Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘MRA’

Cine se ascunde în spatele Mişcării ecumenice?

Organizaţiile de care am vorbit până acum sunt cele aflate la lumină, la vedere. În spatele acestora însă şi al mişcării ecumenice în general se află cineva mai puternic care organizează şi dirijează totul. Este vorba, după cum vom vedea în continuare,  la un anumit nivel, de masonerie, însă mai presus de ea se află sionismul internaţional. Prima este de fapt creaţia celei de a doua, a cărei lucrare o şi slujeşte, lucru confirmat de sioniştii înşişi care spun:  «E natural că noi singuri, fără amestecul altora, suntem aceia care conducem francmasoneria, deoarece noi ştim unde mergem şi cunoaştem scopul final al fiecărei fapte, în vreme ce creştinii nu ştiu nimic, nici chiar rezultatul imediat; ei se mulţumesc de obicei cu un succes momentan, de amor propriu, în înfăptuirea planului lor, fără a observa măcar că acest plan nu porneşte din iniţiativa lor, ci le-a fost sugerat de noi».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. XV-lea).

Masoneria, aşadar, ca instrument al sionismului internaţional, coordonează prin firele nevăzute ale ecumenismului desfăşurarea şi ducerea la capăt a acestui plan ce este potrivnic Bisericii Lui Hristos.

În Ortodoxos Typos din iunie 1966 este publicat un articol edificator, ce a fost trimis din spatele cortinei de fier şi în care printre altele se spune că WCC este un tentacul al masoneriei. Redăm mai jos cele scrise acolo: «Nu este Geneva locul unde s-a înfiinţat în 1927 WCC, organism internaţional care nu este altceva decât un tentacul al masoneriei libere, precum YMCA, Rotary, Cercetaşii? În toate aceste asociaţii iniţierea nu este tipică (clasică), fapt care face ca legătura lor cu lojile să nu fie la vedere; în realitate urmăresc cu acrivie planurile şi comandamentele trasate de ele.»

Iar mai încolo se spune: «Ecumenismul este o creaţie a masoneriei care caută să uniformizeze toate religile, să le bage pe toate în acelaşi malaxor, pentru a pregăti încetul cu încetul aluatul unei indiferenţe religioase generale, etapă premergătoare venirii lui Antihrist».

Faptul că masoneria conduce din umbră şi cu viclenie ecumenismul nu este o afirmaţie pe care o facem la întâmplare ci este probată de dovezi, unele dintre ele fiind furnizate chiar de masonii înşişi.

Revista „Templul” ce apare la Paris ca organ oficial de presă al Ritului  Masoneriei scoţiene, a publicat în 1946 un articol cu titlul «Unirea Bisericilor», în care este lăudată contribuţia masoneriei la mişcarea ecumenică. Altfel spus, masonii declară cu mândrie că planul unirii Bisericilor provoacă un viu interes organizaţiei lor, precizând cât se poate de clar şi în termeni foarte categorici că această unire se află pe «calea cea bună» datorită eforturilor depuse de masonerie.

«Ne punem întrebarea, se spune în revistă, de ce să ajungem la polemici de natură religioasă atâta timp cât chestiunea unirii Bisericilor, al congreselor ecumenice şamd., poate prezenta un interes pentru masonerie? Pe altarele atelierelor noastre toate dogmele sunt cercetate în aşa fel încât niciun apriorism să nu mai poată să-şi facă loc atunci când definitivăm concluziile noastre. Cartezie, Leibnitz, nedeterminismul lui Jan Rostan şamd., şi orice domeniu în care există o anumită parte de adevăr prezintă interes pentru noi. Ori în aceste condiţii este preferabil să nu ne intereseze problema dezvoltării relaţiilor creştine?»

Chiar şi dacă am încerca să uităm că masoneria are o provenienţă religioasă, însăşi realitatea existenţei religiilor ne cheamă la un efort susţinut în a-i strânge pe toţi muritorii la un loc (unindu-i), la acea unitate la care visăm dintotdeauna. Problema ce s-a ridicat în cadrul acestui plan al unirii Bisericilor, de către cei ce cred în Hristos, prezintă un viu interes pentru masonerie fiindu-i foarte familiară, întrucât se leagă de ideea globalizării.

Şi dacă putem spune că această unitate, cel puţin în ceea ce priveşte credinţa necatolică, este pe o cale bună, acest fapt se datorează ordinului nostru».

Masonii mărturisesc, aşadar, fără nicio reţinere că se află în fruntea mişcării ecumenice, bucuroşi fiind că lucrarea lor se află pe un «drum bun», dătător de speranţe.

Patronii ecumenismului sunt duşmanii Lui Hristos

Trebuie să vedem însă ce reprezintă masonii sau sioniştii ce se arată atât de interesaţi de unirea Bisericilor? Sunt oare creştini credincioşi sau mădulare vii ale Bisericii? Nimic din toate acestea, ci cu totul altceva: ei sunt duşmanii mai mult sau mai puţin declaraţi ai Lui Hristos.

De unde atunci acest entuziasm  nestăpânit din partea masonilor în chestiuni de credinţă? De ce sunt interesaţi atât de mult de „unirea Bisericilor” aceşti duşmani neînduplecaţi ai Bisericii? Poate că din dragoste pentru Biseric Lui Hristos? Cu siguranţă că nu, ci interesul lor vine din faptul că masoneria este o organizaţie secretă internaţională, revoluţionară al cărui scop este războiul împotriva creştinismului, al Bisericii. Până acum am prezentat elemente suficient de revelatoare din care reiese clar că în spatele YMCA, YWCA, organizaţiei cercetaşilor şamd. este masoneria. Aşadar, duşmanul Bisericii, masoneria găseşte interes în mişcarea ecumenică şi în unirea Bisericilor.

În «Protocoalele Sionului» (cap. 17) se vede clar furia sioniştilor împotriva Bisericii. Iată ce zic: « Dar, atâta timp cât nu vom-fi crescut tineretul în noile credinţe de tranziţie, şi apoi în a noastră, nu ne vom atinge pe faţă de Bisericile existente, ci vom lupta împotriva lor prin critică, aţâţând neînţelegerile»

«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată».

Ei sunt, aşadar, cei care sădesc seminţele neînţelegerilor.

În cadrul acestei organizaţii internaţionale a masoneriei cea mai mare influenţă o exercită desigur sionismul. Masoneria serveşte până la urmă sionismul, adică neamul evreiesc în ura sa de veacuri împotriva Lui Hristos, care este principala sa trăsătură din ziua răstignirii Domnului.

Cei care continuă să nege faptul că masoneria şi sionismul sunt duşmanii creştinismului, să citească următoarele texte doveditoare care vin dintr-o sursă sigură:

Scrisoarea enciclică a Sinodului Bisericii Ruse din diaspora spune: «Masoneria este un duşman nemilos al creştinismului. Scopul ei este distrugerea creştinismului, războirea religiilor, zdruncinarea temeliilor conducerilor creştine ale neamurilor şi declanşarea revoluţiei (spirituale) în toată lumea»

Poză pag 79–Vedeţi undeva vreo cruce? Pe Mântuitorul nostru? Pe Maica Domnului? În locul acestora în mijlocul triunghiului, în depărtare pe perete, se poate vedea scris, în toată splendoarea, numele arhicunoscut a lui Yehova, în ebraică.

Voltair, cunoscut ca mason, a spunea cândva: «Să zdrobim desfrânata!», înţelegând prin aceasta Biserica.

Într-un cuvânt (paragraful 9) al lui Cosma Flamiat, rostit în faţa mai multor clerici din Kefalonia, în ianuarie 1941, putem afla modalitatea în care masoneria lucra pe vremea aceea pentru desfiinţarea ortodoxiei şi a neamului grecesc.

«Vedem că s-a întins înşelăciunea necredinţei prin lucrarea asociaţiei blestemate a celor ce se numesc masoni, a celei pe care Anglia cu mulţi ani înainte a organizat-o şi a pus-o în mişcare în toate popoarele din Apus, Răsărit şi din Nord. Aceasta s-a făcut pentru a-şi împlini scopurile sale, spre folosul propriu dar în detrimentul tuturor celorlalţi, sub pretextul libertăţii, fapt care a provocat atâta apostazie de la Vest la Est. Putem vedea că această înşelăciune se răspândeşte fără încetare la toate vârstele şi clasele sociale, urmărind o îndepărtare lentă, fără bruscări, în masă a oamenilor de la ortodoxie şi desfiinţarea neamului nostru. Anglia speră ca în felul acesta să fie sprijinită în interesele sale coloniale din Grecia şi în celelalte părţi ale răsăritului şi că… punând la un loc în această asociaţie multe popoare ale Europei şi pe toţi evrei oficiali de pretutindeni, aceştia din urmă prin înşelăciune şi prin punerea la bătaie a unor sume mari de bani vor reuşi desfiinţarea evangheliei».

Iată ce lucruri înfricoşătoare şi blasfemiatoare scria în 1881 masonul Fleri:

«Să terminăm odată pentru totdeauna cu Răstignitul. Tu care ţii deja de 18 veacuri lumea sub jugul tău, trebuie să ştii că Împărăţia Ta a apus. Dumnezeu nu ne este necesar.

Un alt mason pe nume Sicard de Plozol spunea în 1913 următoarele: «Dacă există o pace pe care n-o putem negocia, o dezarmare pe care n-o putem semna, un război suntem datori să ducem fără încetare până la biruinţă sau moarte; este vorba de lupta împotriva tuturor duşmanilor libertăţii de conştiinţă, a raţiunii, a ştiinţei şi dreptăţii omeneşti, pe care le constituie dogmele tuturor Bisericilor.

Congresul masonic din 1900 a hotărât distrugerea religiei. «Nu este suficient să zdrobim influenţa clerului şi să lipsim Biserica de autoritatea ei…Este necesar să distrugem religia însăşi».

«Să lucrăm, să ţesem cu dibăcie la acel giulgiu care într-o bună zi va fi aşternut peste toate religiile, ceea ce va crea condiţiile potrivite prin care vom putea provoca zdrobirea în toată lumea a puterii clericale şi a superstiţiei pe care aceasta o cultivă de veacuri».

Acestea sunt aşadar cele pe care masonii le doresc şi le susţin. Asta cred şi  urmăresc să realizeze, să distrugă cu orice preţ religia, nu doar să priveze Biserica de autoritatea ei. Etapa premergătoare este ţeserea acelui giulgiu (pânze care leagă strâns imobilizând orice mişcare) peste toate religiile. Aceştia sunt cei care, vezi Doamne, ar fi atât de interesaţi de unirea Bisericilor. Oare chiar atât de proşti ne cred încât să luăm de bun tot ce spun?

Care ar fi motivele pentru care se bucură, bat atât de mult din palme şi iau parte activă la unirea Bisericilor, de vreme ce în realitate sunt duşmanii Lui Hristos şi ai Bisericii? Foarte simplu, pentru că sunt siguri că prin aceasta visul lor se va împlini. Sunt siguri că în mijlocul babiloniei create de unirea tuturor religiilor, în care toate se vor afla în devălmăşie, nu va mai putea exista credinţă şi adevăr. Iar aceasta presupune zdrobirea în primul rând a Bisericii ce are adevărul de partea sa.

O astfel de realitate dorită de ei va atrage după sine un lucru foarte important pentru masonerie: proiectarea unui dumnezeu propriu, care nu va fi altul decât Antihristul. Deocamdată ceea ce apare ca o necesitate, este zdrobirea în primul rând a tuturor piedicilor ce stau în faţa ţelurilor ei, fapt pentru care se lucrează intens. Cuvântul lor de ordine, lozinca mult trâmbiţată „Unire” prinde tot mai mult în jur. În buletinul masonic nr. 56 din 1963, în care se face referire la masoneria germană, se spun următoarele: «S-au depus eforturi pentru a se ajunge la o înţelegere cu cele două Biserici creştine din Germania, iar acum ele se găsesc pe calea cea bună»

”Calea bună”, după cum cred aceşti nefericiţi masoni, este tot ce duce la împlinirea scopurilor lor, adică unirea credinţelor creştine şi a religiilor, dispariţia Bisericii şi în final adorarea satanei ca dumnezeu.

Rugăciunea masonilor adresată Satanei

Poate părea incredibil dar cele pe care le vom relata sunt cu adevărat de necrezut pentru nişte oameni normali. Masonii ajung să adreseze rugăciuni tocmai Satanei, care au un caracter înfricoşător, blasfemiator şi potrivnic Lui Dumnezeu. Am preluat-o din faimoasa carte a lui Leo Taxil «Tainele masonilor» (pag. 374-375) şi o inserăm aici cu teamă şi oroare. O facem însă pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă că satanismul masoneriei este o realitate şi că tocmai ea, masoneria, este cea care joacă un rol important în ecumenism şi în unirea Bisericilor.

Iată o astfel de „rugăciune” :

«Vino, Lucifere, vino. Tu, pe care preoţii te-au clevetit. Tu, cel condamnat de împăraţi. Vino, vino să te îmbrăţişăm, să te strângem în braţele noastre!…

Numai prin tine se pot explica toate din univers. Fără lucrarea ta, O Satan, universul ar fi fără de înţeles. Tu singur dai viaţă, tu singur pui în mişcare tot ce se face, tu dai nobleţe bogăţiei vulgare. Tu pecetluieşti virtutea. Al tău este începutul. Al tău este tronul.

