Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘manipulare’

 

Mijloace anticoncepţionale.

Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog

Dr, med. Rudolf Ehmann (medic primar ginecologie/obstetrică la spitalul cantonal Stans,Elveţia, CH – 6370) în colaborare cu Orto Dopper (Articolul de mai jos este un extras din textul lărgit şi revăzut al conferinţei susţinute de dr. Rudolf Ehmann pe 22 septembrie 1990 la Dresda, la Congresul internaţional “World Federation of Doctors Who Respect Human Life”.)

 

Introducere

 Contracepţia – binecuvântare sau blestem?

Contracepţia este inseparabil legată de starea moral spirituală a Europei şi a aproape întregii lumi industrializate contemporane. Ridicată în slăvi ca o mare binecuvântare de unii, condamnată ca un blestem de alţii, ea a provocat mari transformări sociale şi ideologice.

Ruptura dintre sexualitate şi procreaţie

Pentru prima dată în istoria omenirii s-a ajuns la o despărţire de mari proporţii între sexualitate şi procreaţie. Această sciziune, aparţinând până acum doar sferei private, a năvălit deodată în domeniul public. S-a promovat un drept la uzul liber al sexualităţii conducând la sfărâmarea tuturor hotarelor anterioare. Principiul plăcerii a căpătat prevalenţă asupra finalităţii biologice a sexualităţii, reproducerea. Valul de pornografie a pregătit teoretic acest proces, anticoncepţionalele l-au realizat practic.

 Medicalizarea controlului sarcinii

În cadrul acestei desfăşurări de fenomene, s-a produs ceva cu totul nou: reglementarea concepţiei a ajuns să fie aproape total medicalizată; medicul, protectorul vieţii până atunci, s-a transformat pe negândite, şi la început involuntar, într un important factor de codecizie la împiedicarea vieţii şi un monstruos reducător al numărului de naşteri, iar lumea occidentală va avea de suferit încă mult timp urmările acestei situaţii.

Medicalizarea nu s-a produs din întâmplare: contraceptivele moderne cele mai importante sunt „medicamente” în sensul cel mai larg al termenului. Adică ne aflăm în faţa unor mijloace care au efect direct pe o cale sau alta asupra organismului omenesc şi a căror administrare trebuie să fie monitorizată în mod obligatoriu de specialişti în materie. A fost de asemenea o noutate şi faptul că, pentru prima dată în practica medicală, produsele farmaceutice au fost folosite în stil mare nu sub prescripţie medicală, ci din alte motive.

Răul mai mic

Nu a fost prea greu să se câştige pentru acest proiect corpul medical, sugerâdu-i se acestuia, şi de altfel întregii populaţii, cuvântul de ordine: „mai bine să previi decât să avortezi” Extrem de puţini au observat însă că astfel se înlocuia diavolul cu belzebut. Pentru că în acelaşi timp a fost propagată – chiar de teologi, îndeosebi! – ideea „răului mai mic”, nici ea nu şi a ratat ţinta. A acţionat foarte insidios din primele momente şi încă mai are efect.

Din cine este format Iobby-ul internaţional

Avortul a fost propagat aproape concomitent în toate ţările occidentale, sistematic şi gradat, cu toate mijloacele la dispoziţie, inclusiv prin minciună şi manipulare verbală. In prima fază, au fost intenţionat încălcate prevederile legale din domeniu, apoi acestea au fost înlăturate de factorii puterii legislative şi astfel a fost distrusă conştiinţa asupra demnităţii inviolabile şi a dreptului inalienabil la viaţă ale copilului nenăscut. [ … ]

Dr. Nathanson descrie şi o altă tactică:

„Tactica cea mai importantă şi mai eficientă pe care noi, cei din NARAL, am folosit o între 1968 şi 1973 a fost «cartea (de joc) catolică», adică:

1. atacuri şi calomnii directe împotriva Bisericii catolice: înapoiată, reacţionară, nu merge în pas cu vremea: şi

  1. falsa reacţie a multor funcţionari din organismele bisericeşti şi a episcopilor catolici la aceste lovituri neîncetate: (14: Concepte, vol. 5 9/1990, p.18).

Numai această tactică ar fi îndeajuns pentru a ne demonstra că nu se poate lua în serios sloganul anticoncepţioniştilor: ,,mai bine să previi decât să avortezi” După cum se vede, este vorba de acelaşi lobby, adică cel al planificatorilor populaţiei (de exemplu, International Planned Parenthood Federation, Population Council şi altele). Dacă s-ar fi avut într-adevăr în vedere anticoncepţia preventivă, nu s-ar fi propagat masiv şi în paralel avortul, ajungându-se, ca o consecinţă directă a acestei presiuni asupra legiuitorilor, la posibilitatea efectuării de avorturi practic fără pedeapsă legală. Dacă se urmărea promovarea prevenirii sarcinii, avortul ar fi trebuit să fie combătut pe scară largă.

Linia de unire între contraconceptie si avort: copilul ca ameninţare

Astăzi o ştim: anticoncepţia şi avortul se află în strânsă legătură.

Nu numai în planul mecanismului de acţiune (aşa cum se va vedea în continuare), ci mai ales din punct de vedere ideologic şi psihologic. a anticoncepţie eficientă urmăreşte să prevină: Ceea ce trebuie să fie împiedicat este tocmai copilul. Astfel se formează şi se dezvoltă intensiv o concepţie negativă despre copil, se cristalizează rapid imaginea copilului duşman. Dar întrucât în toate acestea este implicată sexualitatea, un instinct dominant al umanităţii, era absolut inevitabil ca sexualitatea să ajungă rapid prioritară faţă de copil. Copilul a devenit tot mai mult fenomenul nedorit ce însoţeşte sexul. Şi atunci când, în ciuda anticoncepţionalelor, acest fenomen asociat se produce, el este respins şi îndepărtat prin avort. Promotorilor contracepţiei le era bine cunoscută realitatea că nici un anticoncepţional nu poate oferi garanţie absolută, ultima soluţie fiind avortul. Astfel încât avortul este necesar ca asigurare a contracepţiei şi tocmai de aceea este propagat în mod egal. Din cazul Californiei, aflăm că 40% din cele 300.000-500.000 avorturi dintr un an sunt legate de rateuri ale contraceptivelor. Deosebit de semnificativă este şi observaţia că tocmai în ţările care au acceptat în stil mare contracepţia, numărul de avorturi nu numai că nu a scăzut, ci, dimpotrivă, a crescut masiv exact în aceeaşi perioadă de timp. Situaţia din Iugoslavia ne dovedeşte că pentru mulţi oameni o perfidă schimbare de mentalitate înlocuieşte în cele din urmă contracepţia cu avortul. Iar în ceea ce îi priveşte pe planificatorii populaţiei, în final şi ei îl recomandă ca mijloc curent de „control al naşterilor”: In acest sens descifrează cei mai mulţi medici infama înşelătorie: „Mai bine să previi decât să avortezi” [ … ]

Manipularea limbajului

Dr. med. B. Nathanson (care a condus un an şi jumătate cea mai mare clinică specializată în avorturi din SUA şi care, de la Saul la Paul, a devenit între timp cel mai hotărât adversar al avortului) a creat următoarea expresie: „Verbal engineering precedes always social engineering” Adică, manipularea verbală precedă totdeauna manipularea socială; manipularea limbajului – manipulare a societăţii.

Politica evoluează în sfera puterii: lupta pentru putere, lupta pentru menţinerea la putere, influenţarea cetăţenilor. Dar puterea este totală numai atunci când îşi poate aservi şi gândi rea. Gândirea se transmite prin limbă. De aceea, limba este şi politică! Deja Friedrich Nietzsche formula o previziune: Adevăratul deţinător al puterii va fi în viitor cel ce va putea impune noi reguli în limbaj [48]. ,,O astfel de răspândire a propriilor reguli verbale are întotdeauna caracterul unui proces de dominare.” [61, p. 44J

Prof. Dr. Gunter Rohrmoser din Stuttgart scrie: „Toate schimbările din societatea noastră sunt rezultatul unor schimbări culturale revoluţionare care le au premers, şi anume: mai întâi, limba, apoi, prin limbă, conştiinţa şi, în cele din urmă, prin conştiinţă sunt modificate cerintele oamenilor. Din aceste cerinte necesităti rezultă revolutia aşteptărilor în ascensiune şi corespunzător acestor noi speranţe se instalează şi se impun şi politic noi valori şi noi norme” [99, 100].

„Dimensiunea fundamentală a procesului de modificare a societăţii se împlineşte în modificările antropologice, în domeniul formării şi interpretării realităţii sociale.”

Scoaterea din domeniul criminalităţii a uciderii copiilor în trupul mamei lor a devenit posibilă prima dată prin limbaj.

Un exemplu clasic pentru o astfel de manipulare a limbajului este modificarea paragrafului 218 din Codul Penal pe vremea guvernului social democrat (SPD ) în Germania. Textul de lege în speţă, în vigoare până în 1974, definea fapta în următorii termeni:

„O femeie care îşi ucide fătul (“Leibesfrucht” în germană, «rodul trupului», n.tr.) sau permite altei persoane să o facă va fi pedepsită”

Obiectul protecţiei legale împotriva acţiunii de ucidere, copilul nenăscut, era numit făt. Spre deosebire de această formulare, norma schimbată de SPD şi valabilă din 1974 ne spune numai că:

„Cel care întrerupe o sarcină va fi pedepsit”

Obiectul protecţiei legale, copilul nenăscut, nu mai este desemnat; este încriminată numai o intervenţie asupra corpului femeii! O f1agrantă manipulare verbală. In baza cunoştinţelor moderne de embriologie umană, prescripţia legală ar fi trebuit să sune cam aşa:

„Cel care ucide un copil nenăscut în trupul mamei va fi pedepsit. Noul om începe din momentul fecundării”

Studiile de cultură şi limbaj realizate de Sapir şi Whorf au arătat că limba de fiecare zi influenţează decisiv, profund şi durabil trăirile subiective, acţiunile şi percepţiile omului [61, p. 44 J.

