Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘mijloace’

 Steriletul- factor criminal

Dr. med. Antun Lisec

Steriletul (spirala sau firul uterin) acţionează ca un factor abortiv (ucigaş), deoarece, după testele folosite pentru stabilirea sarcinii timpurii (beta HCG în ciuda folosirii spiralei, fecundaţia se petrece de câteva ori pe an. Insă steriletul împiedică nidarea fătului, şi astfel fătul moare, de cele mai multe ori, după una sau două săptămâni.

Fecundaţia are loc cu aproximativ două săptămâni înaintea menstruaţiei aşteptate. Steriletul ucide pruncul cel mai adesea exact înainte de menstruaţia aşteptată. În această situaţie, menstruaţia totuşi apare, astfel încât femeia, care fusese însărcinată, poate crede că, de fapt, n-a fost. Şi este la fel de grav faptul că a ucis un prunc atât de mic ca si dacă l-ar fi ucis ceva mai târziu.

Uneori se întâmplă că, luptând pentru viaţă, fătul se nidează totuşi în uter, astfel că nu mai are loc menstruaţia. In acest caz, steriletul încearcă să elimine fătul, chiar după nidare. Trebuie să accentuăm faptul că nici în acest caz nu este permis avortul. Să luăm aminte, avortul nu este niciodată permis! El este crimă!

Steriletul este un corp străin, şi de aceea intervine o reacţie a ţesuturilor. Din cauza prezenţei spiralei apar infecţii care se pot extinde în trompă şi chiar în interiorul abdomenului. In trompă pot apărea aderenţe, care cauzează obstrucţie şi, deseori, infertilitate sau sarcini atopice.

Infecţiile din abdomen pot degenera în peritonite purulente şi, în aceste cazuri, poate avea loc foarte uşor infectarea sângelui (septicemie), femeia putând să moară în chinuri îngrozitoare. Spirala poate cauza dureri, sângerări grave, anemie. În cazul anemiei, femeile devin palide, nervoase, îşi pierd puterea de concentrare, obosesc repede şi chiar ajung la ameţeli şi leşin.

Definiţia spiralei ar putea fi următoarea: un şarpe, pe care femeia îl poartă sub inimă; acest şarpe se hrăneşte cu copii, îmbolnăvind femeia sănătoasă!

Uneori se întâmplă că steriletul perforează uterul. În Statele Unite, unele dintre firmele care produc sterilete au dat faliment deoarece au trebuit să plătească despăgubiri femeilor care au suferit efecte secundare ca cele mentionate. Au mai rămas însă câteva firme care exportă spirala în alte ţări.

 

Pilulele – factor criminal

Pilulele anti-baby conţin hormoni sintetici, care îmbolnăvesc femeia sănătoasă. Din cauza pilulelor, femeile sunt expuse la cancer de piele, la cancer mamar şi la cancer uterin, la pericolul de hemoragie cerebrală şi infarct; sunt mult mai expuse infecţiilor, deoarece hormonii din pilulă se aseamănă cu aşa-numitul corticosteroid (ceea ce înseamnă că ei suprimă sistemul imunitar).

Pilulele afectează nervii optici şi ficatul şi cauzează perturbări în coagularea sângelui. Femeile care folosesc pilula sunt expuse flebitelor şi pericolului formării de trombi, care, conduşi prin sistemul circulator, pot cauza embolii în plămâni, în creier etc.

Iată cele patru moduri în care acţionează pilulele:

  1. Impiedică ovulaţia şi eliberarea ovulului, cu toate că de multe ori ovulaţia se produce în ciuda pilulelor de orice fel.

La primele pilule, la sfârşitul anilor’ 60, ovulaţia avea loc la 2-10% din cicluri. Aceasta înseamnă că ovulaţia şi eliberarea ovulului aveau loc în perioada în care se luau două până la zece cutii de pilule din fiecare o sută de cutii folosite.

Pilulele actuale contin o cantitate mai mică de hormoni decât pilulele anterioare şi, în consecinţă, ovulaţia are loc mai des.

  1. Pilulele dăunează secreţiei colului uterin, iar ca urmare, aceasta îngreuiază penetrarea spermatozoizilor. Este însă sigur că, chiar dacă secreţia este deteriorată, spermatozoizii pot pătrunde spre ou. Aceasta înseamnă că, orice tip de pilule s-ar fi folosit, fertilizarea oului poate totuşi avea loc. În aceste cazuri apar următoarele două efecte ucigătoare ale pilulelor:
  1. Pilulele deteriorează mucoasa uterină, care se subţiază, şi nu mai are destule glande şi hrană (glycogen) pentru copil. Acesta moare de foame, în timp ce mama sa râde, se plimbă, vorbeşte sau mănâncă.
  1. Aşa-numitul „factor tubar”: Pilule le împiedică dinamica trompei, astfel încât fetiţa sau băieţelul conceput adeseori nu poate ajunge la timp în uter. Din această cauză, copilul poate să moară.

Având în vedere faptul că fecundaţia are loc aproximativ cu două săptămâni înainte de lipsa menstruaţiei şi că pilulele omoară copilul chiar în aceste două săptămâni, menstruaţia totuşi va avea loc şi femeia nici nu va observa că a fost însărcinată. Este însă indiferent la ce vârstă se ia viaţa copilului, la concepere sau mai târziu, fiindcă ambele înseamnă acelaşi mare păcat.