Iar tu Adonai (SS este adevăratul dumnezeu), Dumnezeu Hrăpăreţ, Dumnezeu nedrept, te renegăm!…

Tu urăşti ştiinţa, noi însă am dobândit-o spre pizma ta. Tu urăşti fericirea însă noi prin ştiinţă o vom dobândi spre necazul tău. Fiecare progres al nostru este un triumf sub care va fi zdrobită la pământ dumnezeirea ta. Duh mincinos şi înşelător, împărăţia ta a luat sfârşit. Să ceri de acum victime din rândul animalelor. Eşti deja detronat şi zdrobit. Numele tău care până de curând, era în gura înţeleptului, al judecătorului ce împărţea dreptatea, şi era puterea celui ce conducea, speranţa săracului, limanul celui vinovat ce se pocăia… Ei! Acest nume de nerostit de acum încolo va fi batjocură şi blestem pentru om, se va şterge cu totul şi se va uita. Va rămâne sinonim ipocriziei, minciunii, identificat cu superstiţia, cu tirania, cu ticăloşia…

Atâta timp cât umanitatea îşi va pleca genunchiul în faţa jertfelor tale monstruoase, O Adonai, ea va fi roaba împăraţilor şi preoţilor, va suferi şi va decade…

Cât timp umanitatea va jura pe numele tău mizerabil, călcarea jurământului va fi temelia societăţii. Dispari călăule al raţiunii noastre, fantomă a conştiinţei noastre…»

Iar mai jos Leo Taxil vorbeşte de masonii de gradul 32:

«Care îngenunchează în faţa lui  Bathomet (statuia satanei n.n.) ce stă aşezat pe altar, iar atunci când conducerea superioară a masoneriei reuşeşte să pună la dispoziţie sfânta ostie (împărtăşania papistaşă), o profanează şi o jertfeşte satanei, străpungându-o cu un pumnal în mijlocul unor ţipete sălbatice. «Nekam Adonai!…».

Şi adaugă Leo Taxil:

«Marele Arhitect în care masoneria crede este Satana însuşi»

Poză–bathomet pag 79–Statuie cu cap şi picioare de ţap, reprezentându-l pe Satana, având înscrisă pe frunte pentalfa, în faţa cărui de închină masonii de gradul 32. După cum de poate vedea este vorba de o imagine oribilă, înfricoşătoare şi cât se poate de morbidă…

Numele acestei fiare poate că provine de la cuvintele greceşti vafi şi bitis, care înseamnă botez şi înţelepciune sau este o alterare a cuvântului Mahomé (Mahomed), fiind datorat influenţei saracinilor mahomedani asupra masonilor naiţi (de la locurile sfînte) din evul mediu…

Aceşti duşmani neîmpăcaţi ai lui Hristos sunt aşadar direct interesaţi şi implicaţi în acţiunea de unire a Bisericilor.

Vezi cititorule cine sunt care se ascund în spatele ecumenismului şi sunt interesaţi de unirea Bisericilor? Duşmanii declaraţi ai Lui Hristos.

Sunt interesaţi de tot acest proces pentru că ecumenismul nu este la modul simplu un plan de unire, ci unul de nimicire, este o cursă înfricoşătoare a morţii. Este uneltirea întunericului care vizează dispariţia credinţei creştine. Este un plan ce are o lucrare tentaculară incredibilă, având de partea sa o întreagă reţea de instrumente şi mijloace greu depistat în totalitate. Nu doar YMCA, YWCA, cercetaşii sau WCC lucrează la modul văzut sau nevăzut pentru unire, ci sunt şi alţii mai mari ce stau în umbră. Iată ce spune despre aceasta Arhiepiscopul Montrealului şi Canadei, Vitalie:

«YMCA, YWCA şi cercetaşii au fost înfiinţaţi şi organizaţi de masonerie, pentru a pregăti din timp în popor generaţii întregi de oameni cărora să le fie infuzată o teorie necreştină (descreştinată) despre lume; astfel s-au creat premisele pentru ca WCC să-şi poată face apariţia, impunându-se ca un fel de nouă biserică şi având pretenţia că ea este cea adevărată. Acest lucru s-a adeverit de altfel la patru din conferinţele mondiale ale ei, acele sinoade pseudoecumenice, unde şi-a exprimat crezul său».

Aceasta ar fi, aşadar, în mod succint istoria ecumenismului, care îşi continuă desigur activitatea intensă până în zilele noastre prin contribuţia WCC şi a altor mişcări văzute şi nevăzute, ce urmăresc cu tenacitate realizarea scopurilor lor.

Poză –În fundal este numele Lui Iisus Hristos pentru ca în prim plan să apară triunghiul satanic răsturnat cu sigla YMCA  pag 82

Poză –ziar în engleză despre declaraţia lui Ben Gurion pag 82

Cu aceste scopuri este în consonanţă şi naşul Sionismului, bărbatul cel mai de seamă al Israelului, Ben Gurion, după cum reiese chiar din declaraţiile sale publicate în periodicul demn de încredere «Crucea şi steagul», numărul din noiembrie 1970: «Cu excepţia USSR ca stat federat euroasiatic, toate celelalte state vor deveni unite într-o alianţă mondială, la dispoziţia căreia va fi o forţă poliţienească internaţională. Toate armatele vor fi desfiinţate şi nu va mai fi război. Naţiunile Unite vor construi la Ierusalim un altar al profeţilor care va deservi uniunea federativă a tuturor continentelor. Acesta va fi înaltul scaun al Curţii Supreme a umanităţii…

Mărturisirea lui Ben Gurion de mai sus este aproape identică, în acelaşi duh, cu planul sionismului trasat mai demult, aşa cum apare în Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Această viziune asupra viitorului lumii are, într-un anumit fel, acelaşi conţinut cu erezia hiliaştilor moderni…

Toate instrumentele Sionismului vorbesc în mod direct de acea chemare la înfiinţarea unui stat unic care să dureze veşnic şi care va avea sediul şi conducerea la Ierusalim…exact după cum visează evreii sionişti.

Scopul ecumenismului

I. Fărâmiţarea şi surparea statelor creştine

Am văzut cine se ascunde în spatele ecumenismului. Aceştia, dar, au un scop bine definit pe care urmăresc să-l împlinească printr-un efort de durată. Scopul lor suprem este să stăpânească lumea din punct de vedere politic şi religios.

De aceea prima lor ţintă este să desfiinţeze statele şi în principal pe cele ortodoxe, care constituie o piedică în faţa dominaţiei lor mondiale. Războiul dus de sionism şi de masonerie care se ascunde în spate, se extinde şi dincolo de aspectele ce ţin de credinţă, până la autoritatea statală. Statele şi conducerile creştine sunt luate cu asalt prin toate metodele pentru a fi destabilizate şi zdrobite, căci numai astfel vor putea să-şi ducă la capăt planurile lor secrete.

Scriitorul Damtschanko vorbeşte de aceste lucruri în cartea sa publicată în 1911:

«În legătură cu această problemă trebuie luat în considerare faptul că numărul mic de iudei care există nu poate duce singur un război de mare amploare în toată lumea şi să învingă o majoritate în mijlocul căreia trăieşte ca un parazit. Pentru aceasta a trebuit să născocescă un anumit tip de sinucidere (socială) pentru creştini, provocând printre ei cu dibăcie tot felul de nedreptăţi şi situaţii neguvernabile».

Masonii neagă însă o astfel de implicare (de instrumentare a lor), făcând referire, pentru a fi mai convingători, la articolele constituţiilor lor, care interzic orice discuţie politică în cadrul adunărilor oficiale şi orice amestec în conflictele dintre diferitele partide.

Primul articol al constituţiei Marii Loji a Greciei ce este similar masoneriilor din alte state, stipulează ceea ce toţi masonii susţin de altfel:

«Masoneria liberă nu este religie şi nici un organism politic, fapt pentru care se interzice în Lojă, în mod categoric, orice discuţie despre religii sau chestiuni politice, ea neparticipând din principiu la astfel de dispute»

Articolele acestea, după cum realitatea însăşi o dovedeşte, au menirea să-i păcălească pe naivi şi pe cei neinformaţi.

În buletinul oficial al Marelui Orient al Franţei din anul 1886, citim despre raţiunile pentru care masoneria a fost nevoită să introducă aceste articole împotriva amestecului masonilor în politică. Iată ce scrie:

«De mult a fost acceptată regula sau principiul convenţional prin care masoneriei îi este interzis să se amestece în chestiuni religioase şi politice. Sub presiunea exercitată de persecuţiile poliţieneşti, am fost nevoiţi să trecem sub tăcere care este scopul unic urmărit de noi». Se vorbeşte aşadar deschis  de tăinuirea scopului considerat ca unic.

Revoluţia din Rusia din 1905 a fost apreciată de către un ziar masonic cu următoarele cuvinte:

«Toţi democraţii şi în special masonii sunt datori să exprime cele mai calde urări pentru triumful rapid al revoluţiei ruseşti».

Însă legătura masonilor cu puterile antihristice este scoasă la iveală de declaraţiile  şi lucrările lor. Ei speră să triumfe în fiecare stat pe care îl dezcreştinează, conlucrând şi cu comunismul ateist, care, trebuie reţinut, reprezintă tot creaţia lor.

Iată cum înţelege preşedintele Marii Loji a Franţei, Desmond, regimul democratic:

«Pentru mine cuvântul democraţie înseamnă putere anticlericală, antimilitarism, socialism. Vom birui numai prin unirea celor de stânga, care va constitui cel mai important nucleu din care e constituită loja».

Poză ––pag 86–-Emblema lojii masonice «Pitagora». Deviza ei, tăcerea conspirativă…

Războiul, aşadar, nu doar împotriva Bisericii ci şi împotriva statelor, mai ales a celor creştine este instrumentat dinspre stânga politică, fiind planificat la nivel înalt. Prezenţa masonilor este activă în acest război.

Scrisoarea enciclică din 1932 a sinodului rusesc din diaspora denunţă participarea masoneriei la distrugerea Rusiei creştine, spunând printre altele:

«În spatele simbolului masonic, care este steaua (comunistă), lucrează toate puterile întunericului care distrug statele creştine. Mâna masoneriei s-a făcut părtaşă de asemenea  şi la distrugerea Rusiei. Principiile şi metodele pe care le folosesc bolşevicii pentru ca să nimicească Rusia seamănă mult cu cele ale masoneriei».

Iar scrisoarea continuă această acuză făcând următoarea constatare cutremurătoare:

«Dacă se urmăreşte pe o perioadă de 15 ani procesul de dezorganizare la care a fost supusă ţara, reiese în mod clar că ucenicii urmăresc întru-totul sfaturile învăţătorilor lor. Înrobirea poporului rus este o aplicare cu consecvenţă a programului lojilor masonice, care este în esenţă un război dus împotriva Lui Dumnezeu, a Bisericii, a poporului dreptcredincios, a familiei, a statelor creştine, a educaţiei creştine, împotriva a tot ce constituie izvor al valorilor noastre tradiţionale».

În cotidianul Vima (Tribuna) din 25-12-1970, în care se face o prezentare a cărţii «Biografia şi amintiri despre Arhimandritul Hrisant din Trepezunt (1881-1949)», se face referire şi la participarea masonilor la revoluţia din 1917 din Rusia:

«Pe 17 iulie 1916 a venit în Trapezunt marele duce Nicolae Nicolaevici…În cadrul acestei vizite mitropolitul i-a prezentat Marelui Duce decizia asociaţiilor societăţii ortodoxe greceşti prin care s-a hotărât să-i fie dăruită o spadă de onoare, frumos ornamentată. În convorbirea ce a avut loc, Marele Duce a spus pe un ton confidenţial că războiul cu Turcia ar trebui să înceteze, întrucât se văd nori întunecaţi la orizontul Rusiei, masonii liberi sapă în mod programat la temelia împărăţiei…

Poză –-pag88–Faptul că comunismul este creaţia evreomasoneriei reprezintă astăzi un lucru cunoscut deja de toţi. Aceiaşi conspiraţie luciferică.

Aceleaşi scopuri, ţeluri şi metode ce sunt comune şi unora şi altora. Prezentăm  în imaginea de mai sus o colecţie de timbre secrete ale partidului comunist grec, din perioada conflictelor interne din Grecia (editate de organizaţia comunistă din Athena) şi în paralel înfăţişăm timbrele Lojii masonice a Greciei. Singura diferenţă ar fi că acolo e «Marta» iar aici e «Văduvă»

După cum putem vedea, Marele Duce mărturiseşte că aşa-zisa revoluţie comunistă  „rusească” ce bătea la uşă era rezultatul acţiunilor organizaţiilor de masoni liberi.

La paginile 151 – 153 ale cărţii mai sus pomenite se menţionează următoarele:

«În prima săptămână din decembrie a vizitat Trapezuntul fostul preşedinte al dumei (parlamentului) şi apoi al consiliului de stat, Alexandru Guţkof, ca reprezentant al Crucii Roşii. Mitropolitul i-a oferit o masă. Acesta împreună cu Melicikov erau reprezentanţi ai dumei, naţionalişti şi lideri ai partidului constituţional…

Ierarhul a priceput – scrie în continuare acesta – că sub pretextul Crucii Roşii interlocutorul său făcea, de fapt, propagandă împotriva ţarului, ceea ce n-a întârziat să rămână fără efecte. La întrevederea sa cu mitropolitul, Marele Duce a făcut referire la Guţkof şi Milinkov şi la cei de un cuget cu ei, că «sunt masoni liberi şi că în curând vor înghiţi Rusia…».

Rolul evreilor în revoluţia rusească

Însă nu este doar masoneria cea care a contribuit la dezorganizarea, distrugerea Rusiei creştine şi dominaţia bolşevismului ateu, ci şi patronii lui, sioniştii.

Evreii din Rusia nu neagă că ar fi autorii adevăraţi ai revoluţiei comuniste din 1917. Israeliteanul M. Kohn scria în ziarul din Harkov în aprilie 1919: «Se poate spune fără exagerare că marea revoluţie socialistă a fost lucrarea evreilor şi că aceştia nu numai că au dirijat întreaga desfăşurare a ei, dar au şi preluat în mâinile lor chestiunea sovietului. Noi evreii putem fii liniştiţi atâta timp cât conducerea superioară a armatei roşii va fi în mâinile noastre».

Faptele însele dovedesc că revoluţia rusească a fost lucrarea evreilor şi masonilor. Karl Marx (Mordenhau), fondatorul comunismului a fost evreu german. Lenin a fost fiul unei evreice şi mason de gradul  33. Kerenski, care a fost puntea de legătură între duma democratică şi comunismul sângeros a fost şi el israelit.