Regulile şi normele limbii au modificat în profunzime conştiinţa juridică. In paralel cu dispariţia conştiinţei a ceea ce este drept, dispare întotdeauna şi conştiinţa a ceea ce este nedrept, ca faptă sau neglijenţă criminală. Nu trebuie deci să ne mirăm că a dispărut aproape cu desăvârsire constiinta naturii criminale a uciderii copiilor nenăscuti.

S-a dorit oare aceasta? A fost o politică deliberată? Ce amploare a luat pierderea conştiinţei binelui şi a răului ne pot arăta într un mod cutremurător cele relatate de o soră de caritate despre practicile din secţia de ginecologie dintr o mare clinică din Hamburg, de la mijlocul anilor ‘80. Cităm din Schwabischer Zeitung – (apare la Leutkirch 1 D 7970, Postfach 1145, Rudolf – Roth – Str. 18) – articolul „Biserică şi Viaţa’ din 05.12.1990:

… Altă dată am participat la o întrerupere de sarcină în luna a şasea. Femeii i se aplicase perfuzia pentru stimularea naşterii, adică procesul de expulzare a fătului fusese provocat artificial, pe cale medicamentoasă. De îndată ce a început travaliul de eliminare am chemat medicul de gardă. Femeia se afla întinsă pe pat. I-am pus plosca dedesubt şi copilul a căzut în ea. Scâncea … Necrezându şi urechilor, femeia a întrebat: «Trăieşte cumva? Strigăt?» Medicul a tăiat cordonul ombilical şi a pus capacul pe vas. Am dus oala în spălătorul secţiei, unde, conform regulamentului interior} trebuia lăsată circa două ore, interval după care copilul era sigur mort. De acolo ajungea la lada de gunoi a clinicii …. Din câte ştiu eu, situaţia din secţie nu s-a schimbat de atunci încoace.

În cazul de mai sus nu este vorba de un avort în sensul paragrafului 218 din Codul Penal german, ci de omor cu premeditare, în sensul paragrafului 211. Dar şi aici se aplică formula lingvistică trecută cu vederea: amorul premeditat al unui copil în vârstă de 6 luni – născut viu! – este descris drept „întrerupere de sarcină în luna a şasea”: .. S-a folosit aceeaşi tactică – „manipularea limbajului manipularea societăţii” – pentru a impune nepedepsirea de facto a pornografiei. Sloganuri ca „Mai bine să previi decât să avortezi”, sau: “A te păzi este un rău mai mic”, ca şi multe altele sunt toate manipulări ale limbii făcute cu scopuri precise.

Ce efect au aceste idei? În prima fază ele provoacă o relativizare a structurilor etice transmise de a lungul timpului şi perfect verificate. „Răul mai mic” trece cu totul cu vederea faptul că „nu este îngăduit să facem nimic negativ pentru a obţine ceva pozitiv”:

Medicina fără valori – medicina fără etică

Cu această relativizare a ideilor morale s-a urmărit în stil mare o etică „eliberată” de valori. Este inadmisibil să-i impui cuiva propriile tale concepţii valorice, chiar dacă ele sunt juste. Aşa a apărut medicina avalorică, medicina fără etică. [ … ] Această poziţie trimite la o altă urmare de proporţii a „eticii moderne” – permisivitatea în medicină. Pacientul poate dori orice – medicul este doar executantul neutru, neconstrâns de consideraţii moral valorice.

Provocarea panicii prin teoria suprapopulării

Un alt factor creator de motivaţii care a ajutat atât emoţional, cât şi ideologic la pătrunderea şi instalarea contraconcepţiei moderne a fost ideea stăvilirii „suprapopularii” şi ea tot o minciună crasă.

Mijloace contraceptive artificiale

Deosebim cinci mari grupe de astfel de mijloace:

Spirala sau STERILETUL (lUD =Intra Uterin Device) Spirala este, în primul rând, un mijloc abortiv timpuriu. Prin producerea intenţionată a unei congestii de iritaţie în ţesutul conjunctiv uterin, implantarea embrionului este împiedicată şi acesta moare. Rolul spermicid al cuprului înglobat în materialul spiralei moderne nu schimbă hotărâtor acest mecanism de funcţionare. Tot atât de puţin convingătoare este şi descrierea mai recentă a spiralei, care pretinde că IUD pur şi simplu ar împiedica realizarea fecundării.

Efecte secundare

Cele mai importante sunt, aici, infecţiile, mai ales în zona trompelor uterine, ceea ce conduce adesea la închiderea lor şi deci la sterilitate. Din cauza acestor infecţii apare un mare pericol de sarcină extrauterină (de 10 ori mai frecventă decât la femeile fără spirală) şi sarcină ovariană (de 4 ori mai frecventă). Prin urmare, implantarea unui IUD la o nulipară este, din punctul de vedere al ginecologiei academice, un procedeu greşit profesional.

Un alt efect sunt perforaţii ale uterului, însoţite de pericolul rănirii peretelui intestinului, de exemplu.

Sângerările şi durerile sunt alte posibile efecte secundare.

In SUA, din cauza acestor factori de risc, se află în curs circa 2500 procese de responsabilitate personală, implicând pretenţii la daune de ordinul a miliarde de dolari. Din această cauză, din anul 1987, IUD a fost retras de pe piaţă îri SUA. Industria farmaceutică a avut această iniţiativă chiar înainte de a se fi pronunţat interdicţia FDA (Food and Drug Administration). Această abilă mişcare de şah a avut drept scop asigurarea posibilităţii de a produce în continuare spirale pentru export în alte ţări. Verdictul FDA ar fi provocat mari dificultăţi pentru continuarea exportării produsului.

 Prezervativul

A fost mult timp criticat şi respins. I s-a atribuit un foarte ridicat coeficient de eşecuri în evitarea sarcinii. Abia odată cu masiva răspândire a Sindromului Imuno deficienţei Umane Dobândite (SIDA) a reintrat brusc în uz, propagat de stat cu milioane luate din veniturile din impozite, deşi ar trebui să se recunoască un coeficient foarte ridicat de eşecuri şi în evitarea propagării SIDA.

Astfel, medicul ginecolog Prinz, din Munchen, a stabilit prin calcule statistice că 100 bărbaţi infectaţi cu SIDA infectează anual 35 de femei, dacă aceştia utilizează în exclusivitate prezervativul. Îl putem asemăna cu ruleta rusească. Este deci clară iresponsabilitatea celor care susţin prezervativul ca o protecţie împotriva SIDA: se trece alături de miezul problemei şi trebuie să o numim o adevărată înşelătorie periculoasă.

Spermicide sub formă de supozitoare, săruri, alifii, sprayuri, tampoane

Acestea sunt substanţe chimice destinate uciderii spermatozoizilor.

Incertitudinea impiedicării fecundării prin acest procedeu nu este nevoie să mai fie scoasă în evidenţă. Toate sărurile, alifiile, spray-urile, tampoanele, supozitoarele anticoncepţionale conţinând monoxidol 9 nu produc doar reducerea mobilităţii spermatozoizilor şi a funcţiei lor acroseminale, ci au ca efect şi o decondensare a nucleului lor celular”. Se pot produce leziuni moleculare în spermatozoizi şi modificări ale structurii ADN. In cazul unei fecundări, acestea conduc la malformaţii ale zigotului. Până în prezent nu s-au semnalat totuşi naşteri cu malformaţii, pentru că, oricum, embrionii astfel apăruţi se elimină de regulă prin avort timpuriu. Aşadar, şi în acest caz ne aflăm în faţa unui efect abortiv, care nu fusese identificat ca atare până în prezent.

Sterilizare a bărbatului si a femeii

Este cunoscută de mult timp. Se realizează pe cale chirurgicală, deseori fără o indicaţie medicală, şi constituie un mijloc radical de evitare a sarcinii.

Există două tehnici operaţionale: laparotomia, deschiderea cavităţii abdominale, şi laparoscopia, intervenţie realizată prin examinarea vizuală a cavitătii abdominale.

Efecte secundare

Intervenţia nu este lipsită de riscuri şi aceasta mai ales în cazul femeilor, la care este necesară anestezia totală şi deschiderea abdomenului, indiferent de metoda adoptată pentru sterilizare.

Pericole deosebite prezintă sterilizare a tubelor prin laparoscopie: dubla introducere a acestora în abdomen, fără control vizual, orbeşte, poate produce, de exemplu, răniri ale vezicii urinare, intestinelor şi pe traiectul vaselor sangvine etc.

 Urmări pe termen lung ale sterilizării:

Sarcini extrauterine (acestea survin în urma unor eşecuri în sterilizare), tulburări ale ciclului menstrual, tulburări psihice.

Alături de argumentele împotriva sterilizării în timpul lehuziei, rata mult prea ridicată a complicaţiilor după sterilizarea tub ară constituie un argument împotriva opţiunii pentru această intervenţie. Pe lângă toate acestea, creşterea de două trei ori în numai zece ani a repercusiunilor psihice ale intervenţiei arată că nu ne este permis să neglijăm nici acest aspect al problemei.

 Efectul depresiv asupra ovulaţiei şi cel de avort timpuriu exercitat de pilula anti-baby

 Efectul de inhibare a eliberării ovulului

Intenţia iniţială a inventatorilor pilulei era inhibarea ovulaţiei prin imitarea procesului ciclic cu componente de estrogen şi progesteron în doză ridicată. Tipurile de pilulă produse la început corespundeau acestui model într o mai mare măsură prin conţinutul enorm de mare de estrogen şi progesteron. Din cauza ratei înalte de efecte secundare obiective şi subiective, fapt curând constatat, procentul de hormoni a fost micsorat continuu. Scăderea numărului de hormoni a condus la o creştere a numărului de ovulaţii care nu au putut fi împiedicate. [ … ]

Efectul de ucidere a ovulului fecundat prin împiedicarea implantării împiedicarea implantării se bazează pe modificările secretorii ale endometrului şi pe schimbările regresive ale acestuia, în sensul secreţiei insuficiente, transformări provocate de IO (IO=inhibitori de ovulaţie).

