua femei, sau ar trebui sa faca el distinctia intre istoria sa reala, parintii sai, originea sa, daca doriti, si familia care-l creste? Noi [francezii] trebuie atunci sa anulam, cum au facut-o mai multe tari europene, anonimatul in donarea de gameti.
 
Tema paradei gay din 2012 este „Egalitatea de sanse – acum!”. Cum este inteleasa astazi notiunea de egalitate? Raspuns: Egalitatea nu inseamna similaritate. Egalitatea de gen, drepturi egale, se scandeaza acum. Dar intrebarea este mult mai complexa, deoarece exista anumite drepturi care iau in considerare intrarea in calcul a unei disimetrii sexuale sau care tin de generatie, de exemplu, diferenta intre copii si adulti sau intre adulti si batrani. Cu alte cuvinte, nu am avem toti aceleasi drepturi. Dreptul la pensionare este tributar varstei, precum si dreptul la educatie. Noi nu ne aflam intr-o relatie de egalitate intre indivizi neutri. Drepturile sociale sunt legate de o anumita situatie, de o anumita conditie. Intrebarea care se pune este in special dreptul copilului. Ma tem ca sub masca egalitatii, suntem tentati sa nu vorbim decat despre dreptul de a avea un copil. Oare societatea trebuie sa ofere fiecaruia mijloacele tehnice pentru a avea un copil, inclusiv cu ajutorul organelor altora, cum ar fi materialul anonim (celule, uter)? Toti avem dreptul, inclusiv legiuitorul, sa definim drepturile copilului. Interviuri preluate © Asociatia Provita Media
 
CONFUZIE SEXUALA LA BACAU
Dragi romani: confuzia sexuala a ajuns si la Bacau. Da, Bacaul nostru din Romania. Despre ce este vorba? Organizatia extremista si pro-homosexuala americana Southern Poverty Law Center, a lansat proiectul Mix It Up Schools, un proiect care are ca obiectiv promovarea homosexualitatii in scoli in numele tolerantei. (Cititi aici: http://www.tolerance.org/search/apachesolr_search/sexual orientation.) Pe 30 octombrie organizeaza un “prinz” al tolerantei in cadrul caruia elevi heterosexuali si homosexuali vor avea “partasie” impreuna. Peste 2000 de scoli americane vor participa la acest eveniment. 10 scoli din alte tari vor participa si ele, printre care si Colegiul Tehnic “Anghel Saligny” din Bacau, Romania. Cititi detaliile aici:http://www.tolerance.org/mix-it-up/map
Ne exprimam dezaprobarea totala fata de participarea Colegiului la acest eveniment care nu va aduce decit confuzie in mintile copiilor nostri. Ne exprimam dezaprobarea fata de autoritatile si oficialitatile care au aprobat derularea acestui eveniment in Romania, fie ca e vorba de Guvernul Romaniei, Ministerul Educatiei, ori conducerea Colegiului din Bacau. Recomandam tuturor cititorilor nostri din Bacau, si de fapt tuturor bacauanilor, sa nu permita copiilor lor sa participe la acest eveniment. Le recomandam deasemenea sa protesteze pe linga oficialitati organizarea acestui eveniment si sa ceara anularea lui. Va rugam adresati-va preocuparile si protestele dlui director Adrian Fuioaga, email ctanghelsaligny@yahoo.com, ori fax 234-581-381.
Organizatia Southern Poverty Law Center a inceput-o bine, dar apoi a luat-o razna. Initial a fost o organizatie care pleda integrarea rasiala si se opunea discriminarii rasiale. In ultimii ani insa a inceput sa promoveze “toleranta” fata de homosexualitate. A devenit una din cele mai agresive organizatii pro-homosexuale din SUA. Este dezavuata de majoritatea liderilor religiosi de culoare din SUA. In vara a clasificat organizatia pro-familie din SUA, Family Research Council, ca organizatie care promoveaza ura (“hate group”). A catalogat in aceasi categorie si alte grupuri crestine pro-valori cum este Alliance Defense Fund. Romanii nu are nevoie de prezenta sau influenta lui Southern Poverty Law Center in Romania.
 
CONFERINTA PRIVIND CONFUZIA IDENTITATII SEXUALE 
Va rugam participati. Invitaţie la conferinţe: În zilele de 4 şi 5 octombrie 2012 vor avea loc în RădăuţiSuceava şi Fălticeni trei conferinţe care au ca invitat pe biofizicianul dr. Virgiliu Gheorghe, cunoscut publicului larg în special ca autor al volumelor de ştiinţă Efectele televiziunii asupra minţii umane (4 vol.). Intrarea este liberă. Organizatorii au onoarea de a vă invita la aceste evenimente, care se vor desfăşura după următorul program: Joi, 4 octombrie: ora 13.00: CASA MUNICIPALĂ DE CULTURĂ RĂDĂUŢI Titlu: Tinerii în era digitală; Erotismul mediatic şi internetul; Organizatori: COLEGIUL TEHNIC RĂDĂUŢI, COLEGIUL NAŢIONAL “EUDOXIU HURMUZACHI” RĂDĂUŢI,COLEGIUL “ANDRONIC MOTRESCU” RĂDĂUŢI. Parteneri: Protopopiatul Rădăuţi, Revista „Familia Ortodoxă”, Tipografia Accent Print, Casa Municipală de Cultură Rădăuţi
 
 
Joi, 4 octombrie: ora 18.00: UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA – Sala AUDITORIUM (Corp F) Titlu: Când bărbaţii nu mai sunt  bărbaţi şi femeile, femei… Despre identitatea de gen Organizatori: ASCOR Suceava, Bucovina Profundă, Revista „Familia Ortodoxă”
 
 
Vineri, 5 octombrie, orele 18:00: Sala “Aurel Băeşu” – Muzeul „Ion Irimescu”, FĂLTICENI, Titlu: Efectele televiziunii şi internetului asupra sănătăţii mentale; dereglări şi tulburări psihice; cum ne putem salva copiii; Organizatori: MUZEUL DE ARTĂ „ION IRIMESCU” şi REVISTA “FAMILIA ORTODOXĂ”
Biofizicianul VIRGILIU GHEORGHE, este doctor în bioetică al Universităţii Aristotel din Tesalonic (titlul lucrării: Televiziunea şi mijloacele video-audio ca factori în formarea etosului omului contemporan). Ultima carte publicată: Pornografia – Maladia secolului XXI (2011). Ultima conferinţă la Suceava, în octombrie 2011, a avut titlul: Revoluţia sexuală – mistificare a dorinţei şi naturii umane, la UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA. 
 
STAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ROMÂNESC
– Comunicat de presă AFR – 24 septembrie 2012 Cu prilejul inceputului noului an scolar din Romania, AFR a emis saptamina aceasta urmatorul Comunicat de Presa.
Sistemul de învăţământ pe care România democratică l-a moştenit în 1989 era un sistem adaptat realităţilor statului socialist. În anii care au urmat, ţara a trecut prin prefaceri profunde, atât politic, cât şi economic. Economia de piaţă şi integrarea internaţională au devenit caracteristici şi determinanţi majori ai vieţii economice din România. Guvernele care s-au succedat la putere din 1989 şi până astăzi au realizat o serie de reforme ale sistemului de învăţământ. Nu în câteva rânduri, o modificare iniţiată de un guvern a fost anulată de următorul guvern. Cei afectaţi direct de această indecizie şi instabilitate au fost, evident, elevii. Privite astăzi în perspectivă, seria de aşa-zise reforme ale învăţământului par să fi fost mai degrabă ambiţii experimentale ale miniştrilor de resort ai vremii, realizate pe spatele elevilor şi al părinţilor. Generaţii de elevi au intrat în şcoală, neştiind când şi cum o vor absolvi.
În timp ce preocuparea guvernelor şi miniştrilor a fost restructurarea învăţământului în forma sa, s-a acordat prea puţină atenţie fondului. În timp ce sistemul din 1989 corespundea realităţilor economice de atunci, sistemul actual, cu disciplinele care sunt predate, nu a ţinut pasul cu evoluţia economiei naţionale şi internaţionale. Învăţământul românesc a ajuns să fie încărcat cu materii depăşite şi cu un volum exagerat de informaţii împins spre clase tot mai mici. Tot acest balast are ca rezultat incapacitatea elevilor, încă din clasele primare, de asimilare a informaţiilor nepotrivite pentru dezvoltarea lor intelectuală şi cognitivă, iar această rupere de ritm care survine timpuriu conduce la rezultate slabe la examenele de capacitate şi bacalaureat. Rezultatele examenului de bacalaureat de anul acesta, şi nu numai, sunt dovada rupturii aproape complete dintre elevi şi materialul informaţional care le este predat. Cei ce pierd sunt elevii şi absolvenţii, care nu se pot întoarce în şcoală pentru încă o încercare de a asimila acel material educaţional neadecvat. În felul acesta, generaţii întregi de elevi sunt jertfite din cauza incapacităţii conducătorilor de a crea un sistem adecvat, dar şi pentru a se păstra în sistem o serie de catedre şi discipline care nu mai au nicio justificare astăzi. Absolvenţii sunt pierduţi din punct de vedere economic, pentru că falsa pregătire pe care le-a asigurat-o sistemul le face imposibilă conectarea la economia ţării şi găsirea unui loc de muncă adecvat. La rândul lor, părinţii au o povară în plus – aceea de a-şi întreţine copiii deveniţi adulţi şi şomeri. În dreptul său, Statul risipeşte resurse materiale şi financiare pe un sistem ineficient, care nu îi întoarce ulterior ajutorul, sub formă de contribuţie la viaţa economică, ci îl împovărează şi mai mult pe partea de asistenţă socială. Aceasta, în timp ce mentalitatea etatist-socialistă predominantă în sistem refuză să legifereze şcolirea acasă a copiilor (homeschooling-ul) care, în toate ţările în care se practică, asigură rezultate academice superioare celor din sistemul public.
Facem un apel către toţi factorii politici şi academici implicaţi în gestionarea sistemului românesc de învăţământ să trateze cu atenţia cuvenită acest domeniu esenţial pentru tinerele generaţii şi pentru viitorul României. Sistemul românesc de învăţământ are nevoie de o reformă reală, profundă, ţinându-se cont de realităţile economice şi geo-politice ale secolului XXI. Evident, pentru o asemenea reformă este nevoie de oameni de decizie cu viziune pe termen mediu şi lung, capabili să înţeleagă necesităţile de azi şi de mâine ale României şi nu numai. Diletantismul care a caracterizat schimbările de până acum ale învăţământului românesc trebuie să înceteze. Avem nevoie de făuritori ai unui nou sistem de învăţământ, aşa cum am avut la începutul secolului XX într-un Lazăr sau Haşdeu, care să pună bazele unui sistem adaptat României de azi şi de mâine. (Bogdan Mateciuc, Director Executiv AFR)
 
PROTEJATI-VA COPIII DE PORNOGRAFIE!
Dam curs comentariilor dtre din ultimele luni. Ne-ati intrebat ce pot face parintii pentru a bloca accesul copiilor la pornografie pe internet. Pentru a va ajuta am alcatuit pentru dtra un pliant care contine instructiunile de rigoare. L-am numit pliantul INTERNET CURAT realizat de Alianta Familiilor din Romania. Va rugam sa-l descarcati si sa-l dati mai departe. Identifica pasi specifici pentru blocarea accesului la unele situri. http://www.alianta-familiilor.ro/internetcurat.pdf

 

 
SEMNATI DECLARATIA DE LA TIMISOARA

http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php

Haideti, haideti! Semnati, semnati! Nu mai avem mult sa ajungem la cele 10.000 de semnaturi pe care le dorim in sprijinul Declaratiei de la Timisoara. Apreciem foarte mult toate semnaturile date, dar dorim sa ajungem cit mai repede la 10.000 de semnaturi pentru a ne incheia campania de semnaturi. Am trecut de 9.700 si mai avem nevoie de mai putin de 300 pentru a ne atinge telul. Unde intra 9.700 mai intra 300! Va rugam deci, semnati! Declaratia enunta si promoveaza sanctitatea vietii, a casatoriei, si acorda un loc central dreptului copilului de a creste cu mama si tata lui si de a-i cunoaste.
 
Semnarea Declaratiei se face in doua etape. Bifati linkul http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php si semnati Declaratia. Dupa aceea veti primi un mesaj care va va cere sa confirmati semnatura apasind pe un link de confirmare. Fara confirmarea semnaturii, numele si semnatura dvs. nu vor apare in lista semnatarilor. Linkul de confirmare a semnaturii apare in limba englaza cu urmatorul text: “Thanks for filling out our petition, you’re almost done! Please confirm your signature by clicking on the link below:” (Adica: “Multumim pentru ca ati completat formularul petitiei. Semnarea petitiei e aproape gata. Va rugam confirmati-va semnatura apasind pe linkul de mai jos.”)
 
Important: Declaratia accepta doar o singura semnatura de adresa electronica. Ca atare, sugeram ca in situatiile unde doua persoane folosesc aceeasi adresa electronica, de exemplu sotul si sotia, semnatura sa fie data in numele ambilor soti, de exemplu “Ioan si Maria Ionescu.”
 
Rugaminte: Va rugam semnati Declaratia cu numele intreg nu doar cu initiale. Va multumim.

 

Read Full Post »

Stadiile dialecticii nihiliste

Mentalitatea nihilistă, în unitatea scopului ei fundamental, este singulară; dar această mentalitate se manifestă ea însăşi în fenomene la fel de diverse ca şi oamenii care o împărtăşesc. Această cauză nihilistă unică este lansată simultan pe mai multe fronturi, iar inamicii ei sunt contrariaţi şi induşi în eroare de această tactică eficientă. Pentru observatorul atent însă, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, care pot fi puse în relaţie unele cu altele ca etape ale unui proces care poate fi numit dialectica nihilistă. O etapă a nihilismului se opune alteia nu pentru a o combate efectiv, ci pentru a asimila erorile acesteia în propriul program şi pentru a duce umanitatea mai departe pe drumul către abisul care se află la capătul oricărui nihilism. Cu siguranţă, argumentele oricărui stadiu sunt eficiente în evidenţierea anumitor deficienţe flagrante ale unei etape precedente sau ulterioare; dar nici un criticism nu este suficient de radical pentru a indica erorile comune tuturor stadiilor, iar adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism, nu sunt, în cele din urmă, decât tactici de a-i seduce pe oameni pentru marele neadevăr care se află la baza lor.

Etapele pe care le vom descrie în paginile următoare nu trebuie înţelese exclusiv cronologic, chiar dacă în sensul cel mai exact este de fapt o cronică a dezvoltării mentalităţii nihiliste începând cu momentul eşecului experimentului nihilist la Revoluţia Franceză până la apariţia şi căderea ultimelor şi celor mai explicite manifestări nihiliste din cadrul Revoluţiei sovietice şi al naţional-socialismului. Astfel, perioada de apogeu a influenţei liberale se încadrează aproximativ între 1830 şi 1870, iar J.S. Mill poate fi considerat liberalul tipic; epoca realismului ocupă, după toate aparenţele, ultima jumătate a secolului XIX şi este reprezentată pe de o parte de gânditorii socialişti, iar pe de altă parte de filosofii şi popularizatorii (pe care ar trebui să-i numim mai degrabă „exploatatorii”) ştiinţei; vitalismul, sub diferite forme: simbolismul, ocultisrnul, expresionismul artistic şi diferitele filosofii evoluţioniste şi „mistice”, este cel mai semnificativ curent subteran care se întinde pe o jumătate de secol, începând cu 1875; nihilismul deconstructivist, ale cărui surse sunt înrădăcinate profund în secolul anterior, conduce la o concluzie importantă, atât în ordinea publică, cât şi în multe sfere private, pe parcursul unui secol şi un sfert, cu o focalizare a epocii deconstructiviste în perioada 1914-1945.

Să observăm că aceste perioade se suprapun, pentru că nihilismul se maturizează în măsuri diferite la popoare diferite şi la indivizi diferiţi; suprapunerea este mai evidentă decât poate sugera schema noastră simplificată, astfel încât reprezentanţii fiecărei etape se regăsesc în fiecare perioadă şi toţi ne sunt contemporani. Ceea ce este adevărat pentru perioadele istorice este adevărat şi pentru indivizi; nu există nihilism „pur” în nici un stadiu, orice experiment predominant nihilist fiind o combinaţie de cel puţin două stadii.

Mai departe, dacă epoca deschisă de Revoluţia Franceză este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale este reprezentată în secolele anterioare. Liberalismul, spre exemplu, derivă direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante şi a Iluminismului francez; un tip de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi al Iluminismului şi, ulterior, în romantism; iar nihilismul deconstructivist mai răspândit ca niciodată în secolul trecut, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti pe parcursul întregii epoci moderne.