Consiliul comitetului popular al primului guvern comunist din Rusia a avut 22 de membrii, dintre care 17 au fost evrei şi numai 3 ruşi. De asemenea dintre cei 554 de guvernatori, reprezentanţi ai Rusiei postrevoluţionare, numai 30 au fost ruşi, în timp ce 447 au fost evrei!!

Cifrele acestea spun mult de rolul nefast jucat de evreo-masonerie la dispariţia statelor şi mai ales al celor creştine. În felul acesta s-a reuşit distrugerea Rusiei ţariste ortodoxe care reprezenta o piedică în calea răului din lume. A fost lovită şi Biserica rusă, după ce mai întâi a fost zdruncinat statul şi Biserica la un loc printr-o propagandă calomniatoare din partea sioniştilor. S-a reuşit darea ei la o parte, încetând să mai fie o piedică în calea şi dezvoltarea ecumenismului sionist.

Astăzi, însă, se pare că folosesc o altă metodă care să ducă la dispariţia statelor, pentru că metoda revoluţiilor nu este întotdeauna eficientă. O dovadă ar putea constitui faptul că în Rusia, deşi revoluţia s-a impus, sioniştii câştigând majoritatea zdrobitoare în guvernul postrevoluţionar, totuşi n-au reuşit să-şi împlinească visul de a conduce toată lumea. Dimpotrivă, tocmai acolo, în Rusia comunistă a ajuns să fie loviţi mai puternic, atât masonii cât şi evreii, atunci când roata istoriei s-a întors.

Plecând de la această realitate s-au gândit să schimbe strategia pentru a face să dispară statele. Au fost lansate lozinci noi care cheamă la unirea statelor (Europa unită, Paneuropa, Piaţa comună, Monedă comună, etc.). Sub aceste deziderate politice sunt desfiinţate în mod automat graniţele, coeziunea şi conştiinţa etnică a fiecărui neam, iar apoi, încet încet, unitatea statală. Iar toate acestea se întâmplă pentru ca popoarele să devină prada lor şi să ajungă într-o bună zi să le conducă. Conducătorii popoarelor care sunt responsabili să ia aminte la toate acestea!

În continuare vom trece la analizarea celui de-al doilea scop al lor: dispariţia Bisericii.

Acesta este şi scopul ascuns al ecumenismului, cel mai important de altfel, dispariţia de pe pământ a Bisericii Lui Hristos. Motivul îl constituie faptul că credinţa creştină şi mai ales cea ortodoxă le este cea mai puternică piedică în faţa realizării scopurilor lor infernale. De aceea «Biserica Lui Hristos trebuie să fie scoasă din mijlocul lumii şi să dispară». Împotriva ei îşi concentrează, aşadar, ecumeniştii întregul arsenal de luptă. Un război nedeclarat este pe rol, împotriva Bisericii ducându-se o luptă de durată. Astăzi acest război este dus prin WCC, fapt care pentru mulţi va părea de necrezut. Cum să lucreze WCC pentru dispariţia Bisericii, când majoritatea cred că este un organism creştin ce lucrează pentru binele şi propăşirea ei. Ori ea, în realitate, vrea să zdruncine şi să prăbuşească Biserica. Pentru a fi întru-totul convinşi de această realitate este suficient să luăm în considerare cele ce urmează.

Pentru împlinirea acestui scop satanic al lor, puterile întunericului au elaborat şi au pus în aplicare planul satanic MRA (realizarea unei panreligii) pe care îl expunem în continuare.

Cap. 3

Planul ecumenismului

  1. Planul MRA

La 14 iulie 1856, în mijlocul unui parlament plin până la refuz, marele politician britanic, contele Bikonsfield a ţinut una dintre cele mai importante cuvântări din cariera sa politică, care i-a determinat pe mulţi dintre compatrioţii săi să cugete mai adânc la anumite probleme. Iată numai câteva fragmente din discursul acesta:

«Lumea este în realitate guvernată de puteri de care nu are deloc cunoştinţă. Este condusă de alte persoane de cât acelea pe care şi le închipuie şi care pentru a putea fi văzute trebuie să-ţi arunci puţin  privirea în culise. În Italia, Franţa, Germania există deja o putere nevăzută… Puterea aceasta vrea să ia pământul celor ce îl posedă şi să sfârşească cu Bisericile…Şi poate că în timp va avansa în astfel de lucruri tot mai mult».

Aceste cuvinte ar de ajuns pentru ca mulţi să înţeleagă că există un anumit stat major nevăzut, care guvernează sau cel puţin încearcă să guverneze politic şi economic ţările europene.

Ulterior au fost şi alte personalităţi ale epocii care s-au referit la această chestiune, într-un mod chiar mai concret. A trebuit însă să treacă destui ani pentru ca lumea să afle că statul major mondial al sataniştilor, era compus din 300 de persoane şi se numea «Gahala», care în limbajul secret haldeo-evreiesc înseamnă comandament . Din acest cuvânt se pare că provine şi cuvântul evreiesc KEHILAH sau Gahal (Cahal), care înseamnă comandament local sau regional (al minorităţii evreieşti) aflaţi între străini.

În Palestina mai ales acesta purta numele de sinhedrin, care era o alterare a cuvântului grecesc sinedrion.

Următorul pas a fost ca oamenii să fie informaţi care erau planurile Gahalei  (Cahalului) faţă de celelalte religii. Ca şi în celelalte situaţii, puterile întunericului au pus baza unui program cu bătaie lungă. Ultima etapă a acestui program o constituie unirea tuturor religiilor de pe pământ într-o panreligie atotcuprinzătoare şi veşnică care îşi găseşte expresie în aceste trei litere «MRA». Iar în final va avea loc o înlocuire treptată a tuturor zeităţilor celorlalte religii printr-un Dumnezeu comun – care nu va fi altul decât Satana. Să nu vă pară lucru de mirare, însă acesta este planul şi scopul final MRA.

MRA este un cuvânt vechi de provenienţă egipteană, care a început să fie folosit în secolul al XIII-lea îHr, în timpul faraonului Amenhotep. El a încercat să desfiinţeze toate zeităţile egiptene şi deviaţiile lor eretice şi să le contopească într-o religie unitară cu un singur dumnezeu.

Acelaşi lucru încearcă să facă acum şi ecumeniştii prin mişcările lor de unire care să-i cuprindă pe toţi. Singura diferenţă este că atunci s-a încercat desfiinţarea nenumăraţilor dumnezei mincinoşi, pentru a se aduce închinare unuia singur – desigur şi acesta mincinos –, zeului soare Ra. Acum, însă, se încearcă prin diferite manevre să ne facă să-l respingem pe singurul Dumnezeu adevărat şi să ne închinăm diavolului. Desigur că acest program nu se poate realiza dintr-o dată, el cere mult timp. Între timp se depun eforturi ca toate religiile să-şi piardă coeziunea interioară, iar mai pe urmă, prin ceea ce ele au în comun, vor fi împinse spre unire.

Desigur că această unire nu putea să aibă loc direct de la început, spre exemplu a ortodocşilor cu mahomedanii sau a papistaşilor cu evreii. Sunt mai mari posibilităţi de unire a ortodocşilor, papistaşilor şi protestanţilor pe de-o parte, iar pe de alta a islamicilor cu restul religiilor. În mod similar se pot uni brahmanii, budiştii,  şintoiştii şamd. într-o altă grupare şi după acest model toate celelalte. Aceste «uniri» nu vizează numai credinţele amintite ci şi pe masoni şi celelalte cercuri conexe acestora.

Planul MRA – Panreligie urmăreşte contopirea tuturor religiilor într-una singură, oamenilor oferindu-li-se un singur dumnezeu spre închinare. Lozinca aceasta i-a prins pe mulţi deja, fapt pentru care îi putem deseori auzi că spun: «Să credem într-un Dumnezeu, ce ne mai interesează amănuntele?»

În felul acesta ajung să-l dea la o parte pe Mântuitorul lumii, pe Hristos, deşi s-a spus foarte clar că: «nu există mântuire în altceva şi nu este nici un alt nume sub cer în care să ne mântuim afară de cel al lui Hristos», care este Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al lumii.

Însă cei mai sus amintiţi îl numesc pe Hristos – auziţi şi vă înfricoşaţi – iniţiat, punându-l în rând chiar cu Pitagora.

În cartea „Despre felul în care ucenicul trebuie iniţiat de către mason” scrisă de un mason de gradul al 33-lea putem citi: «Toate tainele şi marii iniţiaţi în acest fel au reuşit să transmită mai departe adevărul pe care îl posedau. Pitagora şi Iisus sunt unii dintre cei mai cunoscuţi în acest sens, amândoi fiind consideraţi dascăli ai umanităţii şi  fii ai lui Dumnezeu».

De altfel recunoaşterea tuturor religiilor şi contopirea lor într-o singură religie, nu înseamnă în esenţă desfiinţarea generală a religiilor?

Această lozincă a „unirii” este atractivă la prima vedere, însă contopirea (sinhonevsi înseamnă şi mistuirea celor aflate împreună) presupune nimicirea elementelor componente, a creştinismului şi îndeosebi a ortodoxiei. Căci se vrea ca în final să se realizeze acea religie unitară, o panreligie, conform planului trasat dinainte, în care va fi un dumnezeu şi o închinare unică adusă, cui altcuiva, decât satanei.

2.Punerea în aplicare a planului MRA

Primul pas al planului MRA a fost încercarea unirii ortodoxiei cu papismul, pentru a merge apoi la unirea cu protestanţii şi în final cu cei de alte religii.

Cei care au acceptat cu bucurie planul MRA şi s-au dovedit campioni în promovarea lui au fost papistaşii. Acest lucru a fost posibil întrucât planul respectiv coincidea exact cu propriul lor program de a-i supune pe toţi creştini sub un papă, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului în 1969: «Ortodocşii înţeleg unirea ca apropiere iar noi o vedem sub un papă».

Vaticanul îmbrăţişând de mult timp marea idee promovată de MRA, a adaptat-o desigur la măsurile lui, crezând cu naivitate că astfel îi va supune pe toţi sub papă. Însă ceea ce se trece cu vederea este că puterile internaţionale ale întunericului care instrumentează acest proces unificator sunt mai viclene decât papistaşii. În sensul celor dorite de papistaşi se pot explica desele întâlniri ale defunctului cardinal Bea cu rabinii evrei şi masonii. De asemenea, în aceeaşi lumină pot fi înţelese diversele studii papistaşe cum ar fi cartea lui Drah «Despre armonia dintre Biserică şi sinagogă» şamd.

Despre ce fel de lucrare împreună poate fi vorba între Biserica Lui Hristos şi sinagogă? Este bine ştiut că iudaismul nu crede în Hristos cel născut, răstignit, îngropat şi înviat. Nu doar că nu crede dar este duşmanul lui neîmpăcat…

Vaticanul s-a aşezat deseori în ultimii ani la masa rotundă pentru discuţii, pe picior de egalitate cu ateii, masonii, comuniştii, evreii şi cu reprezentanţii altor puteri antihristice. Această poziţie oficială, de neînţeles şi trădătoare în esenţă, a provocat nemulţumiri chiar în rândul papistaşilor înşişi. Se aud deja în multe ţări catolice voci de protest care condamnă în mod public actele ruşinoase de trădare ale conducerii papistaşe, care tind să distrugă întreaga creştinătate. Împotriva acestor înnoiri s-a stârnit deja pretutindeni furtuna revoltei care scutură din temelii papismul. Sute de clerici, mai ales din Franţa, au ales, din raţiuni ce ţin de inimă, să tipărească reviste şi periodice, în care l-au atacat cu duritate pe papă pentru că a reuşit să transforme creştinismul în papism, adică a ajuns să graviteze în jurul persoanei sale.
Înfăţişăm aici doar câteva exemple din publicaţiile catolice antireformiste.

Rugăciunile creştinilor cu reprezentanţii celorlalte religii

Semnele influenţei satanice asupra acestui plan ce încearcă realizarea unei panreligii care să înghită şi lumea creştină sunt mai mult decât evidente. Ele se pot vedea în zilele noastre mai ales prin rugăciunile lipsite de cuviinţă ce se fac de către creştini împreună cu membrii altor religii, care nu doar că nu îl acceptă la modul simplu pe Hristos ca Mântuitor al lumii, dar care sunt duşmanii neîmpăcaţi ai lui în mod vădit.

Rugăciunile împreună ce au loc în timpul nostru cu aceeaşi uşurinţă cu care se desfăşoară conferinţele conducătorilor politici şi simpozioanele, nu sunt decât un stadiu avansat al planului MRA aflat în desfăşurare sub chipul ecumenismului.