Modificarea mucoasei cervicale

Este cunoscut faptul că în ciclul natural progesteronul îngroaşă mucoasa cervicală şi creează astfel o anumită barieră pentru ascensiunea spermatozoizilor. Această stare face parte şi din efectele IO, dar creşterea vâscozităţii nu este deplină, situaţie dovedită de sarcinile care apar la pacientele care şi administrează pilula, cazurile fiind în continuă creştere numerică în ultimii ani datorită preparatelor cu doze tot mai mici.

Un alt efect ucigător al pilulei cu hormoni artificiali: factorul tubar sau transportul încetinit al ovulului fecundat în trompele uterine

Factorii exogeni (externi) care influenţează „efectul de împiedicare a sarcinii” al pilulei

Perseverenţa pacientei – după cum arată diverse studii, nu se poate conta prea mult pe seriozitatea administrării. S-a constatat uitarea administrării pilulei în 2 7% din cazuri.

Interacţiunile: alcool, cofeină, nicotină, medicamente

Până acum a fost prea puţin cunoscut şi s-a dat prea puţină atenţie rolului important jucat de cantităţile mari de alcool, cofeină sau nicotină. Mai ales cofeina şi nicotina au o influenţă care nu poate fi neglijată.

Formulă enzimatică atipică – observaţiile lui Grunental: „Afară de aceasta, sunt cazuri de paciente la care, probabil din cauza unei constituţii enzimatice personale diferite de medie, pilula nu este pe deplin eficientă”:

Tulburări în tranzitul intestinal – este de mult cunoscut că diareea şi voma reduc folosirea pilulelor în mod remarcabil.

Alimentaţia naturală acidă din Asia – în Asia predomină o alimentaţie naturală aci dă, care neutralizează efectul alcalin al pilulei. In consecinţă, sunt numeroase eşecuri, dacă nu chiar ineficacitate totală. Toţi aceşti factori completează tabloul indiciilor care dovedesc efectul de avort timpuriu al pilulei. [ … ]

 

Efecte secundare ale pilulei anti-baby

De la începutul anilor ’60, de când au fost scoşi pe piaţă “Inhibitorii de ovulaţie”, s-au adunat mii de publicaţii despre efectele secundare ale pilulei. Până de curând opinia publică cunoştea foarte puţin, dar în ultimul timp pătrund tot mai multe ştiri şi în mediile de informare pentru publicul larg. Până în 1970 apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele colaterale, însă studenţii de la medicină nu auzeau aproape nimic despre ele. Dar şi în prezent, studenţii medicinişti nu află mai nimic despre aceste efecte secundare.

 

Prezentare sintetică a efectelor secundare ce însoţesc inhibitorii de ovulatie:

 

  1. Efecte secundare cardiovasculare şi cerebrovasculare (infarct cardiac, îmbolnăviri ale sistemului circulator, hemoragii cerebrale, tromboembolii).

 

  1. Favorizarea de infecţii – Sterilitate: Urmări pentru starea dc sarcină şi pentru urmaşi, Legătură fără echivoc între sarcina extrauterină pe trompele uterine şi infecţia chlamydică, Rată crescută dc naşteri premature.

 

  1. Riscul de cancer – Cervix (colul uterin): Corpus (ţesutul mucoasei uterine): ovarian, mamar, piele, ficat.

 

  1. Tumori benigne – Cervix: ovar: mamar, ficat.

 

  1. Modificări stomacale şi intestinale, formarea de pietre la vezica biliară este favorizată

 

  1. Tulburări oculare

 

  • Neuritis nervi optici (inflamaţia nervilor optici)

 

  • Tromboză retiniană (picături de sânge în ţesutul ocular).

 

  1. Malformaţii (ale embrionului)

 

  • Tulburări cromozomiale (triploidie şi monosomie X) în 48% cazuri.

 

Polipolidie (multiplicarea seriei cromozomiale peste numărul normal) în 30% din cazuri.

 

  1. Tulburări psihice

Despre efectele pilulei, Peterson (1978) [8S ] se pronunţă astfel: ,,Inspăimântătoarea înrăutăţire a afectivităţii (stare sufletească şi immpulsivitate) şi a relaţiilor interumane la grupa celor ce folosesc pilula este produsă, fără îndoială, într o bună măsură de psihosindromul endocrin (M. Bleuer) provocat de acţiunea hormonilor, dar şi motivaţia anticoncepţională ambivalentă, neclară, a multor femei le dezechilibrează foarte mult”: Pornind de la propria lor experienţă, femeile spun următoarele: stare de spirit depresivă, mergând până la dcpresiunea propriu zisă.

 

  1. Tulburări ale sexualităţii – scădere a libidoului până la totala lui dispariţie, ceea ce, pe de o parte, este un efect al tratamentului cu hormoni, iar pe de alta, rezultatul separării sexualităţii de procreaţie, reuşită aproape perfect, prin pilulă.

 

Se poate deci spune :

 

  • Niciodată până acum nu s-a mai administrat un produs farmaceutic atât de puternic, cu atât de multe efecte necunoscute unor oameni sănătoşi, fără ca să existe necesitate din punct de vedere patologic (medical).

 

  • Niciodată până acum nu s-a mai permis prezenţa în comerţ a unui produs farmaceutic cu atât de multe şi grave efecte secundare cunoscute ca inhibitorii de ovulatie.

 

  • Niciodată până acum un produs farmaceutic nu a mai adus atâţia bani industriei chimice. In SUA, pilula este desemnată drept “The biggest money-maker of pharmaceutics”

 

Bilanţul contracepţiei şi urmările ei

Ce datorăm contracepţiei din ultimii 30 de ani?

 

  1. Contracepţia modernă a făcut posibil un libertinaj al sexualităţii fără frâne, în sensul rupturii dintre sexualitate şi procreare. Sexualitatea a devenit bunul de consum numărul 1 şi a găsit locul în afara comunităţii maritale în urma unei eliberări juridice a pornografiei, impusă şi intenţionată politic. Consecinţa directă a fost că vârsta primelor contacte sexuale la tineri a coborât drastic.

 

  1. Avortul nu a putut fi îndiguit prin contracepţie, frecvenţa lui a crescut tocmai în ţările cu mai mare acceptare a anticoncepţionalelor. A devenit şi este necesar ca mijloc de anulare a cazurilor de eşec în folosirea anticoncepţionalelor. Astfel încât deviza: „Mai bine să previi decât să avortezi”, devine tot mai evident o minciună.

 

  1. Distrugerea fundamentelor morale ale lumii occidentale, mai ales ale ţărilor creştine, datorită revoluţiei sexuale şi instituţionalizării avortului, mijlocul de planificare familială cel mai des folosit în acest timp (conform OMS, circa 50 de milioane de avorturi pe an). Prin toate acestea s-a realizat mai ales nimicirea moralei tinerilor.

 

  1. Creşterea bolilor transmise pe cale sexuală (STD – Sexual Transmitted Diseases) prin libertinajul sexual, mai ales a anexitelor. Urmarea acestei situaţii este numărul sporit de sarcini tubare şi de sterilităţi de origine tubară.

Astfel s-a creat terenul pentru medicina de reproducere artificială de tip IVF/ET şi prin aceasta ruptura între procreare şi sexualitate.

Extinderea SIDA ca cea mai pernicioasă formă de boală cu transmitere sexuală. Este posibil ca inhibitorii de ovulaţie ca atare să fi contribuit direct la extinderea SIDA: favorizarea mutatiilor virotice maligne, facilitarea producerii de infecţii şi favorizarea izbucnirii bolii datorită slăbirii apărării imunitare consecutive tratamentului cu steroizi.

 

  1. Alte efecte secundare devastatoare din punct de vedere medical, printre altele şi datorită 10 (inhibitori) şi IUD (spirala).

 

  1. Masive implozii demografice în ţările industriale, care au devenit populaţii muribunde. Ca urmare, masive imigraţii de oameni din Lumea a treia pentru a se putea garanta standardul de viaţă al naţiunilor industrializate. Odată cu aceasta, pericolul de decădere şi marginalizare mai ales a culturii creştine.

 

  1. Nici un fel de limitare a creşterii demografice în lumea a treia, pentru că acolo nu pot penetra nici inhibitorii de ovulaţie, nici spirala, nici sterilizarea.

 

  1. Întrucât contracepţia modernă, din cauza efectelor secundare şi cotei de eşecuri, nu oferă satisfacţie, se caută metode de planificare familială noi şi mai bune (“perfecte”). Acestea permit avortul pe cale medicamentoasă şi în faze înaintate ale sarcinii şi pot înlocui în mare măsură avortul chirurgical, în multe privinţe o intervenţie incomodă sau împovărătoare.

În continuare, vaccinarea anti-baby (Anti HCG inoculate), care va apărea curând în calitate de adaos suplimentar, este tot un mijloc de avort timpuriu. Cu aceasta, uciderea perfecţionată a copiilor nenăscuţi îşi continuă drumul “tot mai triumfal” în societatea noastră, cu urmarea directă a unui veritabil holocaust al nenăscuţilor. Se poate spune că marea tragedie a sfârşitului de veac este sărăcirea în vieţi omeneşti, care ar fi trebuit să şi facă mai târziu datoria şi au fost împiedicate de la aceasta.

În ciuda acestor catastrofale realităţi, care este imposibil să fi rămas ascunse (sau necunoscute) anumitor cercuri conducătoare, această evoluţie nu este stăvilită. Dimpotrivă, ea îşi continuă cu precizie şi cu o acceleraţie de necrezut cursa spre abis …

Personal, am convingerea că, din faptele prezentate, orice om raţional va trage concluzia că învăţătura Bisericii nu trebuie privită sau simţită ca o povară sau acuză sau chiar ca o şicană pentru oameni, ci ca servind binele lor. Ea îndreptăţeşte la o adâncă încredere în călăuzirea de către Biserică.

Acesta este un apel insistent, să ne străduim cu seriozitate şi perseverenţă să reinstaurăm ordinea legislativă morală precedentă, pierdută în prezent. Trebuie ca omul modern, şi mai ales tânărul, să fie adus în situatia de a fi din nou constient de sensul creator si misiunea sexualitătii. Trebuie să invătăm să sesizăm iarăsi în toată profunzimea sa semnificaţia cuvântului: ,,Făcut după chipul Său”.Singura cale pe care i se face omului dreptate în adevăratul înţeles şi se poate interveni într un mod demn la nivelul său este, după experienţa mea, reglarea naturală a sarcinii.