În timp ce pilulele, steriletul şi celelalte mijloace abortive au devenit arme de luptă împotriva credinţei, a vieţii, a familiei, a sănătăţii, a moralei, împotriva unor întregi naţiuni, industria chimică si farmaceutică încasează sume uriase de bani.

Trebuie să subliniem faptul că pilulele nu reprezintă o soluţie nici pentru femeile cu cicluri lunare haotice. Iregularitatea ciclului, de cele mai multe ori, nu este o boală. Menstruaţia poate să întârzie din cauza întârzierii ovulaţiei în luna respectivă, ca urmare a unor situaţii stresante. Pilulele nu vindecă ciclurile haotice, nu îmbunătăţesc situaţia. Hemoragia care apare atunci când încetează luarea pilulelor nu este o menstruaţie adevărată. După luarea pilulelor, situaţia este aceeaşi, numai că pilulele au multe consecinţe negative, menţionate sau nementionate. În cazul în care o femeie este cu adevărat bolnavă, de exemplu dacă are o tumoare a glandei pituitare (hipofiza), pilula nu face altceva decât să amâne diagnosticarea corectă şi deci şi tratamentul.

Argumentele amintite mai sus arată, aşadar, că există diferite mijloace fals numite „anticoncepţionale’: Chiar dacă sunt folosite, fecundarea are loc, iar aceste mijloace omoară pruncii în primele zile ale vieţii lor. Aceste mijloace ucid aproximativ acelaşi număr de copii ca şi avorturile aşa-numite „chirurgicale”: Nu de mult s-a dovedit chiar că spermicidele care conţin „nonoxynol 9” (cele mai multe conţin această substanţă) pot cauza moartea pruncului, atunci când fecundarea are loc în ciuda folosiri lor.

Când se folosesc Depo-Provera, implanturi, diferite mijloace de după relaţiile sexuale etc., fecundarea are, de asemenea, loc şi aceste mijloace în mod automat ucid pruncii.

 Care este solutia?

Soluţia este să iubim copiii, să fim generoşi faţă ei, iar nu să ne fie frică de ei. Pentru copii, merită să facem sacrificii. Trebuie să păstrăm castitatea înainte de căsătorie şi fidelitatea în căsnicie, să respectăm faptul că sexualitatea umană nu poate fi folosită în afara căsătoriei binecuvântate de Dumnezeu si care este indisolubilă.

In cazurile serios justificate, pentru evitarea concepţiei, singurul mijloc permis este abstinenţa totală!

Nu folosiţi în nici un fel avortul, contracepţia sau sterilizarea.

Nu permiteţi şi nu practicaţi metode artificiale de fecundare, în care zămislirea are loc în afara actului specific de iubire conjugală a părinţilor. Nu participaţi şi nu permiteţi procedurile de diagnostic prenatal cu intenţia de a detecta şi de a ucide un copil bolnav. Ceea ce nu este îngăduit să-i faci unui copil bolnav născut, nu este îngăduit să-i faci nici bolnavului încă nenăscut! Fiecare copil are dreptul să trăiască, chiar şi cel care nu s-a născut încă. Nu există nici o deosebire între omul născut şi cel nenăscut. Singura deosebire constă doar în locul în care acesta se află. Omul este om oriunde s-ar afla. Omul este o fiinta Vie, este fetiţă sau băiat, chiar din momentul conceperii sale!

Vă rugăm să transmiteţi şi altora informaţiile pe care le-aţi aflat aici, motivându-le cu respectul pentru viaţa umană şi pentru valorile morale, spre a evita astfel participarea la uciderea oamenilor din momentul zămislirii lor şi pe mai departe, fără excepţie, spre a evita participarea la păcat.

 

O nouă problemă: SIDA

Dacă lumea este decimată acum de avorturi, anticoncepţionale si sterilizări, ea este, de asemenea, decimată de SIDA. care se poate transmite chiar şi prin sărut, deoarece saliva conţine nenumărate limfocite si virusuri.

In ce priveşte SIDA, nu se cunoaşte doza infecţioasă (numărul exact de viruşi suficient pentru infectate), ceea ce înseamnă implicit ca trebuie să evităm primirea în trupul nostru chiar a celor mai mici cantităti de virusi.

S-a stabilit posibilitatea infectării cu SIDA şi prin folosirea mijloacelor imorale, anume a prezervativului. Prezervativul are micro fisuri de 5-50 microni, iar virusul SIDA este mult mai mic, având 0,1 microni!

Mulţi dintre cei infectaţi cu HIV nu sunt conştienţi de acest lucru, deoarece perioada medie de incubaţie a virusului este de zece ani!

Nu uitaţi că virusul care cauzează SIDA rămâne viu la temperatura camerei, în afara trupului, mai mult de două săptămâni!

Soluţia este să respectăm cele zece porunci date de Dumnezeu, iar înainte de căsătorie să facem testele necesare HIV Numai oamenii buni, numai familiile bune şi numai popoarele care au un număr destul de mare de oameni morali vor supravieţui.

Trebuie să ne rugăm zilnic lui Dumnezeu, cerându-I să ne arate ce mai putem face pentru a proteja vieţile umane şi valorile morale atât de grav periclitate!