Nu putem enumera aici toate situaţiile în care au avut loc aceste cumplite rugăciuni împreună. Cititorul merită însă să facă efortul de a trece în revistă rugăciunile împreună care s-au desfăşurat în Germania apuseană şi apoi să tragă singur concluziile ce se cuvin:

«În perioada 3–5 iunie 1971 la Augsburg s-a întrunit adunarea catolicilor şi protestanţilor din Germania, sub titulatura «Întâlnirea ecumenică a cincizecimii» (Oekumenishes Pfingsttreffen). Nu a fost vorba de o întâlnire numai a teologilor ci, prin excelenţă, a laicilor, a căror număr a depăşit 9000.(Vezi : Orthodoxos Typos din iun.1971)

Întâlnirea a fost precedată de o reclamă la adresa evenimentului pe măsură. Au fost chemaţi şi ortodocşi ca observatori şi a fost săvârşită Sfânta Liturghie de către mitropolitul sârb pentru Europa şi Australia, Lavrentie, la care au coliturghisit 12 preoţi şi 2 diaconi. Sf. Liturghie a fost săvârşită la rugămintea papistaşilor şi protestanţilor «pentru ca să aibă şi Apusul experienţa bogăţiei duhovniceşti a Răsăritului». Au mai participat la această slujbă şi mulţi ortodocşi ce locuiau în oraş şi a fost hirotonit în cadrul ei un diacon sârb ca preot. Ceea ce s-a întâmplat poate fi înţeles până într-un punct, însă nu putem înţelege, oricât ne-am da silinţa, de ce a trebuit să aibă loc pentru încă o dată la Augsburg acea rugăciune împreună dintre papistaşi, protestanţi şi evrei? Este bine să amintim că la această întrunire s-a pus accentul în mod deosebit pe «nevoia de conlucrare şi dialog între creştini şi celelalte religii (musulmani, evrei, şamd.) ca şi cum dialogul inter-creştin ar fi fost epuizat. Cât în ceea ce priveşte conlucrarea la nivel social între toţi oamenii, nimeni nu are nicio obiecţie, ea până la urmă fiind o chestiune politică şi nicidecum una religioasă. Se pune întrebarea, ce loc i s-a conferit în cadrul acestei întâlniri dialogului religios, pentru că el ne interesează în special? Pentru că o logică simplă ne spune că în urma acestui dialog două lucruri trebuiau să se întâmple: fie ca creştinii să-i încreştineze pe cei din celelalte religii, fie ca cei dintâi să fie convertiţi la una sau alta din aceste religii; întrucât pentru cei ce se consideră şi sunt creştini cu adevărat iese din discuţie orice «căutare comună a adevărului». Noi avem convingerea fermă că creştinismul deţine adevărul în mod integral, nepervertit şi nealterat şi acesta este valabil numai pentru ortodoxie ca sfânt chivot al revelaţiei dumnezeieşti.

Este, desigur, misiunea creştinilor de «a propovedui evanghelia întregii zidiri» pentru ca şi ceilalţi să ajungă creştini, lucru care trebuie să aibă loc de dragul mântuirii lor şi nu din alte interese. Niciodată în Biserică n-au existat laolaltă adevărul şi minciuna, lumina cu întunericul. Dacă creştinismul ar fi început acest dialog «ecumenist» în cadrul imperiului roman, astăzi nu am mai fi fost creştini, ci adepţii unui sistem religios sincretic, în care Hristos era poate mai prejos decât Mithra. Creştinismul autentic nu a cunoscut metoda «nobilă şi civilizată» a ecumeniştilor, fapt pentru care nici nu a întreprins un astfel de dialog al «dragostei». Creştinii au propovăduit şi propovăduiesc chiar sub prigoană credinţa şi cine vrea devine creştin, fără să se apeleze la tot felul de discuţii interminabile şi negocieri ale adevărului revelat. Aceasta pentru că suntem convinşi de caracterul absolut al credinţei noastre, de exclusivitatea religiei noastre în a oferi mântuire, atâta timp cât Scriptura zice clar că «nu este întru altul mântuire» (Fap. 4,12) ci numai în Iisus Hristos. În dialogul «ecumenist» sunt puse pe picior de egalitate principial toate religiile, încercându-se, ca plecând de la principiul monotelismului, să se ajungă la un adevăr comun. Acest fapt însă, cel puţin pentru noi ortodocşi, este de neacceptat.

Unii ar putea invoca faptul că celelalte religii poate au o bună dispoziţie spre o astfel de căutare. În ceea ce îi priveşte însă pe evrei, dar mai ales pe conducătorii lor, nimic nu ne poate convinge că aceştia ar dori să se apropie de «creştinii» apuseni, chiar în urma unui «dialog» de lungă durată, pentru că, chipurile, ar fi descoperit superioritatea creştinismului.

Acest lucru este dovedit chiar de cuvântarea unui rabin şef ţinută în sinagoga din Augsburg, care printre altele a spus că «iudaismul îşi arată înţelegerea sa faţă de fiicele sale întru credinţă – faţă de creştinism şi mahomedanism – şi că creştinii şi evreii nu pot exista unii fără de alţii». Aceste afirmaţii au fost ascultate cu bucurie de către papistaşi şi protestanţi fără ca nimeni să protesteze, fapt care s-a repetat şi la discuţiile ce au urmat, atunci când rabinul a declarat că iudaismul va rămâne statornic în aşteptările şi concepţiile sale despre Mesia, de acum atât de cunoscute. La aceste afirmaţii reprezentanţii papistaşi şi protestanţi nu numai că nu au reacţionat dar au şi confirmat indirect cele spuse prin diversele amabilităţi faţă de rabinii evrei ce au urmat.

Poza–pag 99–Papistaşii înşişi au reacţionat cu tărie împotriva inovaţiilor papei. În multe ţări catolice dar mai ales în Franţa s-au pus bazele deja a unei mişcări antipapale puternice. Iată numai câteva titluri de articole pline de revoltă faţă de înnoirile papei: «Nebunii au fost lăsaţi liberi», «Talismanul Papei», «Biserica întinată», «Religia papei», «Încotro merge Biserica?». În aceste condiţii patriarhul Athenagora şi alţii câţiva vor să predea sfânta credinţă ortodoxă corabiei papale care se scufundă cu viteză sub greutatea fărădelegilor ei.

Ne punem aşadar întrebarea, cui se roagă împreună episcopul catolic dr. Iosif Stibfle, rabinul Heidelbergului, dr. Nathan Levinson şi pastorul evanghelic prof. V. Dadiné? Care este oare dumnezeul pe care îl invocă fiecare în acest moment?

Pentru creştini Dumnezeu este numai unul: Cel care se descoperă în Treime. Evreii, după cum se ştie, nici pe Iisus Hristos nu-L acceptă ca Dumnezeu şi nici pe Duhul Sfânt. Din Sfânta Treime mai rămâne Dumnezeul Tatăl. Poate că-L acceptă pe Acesta? Răspunsul nu poate fi decât unul: Nici pe El nu-L recunosc cu adevărat pentru că refuză tocmai  Sfânta Treime în care cred creştinii. «Fundamentul monotelist» pe care se bazează dialogul ecumeniştilor cade, întrucât pentru noi creştinii Dumnezeul-Tatăl este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos pe care evreii nu-L cunosc şi de care nu vor să ştie. Pentru ei Dumnezeul Vechiului Testament nu are nicio legătură cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, care, să nu uităm, a fost ucis de părinţii lor «pentru că s-a făcut pe sine Fiul Lui Dumnezeu»(In. 19,7).

Dacă am fi sinceri şi consecvenţi faţă de credinţa noastră ar trebui să-i numim, fără să greşim, pe evrei «atei». Întrucât pentru noi Dumnezeul Vechiului Testament este numai Acela ce a fost propovăduit şi descoperit de Iisus Hristos ca Tată al Său la modul real, nu spiritual, simbolic sau în altfel, cu care este deofiinţă. Respingându-L, aşadar, aceia pe Hristos, l-au respins şi pe Tatăl Lui, rămânând doar la condiţia de fii ai diavolului (In. 8,44). Deci, să nu ne înşelăm, atunci când e vorba de rugăciune împreună cu ei, nu poate fi vorba decât de o ticluire vicleană. Cine are însă de pierdut de aici? Dumnezeu? Desigur că nu «pentru că El nu se lasă batjocorit». Cei care ies batjocoriţi şi rău şifonaţi din această situaţie sunt în primul rând «creştinii» din Apus împreună rugători cu evreii şi acei ortodocşii naivi care înşelaţi fiind se lasă din păcate entuziasmaţi  fără discernământ de epidemia modernă a ecumenismului sau mai degrabă a sincretismului.

Poză— pag 103–episcop papistaş, pastor protestant şi rabin evreu «se roagă împreună». Există oare vreun complot mai înfricoşător împotriva creştinismului? Iată unde duce ecumenismul?

«Trădarea lui Iuda»

Planul acesta care vizează instituirea unei panreligii şi care este identic cu acela al ecumenismului, vedem că se extinde cu efecte distrugătoare şi în ortodoxie. Iar acest lucru se întâmplă, fie pentru că conducătorii Bisericii ortodoxe au trădat cu bună ştiinţă credinţa, fie că au căzut în înşelare din neştiinţă în plasa puterilor întunericului, fie că demnităţile sau funcţiile în care au ajuns se datorează tocmai implicării şi slujirii planurilor ecumeniste, ceea ce îi obligă să fie recunoscători într-un anumit fel.

Altfel nu se explică acest patos al unirii, această neclaritate (confuzie pe care o generează) a dialogului iubirii, această îndepărtare cumplită de la dogmele Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Nu putem înţelege în alt mod, decât cel amintit, de ce se cultivă astăzi cu atâta asiduitate această lucrare de zdruncinare a credinţei în Tradiţia Bisericii şi această flagrantă nerespectare a hotărârilor sinoadelor ecumenice.

Numai aşa se explică faptul înfricoşător prin care Patriarhia Moscovei a ajuns să pună la dispoziţia (să confere) «pământeştii organizaţii politice» a Vaticanului, preacuratele Taine ale ortodocşilor. (probabil că e vorba de recunoaşterea reciprocă a Tainelor). De acest adevărat puci realizat de Patriarhia Moscovei în vederea unirii, părintele Iustin Popovici, un mărturisitor al ortodoxiei din zilele noastre, a spus:

«Hotărârea –  fapta Bisericii Ruseşti este ca trădarea lui Iuda. Cu siguranţă! Înfricoşător este ca cineva, om fiind, să-L calce în picioare pe Dumnezeul-omul! Toate acestea nu sunt nimic altceva decât o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească. La acesta conduce ecumenismul ateu»

Trădarea aceasta se extinde şi prin practicarea dialogurilor cu îmbrăţişări ale dragostei, prin rugăciunile împreună şi prin declaraţiile conducătorilor ortodocşi ai Bisericii, care îi arată astfel că lucrează cu  vrăjmăşie faţă de dogmele de credinţă, situându-i de partea duşmanilor Lui Hristos.

Toate acestea ne conving odată în plus că ecumenismul infernal lucrează sub mai multe chipuri, fie ca panreligie, fie ca putere a întunericului, fie ca organizaţie iubitoare de pace, fie ca proces de unificare globală, ca solidaritate, iubire şi frăţietate; toate nu au decât un ţel, să rănească de moarte sfânta credinţă ortodoxă.

Poz–pag 105–Ecumenismul ateu conduce la o înfricoşătoare sinucidere duhovnicească, spunea Arhim. Iustin Popovici[1], unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi contemporani şi un mărturisitor al credinţei. Părintelui i s-a impus domiciliu forţat la una dintre mânăstirile din Serbia, după ce iniţial fusese condamnat la moarte, sentinţă ce i-a fost comutată.

Ecumenismul încearcă, aşadar, să şteargă cu totul limitele dogmatice şi canonice pe care le presupune Biserica Lui Hristos. Ecumenismul însuşi este fără limite, considerând orice fiinţă umană de pe pământ mădular al «Bisericii».

De ce se duce această luptă pentru unirea «Bisericii», pentru crearea unei «Biserici» aşa cum visează ecumenismul? O aşa-zisă biserică care acceptă toate religiile şi orice compromis de credinţă există  deja, ea este reprezentată de masonerie. Este deja bine ştiut ce promovează masoneria. Numai la cei fără de minte poate avea trecere o astfel de perspectivă conciliantă la nivelul credinţei şi integratoare a tuturor. Ea poate aplana contradicţiile religioase. De ce se caută oare soluţii conciliante în privinţa diferenţelor dogmatice ale «Bisericilor» şi nu se avansează la unirea religiilor prin intermediul masoneriei? De altfel, la ora actuală suficienţi conducători religioşi importanţi şi cu renume au ajuns să fie masoni, fapt afirmat deschis de masonerie.

Masonii, aşadar, chiar şi din cei cu rase (preoţeşti) se străduiesc să ne conducă la «Unirea Bisericilor» şi apoi la «unirea religiilor».

Un ecumenist pe nume Anderson, reprezentant în WCC declara la Athena în 1938 următoarele:

«Următorul pas al activităţii ecumenice va fi unirea creştinilor cu credincioşii altor religii care au ca fundament monoteismul»

Ecumeniştii au redactat deja o „rugăciune” ecumenică care mulţumeşte toate dogmele şi religiile. Rugăciunea aceasta face referire de 5-6 ori la cuvântul «Dumnezeu», însă nici măcar o singură dată la numele Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă acest «Dumnezeu» al unei panreligii întinse peste toată lumea, la care se face referire,  cine ar putea  fi, atâta timp cât Hristos este exclus?

În concluzie, toate credinţele şi religiile, monoteiste sau idolatre, în care intră: ortodoxia, papismul, protestantismul, islamismul, budismul, hinduismul şamd. sunt vizate de ecumenism, prin intermediu planului MRA pentru a se uni într-o religie unică.

În ce va ajunge atunci să creadă omul unei astfel de religii? Narcotizat de toată această confuzie îşi va direcţiona credinţa doar spre interesul material, pentru ca în final închinarea ce ar trebui adusă Lui Dumnezeu să fie înlocuită cu cea adusă satanei.

Panul MRA, la a cărui aplicare s-a trecut deja, va conduce exact acolo unde doreşte ecumenismul să îndrepte umanitatea, ca ea să acorde satanei cinstea cuvenită Lui Dumnezeu. Despre acestea vei fi convins întru totul cititorule, parcurgând cele ce urmează.

  1. Planul ecumenismului coincide cu cel al sionismului

Ecumenismul după cum am văzut are în plan unirea religiilor. Important de reţinut este că acest plan  ecumenist coincide cu cel al sionismului internaţional. El a fost gândit să se desfăşoare pe o perioadă lungă de timp, până când ultimele scopuri ale lui vor fi atinse.

În primul capitol din Protocoalele Înţelepţilor Sionului citim: « Avem înaintea noastră un plan, în care e trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a schimba opera mai multor veacuri».