Cu aceste rezerve, schema noastră poate fi totuşi acceptată ca o aproximare a ceea ce a reprezentat acest proces istoric şi psihologic. Să începem investigarea stadiilor acestui proces, dialectica nihilistă, încercând să le evaluăm în lumina Adevărului creştin-ortodox pe care dacă avem dreptate – aceste forme de nihilism încearcă să o întunece şi să o nege. În această sectiune nu ne propunem decât să descriem aceste stadii şi să arătăm, refenndu-ne la definiţia lui Nietzsche pe care am adoptat-o, în ce măsură pot fi considerate nihiliste.

1. Liberalismul

Liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare – să ne fie îngăduit să specificăm de la început – nu este un nihilism făţiş; este mai degrabă un nihilism pasiv sau, mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai evoluate de nihilism. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară, referitoare la imposibilitatea de a fi „neutru” din punct de vedere spiritual sau intelectual în această lume, vor înţelege imediat de ce am considerat ca nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil de răspăndirea fenomenelor nihiliste, a constituit o premisă indispensabilă pentru apariţia acestora. Liberalismul a fost reprezentantul incompetent al unei moşteniri în care nu a crezut niciodată deplin, atitudine care a constituit una din cele mai semnificative cauze ale nihilismului făţiş.

Civilizaţia umanistă liberală care, în Europa de Vest, a fost ultima formă a Vechii Ordini, distrusă în cele din urmă în timpul celui de-al doilea război mondial şi al revoluţiilor din al doilea deceniu al secolului XX şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuată; „democratică” – în lumea liberă de astăzi, poate fi caracterizată în primul rând prin atitudinea ei faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate explicită şi nici măcar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, fără discuţie, o perspectivă genuină asupra a ceea ce ei consideră adevăr; este mai degrabă o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe, nu mai ocupă centrul atenţiei. Acest adevăr în care pretinde să creadă (exceptând, fireşte, faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capitol singular şi neproductiv rămas dintr-o epocă anterioară. Liberalul încă vorbeşte, cel puţin la ocazii convenţionale, de „adevăruri eterne”, de „credintă”, de „demnitatea umană”, de „înalta vocaţie” a omului, de „spiritul lui nemuritor” sau chiar de „civilizaţia creştină”, dar este foarte clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă azi ceea ce însemnau altădată. Nici un liberal nu le mai ia întru totul în serios; toate astea sunt de fapt metafore, ornamente de limbaj care îşi propun să trezească mai degrabă un răspuns emoţional decât unul intelectual – un răspuns în mare tocit de uz, păstrând încă memoria unui timp când asemenea cuvinte aveau într-adevăr o semnificatie pozitivă şi serioasă.

Nimeni dintre cei ce se mândresc astăzi cu „rafinamentul” lor intelectual – adică acei câtiva din institutiile academice, din guvern din ştiintă din cercurile intelectuale umaniste, nimeni din cei ce pretind sau doresc să fie în pas cu „timpul” lor – nu cred sau nu pot crede deplin în adevărul absolut sau, mai precis, în Adevărul creştin. Cu toate acestea, denumirea de adevăr a fost păstrată, ca şi denumirile celorlalte adevăruri pe care altădată oamenii le considerau absolute, iar unii dintre cei aflaţi într-o oarecare poziţie de autoritate sau influentă ezită să le folosească, chiar dacă sunt conştienti că sensurile lor s-au schimbat. Într-un cuvânt, Adevărul a fost „reinterpretat”; vechile forme s-au golit şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist. Acest lucru poate fi cu uşurinţă remarcat la o succintă examinare a principalelor zone în care adevărul a fost reinterpretat.

In ordinea teologică, primul adevăr este, fireşte, Dumnezeu. Creatorul atotputernic şi atotprezent a toate, revelat credinţei în experienţa credinciosului (şi Care nu contrazice raţiunea celor care nu neagă credinţa), Dumnezeu este capătul suprem al întregii creaţii, iar El Însuşi, ,spre deosebire de creaţia Sa, Îşi găseşte finalitatea în El Însuşi; tot ce este creat se află în relaţie şi în dependenţă faţă de El, Care singur nu depinde de nimic din afara Lui; El a creat lumea ca aceasta să existe împărtăşindu-se din El şi totul în lume este orientat către această finalitate, pe care totuşi oamenii o pot pierde printr-o greşită întrebuinţare a libertăţii.

Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El e deopotrivă prea familiar – prea „personal”, chiar prea „uman” – şi prea absolut, prea intransigent în exigenţele Lui faţă de noi; şi Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt menit să alieneze inteligenţa orgolioasă a omului modern. Omul modern cere de aceea un „nou dumnezeu”, un dumnezeu modelat cât mai fidel după tiparul unui asemenea om al timpurilor noi, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt, una din intenţiile primordiale ale gândirii moderne a fost aceea de a confectiona un asemenea dumnezeu. Această idee apare cu claritate deja la Descartes, dă roade în deismul i1uminist şi se dezvoltă până la ultimele consecinţe în cadrul idealismului german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nu se descoperă credintei şi smereniei, ci este construit de mintea orgolioasă care însă simte nevoia de explicaţii când îşi pierde dorinţa de mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care nu au nevoie decât de o „cauză primă” pentru a-şi desăvârşi sistemele, acesta este dumnezeul „gânditorilor pozitivişti” şi al altor sofişti religioşi care l-au inventat, pentru că „au avut nevoie” de el, ca să-I utilizeze după bunul lor plac. Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni reprezintă aceeaşi construcţie mentală, fabricată de nişte suflete moarte care şi-au pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu.

Argumentele ateiste împotriva unui asemenea dumnezeu sunt pe cât de incontestabile, pe atât de irelevante; pentru că a combate un dumnezeu inexistent este întru totul irelevant. Indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume (poate cel mult să inspire un „optimism” lumesc), este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Pe o asemenea temelie nu e nevoie să o spunem – nu poate fi construit nimic valabil; şi, pe bună dreptate, liberalii, care de regulă mărturisesc o asemenea credinţă în divinitate, îşi construiesc de fapt concepţia despre lume pe temelia mai evidentă, deşi cu greu s-ar putea crede mai stabilă, a Omului. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea

ce era deja, dar numai implicit şi într-o formă confuză, în liberalism.

Implicaţiile etice ale credinţei într-un asemenea dumnezeu sunt perfect identice cu cele ale ateismului: această acceptare interioară, în orice caz, este deghizată exterior în spatele unui nor al metaforei. Din perspectivă creştină, orice activitate în această viaţă este văzută şi judecată în lumina vieţii viitoare, a vieţii de dincolo de moarte care nu are sfârşit. Necredinciosul nu-şi poate face o idee despre ceea ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios; pentru cei mai multi oameni de astăzi,. viaţa viitoare a devenit, ca şi Dumnezeu, o simplă idee şi de aceea se cere oarecare osteneală şi efort atât pentru a o nega cât şi pentru a o afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de negrăit, bucurie care depăşeşte bucuria pe care o cunoaşte în această viată prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, in Liturghie, în Sfintele Taine; pentru că atunci Dumnezeu va fi totul în toate, iar această bucurie nu va fi ştirbită de nimic şi va dura veşnic. Adevăratul credincios are mângâierea unei pregustări a vieţii eterne. Credinciosul dumnezeului modern, care nu a cunoscut o asemenea pregustare şi nici ce înseamnă bucuria creştină, nu poate crede la fel în viaţa viitoare; desigur, dacă ar fi cinstit cu el însuşi, ar trebui să accepte că nu crede deloc în acest dumnezeu.

Există două forme principale ale acestei necredinte care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Concepţia protestantă liberală despre viata viitoare – împărtăşită, din păcate, de un număr tot mai mare de oameni care se consideră catolici sau ortodocsi este ca orice concepţie liberal-protestantă asupra vieţii spirituale, o profesiune de credinţă minimă care maschează o credinţă reală în nimic. Viata viitoare a devenit în concepţia curentă, o lume subterană a umbrelor, un loc în care îţi primeşti „binemeritata odihnă” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee clară despre acest tărârn, pentru că nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, un fel de consolare pentru cei care nu s-au confruntat cu implicaţiile necredinţei lor.

Un asemenea „paradis” este rodul unei împletiri a terminologiei creştine cu un secularism ordinar şi nu convinge pe nimeni dintre cei care au înţeles că un compromis în privinţa problemelor ultime ale vieţii este imposibil; nici creştinul autentic, nici nihilistul consecvent nu se pot lăsa seduşi de această perspectivă. Iar compromisul pe care îl propune umanismul e mai puţin convingător decât orice altceva. Aici nu mai există nici măcar pretenţia că ideea corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de paradis sau cel puţin nu o mai face în mod serios; în schimb îşi permite să vorbească despre „etern”, de preferinţă în forma unei figuri retorice răsunătoare: „adevăruri eterne”, „spiritul etern al omenirii”. Pe bună dreptate te întrebi dacă acest cuvânt mai are vreun sens în aceste fraze. În stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi de fragil, încât nu se mai distinge efectiv de nihilismul materialist şi determinist care îşi propune tocmai să elimine această noţiune – şi o face, bineînţeles, cu o anumită justificare.

În fiecare din aceste cazuri – atât în cazul „creştinului” liberal sau, cu atât mai mult, în acela al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei nu cred decât în această lume, nu au nici experienta, nici cunoaşterea, nici credinta într-o altă lume, ci cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic ca să-i scoată pe oameni din moarte.

Dincolo de retorica lor, protestantul şi umanistul savanţi sunt cât se poate de conştienţi că în universul lor nu e loc pentru rai, nici pentru eternitate; întreaga lor sensibilitate liberală, repet, nu caută o sursă transcendentă, ci una imanentă pentru doctrina ei etică, iar inteligenţa lor agilă este chiar capabilă să transforme această faute de mieux într-o apologie pozitivă. Această viziune prezintă deopotrivă „realismul” şi „curajul” de a trăi fără speranţa în bucuria veşnică, fără teama de suferinţa veşnică; pentru o persoană care are o viziune liberală asupra lucrurilor nu este nevoie să crezi în rai sau în iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aşa se prezintă orbirea absolută a mentalitătii liberale în privinta sensului mortii.

Chiar dacă nu este nemurire, consideră liberalul, se poate duce totuşi o viaţă civilizată; „dacă nu există nemurire” – decretează logica mult mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski – „atunci totul este permis”. Stoicismul umanist este o experienţă posibilă pentru anumiţi indivizi, dar numai într-un interval limitat de timp, adică până în momentul când implicaţiile negării vieţii veşnice îşi ating până la capăt ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebunilor care, în faţa adevărului lucrurilor, nu poate decât să se prăbuşească. Dacă moartea înseamnă, aşa cum consideră deopotrivă liberalul şi nihilistul, dispariţia individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, sfinţenie – se reduce la nimic, după cum nimic din ce poate face omul nu mai are finalitate ultimă, iar oroarea deplină a vieţii i se ascunde acestuia numai datorită voinţei lui de a se stăpâni pe sine; prin urmare, „totul este permis”, pentru că nici o speranţă sau temere aparţinând altei lumi nu-i opreşte pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche reprezintă adevărul – şi profeţia – despre lumea nouă care rezultă din această perspectivă: „Din ceea ce altădată era considerat adevărat nu mai poate fi crezut nici măcar un cuvânt. Tot ceea ce înainte era desconsiderat ca lipsit de sfinţenie, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe căile cele mai încântătoare ale adevărului.”!”

Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste şi în special al celei bolşevice; pentru că ultima nu este decât o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este suprema ironie a conceptiei liberale, a cărei intentie ultimă se va fi realizat în această lume atunci când toţi oamenii se vor fi „eliberat” de sclavia standardelor transcendente, când, până şi pretenţia de a crede într-o altă lume va fi dispărut – este ironia faptului că exact atunci viaţa, aşa cum o cunoaşte şi o doreşte liberalul, devine imposibilă, pentru că „omul nou” pe care îl produce această necredinţă nu mai poate vedea în liberalism decât ultima „iluzie” pe care liberalismul dorea să o risipească.

În concepţia creştină până şi politica se întemeia pe adevărul absolut. Am văzut deja în capitolul anterior că principala formă providenţială de guvernare care se întemeiază pe Adevărul creştin a fost Imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea revenea unui monarh, iar autoritatea deriva de la el de sus în jos printr-o structură socială ierarhică. Vom vedea în capitolul următor, pe de altă parte, cum o structură politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „poporul” ca suveran şi să înţeleagă autoritatea ca derivând de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că fiecare structură este inversul perfect al celeilalte; pentru că sunt opuse atât în ceea ce priveşte fundamentul, cât şi scopul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este o formă de guvernare întemeiată de Dumnezeu, a cărei finalitate este îndreptată către lumea cealaltă; formă de guvernământ al cărei scop profund este propovăduirea adevărului creştin şi mântuirea sufletelor; guvernarea nihilistă – pentru care cel mai potrivit nume este, aşa cum vom vedea, anarhia – este întemeiată de oameni şi orientată exclusiv către această lume, guvernare care nu-şi propune altceva decât fericirea pământească.

Concepţia liberală despre guvernare este, aşa cum se poate bănui, o încercare de conciliere între cele două idei ireconciliabile. În secolul XIX, acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale”, o încercare – din nou – de a combina o formă veche cu un continut nou, astăzi, structurile politice reprezentative pentru ideea liberală sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei Occidentale şi ale Americii, cele mai multe dintre ele însă realizând un echilibru destul de precar între forţele autorităţii şi Revoluţie, deşi declară că le susţin pe amândouă.

Este, desigur, imposibil să crezi în amândouă cu egală sinceritate şi fervoare şi, de altfel, nici una din structurile politice menţionate nu s-a raportat cu imparţialitate la autoritatea politică şi Revoluţie. Monarhi constituţionali precum Ludovic Filip au crezut că pot realiza în guvernare acest echilibru între autoritate şi Revoluţie aplicând formula „prin harul lui Dumnezeu şi prin voinţa poporului” – o formulă în care cei doi termeni se anulează unul pe altul, lucru valabil atât pentru „anarhist”, cât şi pentru monarhist.

O formă de guvernare este stabilă în măsura în care Îl are pe Dumnezeu ca temelie şi voinţa Lui drept călăuză; dar aceasta, cu siguranţă, nu este descrierea guvernului liberal. În concepţia liberală, poporul este cel care guvernează şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Insuşi este „monarh constituţional” a Cărui autoritate a fost în totalitate delegată poporului şi a Cărui funcţie este în totalitate convenţională. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi fervoare retorică cu care crede în rai. Forma de guvernare construită pe o asemenea credinţă este, în principiu, puţin diferită de aceea care are la bază o credinţă declarată; şi, în pofida unor rămăşiţe de stabilitate, este clar că se îndreaptă în direcţia anarhiei.

Un guvern trebuie să conducă prin harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, trebuie să creadă în autoritate sau în Revoluţie; în aceste probleme compromisul este numai în aparenţă posibil şi numai pentru o vreme. Revoluţia şi lipsa credinţei care a însoţit-o permanent nu se poate opri la jumătatea drumului; este o forţă care, o dată treziră, nu se opreşte până nu sfârşeşte într-o împărăţie totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic altceva. A îmblânzi Revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut întotdeauna liberalii, arătând prin aceasta că nu posedă nici un adevăr pe care să i-l opună, înseamnă, probabil amânarea, dar nu prevenirea sfârşitului. Şi a opune o revolutie radicală unei revolutii individuale, fie ea „conservatoare”, „non-violentă” sau „spirituală” nu înseamnă doar a demonstra ignorarea întregului orizont al Revoluţiei timpului nostru, ci şi recunoaşterea primului principiu al Revoluţiei: şi anume, că adevărul vechi nu mai este adevărat şi trebuie înlocuit de un adevăr nou. În capitolul următor vom dezvolta acest subiect definind mai exact scopul Revoluţiei.

În cadrul concepţiei liberale despre lume, prin urmare – în teologie, etică, politică, ca de altfel şi în alte domenii pe care nu le-am examinat – adevărul a fost minimalizat, bagatelizat, compromis; adevărul care anterior era absolut în toate domeniile a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este posibil – şi acest lucru echivalează cu o definiţie a proiectului liberal – să conservi pentru o vreme fructele unui sistem şi ale unui adevăr care nu mai prezintă certitudine; dar nu se poate construi nimic sigur pe o asemenea incertitudine, nici pe tentativa de a da o formă respectabilă din punct de vedere intelectual acestui sistem în diferite doctrine relativiste pe care le-am examinat deja. Nu există şi nu poate exista o apologie filosofică a liberalismului; apologiile liberalismului, când nu sunt pur retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Pentru orice observator nepărtinitor, lucrul cel mai frapant care se remarcă la liberal nu este atât inadecvarea acestuia la propria doctrină, cât faptul că în mod deliberat face abstracţie de această inadecvare.