 

Reclame

Read Full Post »

Am gasit un documentar foarte bun despre cum industria condusa de francmasoni educa copii în spiritul mandriei, desfraului si lacomiei de la o varsta cat mai frageda.

Din pacate, documetarul este in engleza si nu are subtitrare.

https://www.youtube.com/watch?v=hwUwchCeeI4

 

 

Read Full Post »

DESPRE CAPCANELE PE CARE NI LE INTINDE TELEVIZORUL

În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o inventie a mintii omenesti – care în sine nu este nocivă; însă modul în care el este folosit, cu precădere în ultimii unsprezece ani la noi si în ultimii treizeci de ani în occident, l-a transformat în cea mai distructivă armă din lume – pentru suflet.

Televiziunea are o tendintă tot mai accelerată si mai accentuată de a nu mai îndeplini functia de divertisment, informatie, cultură, etc., ci pe aceea de a forma un om nou, spălat de tot ce e bun. Televizorul are o lucrare „religioasă”, o influentă spirituală de netăgăduit. El a reusit ceea ce nu s-a mai realizat de la Turnul Babel – să unească toată omenirea în tot ceea ce nu este Dumnezeu. Atunci (la Turnul Babel) ca să-i oprească de la rău, Dumnezeu a împărtit limbile, iar astăzi, prin televizor, de la un capăt al pământului la celălalt o singură limbă huleste tot ceea ce este sfânt.

Televizorul alungă pentru totdeauna pe Dumnezeu din sufletul omului si îl înlocuieste cu toate pornirile drăcesti. Televizorul nu strecoară în mod pervers în om o singură patimă, ci toate patimile mari – so domia, curvia, iubirea de aur si de bani, setea de sânge, hula împotriva Duhului Sfânt, egoismuL setea de putere si de slavă desartă, precum si pe cele mai mici (care de fapt nu sunt deloc mici): lenea, judecarea aproapelui, nepăsarea, curiozitatea nefolositoare si bolnăvicioasă. Telenovelele sunt specializate în amplificarea acestei ultime patimi.

Televizorul nu înghite numai indivizi, ci popoare întregi. Desigur, aparent, nu e mai păcătos un televizor decât un bordel, dar televizorul are totusi o putere distructivă cu mult mai mare decât acesta, pentru că în fiecare casă introduce un bordel, în care intră cu usurintă toti (părinti si copii) si la orice oră.

Omul intră în contact cu lumea prin cele cinci simturi: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simturi, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini si informatii. Personalitatea omului, prin facultăti ale ei precum sunt: cunoasterea, întelegerea, memoria, imaginatia, este foarte dependentă de ceea ce primeste prin acest simt. Acesta este motivul pentru care nu ne prea ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar si auzului. Este mai periculos decât ziarele. Acestea se adresează si ele văzului, dar imaginile sunt nemiscătoare – par moarte. Imaginile de la televizor sunt vii, miscătoare: de aîci puterea lor.

Omul împătimit de televizor nu mai întelege că imaginile pe care acesta i le oferă le priveste nu la rece, ci acestea intră în viata lui interioară, pe care o influentează, o modelează după chipul lor (spune-mi cu cine te însotesti, ca să-ti spun cine esti). În timp se produce o simbioză între om si televizor, o întovărăsire în care însă primul este factorul pasiv, cel care primeste orice, fără nici un discernământ. Omul devine pur si simplu un material care se lasă, fără să-si dea seama, prelucrat în duhul tovarăsului său, care treptat îi devine chiar si stăpân. Astfel televizorul devine de fapt adevăratul dumnezeu al omului, căruia i se închină, îl ascultă, îi slujeste, chiar dacă privitorul este crestin botezat în numele Sfintei Treimi. Dumnezeu cu adevărat este cel cu care ai o legătură constientă. Cei cărora li se pare că exagerez să facă o comparatie între timpul pe care îl petrec în fata micului ecran si timpul pe care îl petrec în fata icoanei în rugăciune, între interesul si emotia cu care primesc îmagini cel mai adesea murdare, si formalismul cu care fac o rugăciune, prea adesea nălucită de imagini pătimase, demonice.

Este televizorul vinovat de toate relele din lume? Oare el le-a adus? Nu. Dar el amplifică la maxim răul în lume, îl rafinează, îl generalizează, îi dă o putere pe care acesta nu a mai avut-o până astăzi. Răul exista si fără televizor, dar nu avea forta si întinderea pe care le are în prezent.

„Sunt oare numai rele la televizor?”

Sunt si bune, dar atât de amestecate cu cele rele, încât nu mai sunt deci bune, în măsura în care, acceptând această „amestecare rea”, ajung, oarecum, să le motiveze, să le gireze. Acolo unde răul e amestecat cu binele nu mai este locul lui Dumnezeu, ci al diavolului. Atunci când a mâncat din pom Adam a cunoscut si binele, si răul, dar a ajuns rob numai al răului. Un doctor ginecolog care face chiuretaje nu va scăpa de osânda lui Dumnezeu pentru că a ajutat pe unele femei să nască. Când pe aceeasi conductă (ecranul televizorului) curge apă de izvor curată si mizeria dintrun grajd de vite, cel care se adapă de acolo, ce gust va simti: al apei sau al bălegarului? Comparatia între televizor si această conductă pare dură, dar în privinta filmelor pornografice si a asa-numitelor filme „sexy” este foarte elocventă si exprimă realitatea.

Omule care te uiti la televizor,
trebuie să stii că asimilezi tot ceea ce
vezi acolo si încet-încet vei ajunge
si să fii ceea ce asimilezi!

Dacă într-o revistă de patru pagini toate sunt pline de articole crestine, dar jos, pe ultima pagină, se dă un număr de telefon al unei linii erotice, revista aceasta este anticrestină. „Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Matei 6, 24).

„La televizor sunt si lucruri bune, noi le despărtim de cele rele”.

Ca să alegi trebuie un criteriu în functie de care să te orientezi în privmta binelui si a răului. Adultii (peste 40 de ani), care n-au crescut cu mizeriile de la televizor, s-ar putea să aibă un criteriu în bunul lor simt. Dar dacă nu sunt bine ancorati într-o viată religioasă, vor fi si ei foarte îngăduitori în privinta răului. Ce criteriu are însă generatia tânără (sub 50 de ani) care din copilărie s-a hrănit cu fllme erotice, de groază si de incredibilă violentă? Personalitatea adolescentului se va forma pe această temelie spurcată si subredă. Răul si binele sunt amestecate în capul lui. El nu va apuca niciodată vârsta discernerii binelui de rău, pentru că n-a trăit niciodată numai în bine. în lumea fizică, pentru a vedea un obiect mai bine, trebuie să te apropii de el. În lumea spirituală, această lege este valabilă numai în cazul virtutilor. În ceea ce priveste păcatul, nu-l poti vedea decât dacă te distantezi de el. Acesta este motivul pentru care Sfintii îsi plâng păcatele si se mărturisesc păcătosi, iar homosexualii se mândresc cu patima lor, fac paradă si cer drepturi.

Televizorul nu este un singur drac, ci iadul întreg. Când a apărut televizorul marele stat major al iadului l-a primit ca pe cea mai plăcută surpriză din istorie. Nu se astepta ca însusi omul să-i procure inventia cea mai potrivită spre a-i dezvolta si finaliza toate intentiile sale infernale.

Televizorul este periculos nu numai pentru că ne arată rele, ci si pentru că ne învată să facem foarte multe feluri de rele, oferind chiar vaste posibilităti de „înaltă califîcare” în toate domeniile malefice.

Dintre toate relele televizorului, două sunt cele mai mari:
– desfrânarea
– calomnierea, judecarea si dispretuirea aproapelui, si prin aceasta distrugerea psihologică si sufletească a oricărei persoane, ca si compromiterea oricărei idei, intentii sau institutii benefice.
Cum intră prin micul ecran
desfrânarea în om?

Orice imagine care apare pe retină este transmisă sufletului. Cele trei puteri ale sufletului (ratiune, sentiment, vointă) sunt toate colorate potrivit imaginii primite. Imaginea „sexy” face ratiunea să treacă încet prin etapele următoare: la început respinge ceea ce a văzut, apoi acceptă imaginea si, în cele din urmă, o primeste căci bariera, împotrivirea ratiunii a fost do borâtă de patimă.

Simtirea, mai întâi se scârbeste de mizeria morală de acolo, apoi este indiferentă, iar la urmă doreste să facă întocmai ceea ce a văzut.

Vointa – nemaifîind condusă de ratiune si întărită de afectivitate, trece si ea de la împotrivire la căutarea desfrânării. Această trecere se face în timp, dacă omul vede mai multe filme si secvente cu scene pornografice. Biruinta pornografiei asupra psihicului este atât la nivel constient, cât si la nivel subconstient. în subsolurile fiintei, în subconstient, videoteca pornografică creează miscări care se ridică în constient si constrânge pe om să facă unele lucruri cu o putere (

ică) pe care el nu o întelege de unde provine si căreia nu i se mai poate împotrivi. De exemplu, un tânăr care mai înainte pe când trecea pe lângă o tarabă cu cărti căuta romanele lui Sado veanu sau poeziile lui Eminescu, astăzi caută manualele chinezesti sau indiene de initiere în practicile, nu arareori perverse, sexuale. Privirea unei femei, care înainte nu îl tulbura, astăzi trezeste în el dorinte josnice. Această schimbare se datorează acumulării pornografice din subconstientul său. Întreaga sa personalitate este astfel treptat pecetluită cu „numărul fiarei” (Apoc. 15, 8).