(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. I)

«Când va sosi domnia noastră, nu vom recunoaşte nici o altă religie afară de aceea a Dumnezeului nostru unic, de care e legat destinul, deoarece noi suntem poporul ales, prin care chiar acest destin e unit cu soarta lumii. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credinţele» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, Cap. XIV)

Şi mai încolo:

«Ne-am îngrijit deja să discreditam clasa preoţilor creştini şi să le dezorganizăm astfel misiunea, care ne-ar putea astăzi stânjeni mult, înrâurirea ei asupra poporului scade din zi în zi. Astăzi libertatea conştiinţei e pretutindeni proclamată. Prin urmare nu mai e decât un anumit număr de ani care ne desparte de căderea desăvârşită a religiei creştine; celelalte religii le vom dărâma şi mai uşor, dar e încă prea devreme să vorbim despre aceasta. Vom aşeza puterea bisericească şi preoţimea, în nişte cadre atât de strâmte, încât înrâurirea lor va fi nulă faţă de aceea pe care au avut-o altădată.

Când va veni momentul de a distruge pe veşnicie curtea papală, atunci degetul unei mâini nevăzute va arăta popoarelor această curte. Dar când popoarele se vor azvârli asupra ei, noi vom apărea ca apărători ai acestei curţi, pentru a nu îngădui vărsarea de sânge. Prin această diversiune vom pătrunde înăuntrul cetăţii papale, din care nu vom mai ieşi până ce nu o vom fi nimicit în întregime» (Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. 17)

Care este scopul sionismului? O spun ei înşişi: să distrugem credinţa şi să fie creată o altă religie. «Regele jidanilor va fi adevăratul papă al lumii, patriarhul bisericii internaţionale».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

Ecumenismul exact pentru această biserică internaţională luptă şi el. Ori, prin acest proces de unire a toate şi a tuturor care a căpătat o aşa amploare la ora actuală, se înaintează fără stavilă la nimicirea credinţei, la răsturnarea ortodoxiei şi la realizarea unei noi «Biserici» şi religii mondiale.

Puterea nevăzută

Cuvântul ţinut de arhiepiscopul de Montreal şi Canada, Vitalie în faţa sinodului Bisericii ruseşti din diaspora amintea de faptul că ecumenismul este susţinut de o anumită putere nevăzută. Iată exact cuvintele lui:

«Ecumenismul nu se intimidează în faţa niciunei critici teologice de vreme ce evită orice exprimare dogmatică. Acţiunea şi extinderea lui nu se face la un nivel de profunzime, ci la unul superficial care cuprinde acele ramificaţii ale ereziilor care au supravieţuit de-a lungul timpului  şi este sprijinit de o anumită putere ocultă, subtilă, care preferă să stea în umbră.

Într-un mod similar, în spatele ecumenismului există şi o imensă forţă materială condusă de o politică economică inteligentă, care îşi oferă cu dibăcie ajutorul. Astfel, prin darurile ce le face la momentul oportun ştie sau încearcă să încline de partea lui pe cel care se clatină în credinţă sau care nu şi-a pierdut încă simţul conştiinţei».

Care este această putere pe care episcopul Vitalie n-o numeşte. Poate că această putere greu de reperat, ce stă în umbră  şi este sprijinită de o imensă putere materială, se referă la cea de care se vorbeşte în Protocoale?

Pentru că şi acolo în capitolul patru se vorbeşte de o putere nevăzută, dar se mai spune ceva care coincide cu planul ecumenismului, de necesitatea nimicirii credinţei.

Cine ar putea, subliniază Protocoalele, răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră e una de felul acesta (n.b.– a sionismului internaţional). Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planurilor noastre; planul acţiunii acestei puteri, ba chiar şi locul organizaţiilor sale, vor rămâne totdeauna necunoscute poporului»

Iar mai jos se fac următoarele dezvăluiri:

«Iată de ce trebuie să dărâmăm credinţa, şi să smulgem din sufletul creştinilor însuşi ideea (principiul) dumnezeirii şi a sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale.

Pentru ca cele mai alese suflete ale creştinilor să nu aibă timp să cugete şi să observe, trebuie să-i abatem de la aceste preocupări, împingându-i către grijile industriei şi ale comerţului, în acest fel toate naţiunile îşi vor căuta câştigurile lor şi luptând fiecare pentru propriile foloase, nu-şi vor băga în seamă duşmanul comun».(Protocoalele Înţelepţilor Sionului, cap. 4)

Cele spuse mai sus au caracter extraordinar prin descoperirile ce le face. Apare clar că masoneria este o creaţie, un instrument al sionismului, prin care el să-şi poată atinge scopurile întunecate. Iar scopul sionismului, după cum spun ce-i ce îl patronează, este «să distrugă credinţa», fapt pentru care astăzi se luptă din răsputeri să-l obţină prin această unire a religiilor, după cum vom vedea în continuare.

Prin urmare masoneria, ca şi creaţie a sionismului, care serveşte scopurilor lui, conlucrează şi sprijină ecumenismul în procesul «unirii Bisericilor». «Dacă – spun masonii –, problema unirii Bisericilor se găseşte pe o cale bună, aceasta se datorează ordinului nostru…».

Este oare întâmplătoare această coincidenţă a planurilor sioniştilor, masonilor şi ecumeniştilor?

Suntem convinşi că de acum sunt gata să ne spună că-i neîndreptăţim, că-i clevetim, însă răspunsul ni-l dau tot ei. Citim din nou în Protocoale ce spun sioniştii înşişi despre ei: « Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămâneam în umbră cu organizaţia noastră secretă. De altfel, ce-i pasă lumii ce stăpân are? Ce însemnătate are că acesta ar fi şeful catolicismului, sau despotul nostru din sângele Sionului? Însă pentru noi, care suntem poporul ales, lucrul acesta are o deosebită însemnătate.(cap. 5)

Aşadar, întunericul, ocultismul şi ipocrizia ce se găsesc la un nivel superior iezuiţilor, sunt mijloacele prin care îşi acoperă planurile şi lucrările lor.

Iată, deci, că planurile sionismului, masoneriei şi ecumenismului coincid. De ce oare? Această coincidenţă, desigur, nu este întâmplătoare. Scopul lor este comun. Şi să nu se mai ascundă ecumeniştii spunând că sunt interesaţi de Biserica Lui Hristos. Ne-am lămurit cine sunt şi ce scopuri au. Să nu mai aplice strategia vrednică de râs a struţocămilei, vârându-şi capul în nisip pentru a nu fi văzută.

Să ia aminte, până nu-i prea târziu, şi aceia dintre teologi, clerici şi credincioşi ortodocşi, care au fost atraşi pe panta înfricoşătoare a marii înşelăciuni ce o constituie ecumenismul!

  1. Ortodocşii în cursă

Însă, din păcate, la această mişcare ecumenică, la acest WCC, care au ca scop să distrugă credinţa dar mai ales ortodoxia, iau parte astăzi toate Bisericile ortodoxe. Toate patriarhiile sunt membre în aceste organisme. Ortodocşii au căzut din nefericire în cursa întinsă de ecumenişti.

Şi-au închipuit că dacă vor lua parte activă la ea îi vor ajuta pe ceilalţi să se mântuiască. Faptul că ortodocşii sunt membri organici al acestor organizaţii ce vizează unirea (sau unitatea) cu ereticii contemporani nu-i sfinţeşte pe cei din urmă. În schimb îi răceşte şi îi înstrăinează de unitatea ortodoxiei pe ortodocşii care participă la aşa ceva.

Ortodocşii au intrat în WCC, susţin unii, întrucât astăzi ereziile nu mai sunt ca pe vremea Sinoadelor ecumenice, atât de rău intenţionate şi de distructive cum erau în trecut.

Însă, noi susţinem că ele sunt mai rele decât acelea, întrucât ecumeniştii de data aceasta războiesc Biserica cu viclenie. Ei acţionează cu mult entuziasm şi avânt în numele, chipurile, al «iubirii». Încearcă ca sub acest stindard să ne amestece pe noi ortodocşii cu tot felul de erezii şi dogme false, în aşa fel încât Sfânta Tradiţie a Bisericii să dispară, pierzându-se astfel şi credinţa noastră ortodoxă.

Ecumenismul ne cheamă să luăm parte la discuţii despre credinţa ortodoxă în numele iubirii, plecând de la premisa că discutând adevărul ni se va descoperi. Însă noi ortodocşii ce adevăr mai putem afla atâta timp cât îl avem deja în Biserica Lui Dumnezeu, descoperit fiind de către Dumnezeul-omul, Domnul nostru.

Că doar mărturisim cântând la fiecare liturghie: «Am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei sfintei Treimi închinându-ne. Că aceasta ne-a mântuit pre noi».

Fapte ce nu se pot justifica

Nu! Ne spune ecumenismul. Nu sunteţi voi cei care deţineţi adevărul, pentru că el este fragmentat. Părţi din adevăr se găsesc pretutindeni. Trebuie să căutăm în toate mărturisirile de credinţă şi în toate religiile pentru a le găsi. Apoi putem să le punem în discuţie, în aşa fel încât din toate aceste fragmente să construim – auzi îndrăzneală –  o nouă Biserică şi o nouă religie. Suntem chemaţi, aşadar, ca să devenim parteneri de discuţie în ceea ce priveşte credinţa.

Trebuie să acceptăm, altfel spus, şi noi creştinii ortodocşi că nu posedăm în totalitate adevărul, că suntem şi noi înşelaţi în credinţa noastră. Cu alte cuvinte, trebuie să negăm credinţa pe care ne-a predat-o Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostoli şi Părinţii Bisericii şi să începem să ne tocmim şi să tratăm cu ereticii.

Cei care au plecat din Biserica Lui Hristos şi au căzut în erezie şi înşelare ne cheamă să devenim parteneri de discuţii, ca unii fără de minte, asupra adevărurilor noastre de credinţă şi să lepădăm credinţa noastră în Biserica şi în Trupul Tainic al Domnului Hristos. Aceştia sunt exact ca vulpea din fabula lui Esop, care odată rămasă fără coadă, a început să le convingă pe celelalte animale că dacă îşi vor tăia şi ele coada vor fi mai frumoase.

Recomandările pe care ecumeniştii ni le fac, după cum scrie mitropolitul Florinei, Augustin, amintesc de cele ale oamenilor stricaţi, care sub pretextul unei mai mari comunicări cu cei din jur, îl sfătuiesc pe soţul fidel să cedeze şi el puţin la regulile ţinute cu stricteţe până atunci. Să înceapă să «se deschidă puţin şi în afară», însoţindu-se cu detaşare şi voie bună cu toţi cu care are ocazia, chiar şi cu cei mai desfrânaţi, dacă asta presupune mai multă comunicare.

Dacă soţul rămas fidel până atunci va pleca urechile la astfel de poveţe venite de la desfrânaţi, va înceta peste puţin timp să mai dea dovadă de credincioşie, întrând şi el în rândul adulterilor.

Acest lucru, din păcate, este gata să se întâmple şi cu ortodoxia, dacă va face imprudenţa nebunească să asculte de sfatul ecumenismului, în a-şi deschide porţile şi în a începe fără nicio reţinere să aibă relaţii cu ereticii şi necredincioşii.

Va înceta (Biserica) atunci să mai fie mireasa prefrumoasă a Lui Hristos, ajungând o adulteră (curvă), ce va sta după cum spune Apocalipsa în dosul porţii ademenind pe cei din jur. Jalnică privelişte şi pentru îngeri şi pentru oameni.

Ecumeniştii pot fi consideraţi mai răi decât ereticii din trecut. Cine poate spune că protestanţii, care o resping pe Preasfânta şi pe sfinţi şi nu recunosc preoţia, sau papistaşii care au ticluit sofistic alte înşelăciuni, se  găsesc mai aproape de Biserică decât arienii? Cu siguranţă că astăzi ereziile acestea sunt mai periculoase decât cele din trecut.

Cu toată gravitatea celor de mai sus, Biserica Ortodoxă a ajuns membru (mădular) al acestei uniri împotriva firii (bisericeşti) cu ereticii contemporani. Acesta este marele păcat al ei.  Unioniştii nu ţin cont de faptul că Biserica în perioada marilor erezii nu a avut parte de «dialoguri ale dragostei» cu ereticii.

Părinţii nu purtau de loc convorbiri (tratative) cu ereticii, nu se întreceau în a avea faţă de ei tot felul de amabilităţi şi politeţuri; ei doar mărturiseau adevărul. Biserica ortodoxă a sinoadelor ecumenice nu a deschis un dialog cu «Biserica ereticilor». Nu s-a declarat pe sine membru organic al unei societăţi care urmărea s-o unească cu eunomienii, anomeii, arienii, apolinarienii sau cu sabelienii[2]. Dimpotrivă, primul canon al celui de-al doilea Sinod ecumenic nu chema la o unire, în cadrul vreunei organizaţii, cu ereticii, ci îi anatemiza.

Nu există, aşadar, dialog cu ereticii care continuă să rămână în înşelare. Părinţii nu au vorbit cu ereticii de la egal la egal ( considerându-i pe toţi membrii cu drepturi depline). Nu au întreţinut dialoguri «în termeni de egalitate», după cum vor astăzi unioniştii. Atitudinea a fost întotdeauna de respingere a afirmaţiilor lor, iar atunci când aceia rămâneau neclintiţi în înşelarea lor, Părinţii purtători de Dumnezeu îi tăiau de la comuniune, îi cateriseau şi îi anatemizau. Îi îndepărtau de la Trupul Sfânt al Bisericii ca pe unii ce aparţineau «sinagogii satanei».

Ce se întâmplă însă astăzi?

În zilele noastre Biserica a intrat în cursa întinsă de ecumenism, devenind membru în WCC, într-un organism al ereticilor. Iar acolo în acel cadru s-a încurcat tot mai mult în labirint cu ereticii…Şi preferă să păstreze tăcerea în situaţii prin care se trădează într-un mod nemaivăzut credinţa, întrucât prin prezenţa ei acolo recunoaşte implicit că nici ea nu posedă adevărul şi că se găseşte în înşelare.