Acest lucru, care din motive lesne de înţeles devine iritant pentru orice critic de bună credinţă al liberalismului, nu are decât o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este perturbat nici măcar de deficienţele şi contradicţiile fundamentale ale propriei filosofii, pentru că interesul lui primordial se află în altă parte. Dacă nu este preocupat să găsească acea ordine politică şi socială care să corespundă Adevărului dumnezeiesc, dacă este indiferent fată de realitatea raiului şi a iadului, dacă şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o simplă idee de putere impersonală, este pentru că 1 iberalul este interesat mai degrabă de finalităţile lumeşti im diate şi pentru că orice altceva este pentru el vag şi abstract. Liberalul poate fi interesat de cultură, de studiu, de afaceri sau pur şi simplu de confort; dar în fiecare din aceste ţeluri, dimensiunea absolută este cu totul absentă. Liberalul nu este capabil sau nu este dispus să gândească în termeni eshatologici, să mediteze la lucrurile ultime. La el, setea pentru adevărul absolut a dispărut; a fost absorbită de deşertăciunea lumească.

În universul liberal, adevărul – sau mai corect spus, teoria despre adevăr – este cât se poate de compatibil cu deşertăciunea lumească; dar adevărul nu poate fi cuprins în această teorie. „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. Nimeni dintre cei care au căutat aşa cum se cuvine adevărul nu a fost dezamăgit la capătul acestei căutări – fie pentru a-L primi, fie pentru a-L respinge –  pentru că a fost întâmpinat de Domnul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, Adevărul Care stă împotriva acestei lumi şi este un reproş îndreptat împotriva a tot ce este lumesc. Liberalul, care îşi consideră universul protejat de acest Adevăr, este „omul bogat” din parabolă, sufocat de interesele şi ideile lui lumeşti, şi care nu doreşte cu nici un .chip să renunţe la ele pentru a dobândi smerenia şi sărăcia, care sunt caracteristicile celui care caută în mod autentic adevărul.

Nietzsche a dat o a doua definiţie a nihilismului sau mai degrabă un comentariu al definiţiei „nu există adevăr”; şi aceasta este: „nu există răspuns la întrebarea «de ce?,,”. Prin urmare, nihilismul postulează că întrebările ultime nu au răspunsuri sau, altfel spus, nu au răspunsuri pozitive; iar nihilismul este cel care acceptă acest „nu” implicit pe care universul se presupune că îl dă ca răspuns la aceste întrebări. Dar există două căi de a accepta acest răspuns. Există calea extremă care a devenit explicită şi s-a dezvoltat în programele Revoluţiei şi ale exterminării; este vorba de aşa-numitul nihilism activ, pentru că, potrivit lui Nietzsche – „Nihilismul … nu înseamnă doar credinta că totul merită să fie nimicit, ci şi a pune efectiv umărul la această lucrare de nimicire.” Dar există şi o cale moderată, care este cea a nihilismului pasiv sau implicit de care ne ocupăm aici, nihilismul liberalului, al umanistului, al agnosticului care, acceptând că „nu există adevăr”, nu-şi mai pune problema întrebărilor ultime. Nihilismul activ are la bază acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.

Regimurile totalitare nihiliste au experimentat ca o parte esenţială a programului lor „reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini dintre cei care au fost supuşi acestui proces pentru o perioadă lungă de timp s-au eliberat în întregime de influenţa acesteia; într-un univers în care totul este coşmar, simţul realităţii şi al adevărului este inevitabil pervertit. O „reeducare” subtilă, cât se poate de umană prin mijloacele pe care le foloseşte, dar nu mai putin nihilistă în consecintele sale a fost practicată de ceva vreme în lumea liberă şi nicăieri cu mai multă îndârjire şi mai eficient decât în centrul ei intelectual, adică în lumea academică. Aici constrângerea exterioară a fost înlocuită de forţă de convingere implicită, interioară; aici domină un scepticism fatal, mascat de relicvele unei „moşteniri creştine” în care puţini cred şi încă mai puţini cu o convingere profundă. Responsabilitatea uriaşă pe care o avea odinioară cărturarul, şi anume aceea de a comunica adevărul, a fost renegată; şi orice presupusă „modestie” care caută să ascundă acest lucru în spatele sofisticatului „bla-bla” despre „limitele cunoaşterii umane” nu este decât o altă mască a nihilismului pe care academicianul cu vederi liberale îl împărtăşeşte împreună cu extremiştii zilelor noastre. Tineretul care, înainte de a fi „reeducat” în mediile academice, încă mai însetează după adevăr, studiază „istoria ideilor” în locul acestuia sau interesul lui este deviat către studii „comparative”, iar relativismul şi scepticismul inculcate în aceste studii ajung să ucidă aproape în toţi setea firească după adevăr.

Lumea academică – şi nu mărturisesc acest lucru cu uşurinţă – a devenit astăzi, în mare parte, o sursă de pervertire. Te perverteşte să asculţi sau să citeşti cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Te perverteşte încă şi mai mult să primeşti în locul adevărului doar învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt înfăţişate ca scopuri în sine, nu mai reprezintă decât parodii ale adevărului căruia trebuia să-i slujească aceşti tineri, nu mai reprezintă decât faţada în spatele căreia nu există conţinut. Te perverteşte în mod tragic până şi faptul de a te expune virtuţii fundamentale care i-a mai rămas lumii academice, şi anume, integritatea celor mai buni reprezentanţi ai ei – dacă această integritate nu slujeşte adevărului, ci erudiţiei sceptice şi prin aceasta îi seduce pe oameni din ce în ce mai convingător pentru evanghelia subiectivismului şi a necredinţei care stă în spatele acestei erudiţii. În sfârşit, te perverteşte până şi să trăieşti şi să lucrezi într-o atmosferă dominată de o concepţie falsă despre adevăr, în care adevărul creştin este văzut ca irelevant pentru preocupările academice primordiale şi în care chiar şi aceia care încă au credinţă în acest Adevăr nu pot decât să-şi facă sporadic auzite vocile deasupra scepticismului promovat de sistemul academic. Răul se află, bineînţeles, în primul rând în sistemul însuşi care este întemeiat pe neadevăr şi abia în al doilea rând poate fi atribuit numeroşilor profesori pe care acest sistem îi încurajează să promoveze neadevărul.

Liberalul, omul de lume, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea acestei credinţe înseamnă începutul sfârşitului acestei ordini care se întemeiază pe credinţă. Aceia care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să creadă în el oferă cea mai puternică armă tuturor inamicilor lor; o credinţă care este numai metaforică este sinucigaşă. Radicalul atacă doctrina liberală în orice punct, iar vălul retoricii nu poate oferi protecţie împotriva loviturii puternice a tăişului său ascuţit. Supus acestui atac persistent, liberalul cedează teren punct cu punct, obligat să accepte adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, incapabil să contracareze aceste adevăr negativ şi critic prin nici un adevăr pozitiv care să îi fie propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de regulă gradată, descoperă dintr-o dată că vechea Ordine, pe care nimeni nu o apăra şi care părea imposibil de apărat, a fost răsturnată şi un adevăr nou, mai „realist” şi mai brutal, i-a luat locul.

Liberalismul reprezintă prima treaptă a dialecticii nihiliste, atât pentru că propria lui credinţă este lipsită de conţinut, cât şi pentru că acest vid atrage după sine o reactie mai pronuntat nihilistă – o reactie care, în mod ironic, proclamă chiar mai zgomotos decât liberalismul „iubirea de adevăr”, împingând în acelaşi timp omenirea cu un pas mai departe pe calea erorii. Această reacţie este etapa a doua a dialecticii nihiliste: REALISMUL.

Read Full Post »

A VEDEA ÎNSEAMNĂ A CREDE

Impactul televiziunii este în întregime subconştient. – Marshal McLuhan 1972

V-ati întrebat vreodată de ce suntem atât de puternic înclinati să credem în ceea ce vedem şi auzim la televizor? Să fie, oare, vorba despre efectul de spirală, consecinţă a înclinării naturale a omului de a adera la opinia publică, la ceea ce este deplin recunoscut de toată lumea? Sau, mai degrabă, se vădeşte aici nevoia omului de a crede în cineva, în ceva, tendinta de a-şi pune destinul în mâna unei autorităti, unei instante care să-i ofere siguranta?

Referindu-se la acest subiect, unii cercetători opinează că încrederea pe care televiziunea o trezeşte publicului este explicată de uriaş a forţă de sugestie pe care tehnologia audio-video o pune în mişcare. Dacă atunci când ne uităm la televizor undele cerebrale se încetinesc, ritmul alfa devenind predominant, dacă slăbeşte vigilenta , mesajele televiziunii vor ajunge să penetreze cu atâta uşurinţă subconştientul telespectatorilor, insinuându-se ca veridice şi credibile.

Se ştie, de exemplu, că, proporţional cu prezenţa şi intensitatea undelor alfa în cortex, creşte sugestibilitatea, devenind posibilă schimbarea atitudinilor şi concepţiilor indivizilor. Cu acest ultim argument ne-am apropiat mult de definirea cadrului general care favorizează semnificativ credibilitatea lumii micului ecran. Cauza principală a acestui fenomen este însă alta.

Ca şi în cazul dramaticului, a efectului halucinatoriu şi a celui magic ce caracterizează televizualul, se pare că, în mod esential, forta de persuasiune a televiziunii este cauzată tot de prezenta imaginilor în mişcare, de prezenţa aşa-zisului efect de real. Televizorul dă telespectatorilor posibilitatea să vadă, şi văzând să creadă, căci în chip firesc omul are înclinarea de a se încrede în ceea ce vede cu propriii ochi. Însuşi faptul că un lucru este văzut, observă F. Brune, îl face să fie evident; de altfel, etimologic vorbind, cuvântul „evident” în limba latină vine de la „ceea ce este vizibil”.

„Imaginea, spune Brune, beneficiază de o prejudecată constantă: transparenţa ei faţă de realitate. Iată produsul, incontestabil: i se impune vederii. I se impune cu toate «calitătile» sale bănuite ca puse în evidenţă când, de fapt, sunt puse în scenă. Valorificarea obiectelor apare ca deja făcută în simpla afirmare a realitătii lor prin fotografia publicitară: a arăta înseamnă a demonstra. Desigur, se ştie că imaginea e lucrată, cadrată, trucată; dar, nu contează. Unghiuri de fotografiere, planuri, plonjeuri, contraplonjeuri, ecleraje, contraste, focalizări şi perspective – toate sunt cunoscute: nu e mai puţin adevărat că până şi la spectatorul avertizat se menţine un reflex de bază, acela de a da crezare celor văzute, de a se încrede în evidenţa primară a lucrurilor, «relevată» de imaginea acestora.’:”

Prin exerciţiul vizual, prin retoricile justificative, prin efectele video şi sintaxa imaginilor, televiziunea nu numai că exploatează această sensibilitate sau tendinţă inconştientă a telespectatorului de a crede în ceea ce vede, ci o şi cultivă la maximum. Astfel, televizorul şi, în special, copilul şi părintele acestuia – publicitatea – „consolidează această încredere nemijlocită în imagine, încredere care determină adeziunea reflexă la lucruri. Regăsim aici principiul tautologiei: prin intermediul imaginii, ceea ce ni se arată este indiscutabil, sub motivul că nu se discută ceea ce este. Ordinea lucrurilor domneşte sub «lovitura” imaginilor frapante. Imediatetea, caracterul nemijlocit al sensibilului împiedică orice distanţare inteligibilă. Spiritul nu mai are decât a se supune puterii imaginilor, în fapt, putere a producătorilor lor?”. „Întrebuinţarea imaginii în publicitate se bazează pe acest postulat ca să zăvorască în el spectatorul; nu numai că a vedea înseamnă a crede, dar, foarte repede, e credibil doar ce e văzut.’?” Prin urmare, vizionarea TV îl determină sau îl condiţionează pe telespectator prin educarea subconştientului să se încreadă tot mai mult în imagine, în ceea ce vede la televizor, chiar dacă acea lume intră uneori în conflict flagrant cu realitatea. Am văzut la televizor, a ajuns argumentul principal pe care, chiar dacă nu toţi îl formulăm explicit, îl avem ca justificare sau temei pentru multe din gândurile şi comportamentele noastre.

Ultimul aspect al încrederii pe care o inspiră televiziunea îl găsim dezvoltat în scrierile lui Martin Esslin. El afirmă că suspendarea neîncrederii (disbelief), a cenzorului raţional, privind veridicitatea unor fapte, este o condiţie necesară pe care televiziunea o impune tele spectatorului în trăirea empatică a dramei. Dramaticul, care guvernează lumea televizualului, impune suspendarea facultăţii critice pe perioada implicării şi participării, pentru a face posibil ataşamentul emotional. Rationamentul, gândirea sau îndoiala detaşează, de aceea ei sunt cei mai mari duşmani ai actului dramatic, ai implicării în scenariile lumii televizuale.

„Toată drama, spune M. Esslin, depinde de acea suspendare a îndoielii (lipsa de încredere), care ne va face pentru scurt timp să acceptăm personajele pe care le vedem pe scenă ca fiinţe umane reale, astfel încât noi să ne putem identifica cu ele spre a experimenta bucuriile şi durerile lor, întreaga gamă a emoţiilor acestora. Televiziunea prelungeşte suspendarea lipsei de încredere. ( … ) Am putea crede, pentru o durată de trei ore, că Hamlet este o persoană reală, iar apoi suntem lăsaţi să reflectăm asupra caracterului său cu detaşare şi înţelegere critică. Personajul din film ne însoţeşte aproape zilnic pentru o perioadă ce poate dura ani şi ne devine atât de familiar, încât reflectia detaşată este inhibată sau dispare cu totul. Neîncrederea, (disbelief), poate astfel deveni suspendată permanent.’?”

Aşa cum remarca F. Brune, unul din principalele efecte ale televizionării este cultivarea permanentă a încrederii în imagine, în ceea ce vezi, eliminarea facultătii critice şi urmarea cu tot mai multă docilitate şi încredere a sugestiilor micului ecran.

Este uitatul la televizor un act religios?

Pe mulţi i-ar putea surprinde întrebarea din titlu. Înţelegem că televiziunea oferă divertisment, informaţie şi o oarecare educatie, dar oare naşte şi o religie? – ar putea obiecta aceştia. Unde este Dumnezeu în această experienţă? Şi, de fapt, în acest caz, ce este religia?

Există o anumită îndreptăţire în punerea acestor întrebări, şi, totuşi, nu ziariştii în fuga după senzaţional, ci importanţi cercetători ai fenomenului cultural contemporan sau specialişti din domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor atestă faptul că televiziunea deţine o importantă funcţie rituală în societatea modernă?.

Una dintre trăsăturile televiziunii pentru care ea, în opinia Şcolii lui G. Gerber, „are o putere de influentare incomparabilă cu celelalte medii o constituie faptul că «consumul programelor’ TV împrumută caracteristicile unor acte cvasiritruale-” .. Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 215.

Televiziunea este creatoare de mituri”, spune Douglas Kelner, sau, sustin alti analişti, re actualizează mituri mai vechi în emisiunile ei, fie că este “vorba de filme, programe informative” sau de transmisiuni în direct ale unor evenimente sportive sau imagini de război”. De asemenea, G. Goethals identifică televizorul cu un „altar video”, venerat de receptori (telespectatorii) prin ritualuri televizate.”

Nici măcar ştirile TV nu mai prezintă o formă a discursului inforrnaţional; prezenţa zilnică a genului şi a unor trăsături uşor de recunoscut joacă rolul de a stabili o legătură între telespectator, existenţa lui zilnică şi cu lumea în general, în modalităti care sunt simbolice, ritualice, în ultimă instantă mitice, iar nu informadonale”. P. Dahlgren, What’s the Meaning of this Plural Sense-Making of televizor’ News, p. 205, apuci Paul Dobrescu şi Alina Bârgăoanu, Mass-media şi societatea, Editura SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001, p. 175.

Mai există o problemă care ar putea ridicată: Ce-ar însemna să fie aflat răspunsul la întrebarea din titlu? La ce ne-ar putea folosi o asemenea abordare?

Considerând că, într-adevăr, televiziunea joacă rolul unei religii în viaţa omului contemporan, ateii ar fi puşi în situaţia să constate că nu sunt chiar atât de atei pe cât se credeau a fi, iar cei care mărturisesc o anumită credinţă ar putea fi surprinşi să afle că se manifestă ca şi cum s-ar închina şi la: un alt dumnezeu decât cel al credintei de care apartin. Desigur, pentru politeişti lucrul, nu ar fi chiar atât de grav.

Respingând ideea că televiziunea are un rol religios, se naşte o altă întrebare: De ce televiziunea, fără a fi religie, este suspectată tot mai mult de observatorii fenomenului mediatic de faptul că introduce în lume un nou mod religios de a fi?

Toate aceste interogatii constituie obiectul studiului cuprins în paginile următoare. Reperul analizei nu a fost căutat în contextul doctrinar al unei religii anume, ci în spaţiul cercetărilor desfăşurate în domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor, adică al ştiintelor care prin metoda observatiei şi comparatiei au stabilit de-a lungul timpului criteriile care definesc fenomenul religios. Abordarea prin prisma acestor ştiinte care au ca obiect fenomenul religios în general are avantajul că oferă posibilitatea ca punctul de vedere al lucrării să fie adaptat contextual, limbajului notional, gândiri şi învătăturii oricărei religii. În măsura spatiului disponibil, vom încerca să oferim, pe parcursul acestui capitol, şi un reper creştin pentru înţelegerea fenomenelor.