 

 

Reclame

Read Full Post »

Trebuie să recunoaştem că lupta cu patima desfrânării este deosebit de grea.

Această greutate provine din faptul că trupul nostru, în care se cuibăreşte pofta, nu este un duşman vădit al sufletului, pe care trebuie să-I nimicim, ci aliatul nostru tradiţional şi împreună osteni tor în lupta pentru dobândirea virtuţilor. Noi am fost creaţi cu suflet şi trup, iar acestea trebuie să lucreze împreună pentru preaslăvirea Creatorului, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel: Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu! (1 Cor. 6, 20). Însă iată că trupul, acest ajutător al sufletului în timpul vieţii pământeşti, se arată adeseori un viclean trădător, care, în loc să-i ajute, îl înşală cu păcatul! O! Jalnica urmare a căderii în păcat a distrus armonia dintru început dintre suflet şi trup şi a introdus o asemenea neînţelegere între ele, despre care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte: Căci trupul pofteşte împotriva duhului … (Gal. 5, 17).

La Sfântul Ioan Scărarul se întâlnesc minunate cugetări despre trup, acest aliat al nostru, perfid şi trădător. El scrie: „Nu ştiu în ce fel să-l leg pe trup, acest prieten al meu! … Mai înainte de a-l lega pe el, se şi dezleagă! Mai înainte de a începe să-l judec, mă împac cu el. Mai înainte de a începe să-l chinui, sunt înclinat să am milă de el. Cum să-l urăsc pe acela pe care sunt chemat să-l iubesc prin fire? Cum mă voi elibera de el, cu care m-am legat pe veci? Cum voi omorî pe acela ce va învia o dată cu mine? Ce dovezi întemeiate voi oferi aceluia care poate, în folosul său, să riposteze cu atâtea obiecţii fireşti? El îmi este şi ajutător, şi vrăjmaş; şi apărător, şi potrivnic; şi susţinător, şi trădător! Când îi fac pe plac, se războieşte împotriva mea. Când îl istovesc cu postul, devine neputincios. Dacă îi dau odihnă, devine fără rânduială. Pus la muncă, nu rabdă. Dacă îl întristez, îl arunc în mare nenorocire. Dacă îl rănesc, nu mai am cu cine dobândi virtuţile. În acelaşi timp îl urăsc pe el şi îl iubesc. Care este taina cu privire la mine? Cu ce scop sunt ‘uniţi în mine aceşti rivali (sufletul şi trupul)? Cum îmi sunt mie însumi duşmani şi prieteni? Spune-mi tu, spune-mi, o, iubitul meu soţ, trupule al meu! Căci nu merg să întreb pe altul despre tine. Spune-mi, cum aş rămâne nerănit de tine? Cum aş putea fugi de nenorocirea mea firească, după ce am dat făgăduinţă înaintea lui Hristos să mă lupt cu tine? Cum să birui chinul tău asupra mea, după ce am ales de bună voie să te stăpânesc?”

La aceste întrebări, trupul răspunde sufletului astfel: „Nu-ţi voi vorbi despre lucrurile pe care nici tu nu le ştii, ci despre acelea pe care le cunoaştem amândoi. Tatăl meu este iubirea de sine. Pricina fierbinţelii mele sunt împlinirea exagerată a celor plăcute mie şi îngăduinţa către mine. Iar văpaia desfrânării mele lăuntrice se naşte din îngăduinţa de mai înainte şi din lucrarea dezmierdărilor de mai înainte. Născute întru mine asemenea satisfacţii, eu mă bucur de căderi, iar acestea, după ce rodesc în mine, ele însele nasc moartea prin deznădejde. Dacă ai cunoaşte limpede adânca neputinţă a mea şi a ta, mi-ai lega mâinile; dacă prin înfrânare mă omori cu înfometarea şi setea, mi-ai lega picioarele şi ele nu ar mai putea merge mai departe (în păcat). Dacă te-ai însoti cu ascultarea, te-ai elibera de mine. Şi dacă dobândeşti smerenia, mi-ai tăia capul!”

În răspunsurile pe care trupul le dă sufletului sunt enumerate câteva din cele mai de seamă mijloace de luptă cu patima desfrânării. Acestea sunt:

1. A declara război iubirii de sine trupeşti, plăcerii de sine şi milei de sine. Aceasta înseamnă că cel ce doreşte să dobândească curăţia trebuie să înceteze cu exagerata cruţare a trupului său şi de a-i face lui pe plac întru toate, să înceteze să-i fie milă de el, să-I hrănească şi să-l răsfeţe. Acesta trebuie să fie învăţat să slujească sufletului, şi să nu stăpânească asupra lui; să i se supună, şi nu să-i poruncească. Dacă vine postul, acesta este dator să postească, să se smerească. Dacă trece postul, el este dator şi către bucatele de dulce să aibă înfrânare, ca să nu înceapă să clocotească. Dacă vine ceasul de rugăciune, el trebuie să se rupă de alte ocupaţii plăcute ori deşarte şi să se aşeze în genunchi, să ridice mâinile la rugăciune, să facă închinăciune până la pământ când aceasta se cere. Dacă este chemat să ajute undeva, nu trebuie din cruţare de sine să refuze.