Din păcate WCC înaintează în acţiunile şi planurile sale speculând tocmai confuzia şi starea căldicică cultivată de ecumenism. După ce a reuşit să le facă membre ale sale pe toate Bisericile ortodoxe, acest consiliu mondial a început să vorbească de pe poziţia unei Biserici.

Secretarul general al WCC, Visser’t Hooft a făcut la Montreal şi Rotester propuneri cu un conţinut nemaiîntâlnit până atunci, cum ar fi : «Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC) s-a autoproclamat ca biserică» (vezi „Ecclisia” din 1963, pag. 587)

WCC, fără ca să fie stânjenită de ceva anume, merge înainte cu toate forţele spre obiectivele propuse. Astăzi vorbeşte în numele diferitelor credinţe eretice spunând: «Biserica învaţă»…«Biserica spune aceasta»…«Biserica hotăreşte»…Iar ortodocşii încuviinţează. Şi iată cum Arhiepiscopul Ecumenist al Americii, Iacov, în cuvântul său de răspuns la alocuţiunea Arhiepiscopului Suediei, vorbind în numele adunării generale de la Upsala, a spus:

«După cum ştiţi foarte bine, Biserica Mondială este chemată  ca în faţa cererilor (pretenţiilor) lumii să facă dovada deplină a ceea ce este şi să-şi mărturisească credinţa ei»

Aţi auzit? Este vorba deci de o «Biserică Mondială», iar acest lucru îl spune un Arhiepiscop ortodox (dacă se mai poate numi cineva ortodox cu astfel de greşeli sau deraieri grave de la credinţă).

Însă de care «Biserică mondială» vorbeşte aici d-l Iacov? Poate de  Biserica ortodoxă? Bineînţeles că nu. El vorbeşte de acea «biserică» care concentrează în sine toate mărturisirile de credinţă, toate ereziile, adică de «biserica» WCC-lui.

Ortodocşii au întrat în felul acesta în cursă şi acum sub tăcerea vinovată a reprezentanţilor ei, trădează adevărata Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, vorbind în numele unei alte «biserici», a unei pseudobiserici omeneşti, creaţia păcătoasă a puterilor întunericului…

Răspunderea ortodocşilor

Oare aceşti reprezentanţi ortodocşi chiar nu se gândesc la Dumnezeu? La faptul că vor trebui să dea răspuns în ziua judecăţii? Starea căldicică în care se complac, tăcerea vinovată de care dau dovadă îmi aduc aminte de înfricoşătoarele cuvinte din Apocalipsă, adresate episcopului din Laodicea : «…» (Apoc. 3, 15-16)

Această lipsă de râvnă în mărturisirea credinţei îl scârbeşte pe Dumnezeu mai mult ca orice. Această indiferenţă faţă de adevăr este mai rea decât zelul arătat de cineva care susţine o înşelăciune. Această căldiceală, trăndăvie duhovnicească, această trecere sub tăcere a adevărului, care este astfel trădat, nu va fi iertată de Dumnezeu. El ne vrea fie fierbinţi, fie reci în credinţă. Căldiceii nu sunt acceptaţi, ei vor fi cei mai vinovaţi. Dumnezeu îi va da lepăda (vomita), îndepărtându-se de ei. Nu îi vrea în Biserica sa doar cu numele de creştini. Nu are nevoie de ei atâta timp cât joacă oribilul rol al lui Iuda.

Care va fi aşadar cuvântul pe care îl vor da aceşti nenorociţi?

Cap. 4

Ecumenismul se descoperă

Ecumenismul camuflat loveşte prin instrumentele sale credinţa creştină şi mai ales ortodoxia, care este singura care posedă adevărul şi prin care omul se poate mântui. Iar acest lucru se realizează, după cum am văzut, prin acest Consiliu Mondial al Bisericilor (WCC în eng.  sau CMB în rom).

WCC este instrumentul văzut al ecumenismului şi şi-a început activitatea după cel de-al doilea război mondial.

După primii paşi cu caracter organizatoric al acestui Consiliu, multe Biserici ortodoxe au urmat iniţiativa Patriarhiei de C-pol şi au început să ia parte la adunările ei. Această participare de început nu a provocat nimănui nicio nelinişte, nici chiar zeloţilor ortodoxiei. Aproape nimeni n-a bănuit ceva necurat. Totuşi a fost şi unii ierarhi luminaţi în Biserica ortodoxă care de la început au semnalat furtunile iminente care urmau să bântuie WCC, unul dintre ei fiind mitropolitul Samosului, Irineu.

A mai lansat avertismente şi Evloghie Koritsa Korila care a spus: «Pentru Dumnezeu! Voi ştiţi ce faceţi? Aţi lepădat ca şi ortodocşi caracterul conducerii ecumenice al Bisericii Răsăritene şi aţi lăsat-o în mâinile protestanţilor, ca să ne poarte şi să ne conducă unde vor ei, pentru a arăta lumii că ei deţin în cele din urmă puterea spirituală? Pentru că dacă ei ne-au chemat, se înţelege că doresc să vă treacă de partea lor. Acesta este adevărul. Ce faceţi aşadar? Ce răspuns daţi ca şi greci? Dacă antarţii (partizanii) comunişti vă chemau în munţi ca să purtaţi discuţii cu ei legate de problemele neamului, de fixarea unui regim social care să fie mai potrivit pentru ţară, aţi fi răspuns la invitaţie, v-aţi fi dus? Exact de acelaşi lucru e vorba şi cu aceste adunări religioase»

În general, cei mai mulţi cred că Biserica nu păţeşte nimic dacă reprezentanţii ei se apropie de diferiţi eterodocşi care caută, chipurile cu sinceritate adevărul. Nu este nimic rău în a opune adevărul ortodoxiei înşelării eterodocşilor, zic ei. O astfel de participare se poate crede că are un caracter misionar, pentru că astfel se face cunoscută şi credinţa ortodoxă.

Lucrurile aşa păreau la început, însă n-au ţinut mult. Planurile puse la cale cu dibăcie de puterile întunericului au început să prindă contur. Adevărata faţă a ecumenismului a fost descoperită chiar de către ei înşişi. Pielea de oaie a căzut în urma declaraţiilor reprezentanţilor diferitelor biserici, ce au putut fi auzite la cele patru conferinţe WCC.

  1. Întrunirile WCC

a)    Prima Întrunire

Prima conferinţă de la Amsterdam s-a desfăşurat sub direcţia unei anumite idei centrale. Subiectul a fost «Voia lui Dumnezeu şi neorânduiala omului». Tema acestei conferinţe precum şi altor întruniri nu a cuprins nici un aspect dogmatic. Ea a fost în aşa fel aleasă încât să poată fi abordată de orice confesiune în felul ei propriu. A fost de fapt o ocazie pentru meditaţie şi o abordare lumească a amintitei probleme. Subiectul acesta a fost, aşadar, bun ca pretext pentru discuţii fără să se tragă vreo concluzie mai importantă…

b)    A doua Întrunire

A doua conferinţă a WCC a avut loc la Eveston în 1954 sub deviza: «Hristos este speranţa lumii». În urma acestei întruniri se poate desprinde concluzia că ecumenismul are fixat ca scop nimicirea dogmelor Bisericii celei adevărate, realizând astfel unirea cu toate celelalte «Biserici» care se găsesc în mişcarea ecumenică. Alchimiştii ecumenismului au analizat învăţăturile tuturor confesiunilor creştine, căutând să găsească în fiecare acea parte care să fie apoi prezentată ca parte constitutivă acestei mişcări ecumenice mondiale, a «Marii Biserici» nou create.

La această adunare generală a WCC, reprezentanţii ortodocşi au declarat într-un glas că hotărârile întrunirii se găsesc atât de departe de învăţătura Bisericii noastre, încât este imposibil ca ei să fie de acord cu toţi ceilalţi.

Tot reprezentanţii ortodocşi au fost cei ce au exprimat apoi învăţătura Bisericii ortodoxe, în declaraţii separate. Însă cine le-a mai acordat vreo importanţă? Ecumeniştii au mers mai departe cu planurile lor…

c)    A treia Întrunire

Poziţia intransigentă a Bisericii ortodoxe la a doua conferinţă a WCC nu i-a descurajat pe ecumenişti. Conducătorii lor nevăzuţi ştiu toate secretele pentru a-şi impune reaua credinţă, pregătind cu meticulozitate «giulgiul care să-l arunce peste toate religiile»…Metoda lor de lucru apelează atunci când e cazul şi la şantaj. Iată un exemplu în acest sens: WCC ar putea să ridice, dacă vrea, întreaga lume împotriva prigoanelor ce au loc la adresa creştinilor din Rusia. Această idee a fost lansată ca sperietoare, comuniştilor de la Moscova, de către mişcarea ecumenică. Planul ticluit cu şiretenie a prins, ceea ce a făcut ca a la treia adunare a WCC ce a avut loc la New Delhi în 1961, patriarhia Moscovei să fie obligată de statul comunist să ia şi ea parte. Strategia prin şantaj a ecumenismului a repurtat aşadar cu această ocazie o mare victorie. În acest fel au devenit membrii regulaţi ai mişcării ecumenice nu numai patriarhia Moscovei, ci şi cele ale României, Bulgariei şi Poloniei.

Ce a spus ieri  şi ce face astăzi Biserica Rusiei?

Pentru a înţelege însă cumplitul şantaj la care a fost supusă Biserica Rusească de către ecumenism prin intermediul comuniştilor, trebuie să ne amintim care a fost răspunsul patriarhiei Moscovei atunci când a fost chemată să participe la prima adunare ecumenică.

Sinodul Rusiei din 1948 la însărcinat pe protoiereul G. Razumysky să dea un răspuns oficial la această chemare:

«Biserica Rusească nu a luat şi nu ia parte la nicio întâlnire sau conferinţă ecumenică…

Ezităm în a stabili cauzele pentru care reprezentanţii Bisericii Constantinopolului, de la sectorul ecumenic de activitate, nu refuză să ia parte în tot locul la adunări ce îşi propun rugăciunile împreună cu ceilalţi. Sau poate că patriarhia C-polului a dat uitării cinstea de care se bucură, ca prima între Bisericile autocefale, responsabilă fiind în apărarea canoanelor Bisericii ortodoxe?

Iar în continuare textul precizează:

«Biserica ortodoxă rusă a învăţat întotdeauna că Rusaliile, adică Pogorârea Duhului Sfânt, a avut loc deja şi că creştinii nu trebuie să aştepte o nouă pogorâre a Sfântului Duh, ci cea de-a doua şi slăvită venire a Lui Hristos.

Micşorarea importanţei jertfei unice a Lui Hristos şi profeţia unei noi şi viitoare pogorâri «în ceasul al treilea» prin care se va descoperi aşteptata Împărăţie a Sfântului Duh, este o caracteristică a învăţăturii masonice şi ereticilor. Noua profeţie a unor aşteptate „Rusalii” ecumenice, nu este altceva decât vechiul ecou al învăţăturilor mincinoase al înşelăciunilor acestor eretici».

Iar această hotărâre a Bisericii Ruseşti, semnată apoi şi de întâistătătorii Bisericilor din România, Bulgaria, Poloniei, Albaniei şi Cehoslovacia, precum şi de reprezentanţii patriarhiilor Alexandriei şi Antiohiei, încheie prin următoarele:

«Aducem la cunoştinţa WCC, ca răspuns la invitaţia de a lua parte la întâlnirea de la Amsterdam, în calitate de membrii ai acesteia, că toate Bisericile ortodoxe locale, ce iau parte la întrunirea prezentă, se obligă să refuze participarea la mişcarea ecumenică sub chipul în care ea se înfăţişează astăzi».

Acestea sunt, aşadar, cele declarate cu tărie, cu puţini ani înainte, de Biserica ortodoxă rusă. Poziţia ei în faţa tocmelilor ecumenice asupra credinţei a scos la iveală o linie ortodoxă sănătoasă. Fapt care a fost aprobat şi de celelalte Biserici ortodoxe din statele aflate în spatele cortinei de fier. Cu această orientare au fost de acord şi patriarhia Alexandriei şi Antiohiei.

Ulterior, Biserica rusă a fost supusă cu desăvârşire de către partid, ceea ce a făcut ca vocea ei autentică să nu se mai audă. Comunismul a vrut din interese politice ca ea să fie implicată în mişcarea ecumenică şi în ecumenism.

Întregul ansamblu al Bisericilor aflate în statele comuniste, ce se află sub influenţa Moscovei, este reprezentat astăzi în WCC. Toate Bisericile ortodoxe locale au devenit mădulare ale ecumenismului (afară de Biserica rusească a diasporei de sub conducerea arhiepiscopului Filaret)

Astfel că, la New Delhi, în 1961, ereziile şi înşelăciunile au făcut front comun. Sub stindardul WCC s-au unit laolaltă toate blasfemiile, contradicţiile şi înşelările umane.

d)    A patra Întrunire

A patra Adunare WCC, ultima până astăzi, a avut loc la Upsala în 1968. Ea a ales ca deviză sau subiect de dezbătut cuvintele Lui Hristos: «Iată Eu pe toate le fac noi».

Au participat la ea 140 de reprezentanţi de la toate Bisericile locale. Ecumeniştii, adică conducerea mişcării ecumenice i-a tratat cu tact. Au aplicat acea strategie care nu forţează nimic, tocmai pentru a evita reacţiile de împotrivire şi de nemulţumire. Desigur că n-au renunţat cu ceva la planurile lor. Încă de la început au ţinut să sublinieze care e scopul unirii pe care o urmăresc. Deschiderea conferinţei a fost ca un adevărat şoc electric pentru ortodocşi întrucât organizatorii au ţinut să fie citită o rugăciune ecumenistă care spunea:

«O Dumnezeule Tată, Tu poţi să le faci pe toate noi. Ne încredinţăm Ţie. Ajută-ne ca să trăim pentru alţii, căci şi dragostea Ta se întinde peste toţi oamenii. Să căutăm şi să cercetăm adevărul pe care nu l-am cunoscut…»!!!