În prima parte a acestui studiu vom prezenta o analiză comparativă a actului religios şi a celui televizual, având în vedere categoriile fundamentale ale religiosului, aşa cum rezultă ele din cercetările de istorie şi fenomenologie a religiilor. În continuare vom căuta să vedem în ce măsură functiile pe care religiosul trebuie să le împlinească în mod firesc, în viaţa omului şi a societăţii, sunt substituite astăzi de mijloacele de informare în masă, în special de televiziune şi internet. Înainte de a trece la tratarea subiectului propriu-zis, vom prezenta două dintre miturile pe care le-a creat televiziunea în ultimile două decenii, mituri care au atras din partea publicului o implicare socotită de fenomenologi a avea importante valenţe religioase.

MITUL CONSPIRATIEI.

REVOLUTIA ROMÂNĂ TRANSMISĂ ÎN DIRECT

O analiză mai atentă a caracterului mitic pe care-I îmbracă transmisiunile TV ale unor evenimente politice majore (războaie, revoluţii) o face Paul Girardet în cartea sa, Mythes et mythologies politique. El are în vedere chiar transmiterea în direct a Revoluţiei române, unul dintre cele mai bine structurate evenimente mediatice, primul de acest tip în istoria televiziunii.

Începând cu Revoluţia română, toate războaiele transmise în direct la televizor presupun aceleaşi scenarii mitologice televizate:

• Dictatorul sau monstrul, eroul negativ sau reprezentantul întunericului – Ceauşescu, Miloşevici, Saddam Hussein;
• Victimele dictaturii – poporul român, albanez, kuweitian, americanii sau pacea mondială;
• Uneltele răului – dictatura exercitată prin conspiraţia securistă în România, armata sârbă sau irakiană
• Eroii eliberatori – din fericire, la români au fost revoluţionarii, în timp ce în toate celelalte cazuri armata NATO sau americanii.

„În episodul românesc, observă Girardet, este atotstăpânitor mitul conspiraţiei ( … ). Pretinsa conspiraţie este aceea a oamenilor securităţii ( … ), numeroşi, invizibili, insesizabili, apărând în noapte pe neaşteptate din subterane pline de labirinturi tenebroase ( … ), orfani crescuţi şi educaţi pentru a-şi sluji în mod orbeşte stăpânul, capabili să intre în spitale şi să tragă asupra bolnavilor, să-i lichideze pe muribunzi, să spintece femei însărcinate, să otrăvească apa din oraşe ( … )”. Acestea erau zvonurile mediatizate pe posturile de televiziune din toată lumea. De asemenea, descrierile reporterilor „îi arătau pe Ceauşescu şi pe sotia lui comandând contrarevolutia, batalioane negre, cavalerii morţii alergând invizibili prin subterane”. „Subteranele, explică profesorul Paul Girardet, joacă un rol esential în legenda simbolică a conspiratiei”.

„Ceauşescu, observă Ramonet, reprezintă mitul monstrului «un căpcăun, un prinţ al tenebrelor, răul absolut». Pentru acestea există un singur remediu: exorcismul sau echivalentul lui: procesul de vrăjitorie în urma căruia „demistificat, expus la lumina privirilor tuturor poate fi în sfârşit denunţat, înfruntat, sfidat. Aceasta a fost funcţia cathartică (şi nu politică) a procesului cuplului Ceauşescu, care, odinioară, ar fi pierit cu siguranţă pe rug. Toate aceste identificări mass-media le făceau pe fondul unui climat general de teroare şi macabru, pe care îl constituise scenariul aşa-numitului masacru de la Timişoara şi Bucureşti. ( … ) Camioane de cărat gunoiul transportau nenumărate cadavre, metri cubi de corpuri se îndreptau spre locuri secrete pentru a fi îngropate sau arse ( … ). 60 000 de morti, ba 70 000 anuntau televiziunile internationale, ( … ) camere de tortură unde în mod sistematic trupurile disidenţilor şi ale liderilor muncitorilor erau desfigurate de acid””.

Cine a organizat acest scenariu complex, ce interese, ce consecinţe trebuiau să aibă nu este o chestiune care să fie lămurită în acest material. Relevant pentru discutia de fată rămâne faptul că televiziunea este nu atât o oglindă fidelă a realităţii, cât un instrument care se foloseşte de actul dramatic, de mit, pentru a impune în mintea telespectatorilor şi a opiniei mondiale scenariul dorit. Că într-adevăr oamenii trăiesc prin implicarea în drama mitologizată un sentiment cu caracter religios, rămâne de văzut.

MITUL LUI RAMBO

Cine este Rambo? Care sunt trăsăturile pe care personajul acestui film le întruchipează şi pe care le va modela în admiratorii săi?

.Rambo este nonconformistul antibirocrat care se opune statului, noul activist individualist, ( … ) un reprezentant al spiritului întreprinzător, ( … ) Rambo este identificat cu tehnologia militară, ucigaşă. ( … ) Rambo reprezintă natura în lupta cu tehnologia de vârf. Rambo este războinicul a cărui putere fizică, eficienţă şi utilizare a fortei reprezintă cea mai înaltă expresie a vietii.””

,Rambo înseamnă fortă fizică, actiune, eficacitate, agresivitate, forţa naturii care înlătură barierele societăţii, dar şi ale religiosului. Este un fel de „mântuitor”, în virtutea puterii fizice cu care l-a înzestrat „natura” şi a tehnologiei superavansate.

Este o fiinţă care îşi clădeşte singură destinul prin forţă, o fiinţă demiurgică. Rambo nu are timp să gândească şi să reflecteze, el ştie ce trebuie să facă întotdeauna: să acţioneze. Agresivitatea, forţa muşchilor şi a tehnologiei sunt armele lui. Rambo este expresia războinicului absolut, a eroului legendar care se luptă cu statul, cu ordinea lumii, cu toate convenţiile şi tradiţiile, cu toate barierele. Rambo îşi este sieşi dumnezeu şi de această putere demiurgică, se sugerează în film, se vor împărtăşi toti cei care se identifică, ernpatic, cu el. Rambo devine unul din prototipurile bărbatului modern.

„Ideologia filmului, remarcă Douglas Kellner, este transmisă prin imagini, figuri, scene, coduri şi cuvinte în ansamblul lor. Plasarea aparatului de filmat şi a luminilor contribuie la transformarea lui Sylvester Stallone în Rambo, într-un erou mitic: frecvenţa unghiurilor de filmare de jos în sus îl prezintă ca pe un luptător mitic, iar prim-planurile repetate ne arată o fiinţă umană supra-dimensionată. Concentrarea cadrului asupra bicepşilor săi lucioşi, a trupului sculptural şi a fizicului plin de forţă îl prezintă ca pe un simbol al sexualitatii masculine, ca pe o imagine a virilităţii care promovează atât admiraţia femeii pentru forţa bărbătească, cât şi fascinaţia homo-erotică indusă de luptător. Cadrele încetinite fac din Rambo o forţă a naturii, care alunecă fără efort în junglă, iar muzica triumfătoare îi traduce faptele de vitejie în cheia super-eroicului. Transformarea sa într-un super-erou este prezentată în cadrele în care în mod miraculos ţâşneşte din apă, purificat şi viril, gata de răzbunare şi triumf.

Scenele de acţiune sunt centrate asupra trupului său ca instrument al eroism ului mitic, iar montajul creează impresia unui dinamism care îi însuflă lui Rambo energie, putere şi vitalitate supraomenească, iar cadrele încetinite şi expunerile prelungite centrate asupra sa pe durata unor scene mai lungi tind să-i compună o statură de zeu. În scenele în care, dimpotrivă, Rambo este torturat de comunişti nerniloşi, imaginile sunt constituite similar cu cele din iconografia crucificării, capul fiindu-i puternic luminat într-un efect de aureolă ca în pictura medievală, iar culoarea intens roşie a sângelui produce un efect de hiper-realitate – dacă îmi este permis să împrumut un termen al lui Baudrillard (1983) – a suferintei eroice. Prim-planurile ticăloşilor comunişti se concentrează asupra rânjetului sau a plăcerii sadice de a-l tortura pe Rambo, în vreme ce scenele de luptă îi prezintă pe comunişti cu precădere în cadre largi care îi fac să pară incompetenti şi lipsiti de importantă, bieti pioni în acţiunile sale de eroism salvator. Într-o scenă absolut incredibilă, Rambo smulge dintr-o lovitură capul unui şarpe, acţiune ce evocă momentul biblic în care Adam, ne putând domina şarpele, trebuie să părăsească Grădina Edenului, spre deosebire de Rambo care o cucereşte, demonstrându-şi puterea de conducător al junglei.

În cazul lui Rambo, pe de o parte, scenariul filmului este o punere în scenă a acestei drame a umilinţei, a ruşinii, a torturii, pe de alta a insurecţiei, prin intermediul unui personaj înzestrat cu puteri nelimitate; în plus, filmul îi dă spectatorului posibilitatea să traverseze spaţiul junglei, contopindu-se cu natura. Spectatorii sunt invitaţi să participe infiorati la distrugerea de către Rambo a duşmanilor, la experienţa violenţei salvatoare, la întoarcerea triumfătoare a lui Rambo într-un elicopter fabricat cu ajutorul unei tehnologii de vârf. Astfel, mecanismul cinematografic al spectacolului de film este invitat să acceadă la o poziţie de autoritate, în care-i distruge pe duşmani şi triumfă asupra răului.

După cum sugerează Warner, spectacolul din Rambo permite explicarea atracţiei exercitate de acesta asupra unei largi audiente internaţionale din rândul tinerilor. Spectatorii, altfel, lipsiti de putere, resimt fiorul identificării cu puterea naturală, dar şi ‘tehnologică, şi cu înfrângerea miraculoasă a tuturor adversitătilor. Efectele speciale utilizate de Hollywood produc un spectacol in care publicul poate experimenta puterea de a înfrânge în mod definitiv fortele răului. Spectacolul pare, aşadar, să confere publicului putere, oferindu-i o scurtă senzaţie de control, autoritate şi forţă, compensatoare pentru declinul puterii sale în viaţa cotidiană. În plus, spectacolele media ascund conţinutul ideologic printr-un montaj rapid, prin imagini ale unor tehnologii uimitoare şi o naraţiune palpitantă care copleşesc capacitatea critică a spectatorului, transferându-i astfel la nivel subliminal ideologia prin intermediul imaginilor şi al spectacol ului. „60

Pentru cei mai mulţi dintre telespectatori temele mitologice de genul celor prezentate anterior – lupta dintre bine şi rău, conspiraţia puterilor întunericului, tema salvatorului – care sunt încifrate în ţesătura lumii micului ecran nu au o prea mare relevantă în identificarea unei trăiri religioase în faţa televizorului, şi, totuşi, cei care se ocupă cu studierea fenomenului religios privesc lucrurile într-o cu totul altă lumină”.

Din cauza gradului ridicat de dificultate al primei părti a acestui capitol, pentru cei nefamiliarizaţi cu terminologia, recomandăm a se incepe cu subcapitolul Lumea IV ca realitate mitică. Odată obişnuiţi însă cu aspectele practice ale fenomenului, devine mult mai uşoară lectura primelor subcapitole care, de altfel, constituie baza teoretică a demonstraţiei ulterioare.

SACRUL ŞI PROFANUL

Cercetările din domeniul istoriei şi fenomenologiei religiilor arată că ,,o realitate, o persoană, un obiect sau un act vor fi religioase în măsura în care exprimă o relaţie cu sacrul, în măsura în care pot fi introduse în ordinea -sacrului?”. Sacrul este acea atmosferă sau acel climat care învăluie toate elementele, persoanele, lucrurile, întâmplările care alcătuiesc o religie. „Nu am vrea să se creadă, spune M. Velasquez, că sacrul este populat cu noi realităţi sau presupune anumite forme de a fi ale omului, constând în realizarea a nu ştim căror actiuni extraordinare. Nu este vorba decât de lumea şi de viaţa oamenilor, care, organizate în jurul unei noi axe, dobândesc o nouă dimensiune.”

Având în vedere acestea, cercetătorii religiilor găsesc că locul de unde trebuie pornit pentru identificarea caracterului religios al unui act este analizarea modului în care acesta se defineşte şi se structurează în raport cu sacrul. Acesta va fi, de altfel, şi punctul de plecare al expunerii de faţă, nu înainte de a face o anumită precizare: chiar dacă prezenta sacrului în existenta religioasă a popoarelor lumii dovedeşte aspiratia omului către transcendentă, către Dumnezeul după al Cărui chip a fost creat, în lumea semitică, greacă şi romană, sacrul avea un caracter ambivalent. Sacrul putea să desemneze atât sfinţenia, prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu într-un anumit loc şi timp, cât şi blestemul sau lucrările spiritelor rele în lume.” Sacrul constituie, de fapt, acea realitate care se află la intersectia dintre lumea văzută şi cea nevăzută'”.

În acelaşi sens, şi actele numite religioase în contextul istoriei religiilor pot fi socotite ca acte sfinte, de cultivare a uniunii cu Dumnezeul Cel Adevărat, sau dimpotrivă, ca acte idolarre, magice, ale închinării la tot felul de idoli, toteme etc. manifestări ce pot fi întâlnite în cadrul religiilor panteiste sau politeiste. Cu toate că religiile idolatre nu se închină lui Hristos, totuşi ele păstrează în modul lor de manifestare multe din arhetipurile comportamentale ale actului religios originar, închinarea Dumnezeului Celui Adevărat. Creatie nu există în domeniul răului, ci doar schimonosire, pervertire a adevărului, a credintei umane sau a arhetipurilor comportamentale pe care omul le-a pomenit încă de la crearea sa. De asemenea, trebuie subliniat că, deşi, în cele ce urmează, prin prisma definiţiilor fenomenologiei religiilor, vor fi prezentate şi descrise ca sacre gesturile sau obiceiurile omului religios nu înseamnă că prin aceasta sunt puse în lumină pozitivă aceste acte ca modalităţi ale apropierii omului de Dumnezeu. Pozitiv este doar faptul că omul, prin toate manifestările sale aşa-zis religioase, mărturiseşte o căutare a lui Dumnezeu; rezultatul acestei căutări poate fi însă unul negativ, cum vom vedea şi în cazul televizorului.

Trăsăturile de bază ale sacrului sunt următoarele:

a) la intrarea în lumea sacrului, subiectul trebuie să treacă peste un prag. Apare o ruptură de nivel. „Pragul sacrului separă lumea vieţii religioase de lumea vieţii obişnuite nu este vorba de două lumi alcătuite din lucruri şi acţiuni distincte, este vorba de aceeaşi lume trăită într-un mod cu totul nou.?” (poarta templului este un astfel de prag);

b) „lumea sacrului este lumea realitătii definitive ultime în faţa căreia toate realităţile vieţii obişnuite devin penultime oricât ar fi de importante. Este lumea unicului necesar, cum se spune în Evanghelie despre Împărăţia lui Dumnezeu, în raport cu care toate lucrurile sunt relative, par simple înnădituri.”

Sacrul presupune un spaţiu anume cu o structură specifică, un timp de desfăşurare a evenimentelor diferit de cel măsurat în lumea profană şi nişte acte sau manifestări numite ritualuri.

Omul religios simte că trăieşte şi se împlineşte deplin, în funcţie de măsura participării sale la sacru. De aceea are tendinta „de a trăi cât mai mult timp posibil în această lume a sacrului”: Sacrul echivalează cu puterea şi, în definitiv, cu realitatea prin excelentă.

„Sacrul este saturat de fiinţă, spune M. Eliade, puterea sacră înseamnă în acelaşi timp realitate, perenitate şi eficacitate. Este deci firesc ca omul religios să dorească intens să fiinteze, să participe la realitate, să se satureze de putere?” Prin actul ritual, adică prin s-ar vădi a fi un act cu valenţe religioase, trebuie să ţinem seama că oricare religie, în mod esenţial, presupune o anumită raportare la divinitate, lucru care nu se întâmplă în cazul vizionării TV. Nici în spatele televizorului nu se poate spune că se află o zeitate şi nici telespectatorii nu au conştiinţa sau nu-şi imaginează că se închină unei zeităţi atunci când se uită la televizor.”?”

Într-adevăr, în majoritatea religiilor, prezenţa divinităţii este aceea care conduce la apariţia sacrului. „În tradiţia creştină, observă Velesco, realitatea care defineşte sacrul este Dumnezeu.” Un lucru este religios ori sacru când se referă la Dumnezeu. O persoană este religioasă când se află în relaţie cu Dumnezeu: Religiozitatea, sacrul se întemeiază în mod esenţial pe relaţia cu Dumnezeu’?”. Şi totuşi …

MISTERUL – DUMNEZEUL RELIGIILOR PĂGÂNE

– Istoricii religiilor identifică existenţa unor culte în care nu există nici o preocupare privind existenţa divinităţii;

– în cadrul acestor culte realitatea considerată definitorie pentru înţelegerea modului în care omul se raportează la transcendent a fost desemnată de cercetători cu numele de Mister.