Silirea de sine către orice lucru bun, ca şi silirea în a ne abţine de la orice rău este calea ajungerii la curăţie. Dacă trupul doreşte să privească privelişti de desfrânare ori filme pornografice şi să participe la distracţii ruşinoase, voinţa trebuie să-i spună un hotărât „Nu!”, iar trupul trebuie fără abatere să se supună. Dacă omul îşi îngăduie să bată În retragere, dacă spune: „Numai de data asta îmi îngădui să privesc, numai de data asta voi gusta!” – este pierdut. Cel ce cedează În faţa desfrânării şi a lăcomiei trupului încurajează necurăţia lui. În loc să zidească în sufletul său o biserică a cură tiei, el înalţă întru sine o casă a desfrâului. Mântuitorul ne învaţă să ne silim spre o viaţă de curăţie, spunând: ‘” Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea! (Mat. 11, 12). Această silire a sinelui trebuie să se manifeste Înaintea oricărei alte înfrânări de la multe lucruri.

Punându-şi întrebarea: „De la care lucruri trebuie să ne înfrânărn 7”, Sfântul Efrem sfătuieşte: „Înfrânarea stomacului şi a limbii şi ţinerea în frâu a ochilor – acestea sunt cele trei chipuri de dobândire a dumnezeieştii curăţii. Însă trebuie să se ia aminte la toate trei în acelaşi timp. Dacă împlineşti primele două, şi nu îţi păzeşti ochii de a alerga încoace şi încolo, nu vei dobândi o trainică curăţie. Precum o conductă crăpată nu mai poate ţine apa, tot astfel şi ochiul distrat nu poate să păstreze mintea întru curăţie”.

„Pedepseşte gândurile tale cu puţinătatea hranei, ca să nu se mai gândească la desfrânare, ci la flămânzirel” – sfătuieşte Sfântul Nil Sinaitul.

Iar Sfântul Efrem Sirul conchide:

„Atunci când te aşezi să dormi, nu sta într-un pat prea moale. Căci a-ţi face pe plac şi o sensibilitate exagerată pot în chip firesc să aprindă trupul tău şi să înteţească focul cel mare al patimii dezrnierdării” .

„Dacă se ridică în tine război trupesc, nu te teme şi nu te împuţina cu duhul! – sfătuieşte Sfântul Efrem Sirul. Prin împuţinarea duhului, tu vei, încuraja vrăjmaşul împotriva ta, şi el va începe să-ţi provoace gânduri smintitoare şi să se te îndemne astfel:

Nu este cu putinţă să opreşti această fierbinteală a ta, dacă nu îti satisfaci dorinţa ta!” Să nădăjduieşti cu tărie în Domnul, cu multe lacrimi să-ţi verşi rugăciunea ta înaintea Lui şi El te va auzi şi te va scoate din înfricoşătoare a prăpastie a patimilor, adică din necuratele gânduri şi din mocirlă, cu alte cuvinte, din ruşinoasele închipuiri, şi va pune picioarele tale pe piatra curăţiei (Ps. 39, 1-3), şi tu vei vedea ajutorul trimis de El! (Ps. 120, 2). Rabdă numai, nu îngădui păcatul în gândurile tale, nu ceda şi azvârle apa din barca ta! Limanul vieţii este aproape. Când strigi, Domnul îţi va spune: Iată-Mă! (Is, 58, 9). Însă El aşteaptă să vadă nevoinţa ta, dacă eşti gata să lupţi cu păcatul chiar până la moarte. Deci nu fi nehotărât! Dumnezeu nu te va lăsa! El ia aminte la nevoinţa ta. Îngerii şi demonii, de asemenea, te privesc. Primii sunt gata să-ţi dea cununa biruitorului, iar ultimii să te acopere cu ruşinea celui înfrânt. De aceea fii cu luare-aminte, ca să nu întristezi pe îngeri şi să nu te faci bucurie demonilor!

Nouă, creştinilor de astăzi, cu o comportare morală plină de îngăduinţă, ni se par foarte supărătoare aceste îndemnuri la luptă cu trupul cel iubitor de sine. Însă, în trecutul binecuvântat, creştinii nu s-au plâns pe sine, ci şi-au dat viaţa lor pentru sfânta curăţie.

Astfel, avem pilda unui tânăr care a fost silit să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor, şi care nu s-a învoit la aceasta. Atunci, legat bine de un pat şi aşezat într-o grădină plină de flori, el a fost ispitit de o femeie ademenitoare, ca măcar în acest chip să calce legea lui Hristos. Însă nici această uneltire nu le-a ajutat. El s-a luptat muceniceşte cu sine însuşi, şi încă în ce chip s-a luptat! Până la sânge! (Evr. 12, 4). Când a simţit că patima trupească cu putere se aprinde întru el din pricina celei ce înfăptuia sminteala, şi-a strâns cât a putut cu dinţii limba sa şi a scuipat-o pe ea plină de sânge în faţa celei fără de ruşine.

Tot astfel avem o pildă cu o monahie, care era urmărită pas cu pas de un tânăr fără de minte, împătimit de ea. O dată, nemaiputând să rabde purtarea acestuia, l-a chemat la sine şi l-a întrebat ce-i place cel mai mult la ea. El i-a răspuns:

„Ochii tăi!” Monahia a luat pieptenul său şi şi-a scos amândoi ochii, azvârlindu-i pe ei la picioarele tânărului. Cutremurat de întâmplare, tânărul a intrat într-o mănăstire şi acolo, cu adâncă pocăinţă, şi-a plâns păcatele lui.