Reprezentanţii Bisericilor ortodoxe trebuie să fi simţit groază şi cutremur în momentul acela. S-ar fi cuvenit să strige cu glas puternic şi să-l mărturisească pe Hristos, ridicându-se în picioare şi zicând:

– Faceţi o greşeală domnilor ecumenişti. Rugăciunea voastră este pentru noi o blasfemie. Noi am cunoscut deja Adevărul. Adevărată şi vie ne este credinţa. Adevărul este însuşi Hristos. «Eu sunt calea, Adevărul şi viaţa». Ce adevăr să mai căutăm?… Voi, ceilalţi trebuie să căutaţi şi să cercetaţi…

Din păcate, însă, nicio voce de protest nu s-a auzit, nici un reprezentant ortodox n-a părăsit sala în momentul acela înfricoşător de trădare.

Din fericire, Biserica Greciei n-a participat la această conferinţă trădătoare, chiar dacă n-a făcut-o neapărat din motive de credinţă. Cu toate acestea, însistăm ca Biserica Greciei să iasă cât de repede din această organizaţie paneretică care este WCC…

Prin aceste adunări care au avut loc deja ni s-a descoperit deja că ecumenismul nu are în vedere să facă cunoscut Adevărul, ci dispariţia lui şi a credinţei ortodoxe care îl deţine, prin cultivarea ambiguităţii.

II. Ecumenismul duşmanul de moarte al Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească

Din toate declaraţiile ecumeniştilor de la cele patru Adunări generale reiese clar că se urmăreşte un anumit plan şi se tinde către un scop mai înainte stabilit. Puterile întunericului, consecvente acestui plan, avansează tot mai mult pentru a dezarticula creştinismul, fapt pentru care atacă din răsputeri dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Acestea sunt deja fapte oficiale, confirmate de declaraţiile blasfematoare pe care ecumeniştii înşişi le-au făcut în cadrul Adunărilor WCC.

Încă de la prima Adunare de la Amsterdam, ecumeniştii şi-au concentrat eforturile pentru alterarea, desfiinţarea dogmei Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Primul vorbitor al acestei întruniri, Gustav Ollen, după ce la început a dat impresia că este întru-totul ortodox, şi-a arătat adevăratul chip mai pe urmă, când a afirmat:

«Biserica (cea adevărată) este sinteza tuturor bisericilor» şi «că toţi creştinii sunt membrii acestei Biserici»

În acest fel şi-ar fi dorit Ollen să fie Biserica, nu Una, ci o sinteză, unită fiind cu toate înşelăciunile.

Un alt profesor Klarens Kreig, pe parcursul discursului său, a explicat auditoriului ce trebuie înţeles prin termenul catholic, echivalându-l cu întreg, integral.

Conform acestui înţeles, crezul sau simbolul nostru de credinţă va fi rostit astfel : «Cred într-una sfântă, integrală (integratoare) şi apostolească Biserică»

Iar în ce priveşte harismele Sfântului Duh, profesorul le vede ca «deviaţie/abatere» (de la normal, părând, probabil, prea restrictive), «ori, zice el, în Biserică trebuie să existe o mare varietate de expresie».

La această primă Adunare ecumenică a WCC a vorbit şi profesorul ecumenist Ioan Grek, care a lovit în dogma Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. El a atacat cu o şi mai mare ascuţime, decât predecesorii, termenii de credinţă ai Bisericii Lui Hristos. S-a referit la Biserică ca la «Marea Biserică», care în concepţia lui «îi cuprinde pe toţi creştinii indiferent de convingere sau mărturisire». Cu alte cuvinte, «Biserica» ecumenistului Grek este un mozaic, un amestec de erezii, adevăruri, minciuni şi înşelări. Este acea «Biserică» care îi acceptă pe toţi din toate confesiunile.

Crezi în adevăr? Eşti acceptat. Crezi în minciună? Iarăşi eşti acceptat. Eşti creştin ortodox? Găseşti şi tu acolo adăpost. Eşti eretic? «Marea Biserică» te primeşte, nu este respins nimeni.

Toţi sunt chemaţi, la grămadă, fără să-i pese cuiva de Adevăr, pentru că în acest amestec, care se urmăreşte intenţionat, Adevărul dispare, se estompează. Se încearcă, de fapt, nu ca cei înşelaţi să găsească Adevărul, ci să-l piardă şi aceia care îl posedă, adică cei care mai cred într-o Biserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolescă.

«Sfânta Scriptură la muzeu»!

La prima Adunare ecumenică, renumitul profesor de dogmatică de la Universitatea Regală, Karl Barth, cunoscut pentru simpatiile sale comuniste, a afirmat că vede ca singură soluţie pentru Biserică, renaşterea ei în ecumenism, în unirea bisericilor.

Tot el a spus, «cartea, dogmatica, cateheza, educaţia bisericească, Sfânta Liturghie, propovăduirea au ajuns exponate de muzeu».

Auziţi creştini şi vă cutremuraţi! După acest domn, toate cele sfinte şi cinstite sunt perimate şi au ajuns exponate de muzeu. Iar acesta, vezi Doamne, se consideră teolog. Acest om, spuneţi-mi, vorbeşte de Dumnezeu sau spune nebunii? Astfel de lucruri au ajuns să susţină apărătorii ecumenismului şi la o astfel de teologie şi credinţă suntem chemaţi şi noi ortodocşii unindu-ne cu ei.

Trebuie subliniat că astfel de oameni luptă pentru «unirea Bisericilor» sub acoperământul WCC. Sunt acei care se pregătesc să ducă Sfânta Scriptură la muzeu, care au de gând să desfiinţeze Sfânta Liturghie şi Tainele pe motiv că ar fi perimate.

Ei lovesc în dogmele Bisericii, pentru că îşi doresc să fie scoase din creştinism, adică exact ceea ce reprezintă coloana ei vertebrală.

Ne permitem acum să-i întrebăm pe ecumeniştii din tabăra noastră, după toate aceste declaraţii mai mult decât edificatoare, cu ce se deosebesc de atei? Nu văd că luptă pentru ecumenism toţi ereticii, ateii, masonii şi comuniştii, întru-un cuvânt toţi antihriştii?

Dar, poate că este interesat cu adevărat de ce înseamnă creştinismul şi Biserica acest filocomunist, pe nume Karl Barth, care susţine că «singura speranţă a creştinilor de a supravieţui în epoca actuală este căutarea unei mod adecvat prin care să poată fuziona cu acel curent, de acum vital, al prezentului – care este comunismul mondial»?

Poză—pag. 126–Ecumenismul încearcă să lovească dogma Bisericii ortodoxe, atacând ultimul şi cel mai important paragraf al Simbolului de credinţă, acela care vorbeşte de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În faţa ecumenismului pălesc multe erezii, cum ar fi arianismul ce fost condamnat de primul Sinod Ecumenic.

Sau poate că teologhiseşte, atunci când profeţeşte despre iminenta catastrofă a creştinismului? Oare n-a citit niciodată, ca teolog, asigurarea pe care Hristos ne-o face zicând: «că nici porţile iadului nu vor putea zdrobi Biserica», fapt care, cel puţin până acum, s-a dovedit adevărat în ciuda tuturor atacurilor întunericului?

Ecumenismul actual, pentru a lovi în dogmă, încearcă unirea tuturor ereziilor, devenind astfel erezia tuturor ereziilor. Iar acum îşi  arogă şi statutul de Biserică şi încercă să fie cinstită precum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, uzurpând locul adevăratei Biserici a Lui Hristos.
El cuprinde în sine, prin unirea ce o doreşte, toate ereziile de la vechiul arianism, monofizitism, monotelism până la superstiţiile şi ereziile moderne. Toate celelalte erezii au încercat să zdruncine primele articole ale Crezului, ecumenismul actual însă, se pregăteşte să lovească cel mai important paragraf al Simbolului, cel referitor la unicitatea şi apostolicitatea Bisericii. (care cuprinde şi dă mărturie  practic pentru toate celelalte articole de credinţă).

a)    Războirea Lui Iisus Hristos

Sfintele Canoane sunt legile Bisericii. Aşa cum societatea nu poate sta în picioare fără legi, la fel şi Biserica fără canoane. Statul dă legi şi pedepseşte furtul, batjocorirea, jurământul fals, delapidarea, crima şamd. Aceste legi elaborate de stat şi care sunt valabile în lume sunt imperfecte, însă pot fi îndreptate ulterior. Biserica legiferează prin asistenţa Sfântului Duh. Sinoadele Ecumenice şi cele locale au emis hotărâri prin luminarea Sfântului Duh. Pentru acest fapt Sfintele Canoane sunt adevărate şi au o valabilitate veşnică.

Ecumeniştii luptă tocmai împotriva acestor canoane pe care doresc să le desfiinţeze. Ei nu neagă că ar fi adevărate, însă susţin că sunt depăşite în raport cu epoca în care trăim, că vremea pentru care au fost făcute a apus de mult. Lucrurile acum, zic ei, sunt cu totul diferite, fapt care ne obligă să ne adaptăm epocii în care trăim. Aceste lozinci sunt repetate neîncetat, în cor, pentru a trage Biserica Lui Hristos departe de El şi de mântuire.

Creştinii ortodocşi resping astfel de lucruri înşelătoare şi viclene care ne cheamă, chipurile, la  a ne pune în rând cu lumea, a ne adapta la ea.

Nu-i vom urma pe ecumenişti pe această pantă periculoasă a impietăţii, pentru că ştim că Sfintele Canoane nu reprezintă nişte porunci temporare, ci ele au valabilitate veşnică. Ştim că ele nu merg împreună cu moda şi nu se adaptează (agiornează[3]) cu păcatul,  pentru a furniza alibiuri fărădelegilor noastre…

De ce ecumeniştii spun totuşi altceva? Care este punctul de plecare (premisa) al ecumenismului în chestiunea aceasta? El, în primul rând, nu vine decât din starea căldicică care caracterizează credinţa ereticilor, sprijinită de viziunea antropocentrică căreia îi sunt tributari.

Ortodoxia ne cere să trăim conform cu cerinţele desăvârşirii creştine. Eterodocşii, dimpotrivă, iau din creştinism numai acele elemente ce pot fi conciliate cu obiceiurile vieţii civilizate de astăzi.

Ortodoxia vede creştinismul ca pe o temelie a vieţii adevărate, cerând de la fiecare să se silească pe sine, aplicând în viaţa sa ceea ce Hristos ne-a învăţat. Eterodoxia vede bazele civilizaţiei actuale ca ceva de neclintit, ce nu poate fi schimbat. Ortodoxia cere un aşa de mare eroism moral încât aceste temelii să poată fi schimbate. Eterodocşii caută să găsească în creştinism ceea ce consideră că le este de folos în condiţiile actuale ale vieţii, pentru a o duce bine.

Ortodoxul nu are aici «cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o caută». El ştie că a fost chemat la veşnicia cea de dincolo de mormânt, acolo unde începe viaţa adevărată. Mecanismele vieţuirii actuale sunt pentru ortodocşi efemere şi deşarte, considerându-le nefolositoare. «Pe toate le consider de nimic ca pe Hristos să-l dobândesc» spune Apostolul Pavel. Pentru eterodox, însă, credinţa în viaţa viitoare este fără putere, este mai mult o idee subţire, bună, e adevărat că-l ajută să-şi facă viaţa de aici mai bună. Aici, însă, nu dincolo.

Noi ortodocşii avem credinţa creştină autentică, ceilalţi una mutilată, ciuntită. Asceza se găseşte la ortodocşi, la ceilalţi poţi vedea alipirea de cele pământeşti şi traiul bun. Cei din urmă vor fericirea umanităţii aici pe pământ, nu le pasă sau nu prea înţeleg prea mult cealaltă viaţă.

Trebuie accentuat caracterul ascetic al ortodoxiei (numai ea l-a păstrat în cadrul creştinismului) care este însoţit de o aşteptare sfântă a celor pe care Mântuitorul nostru ni le-a promis aici şi dincolo.

Eterodocşii, ecumeniştii, papistaşii, protestanţii nu fac priză la o astfel de credinţă, iar slăbiciunea credinţei lor se va vădi mai ales la învierea cea de obşte a tuturor. Ei pun accent mare pe fericirea vieţii prezente, care, oricum, este asemenea unui abur care repede se duce. Toate înşelările Apusului pornesc de aici: faptul că nu au vrut să înţeleagă că creştinismul înseamnă asceză şi reapătimire, ele fiind necesare pentru a ne desăvârşi şi a deveni vrednici de Împărăţia Lui Dumnezeu cea veşnică.

Poză—pag 133–Papismul nu numai că nu este o credinţă ascetică, ci, dimpotrivă, înţelege într-un mod de-a dreptul scandalos delectarea simţurilor. Putem vedea mai sus o scenă impioasă chiar în interiorul unei biserici papistaşe. Este vorba de o Liturghie acompaniată la chitară de o femeie. Să plângem sau să ne indignăm? Şi totuşi, mai sunt unii creştini ortodocşi care vorbesc de „unire şi ecumenism”.

Creştinismul este o credinţă ascetică care vorbeşte de o luptă continuă împotriva patimilor. Este învăţătura despre acele mijloace şi condiţii prin care putem dobândi virtutea ce ne este necesară mântuirii. Premisele sunt de ordin interior, adică asceza şi exterior, convingerile noastre dogmatice şi tainele prin care ni se transmite harul dumnezeiesc, pentru a ne vindeca şi a ajunge la desăvârşire.

Reformatorii, ecumeniştii neagă acest fundament al ortodoxiei care este asceza, mijloc prin care dezrădăcinăm patimile şi sădim virtuţile, ei preferând să se conformeze epocii actuale. Patriarhul ecumenic Meletios Metaxakis, ecumenist şi mason, a convocat la C-pol un «sinod panortodox», plănuind anumite „reforme” cum ar fi: hirotonia întru episcop a celor căsătoriţi, acceptarea celei de a doua căsătorii la preoţi, desfiinţarea monahismului, scurtarea sfintelor slujbe, desfiinţarea raselor preoţeşti, a bărbilor, şamd. Astăzi această lucrare este continuată de patriarhul actual Athenagora şi de alţi câţiva arhiepiscopi şi episcopi «progresişti» şi moderni.