– Misterul nu poate fi descris sau cunoscut în ceea ce este el în sine, însă este posibilă identificarea prezenţei sale prin stările pe care le trezeşte sau le induce în adepţii cultului respectiv.

– Fascinaţia, uluirea, un anumit fior, o uşoară curremumre, un sentiment de copleşire sau de tulburare, o atracţie irezistibilă şi o încredere indescriptibilă sunt stările trăite în faţa prezenţei interpelatoare a Misterului.

– Toate aceste stări sunt experimentate şi de telespectator în faţa ecranului TV şi cultivate pe parcursul viziotiării.

În cazul cultelor idolatre, adepţii îşi închipuiau că în spatele idolului – piatră, copac sau alt obiect idolatru – s-ar afla un zeu.

Biserica Creştină nu cunoaşte însă conceptul de sacru, ci pe acela de sfintenie. Prezenta sau legătura cu Dumnezeu aduce sfintirea vietii. Cuvântul sacru, folosit îndeosebi în contextul istoriei şi fenornenologiei religiilor, apare ca o necesitate ştiinţifică pentru a circumscrie întreaga sferă a religiosului.

Problema pe care o ridică, în cazul vizionării TV, lipsa unei divinităţi pentru ca acest act să poată fi identificat cu unul religios, nu este nouă. Cu ea au trebuit să se confrunte cercetătorii religiilor atunci când au fost puşi în faţa identificării sau clasificării, ca fenomen religios, a unei mişcări sau filosofii, în conditiile în care acestea nu cunoşteau ideea de divinitate sau închinarea la o zeitate anume. În contextul budismului primitiv, de pildă, nu se găseşte nici o preocupare legată de prezenţa, lucrarea sau chiar existenţa divinităţii. Cum poate fi judecat, în acest cadru, un fenomen ca având un caracter religios? Care va fi, în acest caz sau în altele asemenea, realitatea care poate face ca nişte oameni sau acte să fie considerate sacre?

Istoria religiilor, prin câţiva dintre reprezentanţii săi de seamă, răspunde la întrebare desernnând această realitate – dumnezeul celor lipsiţi de Dumnezeu – cu numele de “Mister”: După cercetătorii religiilor, caracteristicile fundamentale ale misterului sunt „transcendenţa lui totală (se află dincolo de lumea văzută, perceptibilă) şi forţa cu care poate afecta în mod intim total şi definitiv subiectul”. Fiind considerat, prin excelentă, o realitate transcendentă, este imposibilă descrierea a ceea ce este el în sine. Misterul poate fi cunoscut şi identificat numai prin efectele sale, prin stările sufleteşti pe care le trezeşte în omul aflat în preajma sa, adică în contextul respectivului act religios. În consecintă, cunoscând aceste stări, putem avea un indiciu în analizarea actului ritual propus de vizionarea TV. Iată care sunt, pe scurt, stările psihice experimentate înaintea Misterului în religiile păgâne:

1. Se, trăieşte, în primul rând, un fior, o cutremurare. Este o stare care nu poate fi cuprinsă în cadrele experientei cotidiene în categoriile gândirii, este de neînţeles pentru noi, ne surprinde.

Adepţii se simt copleşiti, oarecum anihilati în fata acestei realităti care năvăleşte în viaţa lor. Această cutremurare poate fi văzută şi ca o frică, o uşoară stare de teamă care paralizează initiativa omul rămânând mut şi uluit, cu atenţia absorbită, captivată de mister.

2. Prezenţa Misterului nu numai că anihilează iniţiativa şi copleşeşte, poate tulbura sau produce teamă, dar, în acelaşi timp, Misterul minunează şi fascinează. „Subiectul se simte irezistibil atras, captivat de această prezenţă care, simultan, îl anihilează şi îl împacă, dându-i o încredere indescriptibilă.

3. O altă caracteristică a misterului pe care o are în vedere fenomenologia religiei este prezenta interpelatoare. Initiativa aparţine misterului. El „se insinuează în lumea omului şi în viata sa, afectându-le necondiţionat”.

Rudolf Otto şi alţii dau misterului un caracter foarte general, găsind că acesta ar cuprinde, ar defini divinitatea în raportul ei cu omul în toate religiile cunoscute. Pentru noi este exclusă posibilitatea de a fi identificat acest Mister, o divinitate impersonală aflată într-un raport strict de fortă cu omul – ceea ce se potriveşte tuturor religiilor lumii, excluzând creştinismul,cu Dumnezeul Cel Adevărat, Cel cunoscut în Treimea Cea de o fiintă aflată într-o relatie personală şi iubitoare cu omul creat după chipul şi asemănarea Sa.

Prin urmare, în perspectiva fenomenologiei religiilor, faptul că actul vizionării TV nu presupune o raportare la o divinitate anume nu poate constitui un impediment în calea determinării unor valenţe religioase actului televizionării. Rămâne doar de văzut dacă efectele pe care Misterul le produce în cazul actului religios pot fi constatate şi în cazul experienţei avute de telespectator?

Nu este necesar să se recurgă la studii ştiintifice pentru a recunoaşte faptul că în faţa televizorului, într-adevăr, trăim adesea stările psihice identificate de Rudolf Otto în experierea Misterului de către adepţii religiilor idolatre.

Lumea micului ecran ne transcende, ne copleşeşte şi ne uimeşte prin enormitatea ei. Războaie sau poveşti de dragoste, suspans, emoţii şi sentimente puternice; o întreagă lume se desfăşoară în faţa ochilor noştri, o „realitate” care ne tulbură şi ne uluieşte, ne cutremură, ne atrage şi, în acelaşi timp, ne fascinează; o forţă care ne anihilează iniţiativa (cum am văzut, aproape că ne hipnotizează), mai cu seamă în situaţia în care este imposibilă implicarea noastră în influenţarea lumii de dincolo de ecran.

Iniţiativa aparţine imaginilor fictionale care se insinuează, ca şi în cazul misterului, în „lumea omului şi în viaţa sa, afectându-le neconditionat”.

Din toate stările descrise, aceea care apropie cel mai mult vizionarea TV de o experientă religioasă este atractia şi fascinatia uriaşă pe care televiziunea o exercită asupra tuturor oamenilor. Ca şi în cazul Misterului, experienţa pe care o presupune uitatul la televizor nu poate fi cuprinsă în „categoriile gândirii”. Şi este firesc să fie aşa, deoarece mintea omenească nu poate concepe ca experienţe fireşti vederea la distanţă, posibilitatea de a te afla dincolo de spaţiu şi timp, în diferite locuri şi momente istorice, în trecut sau în viitor. Este o magie a tehnologiei, care reuşeşte să ne uimească permanent, deoarece aceste fapte nu au fost niciodată întâlnite în istoria omenirii decât ca făcând parte din arsenalul religios sau magic. Niciodată omul nu se va obişnui cu televizorul, încât acesta să nu îl mai fascineze, aşa cum experientele onirice (visul) sau cele halucinatorii provocate de băutură, droguri sau boli psihice sunt trăite cu o intensitate sau cu un interes maxim oricât de des ar fi experimentate. Cu toate că omul a visat dintotdeauna şi se poate spune că aceasta este o experientă comună pentru toti oamenii, visele vor avea permanent un mare potenţial de fascinaţie, şi aceasta pentru că nu fac parte din experienţa obişnuită a omului, în care acesta să poată controla realitatea care îl înconjoară.

Faptul că experienţa telespectatorului este atât de asemănătoare, în atingerea anumitor stări, cu aceea trăită în experimentarea misterului în contextul diferitelor religii este semnificativ în a trage o primă concluzie privind obiceiul privitului la televizor: chiar dacă în cazul vizionării TV nu se poate vorbi de raportarea la o divinitate, fapt care ar elimina orice îndoială în privinta atestării caracterului religios acestui comportament, totuşi trăirea în faţa televizorului, a stărilor specifice experienţei misterului – divinitatea religiilor păgâne – poate conferi cel putin un caracter pseudo religios acestei experiente.

În continuarea analizei noastre, vor fi luate în discutie cele ~rei dimensiuni fundamentale, care definesc, după cercetătorii fenomenului religios, raportarea omului la sacru, în fapt, experienta sa religioasă.

Pentru omul religios al societăţii tradiţionale nu exista nici o diferenţă clară între sacru şi profan. Nimic nu era cu adevărat profan, deoarece acest om avea conştiinţa că întreaga lume, cosmosul erau pătrunse de prezenţa, lucrarea sau raţiunile dumnezeieşti. Cu toate acestea, existau porţiuni de spaţiu colectiv, diferite de celelalte locuri sau momente în timp, privilegiate, sfinte, cărora li se acorda o atenţie mai mare pentru manifestarea lui Dumnezeu în acel loc, cum ar fi, spre exemplu, muntele Sinai, pentru că acolo S-a arătat Dumnezeu lui Moise, spaţiul templului sau al unei biserici. De asemenea, „lumea profană în totalitate, Cosmosul în întregime desacralizat este o descoperire recentă a spiritului uman”, Mircea Eliade, Sacrul şi profanul…, p. 15. În felul acesta, distincţia sacru/profan este decela bilă mai cu seamă în interiorul mentalităţii omului modem, pentru care întreaga existenţă are un caracter profan şi, desigur, pentru istoricul religiilor, fiind un concept utilizat pentru structurarea fenomenului religios – vezi şi J. Martin Velasco, Introducere în … , p. 58.

SPAŢIUL SACRU, TIMPUL SACRU ŞI MITUL

Fenomenologii religiei constată că actul religios este acela care „introduce o ruptură de nivel” în existenţa omului în cosmos, reuşind să structureze viata acestuia în contextul opozitiei sacru/profan. Actul religios dă credinciosului posibilitatea de a pătrunde în alt spaţiu decât cel al existenţei cotidiene (spaţiul sacru) şi în alt timp (timpul sacru), şi, de asemenea, valorizează şi orientează întreaga experienţă umană în funcţie de învăţătura revelată, de actul ritual sau de mit. Spaţiul sacru, timpul sacru şi mitul sunt, după cercetătorii religiilor, coordonatele principale ale oricărui fenomen religios.

În ceea ce priveşte cercetarea noastră, o relevanţă deosebită ne-ar da-o răspunsul la următoarea întrebare: introduce vizionarea TV un alt spaţiu, un alt timp sau o altă percepţie a spaţiului şi a timpului în viata telespectatorului?

Într-adevăr, lumea de dincolo de ecran, în interiorul căreia călătorim cu mintea de-a lungul vizionării, ne conduce către alte coordonate spatiale şi temporale decât cele ale locului unde ne aflăm în momentul în care ne uităm la televizor. Spaţiul şi timpul lumii TV sunt altele decât cele în care trăim noi în viaţa de zi cu zi. Dar oare merge mai departe asemănarea dintre cele două realităţi, încât să fim îndreptăţiţi să identificăm spatio-ternporalitătii lumii TV o structură similară cu cea a lumii sacrului? Se poate vorbi oare de un izomorfism al celor două realităţi, care să ne conducă la concluzia că funcţia pe care televiziunea o îndeplineşte în viaţa omului contemporan este similară celei pe care lumea sacrului o avea în viata omului religios?

SPATIUL SACRU

Consacrarea spaţiului sacru se întemeiază întotdeauna pe o descoperire, pe intervenţia divinităţii sau a unor puteri supranaturale în viaţa omului şi a lumii. De aceea spaţiul sacru va fi considerat locul unde se intersectează lumea de dincolo cu lumea obişnuită, profanii.

Spaţiul profan se desparte de cel sacru printr-un prag sau printr-o ruptură de nivel. Odată trecut pragul, omul pătrunde în altă lume, cea a sacrului. În oricare religie, spaţiul sacru va fi situat în mijlocul cosmosului locuibil, în jurul său centrându-se geografia fizică şi viaţa religioasă a comunităţii. Aceasta, deoarece spaţiul sacru face posibilă comunicarea cu lumea de dincolo sau în acest loc transcendentul se revelează omului.

Timpul sacru sau timpul mitic în creştinism este de fapt calendarul de peste an, duminicile, sărbătorile, posturile etc.

– Lumea ce aparţine spaţiului sacru – lumea mitică – este văzută de oameni ca fiind situată la un nivel ontologic superior lumii reale. Este lumea realităţilor esenţiale, a vieţii exemplare şi plenare. Pentru acesta ea devine reperul orientării omului în lume, ghidul esential al existentei umane.

– Distrugerea spaţiului sacru, pierderea contactului cu acesta are consecinte din cele mai grave pentru viaţa omului: pierderea sensului vietii, anxietatea, lumea reală ajunge să apară haotică şi confuză, încât omul nu mai poate orientanta în ea.

În societăţile religioase, spaţiul nu este uniform şi omogen.
Există în geografia acestuia o zonă care dă semnificaţie, care structurează lumea în relaţia ei cu transcendenta. Acesta este însuşi spatiul sacru sau spatiul consacrat prin manifestarea divinului în acel loc. Spaţiul sacru este, aşadar, locul unde se revelează divinul, cel unde se produce un eveniment cu valoare sacră sau locul consacrat – templul sau sanctuarul – destinat prin excelenţă comunicării cu lumea cealaltă.

Muntele Sinai este sfânt pentru că acolo Dumnezeu S-a arătat lui Moise şi i-a predat tablele Legii. Locurile unde a pătimit Mântuitorul, unde a fost răstignit şi îngropat sunt, de asemenea, sfinţite prin prezenţa şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.

La popoarele idolatre ori există o mitologie care leagă un copac, o piatră sau un loc anume de un eveniment „demiurgic”, ori este vorba despre descoperirea avută de vreun „inspirat” – membru al poporului respectiv – exact în acel loc, cu alte cuvinte locul unde i s-au deschis cerurile şi i s-a arătat lumea de dincolo'”,

„Atunci când sacrul se manifestă printr-o hierofanie (arătare a divinului, a lumii de dincolo), spune Eliade, nu există doar o ruptură in omogenitatea spaţiului, ci şi revelarea unei realităţi absolute care se opune realitătii imensei întinderi înconiurătoare.?” Spatiul sacru operează astfel o deschidere, făcând posibilă comunicarea omului cu Cerul, cu existenţa desăvârşită, cu lumea de sus”.

Templul este, prin excelenţă, un spaţiu sacru. ,,Acolo, în incinta sacră, observă Eliade, comunicarea cu zeii devine posibilă; prin urmare, trebuie să existe o «uşă” spre înalt, prin care zeii să poată coborî pe pământ şi pe unde omul să poată urca, simbolic, spre cer. (…) Templul constituie, la drept vorbind, o deschidere spre înalt şi asigură comunicarea omului cu lumea zeilor.” Spaţiul sacru în religiile idolatre nu permite numai comunicarea cu lumea de sus, ci şi cu lumea inferioară a infernului sau a demonilor.

Fie că acest spaţiu este identificat de unele popoare cu un stâlp, cu o piatră sau cu un copac, precum în religiile idolatre, fie că este un loc sfintit prin revelatia Dumnezeului Celui Adevărat, cum este Ierusalimul sau spatiul oricărei biserici la creştini, în acest perimetru se află centrul lumii pentru omul religiei respective. „În întinderea omogenă în care nici un reper nu este posibil, în care nici o orientare nu se poate efectua, hierofania (arătarea divinului) dezvăluie un punct absolut, un centru”: faţă de care devine posibilă orientarea în omogenitatea haotică, întemeierea lumii în viata adevărată”. Pentru omul societăţii tradiţionale, lipsa unui „Centru”, a unei divinităti făcea existenta fără sens. Omul nu putea trăi fără o credintă, fără o religie care să-i organizeze spatiul, timpul, viata, în- tregul cosmos în care trăia, care să-l facă să înteleagă sensul cosmosului şi al propriei vieti.

În creştinism, biserica, drept locaş sfinţit, este locul unde creştinul îşi dobândeşte prin Botez noua identitate, locul în care, prin excelenţă, acesta comunică cu Dumnezeu şi unde Dumnezeu îi vorbeşte. În jurul locaşului bisericii se centrează geografia fizică a oricărei comunităţi creştine”. Atât ca realitate fizică, cât şi spirituală, Biserica se află în centrul existenţei şi al preocupărilor creştinului. Acesta se luptă să-şi călăuzească paşii, să-şi orienteze existenţa după legea sau învăţătura primită prin Biserică de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

La fel ca şi în creştinism, în toate religiile, spaţiul sacru face posibilă orientarea omului în lume atât prin organizarea vieţii în jurul acestui spaţiu fizic (sanctuarul), cât mai cu seamă prin faptul că acesta îi mijloceşte comunicarea cu divinitatea şi, prin aceasta, îl face apt pentru primirea legii, a învătăturii şi pentru întelegerea lumii.

Lumea capătă sens şi omul religios se poate orienta înlăuntrul acesteia numai în virtutea existentei spatiului sacru, deoarece acesta face posibilă comunicarea cu divinitatea. Se poate spune că însăşi această comunicare înlesneşte organizarea şi transformarea lumii în care trăieşte omul, după chipul în care i se descoperă lumea transcendentă. Dorinţa omului religios de a trăi în sacru echivalează, de fapt, cu dorinţa sa de a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi într-o lume reală şi eficientă, şi nu într-o iluzie.