Imaginatia este terenul în care aceste influente se văd cel mai clar. Filmele lucrează aici în două moduri: unii tineri, văzând de ce sunt capabili „eroii” lor, capătă complexe de inferioritate fată de sexul opus, se văd urâti, incapabili de vitejii prea mari în domeniu, devin necomunicativi, închisi în sine, tristi si recurg la „defulări” sexuale (onanie si altele înrudite cu ea) în care n-au nevoie de partener. Altii (bine îndoctrinati de fllme) devin obsedati de desfrânare, incapabili de înfrânare si cu manifestări sexuale care depăsesc în perversitate Sodoma si Gomora. Unii ca acestia, dacă se căsătoresc, vor spurca patul conjugal si vor aduce pe lume copii cu mari probleme psihofizice. Căsătoriile în care se fac păcatele sodomice nu rezistă în timp. Dacă acestea ar fi cazuri izolate, răul n-ar fi asa de mare. Din păcate, aceste perversiuni, pe care Dumnezeu le-a pedepsit în Sodoma si Gomora cu foc din cer si ploaie de pucioasă (a se vedea cartea Facerea, capitolul 19, din Sfânta Scriptură), s-au extins nespus de mult. Cine a contribuit cel mai mult la această pierzătoare extindere? Televizorul, „educatorul” poporului nostru.

Iată că treptat imaginea de la televizor devine viată. Treptat, imaginarul a reusit batjocorirea si schimonosirea realului. Ceea ce noi am prezentat schematic mai înainte (modul în care omul este invadat si biruit de pornografie) stiu si constientizează perfect regizorii acestor filme. Dovada faptului că stiu este însusi rezultatul obtinut. Deci care este scopul acestor filme? Să facă din fiecare cetătean al împărătiei lui Dumnezeu (crestin botezat) un locuitor al Sodomei (aceasta este pecetea fiarei apocaliptice) – iar dacă va muri fără pocăintă si un viitor osândit în iad.
Dar oare de ce în primul rând
desfrânare, si nu alte păcate?

Aceasta deoarece nimic nu-l desfigurează pe om sufleteste atât de mult ca desfrânarea, nimic nu-l distruge mai repede si mai ireversibil, nimic nu-l scârbeste pe Dumnezeu la un om mai mult decât păcatul acesta. Oare de atâtea mii de ani, de când este omenirea, au avut nevoie oamenii să fie educati sexual prin televizor pentru a se înmulti? nicidecum. Scopul real al prezentei în fiecare film a imaginii desfrânării este de fapt cel cu totul contrar: distrugerea omenirii. Se stie prea bine că desfrânarea reduce de fapt natalitatea. În bordeluri, unde este cea mai intensă activitate sexuală, nu se naste nici un copil. Mamă smerită, grijulie si iubitoare, si amantă senzuală, rafinată si perversă sunt două feluri de însusiri ale femeii, care se exclud.

Iată numai un exemplu – din multe altele asemănătoare care s-ar putea da spre a arăta modul în care rafinează televizorul păcatul curviei. În urmă cu câteva zeci de ani filmele de dragoste, romantice, prezentau tineri care îsi mărturiseau sentimentele, dar în privinta manifestărilor fizice totul se reducea la o privire caldă, la o strângere de mână si (sau) la o îmbrătisare nevinovată. Apoi au apărut săruturile din ce în ce mai lungi, mai „apetisante” si mai dese. încet, încet au apărut femeile semiîmbrăcate, dezbrăcate si scenele erotice din ce în ce mai „curajoase” si mai variate. Astăzi există o adevărată artă si industrie a pornograflei (extrem de bănoasă). Răul nu s-a oprit aici. După 1989 s-a îndesit la noi în tară folosirea cuvântului: „homosexual”. Prima reactie a fost cea de scârbă. La televizor, mai întâi totul s-a redus la niste aluzii ironice (lumea râdea pe seama lor), dar mai apoi cenzura constiintei, treptat a fost doborâtă. Apoi s-au îndesit filmele având ca personaje centrale homosexuali, au apărut spectacole „vesele”, de divertisment si interviuri cu ei. Care este mesajul acestor făcături, care de care mai perfide si mai imunde, care s-a încercat a ni se inocula? Acela că, de fapt si de drept (?!) si ei sunt oameni ca si noi, obisnuiti, ba chiar cu unele calităti deosebite – fiind invocate chiar nume de personalităti artistice, literare etc. -, iar pornirile lor sexuale nu sunt nici păcate, nici manifestări patologice, ci alternative „cumsecade” la manifestările heterosexuale. Iată cum s-a escaladat astfel o altă culme îngrozitoare a răului.

Ni se sugerează că ceea ce face majoritatea este bine (spiritul de turmă), si astfel înaintarea în rău îsi continuă actiunea îndobitocitoare, desi a ajuns deja foarte departe. Au început să apară (deocamdată sporadic) si secvente cu aluzii la păcatul zoofiliei, al desfrânării cu animale care, ca si sodomia, opreste 15 ani de la împărtăsirea cu Sfintele Taine pe săvârsitorii lor. Si iată cum vedem împlinindu-se, sub ochii nostri, proorocia făcută de Sfântul Antonie cel Mare cu aproape 1700 de ani în urmă: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.

Nimeni nu poate să ajungă într-o singură zi un mare păcătos. Diavolul stie lucrul acesta si actionează în consecintă: dărâmă treptat toate puterile bune ale sufletului si ridică în locul lor templul său. „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” spune Mântuitorul. Tot acolo vrea si cel rău să îsi zidească întunecata sa împărătie.

Legislatia, câtă vreme a rămas supusă legilor divine, a fost categorică în privinta acestui păcat: pedeapsa cu moartea, în Vechiul Testament; apoi, închisoarea. Acum, practica homosexuală nu mai este pedepsită de lege. Răul însă nu se opreste nici aici, pentru că mai sunt bariere care trebuie să cadă. Homosexualii vor să înfleze copii (vă dati seama la ce va fi supus un copil care are părinti doi bărbati), vor să se căsătorească în biserică, vor să fîe hirotoniti preoti, vor legiferarea pedofiliei. Sunt o minoritate care cere drepturi care să-i permită să ajungă majoritate, pentru ca să poată atunci să impună noi legi, nelegiuite. în Sodoma si Gomora Dumnezeu a coborât foc din cer pentru că locuitorii acestor cetăti (bogate) nu numai că făceau acest păcat, ci îi fortau pe toti cei ce veneau acolo să săvârsească si ei răutatea.
Cum se poate distruge
o persoană nevinovată prin televizor

Emisiunile calomniatoare, mincinoase, nu pot fi verificate de publicul larg. Însă aceste emisiuni creează atitudini ostile fată de persoana vizată. Chiar dacă după zece astfel de emisiuni mincinoase va apărea o emisiune care restabilieste adevărul, totusi sământa răului a fost aruncată. Omul acela, înconjurat de neîncredere, suspiciune si dusmănie din partea celorlalti, începe să-si piardă echilibrul lăuntric chiar dacă este nevinovat. Minciunile spuse despre el, acuzatiile de care nu se poate apăra si sentimentul neputintei îl dărâmă lăuntric. Nu numai oameni, dar si idei si institutii pot fi distruse prin această metodă. Iată ce fortă au la îndemână cei care conduc televiziunea în România si în lume.

Cine amendează un ziar sau un post de televiziune pentru calomnierea si umilirea unei persoane? Cine dă certiflcat de corectitudine oamenilor care lucrează în massmedia?

Desenele animate – nevinovate numai în aparentă, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului. Creează viciul privirii necontenite la televizor. Acum se uită la desene animate, iar după 12-14 ani la filme de „actiune”, de război, la fîlme pornografice, „sexy”, de extremă violentă si de groază. În afară de aceasta, desenele animate de astăzi umblă tot mai vădit la modelarea unei conceptii false a copilului despre Dumnezeu si lume. în unele desene animate, eroul principal, „demonică”, este un personaj pus pe pozne si, chiar dacă are cornite, este prezentat astfel încât să devină cât mai simpatic. Potrivit învătăturii crestine însă, demonul – chiar mic dacă este („demonică”) – nu este decât tot un lucrător viclean al răutătii si împreună colaborator cu fratii săi încornorati mai mari, în urzirea de planuri mestesugite spre pierderea neamului omenesc.

Robotii cu ochi rosii si aripi (draci moderni) care se războiesc între ei si ucid cu aberantă cruzime, inoculează copiilor setea de violentă. Imaginile desenelor animate care se miscă cu repeziciune zăpăcesc mintea copilului, îl fac si pe el să fie sucit, să n-aibă astâmpăr, îi răpesc dorinta de învătătură. Violenfa desenelor animate trece în realitate. în Rusia sunt astăzi 100000 de copii asociati în grupări ucigase. La noi, în România, crimele îngrozitoare săvârsite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune să însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri si pătrate colorate, filmele nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor filme de către copii, ai căror părinti sunt ei însisi în gravă confuzie morală, iar celor care dau pe post asemenea productii cinematografice ucigătoare de suflete le vor fi de ajuns bulinele si celelalte semne spre a se apăra la dreapta si înfricosata Judecată a lui Hristos?

Trei exemple spre a arăta cum trece
imaginea micului ecran în realitate

1. În urmă cu câtiva ani a apărut la noi în tară o casetă video intitulată „Sirenele – satanismul în muzica rock„. Autorui acestei casete, grec de origine, fost cântâret rock, mărturiseste că filosofia de viată si-a format-o pe când era copil, din filmele stiintifico-fantastice, care l-au fascinat. Din aceste filme („Războiul stelelor” si altele) a tras concluzia că universul este condus de două forte impersonale, a binelui si a răului, care se află într-un neîncetat conflict, iar valorile supreme sunt puterea, orgoliul si gloria. Autorul acestei casete video face parte dintre putinii înselati care s-au întors la adevăr. Însă câti tineri, care în copilărie s-au „hrănit” cu „Războiul stelelor”, n-au murit fără să stie că Dumnezeu este unul singur si pretuieste mai mult iubirea decât ura, smerenia decât mândria, iertarea decât răzbunarea!