Tot aceştia sunt şi cei care recomandă ca să fie desfiinţate canoanele, întrucât nu mai concordă cu vremurile, epoca noastră diferind mult de cea a Sinoadelor Ecumenice când ele au fost stabilite şi care astăzi, chipurile, nu mai pot fi aplicate.

Să vedem, aşadar, câteva din canoanele pe care vor să le desfiinţeze:

1)                       Canonul 24 de la Trulo, care interzice clericilor şi monahilor de a merge la hipodrom şi la alte distracţii.

2)                       Canonul 54 al Sfinţilor Apostoli, care interzice clericilor să intre în cârciumă, în taverne fără o mare nevoie

3)                       Canonul 9 al Sfinţilor Apostoli care interzice credincioşilor odată ce au intrat în Biserică să mai iasă până la sfârşitul Liturghiei.

4)                       Canonul 80, Trulo, care pedepseşte pe clerici cu caterisirea şi pe laici cu afurisenia dacă lipsesc de la Biserică 3 duminici la rând fără un motiv serios.

Cei mai sus pomeniţi recomandă desfiinţarea Sfintelor Canoane pentru a se institui permisiunea unei vieţi lejere şi nepăsătoare. Se vrea, altfel spus, legiferarea fărădelegii, păcatul să fie astfel validat, pentru a avea ei, în primul rând, conştiinţa împăcată pentru încălcările de care se fac vinovaţi.

În condiţiile dorite de aceştia omul nu se poate mântui şi nu va întra în Împărăţia cerurilor. Ecumeniştii, prin desfiinţarea acestor canoane ce vizează conduita credinciosului, lovesc exact în ceea ce este mai specific ortodoxiei – în caracterul ei ascetic (autodisciplinar). Vor astfel să netrebnicească sarea, fără să le pese de întrebarea Domnului: «Dacă sarea se va strica cu ce se va mai săra?». Este clar că prin urmărirea şi cultivarea unor astfel de lucruri ecumenismul vrea să submineze Biserica din interior, slăbindu-i duhul. Tot acest proces este de fapt un sabotaj care vrea să zdruncine din temelii ortodoxia.

Să vedem în ce fel astăzi câştigă teren propaganda care vizează desfiinţarea oficială a Tainei căsătoriei pentru a se legifera căsătoria civilă şi «dragostea liberă» (libertinajul). Sunt legiferate anticoncepţionalele şi avorturile. Se fac eforturi pentru recunoaşterea «normalităţii» scârboasei şi urgisitei de Dumnezeu patimi a homosexualităţii. Au ajuns să consfinţească o slujbă specială pentru fiarele de tipul acesta, iar propunerea vine din partea unui «episcop» anglican. Sunt «pastori» protestanţi care au săvârşit deja astfel de căsătorii înfricoşătoare. Ecumeniştii şi unioniştii nu văd oare cu cine vor să ne unească?

Profesorul K. Muratidis de la facultatea de teologie din Athena denunţă agresiunea şi lipsa de cuviinţă cu care sunt tratate la ora actuală Sfintele Canoane:

«Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt încălcate sau mai bine zis desfiinţate fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă, întru-un mod de-a dreptul provocator, care pun sub anatemă şi afurisanie pe călcătorii lor. În felul acesta credincioşii ajung să se smintească, cei vinovaţi uitând prea lesne cuvintele Domnului «Vai omului care se face pricină de poticnire, mai bine ar fi să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în adânc». S-ar putea întreba cineva, care sunt criteriile care stau la baza acestei atitudini de ignorare şi încălcare a canoanelor – care echivalează practic cu o desfiinţare –, a acelora pe care păstorii Bisericii s-au obligat la hirotonie se le respecte, ca iconomi credincioşi ai tainelor Lui Dumnezeu? Unde poate să ne conducă o astfel de pantă alunecoasă?» („Ortodoxos Typos” 20 05 1970)

b)    Ecumenismul declară război dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos.

De ce să ne mirăm de poziţia aceasta a WCC întrucât se ştie deja că ecumenismului nu-i pasă cu adevărat de creştinism?

Poza—pag 137 O căsătorie dezgustătoare, înfricoşătoare şi greţoasă între doi homosexuali, „binecuvântată” de un pastor protestant. Ecumenismul cu aceşti păstori – cu chip de fiară – vrea să ne unească.

Dovezile care scot la vedere aceste adevăruri se înmulţesc pe zi ce trece. Mişcarea ecumenică este interesată de a pune la cale o împreună vieţuire şi lucrare a oamenilor care se găseşte departe de Evanghelie. Ea vorbeşte de îmbunătăţirea societăţii chiar dacă în acest deziderat Adevărul se pierde, căci urmăreşte şi cultivă mixajul de toate tipurile. Putem vedea astăzi cum mişcarea ecumenică se extinde tot mai mult printre creştini şi evrei. Ea vrea să imprime creştinilor o mentalitate nouă, una de tip masonic, pentru a ajunge să spună cu aceeaşi uşurinţă «Domnul nostru Buda» precum spun «Domnul nostru Iisus Hristos».

La una din întâlnirile pe plan local ale Consiliului Bisericilor, ce a avut loc la Boston, pastorul unitarian ce a fost prezent acolo a cerut ca numele lui Iisus Hristos să nu mai fie pomenit nici măcar o singură dată la astfel de întâlniri, pentru a nu se simţi jigniţi membrii «Bisericii» lui care sunt deişti.

Putem spune că cei care participă la mişcarea ecumenică au ajuns în punctul să-l respingă pe Hristos tocmai prin tăcerea ce o afişează în diverse situaţii care reclamă luarea unei atitudini, admiţând astfel că le lipseşte cu desăvârşire lumina adevărului.

Atunci care este Dumnezeul în care cred ecumeniştii? Evanghelistul Ioan spune că «Tot cel care îl neagă pe Fiul, nu-l are nici pe Tatăl»(1In.2,23)

Cel care îl respinge pe Tatăl şi pe Fiul, spune evanghelistul însuşi, acesta este antihristul.(In. 2,22).

Prin ce se deosebeşte atunci ecumenismul de evreomasonerie? Amândouă au, în cele din urmă, aceeaşi învăţătură. Toată învăţătura evreomasoneriei ne este altceva decât o respingere a lui Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Mântuitor al lumii.

Această negare prin tăcere a lui Iisus Hristos, practicată de ecumenism, dovedeşte un lucru important: că ecumenismul, fie pe baza unui plan, fie că nu, s-a alăturat învăţăturii evreilor, care cred că Mesia nu a venit încă şi că El trebuie aşteptat.(pregătindu-i-se calea prin toate mijloacele)

Prin negarea tacită a dumnezeierii lui Hristos este servită propaganda evreomasonică şi planul Antihristului, care nu urmăreşte altceva decât zdruncinarea credinţei creştinilor în Mântuitorul Hristos şi împiedicarea lucrării lui Dumnezeu de mântuire a omului.

c)    Dedogmatizare (adogmatism) înseamnă dezcreştinare

Din analiza mişcării ecumenice constatăm că ecumenismul nu promovează acel creştinism predat nouă de Domnul şi Apostoli, ci dimpotrivă cultivă o teorie lumească a unui pseudocreştinism. Această teorie s-a născut şi a crescut la sânul masoneriei, teozofiei, YMCA, YWCA, cercetaşilor, clubului Rotary şi a altor organizaţii similare, fără ca să fie preocupată în vreun fel de Adevăr, dogmă sau mântuirea omului.

Există, aşadar, o lucrare programată de slăbire duhovnicească, care avansează, din păcate, tot mai mult în lumea ortodoxă, lucru datorat abordării raţionaliste şi reci a adevărului aflat în învăţătura creştină. Se caută şi se vrea o credinţă căldicică, neangajantă existenţial şi care să nu reprezinte riscuri pentru modul nostru de vieţuire lumesc. Spre exemplu, învăţătura clasicistă, susţine o astfel perspectivă lumească, pentru că şi ea a îndepărtat învăţătura creştină din studiile sale. Dovadă stă şi faptul că au trecut 150 de ani de când suntem greci liberi şi textele Sfinţilor Părinţi nu au fost introduse în programa de învăţământ. Clasicismul unilateral, învăţământul scolastic şi tehnic au intrat în şcolile noastre, pregătind oameni de ştiinţă, intelectuali, însă nu şi creştini mărturisitori ai credinţei.

Iată ce spuneau sioniştii în Protocoale cu mai mult de 70 de ani înainte:

«Atunci însă când vom veni noi la putere, vom înlătura din educaţie toate obiectele de învăţământ care pot pricinui frământări, şi vom face din tineret nişte copii care ascultă de autorităţi, iubind pe acela care-i îndrumă, ca pe un sprijin şi o nădejde de pace şi linişte.

Vom înlocui clasicismul, ca şi orice studiu al istoriei vechi, care cuprinde mai multe pilde rele decât bune, prin studiul programului viitorului…

Popoarele creştine sunt îndobitocite de băutură; tinereţea le e înjosită de studiile clasice şi de desfrânarea precoce la care i-au împins agenţii noştri -, profesorii, oamenii de serviciu, guvernantele din casele bogate, apoi negustorii noştri şi femeile noastre din localurile de petrecere ale creştinilor» (cap. 1)

Ecumeniştii dedogmatizează teologia (promovează adogmatismul teologic) prin mecanismele lor satanice, urmărindu-se ca din şcolile de teologie să iasă doar teologi pseudocreştini, devitalizaţi şi lipsiţi de orice râvnă sfântă faţă de adevărurile de credinţă. Ştiinţa teologică ajunge să-şi piardă fundamentul pentru că dogma este lipsită de aspectele ei morale. Fără învăţătura morală a dogmelor sufletul celui ce studiază teologia nu este mişcat în vreun fel şi nu are parte de experienţa unei credinţe fierbinţi în Adevărul care este Dumnezeul în Treime. Teologia nu devine decât o ştiinţă seacă prin ignorarea părţii morale a dogmei. Ajunge şi ea ca una din celelalte ştiinţe lumeşti, cum ar fi fizica, chimia, care nu te implică sufleteşte cu nimic. Nu are duh dătător de  viaţă care să înrobească sufletele teologilor şi al credincioşilor simpli.

Am ajuns să scoatem din şcolile teologice nu teologi luminaţi şi mărturisitori ai credinţei, ci participanţi la discuţii despre credinţă, teologhisind fără credinţă şi fără cunoaşterea misiunii la care sunt chemaţi. Suntem în situaţia ca ortodoxia să fie subminată de aceşti teologi şi clerici dezcreştinaţi, ce au studiat teologia ca pe o  ştiinţă şi nu au asimilat-o ca credinţă.

Mâinile nevăzute ale puterilor întunericului lucrează de zor la planul satanic pus de ele la cale, care vrea realizarea unui pseudocreştinism. Pentru a izbândi în scopurile ce şi le-au propus, au reuşit ca să introducă în şcolile teologice o învăţătură creştină fără duh. Au încercat să reducă credinţa la nivelul unui sistem pedagogico-raţionalist care conferă o anumită «flexibilitate» când e vorba de dogmă.

Acolo unde ar trebui să dai de râvnă pentru credinţă, s-a instituit o stare căldicică şi deşi credinţa este fundamentată pe jertfă, ceea ce a început în mod satanic să se promoveze în şcolile teologice sunt discuţiile de factură raţionalistă despre credinţă şi dogmă, care nu fac decât să cultive în minţile tinerilor studenţi dileme şi relativisme asupra valorilor consacrate ale tezaurului de credinţă.

Efectele unui astfel de tip de învăţătură nu s-au lăsat mult aşteptate, făcând posibilă apariţia în spaţiul politicului a unor monştrii cum au fost Stalin, Mikogian şi alţi membrii de vază ai  TSEKA (KGB). Şi în Grecia mulţi absolvenţi de teologie au ajuns în poziţii de conducere la comunişti şi, atunci când s-a ivit vreo ocazie, nu s-au dat înapoi în a-şi mânji mâinile cu sânge frăţesc, mai ales în timpul ocupaţiei germano-italiene din Grecia şi mai apoi în războiul civil.

Această teologie dezcreştinată a vremurilor noastre a scos din şcolile teologice şi pe învăţătorii ecumenismului, pe susţinătorii şi apărătorii procesului de „unire” creştină, pe «teologii» de profesie, care lucrează temeinic la surparea dogmei Bisericii, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Aceşti teologi sunt neghina sădită în câmpul Bisericii, cei care şi-au garnisit până la refuz cunoştinţele cu teorii filosofice de provenienţă protestantă sau papistaşă şi care au rămas cu inimile goale de experienţa trăită în har a credinţei ortodoxe.

Pentru ca să nu rămână nestricaţi teologii din Grecia, ecumeniştii au pus la cale tot felul de burse pe la Universităţile catolice şi protestante din afară. Unul din promotorii unor astfel de burse  a fost şi renumitul ecumenist Amikas Alevizatis.

S-a instituit regula ca nimeni să nu poată ocupa  o catedră în sistemul universitar dacă nu a studiat mai întâi în Apus, la eterodocşi.

Iată modalităţile prin care ecumeniştii formează pseudocreştini şi cultivă o credinţă străină de cea autentică, mântuitoare. Au a(de)dogmatizat creştinismul şi îi dezcreştinează acum încetul cu încetul şi pe credincioşi.

Poză-pag. 143—Cel reprezentat mai sus nu este nici arheolog, nici turist sau poet, nici bursier al Institutului francez de studii, ci acela care a pus gând rău şi a declarat război Sfintei Tradiţii, Sfintelor Canoane – faima şi strălucirea ortodoxiei, patriarhul mason Meletie Metaxakis.


[1]

[2]

[3]

Read Full Post »