Spaţiul sacru se află, aşadar, la intersecţia dintre lumea profană şi cea divină, şi este prin excelenţă locul unde S-a revelat Dumnezeu în istorie sau este locul întâlnirii omului cu lumea de dincolo. Tinând cont de cele afirmate, se desprind patru trăsături fundamentale ale spaţiului sacru, trăsături care, în chip surprinzător, prin prisma studiilor desfăşurate în ultimile decenii, pot fi identificate şi în cazul vizionării TV.

Având în vedere caracterul ambivalent al sacrului, ce presupune prezenta sau interventia în istorie ori a lui Dumnezeu, ori a spiritelor întunericului, în creştinism, mai concret în Biserica Ortodoxă, se face o distincţie între sacru şi sfânt. În paginile următoare, pentru a elimina această confuzie, atunci când vom vorbi despre sacru ne vom referi îndeosebi la religiile păgâne, idolatre, unde este, de altfel, foarte probabil ca acesta să desemneze, de fapt, lucrarea demonilor sau să reprezinte doar produsul fanteziei umane.

Muntele Sinai este un asemenea loc deoarece acolo i s-e arătat Dumnezeu lui Moise. În cazul creştinismului, cu toate că întreaga lume are o valoare sacră, prin faptul că toate sunt ţinute prin pronia dumnezeiască, există anumite spaţii dedicate îndeosebi întâlnirii omului cu Dumnezeu, închinării şi slujirii acestuia precum ar fi: locaşul de închinare, rnormântul Mântuitorului şi locurile unde s-au nevoit şi au mărturisit Părinţii Bisericii.

Vedem deci în ce măsură descoperirea, adică revelaţia spaţiului sacru are pentru omul religios o valoare existentială, or , nimic nu poate începe, nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă; orice orientare implică dobândirea unui punct fix. Din acest motiv omul religios s-a străduit să se plaseze în „Centrul Lumii”. Pentru a trăi în Lume, aceasta trebuie fondată, Of, nici o lume nu se poate naşte în haosul omogenităţii, al relativitătii spatiului profan. Descoperirea unui punct fix, a unui „Centru” echivalează cu crearea lumii.

Când vorbim despre Biserică, nu putem să nu înlocuim conceptul de sacralitate cu cel de sfintenie. în acest caz, nu mai există îndoială că Însuşi Dumnezeu Cel Adevărat şi Sfânt S-a arătat prin Întruparea Sa, a fondat şi a sfinţit acest lăcaş sau realitate sfântă.

LUMEA TV – CASĂ A ZEILOR SAU REVRĂJIREA90 LUMII PRIN TELEVIZIONARE

Ecranul televizorului joacă rolul pragului sau al rupturii de nivel ce separă lumea reală de lumea TV. Vizionarea înseamnă pătrunderea şi călătoria în alt spafiu decât cel al vietii cotidiene.

Televizorul face astfel posibilă comunicarea cu o altă realitate aflată dincolo de noi, cu o lume în care personajele pot fi uşor identificabile cu „eroii civilizatori” ai religiilor păgâne.

Lumea, printr-o stranie inversiune ontologică a ajuns să se situeze deasupra celei reale. Ea devine, pentru omul modern, modelul, reperul esenţial al orientării în societate, lumea exemplară a existenfei plenare. Participând la viafa acestei lumi, telespectatorii simt că se însuflefesc, că trăiesc cu adevărat, televizorul este cel care dă sens, cel prin care lumea poate fi înfeleasă şi interpretată.

Pentru teledependent, pierderea televizorului creează anxietate, sentimentul plictiselii, al lipsei de sens, lumea îi apare confuză şi dificil de înţeles.

– Având în vedere toate acestea, lumea TV poate fi percepută cu uşurinţă ca un spaţiu sacru sau, oricum, oamenii se comportă ca şi cum aşa ar sta lucrurile.

1. Un loc sacru presupune o ruptură de nivel produsă în omogenitatea spaţiului profan, prin revelarea unei realităţi absolute.

În ceea ce priveşte televizorul, se poate observa cu uşurinţă că ecranul acestuia operează o „ruptură de nivel” în spaţiul familiar al camerei. El se constituie ca o fereastră, prin care pătrundem într-o altă lume, eliberându-ne, totodată, de conditiile spatiului real în care trăim. Am văzut la J.B. Thompson că una dintre caracteristicile comunicării televizuale este chiar delocalizarea spatială pe care o presupune aceasta Ca vedea lucruri sau întâmplări ce se petrec într-o altă parte a lumii)?. „Cvasiinteracţiunea televizuală, arată Thompson, creează o experienţă spatio-temporală discontinuă. Indivizii care se uită la televizor trebuie, într-o oarecare măsură, să suspende cadrele spatio-ternporale ale vietii lor de fiecare zi şi să se orienteze spre un set diferit de coordonate spatio-ternporale; ei devin, astfel, călători spatio-temporali”?. Deprivarea senzorială pe care o provoacă uitatul la televizor este încă o dovadă a profundei detaşări de lumea reală sau a scufundării într-un alt mediu de existentă spatio-temporală'”,

2. Această ruptură este simbolizată printr-o deschidere prin care devine posibilă trecerea de la pământ la Cer şi, în unele religii, chiar trecerea de pe pământ către lumea inferioară. Trecerea implică schimbarea modului de a fiinţa printr-o nouă valorizare a experienţei umane, printr-o transformare ontologică de la un mod de a fi la un altul. Templul este prin excelenţă un spaţiu sacru, casă a zeilor sau locul unde, simbolic, omul poate comunica, aşadar, cu lumea cealaltă.

Şi ecranul televizorului face posibilă trecerea într-o altă lume, la un alt mod ontologic. Lumea TV nu permite participarea ca subiect personal, cu iniţiativă proprie sau intenţionalitate, ci numai o implicare empatică sau proiectivă în realitatea dată. Este doar o experienţă mentală, a unei minţi desprinse senzorial de lumea fizică, reală. „Darul” pe care ni-l oferă televizorul este de a ne putea împărtăşi empatic din experienţa extraordinară a unor fiinţe care se află dincolo de noi, într-o lume intangibilă. Fiintele acestei lumi nu au consistentă fizică, nu sunt tangibile sau influentabile de către telespectator şi, astfel, prin transcenderea, prin detaşarea lor de spaţiul şi timpul decrepitudinii, ne domină.

Personajele micului ecran, prin necorporalitatea lor, dar şi prin relieful şi aspectul vizual pe care-l au, se încadrează mai curând într-o lume a spiritului, a formelor sau a ideilor, o lume în care numai mintea sau imaginaţia este invitată să participe. Aici pot fi trăite sentimentele de siguranţă, putere şi încredere pe care le inspiră eroii pozitivi, biruitori şi, totodată, fiorul pe care îl produc manifestările forţelor demonice. Este lumea în care se dă lupta binelui cu răul.

Lumea micului ecran, ca o lume total diferită de a noastră, cu alte legi de evolutie, apartinând unui alt spatiu şi timp, poate fi foarte uşor identificată, chiar dacă numai la nivelul unei percepţii inconştiente, arhetipale, cu lumea „celestă” a spiritelor sau a zeilor. Desigur, acest fenomen este cu atât mai accentuat cu cât oamenii se raportează mai mult la „realitatea” TV ca la un model exemplar, în ultimă instanţă mitic. Astfel, televiziunea ca loc în care omul poate comunica simbolic cu lumea cealaltă, ca spaţiu în care se revelează lumea de dincolo poate fi uşor asimilabilă realităţii templului, un templu al unei lumi lipsite tot mai mult de adevăratul templu. Ecranul televizorului devine, în această perspectivă, poarta sau pragul de trecere către o altă realitate. O lume ce transcende realitatea cotidiană, o lume consacrată, ce se impune în conştiinţa oamenilor ca fiind exemplară şi, prin toate acestea, o lume a fiinte lor „celeste”.

3. Ruptura în neomogenitatea spaţiului profan creează centrul prin care se poate comunica cu transcendentul, cu o realitate aflată la un nivel ontologic superior celei reale. În baza acestui reper se fondează „lumea’; făcându-se astfel posibilă orientarea omului în spaţiul existentei; lumea capătă sens şi omul se orientează în ea numai prin prisma spaţiului sacru şi al comunicării cu transcendentul, cu divinitatea. Comunicarea devine posibilă prin intermediul sanctuarului sau templului. Într-un anume fel, se poate spune că această comunicare dă posibilitatea organizării şi transformării lumii în care omul trăieşte după chipul sub care i se arată sau sub care este percepută lumea sacră.

Se situează, oare, realitatea virtuală a micului ecran la un nivel ontologic superior celei reale? Are ea capacitatea de a fonda lumea reală, orientându-l pe om în spatiul existentei? Răspunsul îl primim din partea unor sociologi ca Baudriard, a unor semioticieni ca Eco sau a altor cercetători postmoderni: „Imaginea de pe ecran nu numai că a ajuns să aibă un statut egal cu acela al elementelor din sfera autenticului, dar lumea a ajuns să se împartă în ceea ce este comun (viaţa cotidiană) şi ceea ce este televizat, iar televizorului i se asigură un statut privilegiat?”. Pentru ficţiunea televizată a apărut o nouă denumire, conform cu impactul acesteia, şi anume aceea de hiperrealitate. Simularea realului ajunge mai reală decât realul.

„Cum s-a produs această schimbare ontologică? Cum s-a ajuns să fie împărţită lumea între ceea ce este comun şi ceea ce este televizat, celui de-al doilea acordându-i-se un statut priveligiat? se întreabă Tichi”. Construind o falsă competitie între viata reală şi televizor, industria publicitară înclină neîncetat balanţa în favoarea televizorului. Agenţiile de publicitate îndeamnă permanent publicul să prefere simulacrul, adică ceea ce apare la televizor. Semnificaţia faptului de a fi văzut la televizor a depăşit graniţele comerţului şi a avut ecouri mari în experienţa umană. Dacă lumea de pe ecran este locul unde trebuie să te afli, atunci este inevitabil ca problemele complexe cum ar fi identitatea, experienţa, actiunea să migreze şi ele spre ecranul televizorului şi astfel, în mod inevitabil, statutul acestor fenomene umane va fi influenţat de prezentarea lor la televizor. Pe scurt: televizorul a schimbat relaţia individului cu lumea sa naturală. Astăzi percepem evenimentele în termenii simulării de pe ecran. Altfel spus, trăim prin intermediul televizorului. Celebra propoziţie a lui Descartes „Gândesc deci exist” a fost înlocuită prin „Sunt văzut deci exist”. În acest sens lumea de pe micul ecran ratifică existenţa în lumea reală. Tărâmul televizorului s-a transformat într-o lume în sine.””

Explicaţia lui Tichi este corectă din punct de vedere psihologic sau sociologic, însă fenomenul este, după cum se va observa mai departe, cu mult mai complex. Desigur că mirajul televiziunii a avut o influenţă deosebită în apariţia acestei inversiuni de ordin ontologic, în care realul a ajuns să fie înlocuit cu simulacrul televizual sau cu hiperrealitatea; se pare însă că acest fenomen este, totodată, consecinta unui mod de viată desacralizat, produsul tendintei omului de a identifica spatiul TV cu unul de tip sacru şi realitatea TV cu una mitică. Prea mare este asemănarea dintre structura spatiului sacru şi aceea a lumii televizualului, ca să nu poată apărea această confuzie de natură perceptivă şi cognitivă, pentru ca telespectatorii să nu se implice, într-o modalitate sau perspectivă religioasă în această comunicare.

Oamenii se îmbracă şi se comportă după cum văd la televizor.
Se gândesc la ceea ce televizorul le arată că este mai important, îşi formează orizontul de cultură, simblurile şi valorile în consens cu cele ale televiziunii şi au păreri can tind să se subordoneze opiniei publice formate de televizor. Realiatea TV devine sfera care circumscrie viaţa omului modern sub oate aspectele ei. În societatea contemporană, televiziunea pote fi socotită pe bună dreptate centrul lumii, poate cu mai multă îdreptăţire chiar decât în cazul popoarelor idolatre. Televizorul se dă în centrul vieţii omului contemporan atât ca obicei, ca ritual ccidian, ca ore alocate, cât şi ca reper ideatic comportamental şi exlsential. Pe micul ecran se poate vedea, după cum se sustine în retona programelor TV, tot ceea ce este mai important din cele care sepetrec în lume, esenţialul, iar realitatea formează orizontul de cultură, simblurile şi valorile în consens cu cele ale televiziunii şi au păreri can tind să se subordoneze opiniei publice formate de televizor. Realatea TV devine sfera care circumscrie viaţa omului modern sub oate aspectele ei. În societatea contemporană, televiziunea pote fi socotită pe bună dreptate centrul lumii, poate cu mai multă îdreptăţire chiar decât în cazul popoarelor idolatre. Televizorul se dă în centrul vieţii omului contemporan atât ca obicei, ca ritual ccidian, ca ore alocate, cât şi ca reper ideatic comportamental şi exlsential. Pe micul ecran se poate vedea, după cum se sustine în retona programelor TV, tot ceea ce este mai important din cele care se petrec în lume, esenţialul, iar realitatea TV devine cu fiecare zi îtr-o măsură tot mai mare reperul principal al organizării şi guvc.iării politice şi sociale a lumii.

Oamenii care apar la televizor sunt, în general, priviti cu mai multă atenţie, devenind un fel de mici eroi, chiar pentru cei apropiaţi din familie sau din comunitatea din care provin. Părerilor lor li se acordă mai multă importanţă. La fel, un fapt petrecut în comunitatea noastră şi transmis pe postuile TV devine unul extraordinar, exemplar. Indiferent de importaţa reală a unui eveniment, cu cât i se acordă mai multă atenţie la televizor – timpul alocat pe ecran, audienţa – în mod proportion: creşte importanţa acestuia în conştiinţa publicului. Se ajunge, astfel, la situaţii hilare în care oamenii, care au participat în mod direct la un eveniment regretă că nu I-au văzut la televizor, căci ar fi fat mult mai interesant?

Aşadar, în societatea modernă, televiziunea are în cea mai mare măsură puterea sau autoritatea!e a învesti cu semnificaţie un act real. Şi invers, un fapt însemnat pntru viaţa comunitară, în cazul în care nu apare pe micul ecran, trece neobservat. Acest fenomen arată, încă o dată, că modalitea în care se raportează publicul la televiziune este aceeaşi cu aeea în care se relationează omul religios la sacru, Numai sacrul sa religiosul aveau în societatea tradiţională forţa de a da semnificaţie unui act obişnuit. Mai cu seamă în religiile idolatre, unde magicul este definitoriu, templul, un spatiu prin excelentă sacru, avea capacitatea, precum televizorul astăzi, de a arunca aura magicului, a fascinatoriului asupra tuturor actelor care se petreceau înăuntrul său.

Kubey şi Csikszenitmihaly arată că „televiziunea a devenit un mecanism care conferă sens şi semnificatie unei lumi care, altfel, apare lipsită de semnificaţie. Pentru telespectatorii înrăiti, mass-media creează o redundanţă care amplifică la nesfârşit ceea ce este real şi demn de atenţie şi efort?. Exact acelaşi lucru îl afirmă şi Eliade în legătură cu modul în care sacrul influenţează viaţa omului religios:

„În întinderea omogenă şi nesfârşită, în care nici un reper nu este posibil, în care nici o orientare nu se poate efectua, hierofania dezvăluie un „punct fix” absolut, un Centru. Acesta este semnul purtător de semnificaţie religioasă, ce introduce un element absolut şi pune capăt relativităţii şi confuziei. Ceva ce nu aparţine acestei lumi s-a manifestat apodictic şi astfel indică o orientare şi hotărăşte asupra unei conduite.

4. Distrugerea spaţiului sacru înseamnă întoarcerea la Haos, prin pierderea reperului fundamental al ghidului existential.

Pentru orice telespectator dependent de televizor, reîntoarcerea la viata reală prin eliminarea televizorului creează o stare de anxietate, de nelinişte şi nesiguranţă, duce la pierderea minimului echilibrului. Fără televizor, acest om se plictiseşte, lumea nu-i mai spune atât de mult. Ea apare tot mai opacă şi haotică. Omul nu mai poate să se orienteze cu uşurinţă în ea. „În contrast cu mediul real, care este haotic, imprevizibil şi ostil, experienţa virtuală este ordonată, sigură şi plăcută. Este atât de ordonată, încât multi din cei care utilizează excesiv computerul consideră mediul înconjurător virtual preferabil celui fizic, la fel cum teledependentii pot prefera uneori lumea de pe micul ecran celei reale.