2. Filmele stiintifico-fantastice au răspândit în omenire o nouă credintă: aceea în existenta extraterestrilor. Nimeni astăzi nu se mai îndoieste de existenta lor. Un ieromonah ortodox din America, Părintele Serafim Rose, arată în cartea sa „Ortodoxia si religia vîitorului” că aparitiile extraterestre sunt de fapt experiente mediumistice de natură demonică. Un fel de sedinte de spiritism în care pământenii intră în contact cu duhurile răutătii, pentru care nu este nici o greutate să ia chipul „cetătenilor” unor alte civilizatii.

3. Există astăzi în lume aproximativ 1500 de „vampiri” (cei mai multi în America) – oameni ce dorm în cosciuge, beau sânge, etc. Toti acesti „vampiri” sunt copiii care odinioară au vizionat filmele de groază având ca „eroi” astfel de personaje. Închipuirea lor a fost atât de marcată, încât le-a deformat total imaginea asupra realitătii propriei lor persoane. În loc să seconsidere si să trăiască precum oamenii, ei au ajuns să se considere si să trăiască efectiv ca „vampiri”.

Vrăjitoarele, al căror mestesug este osândit si amenintat cu grele urgii dumnezeiesti în toate paginile Sfintei Scripturi, astăzi îsi demonstrează abilitătile pe micul ecran, dau interviuri, îsi fac reclamă si îsi dau adresele. În zilele noastre oamenii nu se mai tem de Dumnezeu, ci de vrăji, nu îi mai cer ajutorul Lui, ci vrajitoarelor, iar astrologia este nelipsită din programele TV, sub forma, de rătăcire si înselare, a citirii zodiilor, atât de vehement condamnate de Sfânta Scriptură si de scrierile Sfintilor Părinti. Dar iată ce ne spune în această privintă si Sfânta Scriptură: „Bărbatul sau femeia, de vor chema mortii sau de vor vrăji să moară neapărat: cu pietre să fîe ucisi, că sângele lor este asupra lor” (Levîtic 20, 27). „Iar partea celor necredinciosi… si fermecători… este în iezerul care arde, cu foc si cu pucioasă” (Apocalipsa 20, 27).

Jocurile de noroc n-ar putea îmbogăti atât de repede pe unii, putini, dar vicleni, pe seama altora, multi dar creduli, dacă n-ar fi televizorul. Naivul telespectator văzând premiile colosale vânturate pe micul ecran se si vede câstigătorul unuia dintre ele. El nu stie că adevăratii câstigători sunt – matematic – cei ce organizează jocurile. Putinii premiati culeg firimiturile, iar cei mai multi rămân cu iluziile spulberate.
Invazia publicitătii

În vinderea unui produs, pe piată, un rol important îl are reclama. Atunci când un fllm serial are succes la public, produsele cărora li se face reclama în timpul lui sunt mai bine vândute, asa încât omul care iubeste un film serial „înghite” fără să vrea pe lângă acesta si produsul căruia i se face reclamă. Ce este rău în aceasta? Răul este că televizorul devine astfel, dintr-un mijloc de asa-zis divertisment, stăpânul întregii noastre vieti, care ne porunceste cum să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm, cum să vorbim, cum să gândim .

O firmă americană care comercializa cafea si-a sporit cu mult vânzările în urma aparitiei la televiziune a unui serial a cărui actiune se învârtea în jurul unei cesti de cafea. Personajele principale ale acestui serial, un tânăr si o tânără, au o pasiune co mună: marca de cafea comercializată de acea firmă americană. Pe măsură ce americanii îndrăgeau personajele acestui film le crestea si apetitul pentru cafeaua cu pricina.

Este uimitoare răbdarea prostească de care dau dovadă unii oameni care, pe lângă un film de 45 de minute, înghit si 15 minute de publicitate.

Americanizarea. Majoritatea covârsitoare a filmelor fiind americane, dau iluzia răspândirii stilului de viată american, străin felului nostru de a fi. Prin aceste filme se realizează de fapt o colonizare ideologică de la distantă, o înrobire a mentalitătii si a sensibilitâtii crestine a unui întreg popor. Chiar dacă cea mai mare parte a americanilor sunt crestini neoprotestanti, trebuie spus că aceste filme n-au în ele nîci un fel de nuantă crestină. Sunt pur si simplu păgâne si anticrestine. Occidentul, pe care l-au invadat mai demult, deja s-a debarasat de ele, fiind suprasaturat de nerusinarea lor, eliminându-le metodic, sistematic si rapid.

Stirile, care – chipurile – ar trebui să fie emisiuni mai serioase, s-au pervertit si ele. Violentele, uciderile între rude, morti terifiante, incesturi, violuri umplu astăzi mai tot spatiul lor. Oare ce fel de informatie poate fi aceasta, că în cutare sat un om beat a venit acasă, a luat toporul si l-a omorât pe tatăl său? Sau altele de acest gen. Aceste „stiri” reprezentau înainte subiectul de discutie si de bârfă al babelor de pe la sate si al celor lipsiti de orice orizont spiritual si intelectual, iar astăzi se transmit la ore de maximă audientă, de oameni scoliti special pentru o asemenea activitate. Pe de altă parte zvonurile („în ziua cutare va fi un cutremur devastator”, „iarna aceasta va fi polară” etc.) terorizează, stresează pe bietii oameni care doresc să afle ultimele noutăti. Televizorul devine astfel un puternic factor de stress.

Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în fata micului ecran, ci citind cărti, tocindu-si coatele. Televizorul caută cu insucces să se substituie actului de cultură; dimpotrivă, s-a observat că interesul pentru carte dispare la copiii ce-si petrec timpul în fata televizorului.

Cronofagia. Chiar emisiunile aparent nevinovate (meciurile de fotbal, întrecerile sportive) au un aspect negativ: pierderea timpului. Fiecare clipă a vietii omului are o valoare infinitâ. În timp omul câstigă sau pierde vesnicia. Cumplite sunt, în inconstienta si iresponsabilitatea lor, expresiile: „îmi pierd timpul cu… Mi-am omorât timpul cu…”.

Copiii mei nu se uită la prostii. Asa zic si cred părintii care nu stiu ce programe vizionează copiii în absenta lor, sau chiar în prezenta lor, atunci când „bătrânii” dorm. Unii copii si adolescenti tin telecomanda în mână si filmul erotic se transformă într-o secundă, printr-o simplă apăsare de buton, într-un nevinovat film documentar.

Cântecele. în marea lor majoritate sunt indecente, spurcate, aruncă în aer bunul simt, pudoarea, prin mesaje pornografice, îndemnuri la violentă si anarhie si refrenuri ce se lipesc imediat de mintea tânărului. Sunt posturi de radio si televiziune care de dimineata până noaptea nu transmit decât asemenea soiuri de muzică, prin care se demonizează mai ales mintea tinerilor (viitorii adulti). Cu umoru-i inegalabil, în „Jurnalul fericirii”, Părintele Nicolae Steinhardt a numit-o muzica lui „bughi-mambo-rag”… Ca si filmele, si cântecele, fiind în cea mai mare parte americane, produc o americanizare a poporului român si a lumii întregi. Tinerii si tinerele de pe stradă arată prin hainele lor cum sunt echipate starurile muzicii de astăzi.

Cele spuse în aceste rânduri vor părea unora exagerate, unilaterale sau chiar absurde, dar în realitate răul care vine prin micul – asa cum este alintat el în prezent ecran este cu mult mai mare si mai greu de evaluat. Însă fiind de natură spirituală nu se vede nici cu luneta, nici cu microscopul si nici nu poate fi cântărit cu cântarul.
Care este pozitia crestină
fată de televizor?

Crestinul care îsi trăieste cu seriozitate făgăduintele botezului („Mă lepăd de satana si de toti slujitorii lui si de toate lucrurile lui si de toată trufia lui si mă împreunez cu Hristos”) va elimina cu desăvârsire din casa lui si din viata lui acest lucru necrestinesc. Mai ales acolo unde sunt si copii, nu există altă solutie.

Asa cum spune un părinte de la Mânăstirea Frăsinei, Psaltirea si Ceaslovul sunt televizorul crestinului. Cei care vor un adevărat „divertisment”, îl pot afla curat, folositor si ziditor în „Rugăciuni de dimineată”, si „de seară”, în „Paraclisul Maicii Domnului”, în „Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos”. Cei care vor mai mult decât aceste „emisiuni” să deschidă Psaltirea între orele 0-5 noaptea. Vor cunoaste „senzatii tari” duhovnicesti si vor avea negresit trăiri ceresti, vor întelege si experimenta cât este de adevărat cuvântul celui supranumit „Alăuta pocăintei”, marele dascăl al lumii si ierarh, Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: „Dulce este somnul, dar mai dulce este rugăciunea”.

Încheiem delicatul si mult controversatul subiect cu o scurtă si aleasă rugăciune, nelipsită de pe buzele, din mintile si inimile multor evlaviosi crestini dreptmăritori în toate împrejurările vietii de acum, vremelnice, pământesti:‘Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă iubirii Tale de oameni, Stăpâne, slavă bunătătii Tale, Sfinte’. Amin.

Extrase din „TELEVIZORUL – O NOUA CETATE A SODOMEI” de Parintele Toma

Read Full Post »

http://trezirealarealitate.ro/2012/10/exista-sau-nu-exista-un-proiect-israel-in-romania-iv/

Read Full Post »

Problema fluorului din apa potabila, pasta de dinţi ori din alimentele conservate

–          pozitia unei cercetatoare australiene –

–          pentru cei care nu inteleg traducerea o aveti mai jos, cineva, care are timp, o poate insera direct in film –

http://www.youtube.com/watch?v=nZBRBPgTOt0

Adevarul este că fluorul este o otravă și că tratarea apei potabile cu fluor este un experiment social început acum patruzeci de ani. Unul dintre cei mai cunoscuti experți în fluoruri ne transmite un nou avertisment în legătură cu efectele fluorului asupra sănătății noastre și asupra copiilor nenăscuți. Reporterul nostru a primit două povești diferite, una de la medicii dentiști și o alta de la birocrații din Sănătate.

„Este considerată o otravă. De ce am pune o otravă în apa pe care o bem?”