Tot astfel este pilda Preacuviosului Martinian. Ispitit într-adins de o desfrânată trimisă la el, a preferat să intre mai bine în foc decât în flăcările patimii desfrânării.

Mai avem şi pilda cu Sfântul Moise Ungurul, care ani întregi a răbdat din partea stăpânei sale fără de ruşine crunte chinuri şi bătăi, pentru că nu dorea să trăiască trupeşte cu aceasta. În ciuda marilor suferinţe îndura te, el nu s-a schimbat întru hotărâre a sa, de a trăi în curăţie pentru Dumnezeu şi de a rămâne monah.

Tot astfel avem şi pilda cu Preacuviosul Ioan de la Lavra Pecerska din Kiev, care, în afara multor alte nevoinţe pentru curăţie, s-a îngropat până la umeri în pământ, ca să nu fie biruit de pofta desfrânării ce c1ocotea în el.

Cei care au îndurat de bunăvoie toate acestea şi multe alte asemenea chinuri pentru curăţie s-au învrednicit de fericirea celor curaţi cu inima, şi unii dintre nevoitori – de harul de a ajuta celor ajunşi la capătul puterilor în marile lor războaie împotriva acestei pofte neîmblânzite.

2. Al doilea mijloc important de luptă cu patima desfrânării este fuga stăruitoare de obiectul patimii. Aici trebuie să subliniem cu deosebită atenţie diferenţa dintre lupta pentru dobândire a curăţiei şi alte chipuri de războaie, având ca scop exersarea noastră în diferite alte virtuţi. Dacă în cazul altor virtuţi omul trebuie să se lupte faţă către faţă împotriva piedicilor, în lupta pentru dobândirea curăţiei el trebuie să fugă de însuşi obiectul patimii.

Sfântul Ioan Cassian învaţă în chip înţelept: „Unele patimi, de obicei, se curăţesc prin părtăşia cu oamenii, prin ocupaţiile şi lucrul de zi cu zi, laolaltă cu aceştia; ele se lecuiesc cumva prin permanenta amărăciune şi dojană ce le primim de la ei. Astfel, de pildă, pornirile spre mânie, tristeţea, nerăbdarea – în afară de rugăciunea sinceră şi necontenita luare-aminte asupră-ne – se lecuiesc şi prin trăire a laolaltă cu fraţii, deoarece atunci ele se vădesc cel mai adesea. La supărare, ele se descoperă întotdeauna, şi de aceea pot fi tămăduite mai repede. Însă la vindecarea patimii desfrânării sunt de trebuinţă, în afară de postul aspru al trupului şi de frângerea inimii, încă şi însingurarea şi îndepărtarea de oameni” (către care se încearcă simţăminte necurate – n.n.)”.

Astfel este înţelegerea la toţi Sfinţii Părinţi. Dacă nu te îndepărtezi de obiectul patimii desfrânării tale, tu nu o vei stinge, ci încă şi mai mult o vei înteţi pe ea. Pentru că oricât ai crede că te lupţi cu aceasta, tu în permanenţă o aprinzi pe ea în taină, îndată ce o hrăneşti prin întâlnirea şi convorbirile cu persoanele către care simţi patimă necurată. A da mâna cu acestea, privirea în ochii lor şi apropierea nu pot să nu aprindă în tine pofta cea necurată. De aceea, dacă la alte neputinţe omeneşti e lucrătoare deviza: „Ieşi cu fruntea sus împotriva ispitei şi nu da înapoi până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu o vei birui!” – aici este valabilă următoarea deviză: „Fugi, ca să birui!” La acelaşi unic scop – biruinţa – strategia este diferită, datorită diferenţei între ispite.

Un exemplu clasic de fugă din faţa ispitei ne dă tânărul Iosif cel plin de curăţie, despre care ni se povesteşte în Vechiul Testament. Ajuns rob la o stăpână desfrânată şi ispitit de ea către păcatul desfrânării, el a fugit cu hotărâre din mâinile ei, rămânându-i acesteia haina lui. Din acea zi au început grelele lui suferinţe, încheiate cu mare cinste şi slavă (Facere cap. 39-41).

3. In lupta cu patimile trupeşti, un ajutor puternic este rugăciunea unită cu postul. Sfântul Ioan Scărarul sfătuieşte limpede: „Când această potaie, diavolul desfrânării, vine la tine, tu pune-l pe fugă cu arma cea duhovnicească a rugăciunii! Oricât ar fi el de obraznic în a năvăli asupra ta cu neruşinarea lui, tu nu ceda în faţa acestuia!”

Rugăciunea unită cu postul, cu permanenta pomenire a lui Dumnezeu şi cu conştiinţa că El pe toate le vede şi pentru toate ne va judeca, nu o dată a zădărnicit păcatul desfrânării la cei credincioşi, mai ales când a izvorât din străfundurile sufletului şi a fost însotită de lacrimi amare. Acestea au stin; precum ploaia focul patimilor.