Paradoxul este că lumea imaginilor de la televizor este realmente ea însăşi haotică, un adevărat coşmar, un amestec de trăiri şi senzaţii, de gânduri şi idei. Dar ceea ce i se oferă televizomanului este însuşi sentimentul existentei plenare, o viată iluzorie ca surogat al celei reale. Dependentul de imaginile TV, ca şi celui de drogul halucinogen, îi vine tot mai greu să fie subiectul personal al propriei existente, el nu mai poate decât să se lase dirijat în trăirile lui de „Misterul” ce învăluie hiperrealitatea lumii TV, cel „care se insinuează în lumea omului şi în viata sa, afectându-le neconditionat”.

În viziunea lui Eliade, sacrul pune capăt temeri; provocate de relativitate şi anxietate alimentate de dezorientare, oferă un punct de sprijin absolut. În societatea modernă, după cum s-a putut constata, rolul acestui spaţiu sau semn îl îndeplineşte televizorul. El anulează sentimentul anxietătii, al relativităţii, al nesiguranţei şi dezordinii. Pentru teledependent, viata adevărată a lumii este aceea care se vede la televizor. ,,Am văzut la televizor”, se replică adesea. Prin retorica sa persuasivă de confirmare şi încredinţare, televiziunea ne induce permanent un sentiment de siguranţă. Această stare durează însă numai atâta timp cât ne uităm la televizor, căci după aceasta, deci după vizionare, stările amintite se vor acutiza.

Asumându-şi responsabilitatea de a „crea” lumea pe care a ales să o locuiască, omul religios, observă Eliade, nu cosmeticizează doar haosul, ci sanctifică micul său univers făcându-l să devină asemănător cu lumea zeilor. Profunda nostalgie a omului religios este aceea de a locui într-o „lume divină”, de a avea o casă asemănătoare <<casei zeilor>>. Astfel se explică nevoia omului de televizor, dorinta acestuia de a-şi trăi viata după canoanele fixate de eroii micului ecran, de a avea o casă sau o viaţă asemănătoare cu a acelora sanctificati prin aparitia pe micul ecran.

TIMPUL SACRU

-Timpul sacru este un timp mitic neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, în care se instituie toate celelalte acte umane fundamentale.
-Timpul sacru poate fi reactualizat, retrăit la nesfârşit prin repetarea rituală a mitului creatiei. A trăi timpul sacru înseamnă a te înveşnici.
-Timpul sacru presupune o ieşire din timpul istoric, conducând, prin participarea la actul creator divin, la o renaştere cu forţe noi.
-Timpul sacru este un timp festiv, sărbătoresc, al înnoirii, prin care omului i se dă posibilitatea unui nou început.

Omul religios distinge două feluri de timp: „Timpul profan, durata temporală obişnuită în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă”, şi timpul sacru, identificat cu timpul creaţiei sau al hierofaniei, timpul în care Dumnezeu a făcut lumea sau în care divinul a intervenit la un moment dat în istoria lumii. Acel timp de demult poate fi reactualizat, retrăit de omul religios prin repetarea rituală a mitului, a actiunii de creare a lumii sau de consacrare a unui act uman oarecare.

Atunci când va fi amintit pe parcursul acestui subcapitol omul religios, citându-l pe Mircea Eliade, nu-l vom include în mod automat şi pe creştin, deoarece în mai multe puncte afirmaţiile care privesc pe omul religios descris în termenii fenomenologiei religiilor nu sunt valabile şi în creştinism.

În fata cercetării ce vizează asemănarea dintre timpul televizualului şi timpul sacru, se ridică o anumită problemă pe care o vom înlătura încă de la început prin clarificarea cadrului în care acest studiu se va desfăşura. Timpul sacru pe care Eliade şi ceilalti cercetători ai religiilor îl găsesc comun în majoritatea religiilor diferă în câteva puncte esentiale de timpul trăit în creştinism. Astfel că multe din afirmaţiile următoare nu sunt valabile şi în creştinism.

„Omul religios se scaldă periodic în timpul mitic şi sacru, regăseşte timpul originii, cel „care nu curge”, deoarece nu ţine de durata temporală profană, constând într-un prezent etern recuperabil la nesfârşit. Timpul sacru însemnă o ieşire, o evadare din timpul istoric prin participarea la act creator divin. Retrăind actele creaţiei sau reiterând actele sau gesturile zeilor, omul religios, prin actul ceremonial (reactualizarea mitului), îşi manifestă, de fapt, dorinta de a participa şi el la viata divinitătii, la experienta cea adevărată, profundă şi esenţială. Timpi în care se desfăşoară acest ritual este considerat sacru, deoarece e se află în afara timpului istoriei profane, căci în acest timp omul comunică prin imitare şi identificare cu zeii săi. Invers, se poate spune că timpul în care omul religios urmăreşte, în gesturile existenţei sale cotidiene, să împlinească acte care decurg, prin asemănare, din cele divine, descrise sau cunoscute prin intermediul mului, cum ar fi ritualul semănatului, al culesului, al vânătorii, se socoteşte a fi un timp îmbogăţit, primenit sau sacru.

Acest comportament privitor la timp, afirmă Eliade, este suficient pentru a-l distinge pe omul religios de omul nereligios: primul refuză să trăiască doar în prezentul istoric; el se străduieşte să găsească un timp sacru care, în anumite privinte poate fi omologat cu veşnicia. Timpul sacru este, prin exelenţă, festiv, sărbătoresc, iar sărbătoarea nu este doar comemorara unui eveniment mitic, ci şi reactualizarea lui. Timpul sărbătoriloeste pentru toate popoarele un timp ceremonial. Este un timp al înnoirii şi, de aceea, face posibilă o anumită detaşare, o eliberare de tensiunile şi problemele trăite în timpul istoric; un timp al reînnoirii, deoarece actul ritual, ca reactualizare a timpului sacru, are această caracteristică de a-l face pe om să trăiască un nou început. De fapt, fiecare sărbătoare celebrează într-un fel chiar o înnoire a timpului istoric.

Cu toate că în nevoia omului religios de a se încadra înr-un timp religios, sacru se poate citi uşor dorinţa acestuia de a se mântui eliberându-se de moartea ce dospeşte în trupul său, îndepărtarea de Dumnezeul Cel Adevărat l-a făcut să-şi piardă reperul şi posibilitatea reală a înveşnicirii, a rnântuirii prin biruinţa morţii în Hristos. Plăsmuirea imaginară a unei realităţi „sacre”, precum se întâmplă în religiile păgâne, şi raportarea la aceasta nu este decât un refugiu, un surogat, o iluzie cu care omul îşi hrăneşte setea de Dumnezeu, setea de infinit.

„În sărbătoare se regăseşte din plin dimensiunea sacră a vieţii, se regăseşte sfintenia existentei umane, care este o creatie divină. În restul timpului rişti mereu să uiţiceea ce este fundamental: că existenta nu este dată de ceea ce numesc modernii Natură, ci este o creatie a lui Dumnezeu. Sărbătorile sacre restituie deopotrivă di- mensiunea sacră a existentei, reamintind felul în care Dumnezeu sau strămoşii mitici l-au creat pe om şi l-au învăţat diverse comportamente sociale şi practice.

Timpul sacru este un timp exemplar, un timp al zeilor, al lumii de dincolo, al veşniciei sau al înveşnicirii. Este un timp în care dispare teama, tensiunea apropierii morţii. Este timpul vieţii plenare deoarece, prin trăire a actului ritual sau prin pătrunderea în acest timp, omul religios simte că se înveşniceşte, hrănindu-se prin participare din timpul celor care nu îmbătrânesc.

Căutarea timpului sacru este, de fapt, căutarea paradisului pierdut sau expresia năzuintei omului de a se înveşnici cumva, de a avea acces la împărăţia cerurilor. Prin pătrunderea în timpul sacru, omul initiază comunicarea cu lumea nevăzută, cu Dumnezeu, aspirând să rămână în aceasta pentru totdeauna. Având în vedere cele expuse anterior, se pot desprinde patru caracteristici fundamentale ale timpului sacru. În cele ce urmează, vom încerca să vedem în ce măsură acestea definesc şi timpul în care se initiază telespectatorul prin vizionarea TV.

TIMPUL ORIGINAR, MITIC ŞI SĂRBĂTORESC AL LUMII MICULUI ECRAN ESTE OMOLOGAT CU VEŞNICIA

– Prin intermediul vizionării TV, telespectatorii se transformă în călători spaţio-temporali şi, astfel, au posibilitatea pătrunderii în timpul subiectiv al „eroilor civilizatori” ai micului ecran. Timpul TV, ca şi cel mitic, este un timp narativ, repetabil (prin reluarea vizionării), discontinuu şi structurat mozaical, un timp diferit de cel istoric sau de acela pe care omul îl percepe şi îl trăieşte în viaţa obişnuită.

– Ca şi timpul mitic, timpul lumii TV poate fi reactualizat oricând în viaţa telespectatorului, prin vizionarea în reluare a unui film sau a unei alte emisiuni. Vizionarea conferă astfel sentimentul înveşnicirii.

– Bătrâni sau tineri, toţi telespectatorii trăiesc empatie pe parcursul vizionării vârsta personajelor de pe micul ecran, precum se întâmplă în cazul reaetualizării timpului mitic.

– Pătrunzând în timpul lumii TV, oamenii uită de grijile, necazurile sau de problemele cotidiene, nu mai conştientizează dureroasa trecere a timpului vieţii, se eliberează de spectrul îmbătrânirii, al lipsei de sens sau de cel al mortii. Vizionarea TV îmbracă un caracter sărbătoresc.

1. Timpul sacru este un timp mitic neidentificat cu cel istoric, în care se creează lumea, în care se instituie toate celelalte acte umane fundamentale.
Primul lucru care poate fi remarcat cu uşurinţă este acela că timpul perceput de-a lungul vizionării TV este diferit de timpul existenţei noastre cotidiene. Johnson foloseşte metafora „călători spatio-ternporali”, pentru a arăta că vizionarea presupune şi o călătorie în timp.
Prin vizionare, pătrundem şi trăim în timpul lumii TV. Percepţia curgerii timpului, fiind un fapt subiectiv, de conştiinţă, atâta vreme cât omul este absorbit, prin vizionarea TV, într-o altă realitate, situată în timpul subiectiv al unei alte existente (timpul eroilor de la televizor), telespectatorul va percepe cu totul altfel trecerea timpului. Prin proiecţie şi identificare devine posibilă trăirea pe durata vizionării TV a timpului subiectiv al personajelor sau evenimentelor de pe micul ecran, cu care a intrat în empatie tele spectatorul.

Curge, oare, acest timp al televiziunii precum cel mitic sau cel sacru, aşa cum este el trăit în diferite religii? În mod evident, timpul televizualului nu este unul cu o desfăşurare continuă, precum cel pe care omul îl percepe în mod obişnuit în viaţa sa; nu este timpul trăit de un subiect uman, timpul care trece şi nu se mai întoarce, acelaşi pentru toţi contemporanii lui. Nu este timpul transformărilor, al devenirii, al îmbătrânirii, al unui prezent care devine trecut; un trecut care se îndepărtează cu fiecare clipă tot mai mult. Timpul televizualului are o structură mozaicală, fiind compus dintr-o mulţime de istorisiri, de fapte desfăşurate în momente diferite. Este un timp discontinuu, în care nu pot fi parcurse şi trăite toate faptele petrecute între două momente diferite. Timpul TV este un timp structurat de creatorii de programe cu scopul de a pune în evidenţă semnificaţia faptului transmis, valoarea faptelor, a trăirilor, mirajul. În lumea televizuală, nu este atât de importantă situarea în timp (ziua, luna, anul) sau durata desfăşurării unui eveniment sau a unui film, ci semnificatia faptelor transmise sau însăşi captivarea telespectatorului în actiunea de pe micul ecran. Este vorba de un timp al naratiunii, dar şi al seducţiei, al trăirilor empatice în interiorul lumii imaginare, şi nu al devenirii ca subiecte personale.

Filmele sau programele ne impun participarea la un timp propriu care, prin reluarea emisiunii, poate fi retrăit de telespectator în chip identic. Nu există nici un alt gest în existenta umană care să poată fi retrăit în acelaşi cadru de timp, în aceeaşi durată. Numai timpul televiziunii ca timp mitic permite aceasta. El oferă repetarea perfectă a timpului mitic sau a realitătii televizuale respective.

Aceasta se întâmplă chiar mai bine decât în cadrul mitului sau al ritualului religios, care poate fi reprodus oricând în istorie, dar în alte condiţii fizice, cu alţi oameni. Prin urmare, timpul lumii TV, ca unul structurat, discontinuu, repetabil (prin intermediul reluărilor), a cărui curgere nu este semnificativă decât pentru desfăşurarea naraţiunii la care telespectatorul este chemat să participe, este diferit de cel istoric. Este prin excelenţă un timp mitic.

Întreaga atmosferă a peisajului televizual, importanţa care se acordă acestei lumi – milioanele de oameni care participă prin vizionare la faptele şi evenimentele transmise – conferă o aură aparte întregii „realităţi” TV, făcând-o cu adevărat mitică, exemplară şi semnificativă pentru istoria lumii reale. Timpul în care se trăieşte dincolo de ecranul televizorului devine mitic sau sacru nu numai prin cele enumerate mai sus, ci prin însuşi faptul că lumea de dincolo aparţine unui spaţiu de tip sacru, astfel că toate concură în a da coerenţă unei percepţii mitice realităţii televizuale.

2. Timpul sacru poate fi reactualizat, retrăit la nesfârşit prin repetarea rituală a mitului creaţiei. A trăi timpul sacru înseamnă a te înveşnici.Oferă timpul trăit de telespectator sentimentul unei înveşniciri, al depăşirii conditiei de fiinte supuse sub vremuri? Trebuie să observăm că realitatea televizualului nu are trecut sau viitor, ci numai un continuu prezent. Este o istorie pe care televizorul o plăsmuieşte şi o poate reproduce de oricâte ori doreşte. Ea s-a consumat, dar poate fi reluată în mod identic, precum în cazul naraţiunilor mitice. Vizionarea aceluiaşi film ne dă, ori de câte ori o reluăm, sentimentul că trăim în prezentul aceleiaşi realităţi. Bătrâni sau tineri, trăim prin identificare, în calitate de telespectatori, vârsta celui de pe micul ecran. Dispunem de tinereţea, agilitatea, puterea sau prospeţimea sa. Uităm o clipă de noi şi visăm. Astfel, televiziunea ne permite pe parcursul vizionării (însă numai pe durata ei) să ne simţim fără vârstă, oarecum nemuritori.

Faptul este, de altfel, caracteristic tuturor fenomenelor de evaziune în imaginar (vis, halucinatii etc.) şi explică însăşi nevoia de a evada sau, în cazul nostru, nevoia de televizor. Practic, ceea ce imaginarul oferă cu „generozitate” pentru câteva clipe este uitarea. Omul uită că este muritor, că fiecare clipă care se scurge îl apropie de moarte. Unii uită de grijile, de durerile, de greutăţile de fiecare zi, de lipsa de sens care se trăieşte atât de intens în lumea noastră desacralizată. Alţii uită de greşelile, de murdăriile sau păcatele săvârşite, uită de datorii şi de presimţirea că odată vor trebui să dea socoteală pentru toate acestea.

Televiziunea, inserându-i pe telespectatori în psiho-rnentalul personajelor de dincolo de ecran, introducându-i în timpul mitic, al înveşnicirii în clipa trăită empatie, este cel mai bun analgezic sau anestezic al simtului realitătii şi al celui al responsabilitătii, şi, practic, un fel de leac pentru a uita că trebuie să ne trăim propria viată.

Timpul TV este un permanent prezent al creaţiei (lumii TV), iar importanţa care se acordă unui fapt, pentru că apare în spaţiul pseudo-sacru al televizorului, face ca actul acela să devină exemplar, semnificativ pentru istorie. El dă, astfel, sens istoriei văzute. Din acest punct de vedere, televiziunea este tehnologia ideală reproducerii mitului.

Acest prezent continuu la care ne cheamă televiziunea este, de fapt, timpul în care omul simte că se înveşniceşte, în sensul că uită de dureroasa trecere a timpului vietii sale. El nu te trimite la altceva, ci te ţine, te revendică numai pentru el. Este şi aceasta o formă de înveşnicire într-un permanent prezent al televiziunii. De fapt, una din caracteristicile televiziunii este, după specialişti, chiar instituirea acestui prezent continuu care ne limitează, ne înrobeşte în limitele sale înguste. În prezentul televizualului este condensată întreaga istorie trecută şi viitoare. El nu lasă timpul reflexiei, ci cheamă doar la a trăi cu intensitate maximă realitatea respectivă. Aceasta este atmosfera dominantă a lumii TV. Filmele, programele de ştiri, toate aparţin numai unui prezent continuu, care oferă siguranţă în interiorul său. Este, de fapt, un timp închis, fără ieşire, pentru că el nu trimite la o depăşire, la o finalitate, la eshatologic, la acţiune din partea minţii şi a trupului, spre devenire reală, spre un anumit sens. Logica, sensul şi desfăşurarea acestui timp aparţin nu lumii reale, ci spaţiului imaginar.