Otrava despre care vorbim este fluorura adăugată în apa potabilă pentru că birocrații de la Sănătate și dentiștii ne spun că e pentru sănătatea noastră, pentru a reduce cariile dentare și pentru a le limita la nivele care nu dăunează. Afirmație cu care nu este de acord Prof. Sheshila.

”Ar trebui să realizeze că este o substanță otrăvitoare, nu ne menține sănătatea, este un agent cauzator de boli iar fluoridarea apei ar trebui oprită cât mai curând. Prof.Sheshila este unul dintre cei mai cunoscuți experți în fluoruri și vastele sale cercetări împreună cu 70 de ani de diverse căutări din India îi susțin afirmațiile, care sunt foarte îngrijorătoare.

”Consider că o femeie însărcinată care consumă produse contaminate cu fluor, și folosesc cuvântul produse incluzând aici apa, pasta de dinți, ceaiul negru, produse alimentare a căror procesare implică fluorul, orice lichid, orice produs în care conținutul de fluor e mare, va provoca embrionului, fetusului, copilului ce urmează sa se nască o mulțime de daune.”

Asociația Dentiștilor din America avertizează mamele împotriva folosirii apei fluoridate la prepararea laptelui praf așa cum se poate vedea aici.

”Dar ele nu citesc, nu sunt conștiente, nu sunt la curent cu aceasta, nu se informează, deci ne aflăm într-o situație extrem de gravă.”

Prof. Sheshila susține că acest consum de fluor poate fi cauza mai multor boli, cum sunt durerile de gât, de spate și cele articulare, care pot fi greșit diagnosticate de doctori. Foarte frecvent ea face teste de urină pentru a verifica nivelul de fluor din organismul pacienților săi.

” Înlătură ingestia de fluor, începând cu pasta de dinți, ceaiul negru, apa fluoridată și toate celelalte, și vei aduce nivelul fluorului la limite acceptabile, iar pacientul va începe să se însănătoșească.”

Fluorul este folosit deasemenea ca și conservant, și este deci inclus în multe produse pe care le consumăm și pe a căror etichetă nu este menționat ca în cazul pastei de dinți.

”Este deci introdus în corpul nostru prin intermediul a multe surse iar noi nu suntem conștienți de aceast lucru. ”

Fluorura care se introduce în apa noastră potabilă este un reziduu toxic rezultat la producerea îngrășămintelor chimice.

”Timp de aproape o sută de ani, industria de îngrășăminte a emanat în atmosferă două gaze foarte toxice: fluorura de hidrogen și tetrafluorura de siliciu. În cele din urmă li s-a solicitat captarea acestor gaze, și au realizat-o cu ajutorul apei pulverizate; apa transformă aceste două gaze extrem de toxice în acid hexafluorosilicic, iar acest lichid rezultat în urma procesului de spălare, ce are o concentrație de aproximativ 25%, este distribuit pe tot teritoriul țării cu ajutorul cisternelor și introdus în apa noastră potabilă.”

Iată ce conține amestecul produs în Australia, un cocteil dezgustător de metale grele: arsenic, bariu, beriliu, cadniu, cupru, plumb, mercur și multe altele, și într-o concentrație mult mai mare decât cea a îngășămintelor chimice de laborator pe bază de arsenic.

”De ce să obligăm lumea să consume o apă otrăvitoare?”

Ei bine este vorba de un tratament forțat, aplicat în masă și există mai mult de o mie de medici și oameni de știință din întreaga lume care, ca și prof. Sheshila, condamnă această situație.

”Problema introducerii unui medicament în apă este evident o problemă asupra căreia cetățenii, informați fiind, să aibă posibilitatea să-și dea sau nu consimțămantul. Așa spune etica medicală elementară.”

Fluorul urmează a fi introdus în apa Lacului Albastru din Mt. Gambier. Alexianis a făcut o petiție împotriva acestei hotărâri, pe care au semnat-o peste 6000 de locuitori, adică mai mult de un sfert din locuitorii orașului dar care a fost ignorată de Guvern.

”Problema fluoridării apei a fost extrem de ignorată de Guvern; nu sub aspectul că încearcă să o impună, ci în privința dreptul comunității de a-și exprima opțiunea; iar ei pur și simplu ne-au ignorat. Atât eu cât și majoritatea celorlalți suntem de-a dreptul furioși pe gradul de ignoranță cu care a fost tratată această chestiune.”

Am vrut să vorbim cu cineva din departamentul de Sănătate despre această problemă, dar am primit doar o adresă scrisă, care nu răspundea explicit la întrebarea noastră, ci specifica doar că în Mt. Gambier copiii au cu 78% mai multe carii decât cei din Adelaide care beau apă fluoridată, și că aceasta este considerată nepericuloasă și folosită în multe state dezvoltate, cum ar fi Statele Unite, Marea Britanie și Canada.

Dar ar mai fi de adăugat și alte state pe această listă, așa cum subliniază prof. Paul Cannon în campania sa împotriva fluoridării apei.

”Cele mai multe state vest europene nu fluoridează apa: Austria, Belgia, Olanda, Franța, Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, Italia, Grecia, Portugalia, un număr copleșitor de state din întreaga lume nu fluoridează apa. Și ce credeți? Dinții lor sunt la fel de buni, dacă nu chiar mai buni, decât ai noștri.”

”Agravează cariile dentare. Dinții devin poroși, se perforează, se fărâmițează, se sparg și deasemenea oamenii își pierd dinții mult mai devreme, adică devin știrbi.”

Deși mișcarea împotriva fluoridării apei afirmă că există suficiente evidențe care le susțin afirmațiile, Guvernul încă refuză să-i asculte sau să înființeaze studii de cercetare a impactului fluorului asupra sănătății.

”Adevărații vinovați sunt acești birocrați care denaturează informația înainte de a ajunge la cei care iau decizii, și cu ei ne luptăm noi. Vreau să spun că, ne așteptăm ca politicienii să denatureze lucrurile, dar n-ar trebui să admitem ca simplii funcționari de stat să facă asta.”

Este deci o greșeală?

”Bineînțeles.”

Fluorizarea otravirea globala

Imaginati-va ca in apa care curge la robinetul dumneavoastra au fost introduse, in mod deliberat, substante nocive, care v-ar afecta integritatea fizica, actionand chiar si asupra capacitatii de rationare. Desi pare greu de crezut , exista probe care atesta ca acest lucru se intampla.Conform mai multor cercetatori si oameni de stiinta din omeniul sanatatii publice, adaugarea in apa a unei cantitati ,chiar si infime,de fluor, nu numai ca previne aparitia cariilor, dar duce si la imbolnavirea organismului.Mai mult decat atat , poate afecta si comportamentul individului.Pur si simplu ingrozitor!

La finele anului 2003, Guvernul Britanic a luat o masura care a afectat in mod direct consumu lde apa fluorizata.S-a afirmat in mod public , ca nici un copil mai mic de cinci ani nu va avea probleme cu dantura. Pentru realizarea acestei promisiuni cu cativa ani inainte fusese iniitiata o campanie de fluorizare a apei in anumite puncte din RegatulUnit.

Din 2001, un grup de sustinatori ai acestei masuri , alcatuit in principal din medici stomatologi , acerut guvernului sa extinda aceasta campanie. Buletinul FMIpentru sanatatea dentara a copiilor arata ca doar 18% dintre districtele sanitare a fost indeplinita aceasta promisiune. John Renshaw, presedintele Asociatiei DentareBritanice, impreuna cu un grup denumit Alianta, alcatuit din 79 de medici stomatologi si voluntari pentru sanatatea copilului, sustin ca , in ariile in care apa a fost fluorizata sanatatea bucala s-a ameliorat in mod vizibil , in comparatie cu zonele unde nu s-au aplicat aceasta masura.
Astazi, aproximativ10% din populatia Regatului Unit consuma apa fluorizata, in special in zonele din vestul si nord-estul tarii.Alianta a propus extinderea campaniei in nordul Angliei , Scotiei, Irlandei de Nord, Tarii Galilor si in Londra.
Oare populatia cunoaste originea floorului utilizat in pastele de dinti sau adaugat in apa? E constienta de efectele secundare recunscute? De ce se recomanda folosirea acestei substante si nu se vorbeste si despre efectele ei nocive?

Florul, mai nociv decat plumbul
Fluorul este ultimul dintre nemetalele din tabelul periodic(Gaze nobile aparte).A fost descoperit in 1771 de catre chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, dar abia in anul 1886, chimistul francez Henry Moissan a reusit sa-l izoleze, dupa numerose incercari nereusite ale unor oameni de stiinta faimosi , precum Farraday sa Davy(multi alti cercetatori au murit otraviti cu fluor).
Fluorul este prezent sub forma unui gaz verde-galbui, foarte coroziv si nociv, cu miros puternic, neplacut. Dintre toate elementele chimice, el este cel mai reactiv formand multi compusi. Ca exemplu de toxicitate trebuie mentionat acidul fluorhidric, cu inalt grad de coroziune. datorita usurintei cu care ataca sticla, este utilizat in industria gravurii.

Nu va alarmati totusi, cel putin deocamdata;derivatul care se foloseste in pasta de dinti, in pastile,inclusiv in apa potabila, este floura de sodiu. Cu toate acestea exista o informatie pe care marea majoritate a populatiei nu o cunoaste si care suna infricosator, daca-i dam crezare doctoruluiJohn Yiamouyiannis : ,,Nu adaugam in mod deliberat arsenic si nici plumb in apa. dar adaugam fluor. De fapt, fluorul este mai toxic decat plumbul, iar arsenicul este doar putin mai otravitor ca fluorul.”
Daca veti citi paginile urmatoare, va veti da seama ca acest lucru nu este decat virful aisebergului dintr-o companie care foloseste fiinta umana pe post de cobai, iar multinationalele sunt principaliii beneficiari. Olanda, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit… sunt doar cateva tari in care apa fluorizata ajunge la niveluri mult mai ridicate decat cele recomandate , fiind estimate poporului de la de la 0,5ppm la 1ppm3.
Fluorizarea a inceput ,,oficial” prin anii ’30, cand un grup de oameni de stiinta a descoperit ca , adaugand mici cantitati de fluor intr-un lichid, acest element devenea benefic in lupta contra cariilor. De atunci s-a dus o ferventa campanie in favoarea fluorului-considerat un ,,extraordinar” aliat impotriva bolilor dentare-, si s-a pus accent pe necesitatea includerii acestui element printre ingredientele pastelor de dinti si in compozitia celorlalte produse de acest fel. Cu toate ca s-a demonstrat ca fluorul favorizeaza intarirea smaltului dintilor, el poate produce si multe tulburari de sanatate, mult mai grave decat v-ati putea imagina.
Cati dintre noi stiu , de ex., ca acest element care se utilizeaza  în fluorizarea apei sau a pastei de dinti provine din reziduurile rezultate din fabricarea aluminiumului? Cu siguranta foarte putin…Florura de sodiu este un reziduu obtinut din fabricarea aluminiului! Este folosit nu numai la produsele anterior mentionate , dar este si un ingredient intalnit, in mod obisnuit la fabricarea otravurilor, pentru sobolani si pentru gandaci, asta pentru a mentiona doar cateva dintre intrebuintarile sale.