Dacă omul nu are o asemenea rugăciune din inimă, atunci îi ajută şi rugăciunea trupească. Iar aceasta constă, după Sfântul Ioan Scărarul, în ridicarea mâinilor, în a ne bătea pieptul plini de zdrobire, în îndreptarea ochilor către cer cu adânci suspine, în plecarea deasă a genunchilor şi în multimea închinăciuntlor, EI recomandă (se înţelege, când omul se roagă singur) ca mâinile să fie ţinute în formă de cruce, ca să fie biruit cu acest semn al crucii, Amalic cel fără de trup – diavolul (Ieşirea 17, 11). Când ne rugăm în acest chip, nu trebuie să căutăm frumoase şi alese expresii, ci să întrebuinţăm cele mai smerite rugăciuni din inimă, suspinând astfel: Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt! (Ps. 6, 2).

„Atunci, din experienţă vei cunoaşte – ne încredinţează Sfântul Ioan Scărarul, puterea Celui Preaînalt. Şi în chip nevăzut, cu ajutor nevăzut, vei izgoni pe cei nevăzuţi (demonii). Cel ce se deprinde astfel să ducă lupta cu duşmanii săi, îndată va începe să-i îndepărteze doar cu rugăciunea cea din inimă”.

Despre diavoli, printre care trebuie să aşezăm mai întâi diavolii desfrânării, Domnul Iisus Hristos a spus că ei se izgonesc doar cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21). Postul şi rugăciunea, conlucrând împreună, sunt două aripi puternice, care pot să ne ridice deasupra noroiului patimilor desfrânării. Se înţelege, postul micşorează doar încordarea poftei, însă nu o îndepărtează pe ea. Ultima (îndepărtarea) este lucrarea lui Dumnezeu. Dar ca să ne ajute Dumnezeu, trebuie ca şi noi înşine să ne ajutăm, rugându-ne şi postind. Dumnezeu nu vine în ajutorul aceluia care s-a deprins să se îmbuibeze cu multă mâncare şi băutură.

La rugăciune, Sfântul Efrem recomandă să adăugăm şi certarea demonilor: „Dacă te necăjeşte diavolul desfrânării, ceartă-l pe el, spunându-i: «Domnul să te zdrobească pe tine, duh necurat, plin de toată spurcăciuneal-„.

4. Ca să ne împotrivim cu izbândă păcatelor desfrânării, mai cu seamă dacă ele ne-au devenit o rea obişnuintă, trebuie să le urârn din tot sufletul nostru. Această sfântă ură este cel de-al patrulea mijloc de luptă cu ele.

Sfântul Isaac Sirul scrie: „Pentru om, este cu neputinţă să lase deprinderile păcătoase, dacă nu dobândeşte mai întâi (simţul) duşmăni ei către păcat” .

Iar Sfântul Teofan Zăvorâtul întăreşte: „Ura patimilor e o virtute duhovnicească războinică şi ea însăşi înlocuieşte o întreagă armată. Unde ea nu există (această ură către păcat – n.n), acolo fără de luptă izbânda se află deja în mâinile vrăjmaşului. Iar dimpotrivă, unde o aflăm pe aceasta, acolo biruinţa ne aparţine fără de luptă, nu arareori”.

Însă cum să urâm patima care ne este plăcută? – Sfântul Teofan dă următorul sfat în această privinţă: „Să conştientizăm că în patimă se ascunde vrăjmaşul; la aceasta nu se cere mare şi grea osteneală. Este de ajuns să-ţi întăreşti în tine convingerea că Dumnezeu nu binevoieşte către niciuna dintre patimi. Marea greşeală şi aceasta este generală – este a socoti toate cele ivite întru noi ca proprii, fără niciun dubiu, care, chipurile, trebuie să le ocrotim ca pe noi înşine. Tot ceea ce este păcătos a pătruns în sufletul nostru din afară. De aceea, întotdeauna trebuie să ne delimităm de patimi; altfel, vom avea un trădător înlăuntrul nostru. Cel ce doreşte să lupte cu sine însuşi, trebuie să diferenţieze adevăratul său eu de vrăjmaşul ascuns întru el. Îndepărtând de la sine mişcarea cea vătămătoare şi conştientizând-o ca vrăjmaş, uneşte cu simţirea către aceasta raţiunea ta, deşteptând în inima ta ura către ea (mişcarea păcătoasă). Acesta este cel mai mântuitor mijloc de izgonire a vrăjmaşului. Orice mişcare păcătoasă se menţine în suflet printr-un oarecare simţământ de plăcere către aceasta. De aceea, îndată ce deştepţi către ea o rea-voinţă, aceasta dispare de la sine, lipsită fiind de orice reazem”.

„Iată unde este bună şi de trebuinţă mânia! La toţi Sfinţii Părinţi aflăm că mânia ne-a fost dată tocmai în acest scop, ca prin ea să luptăm împotriva mişcărilor patimilor păcătoase ale inimii şi să le alungăm”.

Pravila de aur în lupta cu patima desfrânării este următoarea: „Prin propria voastră voie liberă nu cedaţi gândurilor, simţirilor şi dorinţelor pătimaşe, ci izgoniţi-le cu ură deplină, îndată ce le-aţi reperat! Astfel nu veţi fi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea conştiinţei voastre. Şi chiar dacă ar fi întru voi vreo necurăţie a patimilor, nu veţi avea însă vreo vină” .