Timpul sacru presupune o ieşire din timpul istoric inducând, prin participarea la actul creator divin, la o renaştere cu forte noi.
Este evident că şi timpul televizual, ca şi cel mitic, este un timp anistoric ce presupune o ieşire din timpul vieţii noastre personale şi al lumii contemporane nouă. Concomitent însă, el prilejieşte o înnoire permanentă a unor trăiri intense, prin empatia cu personajele de pe micul ecran. Este timpul când ne aflăm împreuna cu cei pe care îi apreciem, îi admirăm, cei care ne dau sens, când ne aflăm în centrul atentiei, când participăm la existenta exemplară.sentimentul de care este animat telespectatorul, atunci când se uită la televizor, este acela că trăieşte o altă dimensiune a existenti sale. Se simte mai tânăr sau mai bătrân, ia de la capăt o existenta cu puteri înnoite, împreună cu personajele de pe micul ecran. Este cu adevărat un timp exemplar, căci este puternic, este intens, le umple acele clipe.

4. Timpul sacru este un timp festiv, sărbătoresc al înoirii prin care omului i se dă posibilitatea unui nou început.

De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne aşezăm în faţa televizorului seara, după o zi de muncă, cu sentimentul că avem dreptul să ne bucurăm de acest moment festiv pe care ni-l oferă televiziunea? Fie că este un meci de footbal, fie un film pasionant, aşezarea în faţa televizorului îmbracă într-adevăr haina trăirii unui timp sărbătoresc. În urma vizionării însă, lumea ne apare tot mai monotonă, mai tristă, ne simtim goliti şi oarecum indispuşi să constatăm că trebuie să trăim într-o astfel de lume. Cenuşiul cotidianului, grijile, o lume nebuna ne sperie şi ne face să jinduim reîntoarcerea la atmosfera perpetua sărbatorească (distractivă) a micului ecran, la siguranţa unei existente în care poţi avea totul – bogăţie, putere, forţă, strălucire etc- fie si numai în mod iluzoriu.

MITUL

– Mitul povesteşte un episod din viaţa zeilor sau a eroilor civilizatori, dezvăluie modul înare aceştia ar fi creat lumea sau în care au instituit un comportament anume.

– Acţiunea ritului, petrece în timpul şi în spaţiul sacru, iar prin intermediul său, este fundmentată existenţa omului „religios” (a idolatrului în speţă), comprtamentlul şi mentalităţile sale.

-Reactualizrea muturilor în viaţa omului „religios” prin actul ritual, este mijlocul prin care acesta comunică cu zeii săi. Prin participarea la existenţa mitică prin mitul zeilor, se dobândeşte sentimentul unei trăiri intense, plenare, al împlinirii şi al realizării.

Mitul pvestete o faptă de demult, de la începutul timpului şi crearea lui, cea ce zeii sau fiinţele divine au făcut la crearea timpului. El proclamă apariţia unei noi situaţii cosmice. Este povestea noii creatii: se povesteşte cum s-au săvârşit lucrurile, aşa cum au început să fie. Odata spus sau revelat, mitul devine adevăr absolut, de necontestat. „Este aşa pentru că se spune (n.n. spune mitul) că este aşa”, declară eschimoşii netsilik.

Iruptia sacrului în lume, povestită de mit, întemeiază cu adevărat lumea!”. Fiecare mit arată cum a început să existe o realitate, fie ea o realitate totală, Cosmosul, sau chiar un fragment: o insulă, o specie vegetală, o instituţie umană. Narând cum au început să apară lucrurile, ele sunt explicate şi se răspunde indirect la întrebarea „de ce „au început să existe. Acest „de ce” este mereu parţial conţinut în „cum” şi aceasta pentru simplul motiv că, povestind cum s-a născut un lucru, se dezvăluie irumperea sacrului în Lume, cauză ultimă a oricărei existente reale.

Sunt mituri care vorbesc despre fertilitatea pământului şi care fondează comportamentul agricultorilor; mituri care istorisesc cum un personaj sacru a fundamentat pescuitul şi navigaţia, şi acestea vor fi model pentru pescari şi navigatori etc. Omul religios se străduieşte permanent să reactualizeze în propria viaţă miturile, să se apropie, astfel, de zei şi să participe la Fiintă. Prin aceasta, mitul „devine modelul exemplar al tuturor activităţilor umane: el este singurul în măsură să dezvăluie realul, supraabundenţa, eficienta. Toate actele umane ajung astfel să fie modelate prin intermediul mitului.

Întemeind această analiză pe criteriile cele mai generale de identificare a fenomenului de tip religios, nu dorim să se înţeleagă faptul că susţinem relativismul religios de tip nihilist, care spune că toate religiile sunt la fel de bune, căci duc către acelaşi Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoaştem însă că fragmente ale revelaţiei primordiale s-au păstrat în cele mai multe din religiile lumii, sub formă de arhetipuri sau structuri ale actului religios. Caracterul ritual sau mitul ca naraţiune a actului creator sau a faptelor exemplare, demne de reactualizat în viata noastră este un astfel de element. Că el a fost schimonosit adesea până la desfigurare este cu totul altceva. Oricum, actul ritual de actualizare a miturilor în viata oamenilor sau a comunităţilor umane exprimă această dorinţă a omului de a se pune în acord cu Creatorul lumii, de a participa la realul profund, la transcendenţă, reprezintă dorinta omului de a se elibera de conditia profană a existentei, de vremelnicie, în căutarea veşniciei şi a absolutului. Este: practic, o nesfârşită sete de fiinţă, de comunicare cu Părintele ceresc, cu rudele sale de sus, o anumită nostalgie a paradisului pierdut.

1. Mitul este o acţiune exemplară prin care se creează lumea, se generează arhetipurile, modelele tuturor actelor umane fundamentale;

2. El s-a petrecut undeva în timpul sacru: illo tempare;

3. Se revelează în istorie şi devine din acel moment adevăr absolut, cu putere modelatoare pentru comportamentul omlui pe care îl vizează;

4. Numai pe măsura participării la existenţa mitică, prin imitarea comportamentului zeilor, omul religios se menţine în sacru şi, prin urmare, în realitate;

5. Datorită reactualizării miturilor, a gesturilor divine în existenţa cosmosului, lumea este reînnoită şi sanctificată prin comunicarea cu zeii şi cu sacrul.

LUMEA TV CA REALITATE MITICĂ

– Mitul este prezent în majoritatea genurilor de emisiuni TV.

– Oamenii se raportează la lumea TV, ca la o realitate mitică.

– Televiziunea se foloseşte de mit, de autoritatea sa, pentru determinarea comportamentelor şi a mentalităţilor, în următoarele modalităţi: a) instrument al manipulării politice; b) mijloc al formării identităţilor (a consumatorul ideal).

Literatura referitoare la televiziune – ca instituţie creatoare de noi mitologii (care se foloseşte de mit pentru a modela mai uşor gândirea şi comportamentul uman) este foarte bogată. Unii se referă la motivele mitice pe care le propune filmografia – lupta dintre erou şi monstru, bătălia şi încercările iniţiatice, figurile şi imaginile exemplare, tânăra fată, eroul, peisajul paradisiac, infernul etc.”? Alţii demonstrează caracterul ritual, chiar mitic al construcţiei ştirilor, care mai mult dramatizează, apelând la emotional, la trăiri subiective ritualice, decât informează. Ştirile, spune P. Dahlgren, sunt structurate sau prezentate în „modalităţi care sunt simbolice, rituale, în ultimă instanţă mitice, iar nu informationale. Jean Baudrillard insistă mult pe miturile consumatoriste, pe mitul american. Sunt, de asemenea, descifrate de diferiti sociologi miturile folosite în reflectarea televizuală a conflictelor politice sau a războaielor. Miturile instituite de vedete ale zilei, actori, eroi populari etc.

Mitul este prezent în majoritatea genurilor de emisiuni TV. Cu toate că foarte puţini sunt conştienţi de acest lucru, cei mai mulţi oameni sunt astăzi influentati în înţelegerea mesajului televiziunii, în gândire şi comportament, în întregul mod de viată prin împărtăşirea simbolică din miturile TV, prin participarea rituală la actul televizual.

Televiziunea se foloseşte de mituri în două modalităţi diferite: pe de o parte, vrând să favorizeze înţelesul pe care doreşte să-i confere unui fenomen, îl încadrează pe acesta într-o structură mitică. Pe de altă parte, prin autoritatea televiziunii, apelându-se la gândirea mitică (simboluri şi arhetipuri), se impun noi mituri în conştiinţa colectivităţii, mituri în care se află concentrat codul de valori şi de comportament al omului modern.

Care sunt motivele pentru care lumea TV poate fi uşor asimilată cu o realitate mitică ce conferă un caracter ritual actului vizionării?

1. Oamenii, faptele şi lucrurile, prin apariţia pe micului ecran, sunt încadrate într-un spaţiu şi timp ale căror caracteristici sunt similare cu cele ale spaţiului şi timpului sacru.

2. Lumea TV ne transcende, este dincolo de noi, este intangibilă .

3. Caracterul public al televiziunii favorizează, în mod deosebit, impunerea lumii TV în conştiinţa oamenilor ca o realitate cu caracter mitic. Actul urmăririi unui meci, de exemplu, este împărtăşit de milioane de oameni simultan. Această participare colectivă, chiar dacă numai într-un mod virtual, la acelaşi eveniment mediatic are un efect puternic, copleşeşte şi dă evenimentului respectiv o semnificaţie proporţională cu audienţa pe care o are, deşi, în realitate, faptul mediatizat poate fi lipsit de importantă. Aparitia pe micui ecran conferă valoare, creşte importanţa şi relieful oricărui act, oricât de nesemnificativ ar fi, căci, se subânţelege că, dacă nu ar fi atât de important, nu s-ar afla în atentia atâtor oameni.

Este, de fapt, un cerc vicios; un eveniment tocmai pentru că este urmărit de mulţi se vădeşte ca fiind important, ceea ce-l face să fie urmărit de mult mai mulţi oameni. Recunoaşterea publică dă relief, poate face ca un fapt minor să pătrundă în conştiinţa colectivă, îndreptăţindu-l prin aceasta să devină un reper comunitar. În general, televiziunea încearcă să dovedească prin orice mijloc importanţa faptelor prezentate.

4. Legătura strânsă cu televizorul, dependenţa de mesajele şi imaginile sale, pentru satisfacerea nevoii de divertisment, de orientare, de informare etc. îl face pe om să se situeze tot mai mult într-o postură „filială”, într-un raport de subordonare şi de dependenţă faţă de autoritatea televiziunii. Aceasta devine un părinte care dă copiilor săi tot ceea ce au nevoie, satisfăcându-Ie de la micile plăceri ale divertismentului până la nevoile mai înalte ale definirii identităţii, socializării sau nevoii de a comunica, cu condiţia de a fi urmărit cu docilitate.

5. La autoritatea televiziunii, dar şi la caracterul său ritual, contribuie, de asemenea, ritmicitatea şi durata în timp pe care se manifestă acest obicei în viaţa omului modern, Câteva ore de vizionare, acordate zilnic de o mare parte a populaţiei pe parcursul zecilor de ani, este un obicei a cărui frecvenţă şi durată mai poate fi întâlnită doar în situaţia actului religios. Şi în acest caz, numai cei mai râvnitori ajung, în mod obişnuit, ca, în contextul vieţii cotidiene, să acorde câteva ore rugăciunii sau slujbelor Bisericii.

7. Însuşi actul vizionării, ca atitudine fizică (organizare a spaţiului în care se desfăşoară vizionarea) şi mentală, este asemănător cu unul ritual. Telespectatorii se aşază la câtiva metri de televizor, în linişte, în general, într-o cameră semiîntunecoasă. Mesajul TV domină întreaga atmosferă. Spectatorii (adepţii) sunt ascultători şi atenti. Alte activităti desfăşurate în acest timp sunt mai putin probabile. Însuşi spaţiul camerei este organizat (dispunerea lucrurilor şi a oamenilor) în funcţie de televizor. Televizorul este pus astfel încât să poată fi privit de cât mai mulţi şi din poziţii cât mai comode. Adică, o activitate obişnuită desfăşurată în spatiul respectiv să aibă loc aproape automat cu faţa la televizor. Dar orientarea strictă a unei activităti într-o anumită directie se întâlneşte numai în realitatea religioasă. Spaţiul profan este omogen şi uniform, el nu are direcţii privilegiate. Pentru omul religios însă, locul unde Se revelează Dumnezeu structurează întregul spaţiu. Creştinul se închină către răsărit, mahomedanii se întorc cu faţa către Mecca. În toate religiile care au temple şi altare, ritualul religios se desfăşoară cu faţa îndreptată către altar. Pentru un creştin obişnuit în casa lui, rugăciunile şi le face în fata icoanei – chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului sau către răsărit.

8. Dincolo de acest cadru al desfăşurării vizionării TV, care favorizează o receptare ritualică a mesajului, chiar mesajul în sine are în mod preponderent o structură mitică, şi nu raţională, din următoarele motive:

a) Forma de prezentare a întregului conţinut al programelor TV este una dramatică. Punând accentul pe naratiune, pe impresia emotională, mai mult decât pe mesajul discursiv, rational, continutul programelor de televiziune se aseamănă mult sau este uşor asimilabil actualizării narative, dramatice a mitului.

b) Retorica implicită sau explicită ce caracterizează toate genurile TV ne sugerează că tot ceea ce ni se oferă spre vizionare poartă pecetea extraordinarului, este o lume exemplară. „Noi vă furnizăm adevărul, esenţa, noi deţinem controlul absolut al tuturor situatiilor, cheia, explicatia, puterea şi siguranta”, se afirmă cu subînteles în tot ce apare pe micul ecran.

Toate acestea fac ca lumea televiziunii să dobândească o uriaşă forţă de persuasiune şi insinuare în conştiinţa telespectatorilor, „afectându-le viaţa în mod neconditionat, la fel cum se întâmplă în cazul Misterului. Numai mitul sau actul religios au mai avut, în istorie, o fortă de influentare, de unificare şi de omogenizare similară televiziunii. Altfel spus, televiziunea reuşeşte să se instituie ca putere modelatoare asupra comportamentului uman, jucând un rol , esenţial în societatea modernă, tocmai pentru că lumea la care ne invită să participăm prin vizionare este o realitate cu importante valenţe mitice. „Televiziunea a devenit, spune M. Constantinescu, standardul prin care este judecată, ordonată şi înteleasă lumea non-televizată (realitatea cotidiană), transformându-se într-un soi de limbaj specializat care furnizează termenii prin care fenomenele non-televizate pot căpăta sernnificatie”

MITUL CA INSTRUMENT POLITIC

Televiziunea se foloseşte de mituri în primul rând pentru a facilita sau eficientiza transmiterea înţelesului pe care creatorii de programe intentionează să-l inoculeze în mintile telespectatorilor.

Transmisiunile în direct, comentariile şi chiar modul în care sunt structurate conflagratiile sau războaiele pe micului ecran îmbracă un caracter mitic. Ignacio Ramonet, spre exemplu, identifică în contextul transmisiunilor TV ale războiului din Golf (anul 1991) trei mituri sau trei obiecte cu forme precis determinate, care au căpătat aspecte de mit: masca de gaze, avionul nedetectabil şi rachetele Patriot. Iată cum au fost structurate două dintre principalele mituri care au animat mediatizarea războiului din Golf.

Masca de gaze, „imagine apărută ca din adâncul temerilor noastre, îi dă aceluia care o poartă un chip de hymenoptera, de insectă ameninţătoare cu ochi mari şi rotunzi, şi gura filtru. Aminteşte mai ales de obsesia arhaică a unui mort invizibil şi inodor'”:”. Masca de gaze simboliza „ameninţarea cu anularea omului nou pe care să-l trimită spre latura tulbure a mulţimilor fără chip, fără vointă”!”. Văzând mulţimile de soldaţi cu măşti de gaze pe faţă, se sugera grozăvia depersonalizării pe care o aduce dictatura. Saddam Hussein devenea monstrul care creează această stare de lucruri. Portul măştii de gaze datorat arnenintării regimului lui Saddam Hussein sugerează ameninţarea pe care o prezintă orice regim dictatorial.

Al doilea obiect este bombardierul American F117, numit „nedetectabilul”, o pasăre ciudată care stârneşte un fior profund. Este venită parcă din altă lume, fantastică şi misterioasă. Secretul acestei păsări de metal este că nu poate fi detectată. Invizibilul, spune Ignacio Ramonet, incarnează aici un mit mai vechi, precum Ulisse. Simbolul acestei invizibilităti „este speranta inconştientă a cetăteanului mai supravegheat ca niciodată în societatea noastră liberă de a deveni la rândul lui invizibil, ca o fantomă, un suflet, un spirit şi în acelaşi timp material ca o fiinţă vie”.

Nu ne vom îndepărta încă de zona mitologiei politicului, pentru a observa un alt aspect important al funcţiei mitice a televiziunii.


Virgiliu Gheorghe – Fata nevazuta a televizorului vol. II – Revrajirea lumii  sau de ce nu mai vrem sa ne desprindem de televizor

Read Full Post »