Iată, o asemenea osteneală se cere în lupta de dobândire a curăţiei. Însă în toate aceste încordări ale nevoinţei trebuie să facem o socoteală bună: posibilităţile noastre sunt întru totul mărginite în a putea să atingem singuri curăţia inimii. Aceasta ni se dăruieşte de Dumnezeu nu pentru vreo virtute dobândită de noi înşine, ci văzând El „sforţarea cea neputincioasă”, după potrivita expresie a Sfântului Teofan Zăvorâtul,

Aici este nevoie de înfrânarea de la păcat, însă este de trebuinţă şi conştiinţa smerită că suntem neputincioşi. Cel ce se nevoieşte pe calea curăţiei trebuie să se adâncească şi în smerita cugetare, prin care se primeşte harul (Iacov 4, 6). Altfel, fără har, omul va pieri înecat în propriile lui pofte.

Sfântul Ioan Scărarul ilustrează această idee în felul următor: „Cel ce singur, prin propria sa înfrânare, încearcă să îmblânzească acest război, se aseamănă unui om aflat pe mare, care cu o singură mână se străduieşte să străbată marea în acest chip. Uneşte înfrânarea cu smerita cugetare, căci fără cea de pe urmă virtute, prima este nefolositoare!”

5. Al cincilea mijloc de luptă cu patimile trupeşti este împotrivirea hotărâtă faţă de diavolii desfrânării şi păzirea stăruitoare a dumnezeieştilor porunci, în faţa îndemnurilor pierzătoare ale demonilor. „Sprijinitorii noştri întru păcat – demonii – după Sfântul Efrem Sirul – ne inspiră un asemenea gând: „Nu te vede nimeni. De ce te temi?” Iar sprijinitorii noştri întru curăţie – îngerii – îi contrazic în conştiinţa noastră astfel: „Dumnezeu vede totul. Cum spuneţi că nimeni nuIa aminte?” Ispititorul continuă:

„Unde este El? Nimic nu vede El!” Cei împreună-lucrători cu noi întru curăţie i-o retează: „Oare tu nu-L vezi? Bine zici, pentru că este scris: … Viclenia lor i-a orbit (Înţel. Solomon 2, 21). Cel ce a zidit ochiul, oare nu priveşte? (Ps. 93, 9). Unde te vei ascunde de Dumnezeu? (Ps. 138, 1-12)”. Iată, aceasta pune în mintea ta, şi păcatul nu va stăpâni asupra ta şi nu te va chinui mâhnirea cea plină de păcat, ci te vor cuprinde bucuria şi pacea în Sfântul Duh!”

Sfântul Efrem ne descoperă viclenele răutăţi ale ispititorilor demoni după următorul chip: în urma primului demon, care ne învaţă să păcătuim cu ochii, urmează al doilea demon … Când vede că primul a reuşit să slăbească sufletul şi să-l ispitească spre desfrânarea privirii, al doilea demon începe îndată să-l sfătuiască să se facă săvârşitor şi al păcatului trupesc: „Tu ai păcătuit deja cu gândul – spune el – şi ai preadesfrânat în inima ta! Deja ai încălcat porunca (Mat. 5, 28) … Aşa că, cel puţin împlineşte-ţi pofta ta pe deplin! A săvârşi şi a dori păcatul e unul şi acelaşi lucru. Dacă tot ai dorit, îndulceşte-te măcar până la sfârşit!” Tu însă – ne previne Sfântul Efrem Sirul – nu crede acestor gânduri, după cuvintele Apostolului, care spune despre satana: … Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute (2 Cor. 2, 11). El doreşte să prindă pe deplin sufletul tău. Demonului care te sfătuieşte în săvârşirea nelegiuitului păcat trebuie să-i spui: „Chiar dacă am căzut cu ochiul şi dacă am preadesfrânat cu inima, eu mi-am zdrobit inima mea preadesfrânată cu multe suspine de pocăinţă şi mi-am înmuiat ochiul meu păcătos cu lacrimi amare. «Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!»” (Ps. 50, 18).

Sfântul Efrem numeşte ochiul nostru desfrânat, trădător cumplit – şi sfătuieşte despre acest ochi trădător să-i aşezăm împotrivă ochiul duhovnicesc, care veghează vigilent şi păzeşte cetatea sufletului de asediatorii ei vrăjmaşi – demonii. jnarmat cu credinţă, nădejde şi dragoste, ca un ostaş puternic, stai de strajă sfătuieşte Sfântul Efrem, – şi păzeşte dumnezeiescul templu de orice gânduri necurate! Fă-te cu totul ochi, priveghind neîncetat şi rotindu-ţi privirea asupra demonilor înşelători! Aceşti tâlhari, îndată ce văd vreo cât de mică neatenţie a noastră şi vreo înclinare către desfrânare, se şi aruncă asupra omului ca să-i pângărească templul său … Ia aminte şi către tine însuţi, să nu se constate că chiar tu primeşti în inima ta pe aceşti tâlhari vicleni, adică gândurile necurate şi dorinţele vătămătoare!”

6. O deosebit de puternică armă împotriva demonilor desfrânării este semnul crucii. Desigur, acesta nu acţionează mecanic, ci numai când este însoţit de o credinţă puternică şi de o rugăciune fierbinte. Sfântul Efrem sfătuieşte: „Cel mai bine este ca omul să nu cadă prizonier al patimilor sale, adică atunci când năvălesc gândurile rele să nu cedeze în faţa acestora. însă dacă cineva e tulburat de gânduri, să se însemneze îndată cu pecetea De Viaţă Făcătoarei Cruci, şi vrăjmaşul va fi izgonit!”

„Când te îngrădeşti cu semnul Crucii – ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur-adu-ţi aminte cât de însemnată este Crucea şi stinge-ţi mânia şi orice patimă rămasă … ! Nu trebuie să facem semnul Crucii doar cu mâna, ci, înainte de toate, cu o aşezare a inimii şi cu mare credinţă. Dacă în acest chip te vei însemna pe faţa ta, niciunul dintre necuraţii demoni nu vor putea să se aproprie de tine, văzând sabia prin care lui i-a fost pricinuită rana cea de moarte!”

”Dacă vrei să izgoneşti închipuirile cele necurate rămase în mintea ta – sfătuieşte Sfântul Isidor Pelusiotul şi să nimiceşti multele chipuri ale răutăţilor vrăjmaşului, înarmează-te cu pomenirea neîncetată a Mântuitorului şi cheamă cu osârdie ziua şi noaptea dumnezeiescul Lui nume, îngrădindu-ţi adesea fruntea şi pieptul cu semnul Crucii Domnului! Când se pomeneşte numele Mântuitorului nostru şi când prin Crucea Domnului se adumbreşte inima, fruntea şi celelalte părţi ale trupului, atunci puterea vrăjmaşului se zdrobeşte, şi demonii cei răi cu cutremur fug de la noi” .

Înfricoşătoare este pentru demoni Crucea lui Hristos!

Diavolul cel înşelător poate să ne închipuie în vis diferite privelişti evlavioase, pentru a ne duce în rătăcire, însă el nu este în stare ca să închipuie în vis Cinstita şi De Viaţă Făcătoarea Cruce a lui Hristos. El fuge de aceasta ca de foc. „Pentru că pe Cruce s-a zdrobit puterea lui şi prin Cruce a primit el lovitura cea de moarte”.

Prin urmare, să ne însemnăm cât mai adesea cu semnul Crucii şi cu multă evlavie să chemăm numele lui Hristos! Acestea vor izgoni pe demoni de la noi.

Când Sfântul împărat Constantin cel Mare a ieşit la luptă împotriva aprigului duşman al creştinătăţii, Maxenţiu, Mântuitorul i-a arătat evlaviosului împărat, pe cer, semnul Crucii, format din stele strălucitoare, împreună cu înscrisul: „Prin acest semn vei învinge!” Astfel şi credincioşilor, când se luptă împotriva demonilor, Hristos făgăduieşte să le ajute lor cu puterea cea plină de har a Dătătoarei-de-Viaţă Sale Cruci. Iar ei o vor primi prin sincera credinţă în lucrarea Lui răscumpărătoare, săvârşită pe Crucea a cărei putere este de Biserică preamărită, ca „nebiruită, preaslăvită şi dumnezeiască!”

O, Doamne,

dă-ne nouă duhul curăţiei!

––Notă biografică––

Autorul acestei cărţi, Arhimandritul Serafim Alexiev, este binecunoscut cititorilor ortodocşi din Bulgaria. Născut în anul 1912 într-o familie săracă, dar evlavioasă, el a absolvit Seminarul Teologic din Sofia: Mai apoi este admis la Facultatea de Teologie, continuându-şi după aceea studiile în Elveţia. În anul 1940 intră în monahism. Un rol hotărâtor în viaţa lui l-a avut prietenia cu vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Serafim Sobolev (t 1950), în care află un povăţuitor fără seamăn în ale credinţei şi vieţii duhovniceşti.

În viaţa şi activitatea creatoare a Arhimandritului Serafim se disting trei perioade. Prima (până 1960) când, în ciuda condiţiilor vitrege, desfăşoară o neobosită activitate pastorală, ţine predici şi omilii pline de har, scrie broşuri şi poezii pe teme moral – duhovniceşti. Din această perioadă datează culegerile de omilii „Nădejdea noastră” şi „Dragostea noastră” – dintre cele mai căutate cărţi ale sale. În a doua perioadă (1960 – 1969), Arhimandritul Serafim – deja doctor în Teologie Dogmatică al Academiei de Teologie din Sofia – publică o serie de studii, rodul unei trude teologice neistovite.

A treia perioadă debutează în anul 1969 când, din cauza unui dezacord de principiu cu privire la reforma calendarului din Bulgaria şi a politicii proecumenice în care era antrenată Biserica Ortodoxă Bulgară, este nevoit să părăsească Academia Teologică. În această perioadă, Arhimandritul Serafim scrie o nouă serie de cărţi cu conţinut teologic şi duhovnicesc, printre care: „Rugăciunea noastră”, „Viaţa de după moarte”, „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul” şi altele, precum şi ultima sa carte-testament: „Ortodoxia şi ecumenismul” – o critică profundă a ereziei ecumeniste.

Arhimandritul Serafim a trecut la Domnul pe data de 13/26 ianuarie 1993. De la el ne-au rămas, ca o preţioasă moştenire, cărţile şi pilda sa de viaţă monahală plină de râvnă şi jertfă de sine, închinată pe deplin slujirii sfintei credinţe ortodoxe.

Read Full Post »