Adevarul despre derivatii din fluor
PRIMELE INTOXICARI cauzate de fluor dateaza din perioada Revolutiei Industriale. In anul 1850, fabricile de fier, cupru si aluminium au evacuat in aer mari cantitati de substante cu grad ridicat de toxicitate, omorand animale, plante si chiar fiinte umane.Poluarea s-a intesificat in anii ’20, atunci cand dezvoltarea infloritoare a industriei a inceput sa fie o problema comuna a tarilor industrializate.

Marile fabrici metalurgice, in special cele americane, au cunoscut o adevarata explozie cantitativa si calitativa, fiind impulsioante,in buna masura , de avantul industriei militare, care promitea mari sume de bani in schimbul producerii armamentului sau dispozitivelor care foloseau materialele mentionate. A aparut insa o problema: milioanele de tone de floruri obtinute sub forma de reziduri .S-a hotarat ca ele sa fie deversate in rauri sau in mediul inconjurator, netinadu-se cont de faptul ca erau foarte nocive pentru sanatatea publica. Totusi contaminarea nu a putut fi ascunsa, astfel incat populatia a cerut daune marilor companii raspunzatoare obtinand chiar importante despagubiri din partea acestora.

Guvernele s-au vazut nevoite sa aloce sume mai mari pentru controlul poluarii generate de fabricarea metalelor, aluminiul fiind unul dintre cele mai toxice.

In scurt timp aceste substante toxice au inceput sa se foloseasca la o scara din ce in ce mai mare, la prepararea unor otravruri, cum ar fi cea de sobolan.

La inceputul anilor’30 lua amploare o campanie agresiva care oferea o solutie miraculoasa pentru problema deseurilor derivatilor din fluor. Aceasta se baza pe adaugarea fluorului, in cantitati controlabile in apa potabila, ajutand astfel la prevenirea cariilor dentare. Cateva persoane, printre care scriitorul si doctorul Joe Griffiths, afirma ca acest fapt nu a fost o descoperire medicala, ci o campanie orchestrata de fabricantii de aluminiu cu scopul de a dezinforma publicul si de a distrage atentia de la ceea ce era cu adevarat important:toxicitatea fluorului.

In aceea periada ,omul stiinta Gerald J.Cox (foto)a adus la cunostinta publicului larg faptul ca un derivat cu o valoare economica scazuta se transformase intr-un potential aliat impotriva cariilor, obtinandu-se numeroase rezultate, in special pentru sanatate bucala a copiilor. putini isi imaginau atunci ca domnul Cox era platit de Fundatia ALCOA,(link Romania) unul dintre principalii fabricanti de aluminiu din lume si finantator al cercetarilor legate de apa fluorizata.
O intrebare-usor ironica-venea din partea conducatorilor Statelor Unite:Se varsa florura in toata apa potabila a tarii?Cum raspunsul era afirmativ, problemele fabricantilor de aluminiu luasera sfarsit. Chiar daca doza pentru un singur individ era infima, calculata la toata populatia, ea insemna producerea a sute de mii de tone pentru alimentarea la nivel national.

In anul 1939, fluorizarea apei din America de Nord s-a transformat dintr-o singura propunere intr-o realitate, multumita cercetarilor facute de Gerald J. Cox, care nu era nici doctor nici stomatolog…ci un om de stiinta angajat de principala companie de producere a aluminiumului, cea care primise deja cereri masive pentru otravirea cu fluor.

Au trecut mult ani pana cand a inceput sa apara primele rapoarte care puneau sub semnul intrebarii beneficiile acestei substante. Cauzele acestei intarzieri sunt usor de explicat:marile industrii, precum ALCOA, sustinusera de-a lungul anilor o campanie in favoarea fluorului ascunzand informatii relevante despre aceasta substanta toxica.
Intre anii 1986 si 1987, a fost finalizat cel mai mare studiu realizat pana atunci despre efectele acestui element, studiu initiat de Institutul American de Cercetari in Domeniul Dentar. La proiect au participat 39 000 de mii de subiecti cu varste cuprinse intre 5-17 ani , din diferite zone ale tarii. O treime dintre acestia traiau in zone unde apa fusese fluorizata; o a doua treime bause apa partial fluorizata;iar restul locuiau in zone unde nu fusese aplicata aceasta masura contestata. S-au analizat fisele intocmite de stomatologi, precum si starea ulterioara a sanatatii bucale si s-a ajuns la concluzia ca nu au existat diferente notabile intre zonele fluorizate si cele nefluorizate. Cu toate acestea, vestile proaste n-au intarziat sa apara.

In 1988, Laboratorul National Argonic confirma faptul ca fluorul putea transforma celulele normale in celule canceroase. Desi aceasta descoperire parea alarmanta, putine tari au luat masuri. Doctorul Hardy Limeback, director al Departamentului de Chirurgie Dentara Preventiva din cadrul Universitatii din Toronto si presedinte al Ascociatiei Canadiene Pentru Cercetare Dentara, a facut niste declaratii uluitoare ziarului Tribune la finele anului 1999.

In acel interviu, Limeback isi schimba radical pozitia si explica:,,Copiii mai mici de trei ani nu trebuie sa foloseasca pasta de dinti cu fluor sau sa bea apa fluorizata, iar in Toronto bebelusilor nu trebuie sa li se mai dea apa de la robinet”.

Carui fapt se datoreaza aceasta schimbare de opinie atat de brusca ? Acelasi doctor declara intr-un interviu acordat anchetatorului David Icke:,, Au fost deversate floruri contaminate in depozitele noastre de apa aproape o jumatate de secol. Majoritatea aditivilor de floruri provin din curatarea caminelor din Florida. Aditivii sunt un produs toxic secundar al industriei ,asta inseamna ca am administrat populatiei floruri toxice prin intermediul apei potabile, iar persoane fara nici o vina au fost expuse la substante cancerigene, cum ar fi arsenicul sau radiul. Din cauza acumularii de substante toxice din organism , repercursiunile asupra sanatatii individului pot fi catastrofale.”

Din nefericire, un studiu recent al Universitatii din Toronto a confirmat temerile doctorului Limeback. Acest studiu a ajuns la concluzia ca in cazul locuitorilor din zonele in care nivelul florului din apa este mai ridicat decat in alte parti , riscul de producere al fracturilor de sold a crescut considerabil. Mai mult decat atat, s-a descoperit ca fluorul modifica structura osoasa a fiintei umane. Prezenta unei cantitati prea mari in componenta scheletului uman e periculoasa, deoarece oasele devin mult mai fragile.
Dar nu acesta este primul simptom al unui nivel prea mare de fluorin organism, ci fluoroza dentara, o boala care face dintii sa devina fragili si decolorati si care este azi in Canada cea mai tratata boala in clinicile dentare.Dupa cum vedem fluorul a devenit o problema prioritara.

La data de 22 martie1990, revista New Egland Jurnal of Medicine a publicat un studiu priviind crestera numarului de fracturi osoase la bolnavii de osteoporoza, fenomen legat de consumul de fluor.

In acelasi an,si pe parcursul urmatorilor doi, revista de specialitate a Asociatiei Medicale Americane a publicat trei articole, care vorbeau despre legatura dintre fracturile de sold si fluorul adaugat in apa. Laputin timpdupa aceea, un studiu desfasurat de Procter&Gamble a demonstrat ca, adaugand doar o jumatate din cantitatea recomandata, creste semnificativ riscul de aparitie a defectelor genetice. In 1993,Institutul de Stiinta, Sanatate si Mediu Inconjurator al Statelor Unite a ajuns la acceasi concluzie. Ca si cum acest lucru n-ar fi fost suficient, in 1992, o cercetare intreprinsa de Universitatea din Arizona a demonstrat cum cresterea numarului de carii este direct proportionala cu cantitatea de fluor din apa potabila.

Conform estimarilor stiintifice, cantitatea de fluor in apa nu trebuie sa depaseasca 1 ppm. Cu toate acestea, in multe zone din SUA si in alte tari, nivelul depaseste 2 sau 3 ppm, fiind, in opinia doctorului James Patrick,om de stiinta din cadrul Institutului National de Sanatate, total inadecvat in sopuri terapeutice. De fapt, exista tari care considera chiar si 1 ppm o cantitate foarte mare. Este interesant de observat ca, in Japonia, de exemplu, se utilizeaza ca indice superior a 8-a parte din cantitatea recomandata de guvernul nord-american.

S-a dovedit ca fluorul nu mai actioneaza dupa varsta de 20 de ani,contrar afirmatiilor care sustin ca are efect toata viata. S-a demonstrat, de asemenea, ca poate produce grave afectiuni ale oaselor si ale dintilor. Totusi de ce continuam sa-l folosim? Cu siguranta, sunt multi bani la mijloc. Costurile de diminuare a acestei probleme aparute in timpul Revolutiei Industriale vor fi prea mari pentru ca guvernele si industriile sa si le poata permite; de vreme ce exista solutii mai putin costisitoare, de ce sa nu fie utilizate in continuare?! Sunt destui cei care afirma ca folosirea fluorului in apa nu aduce doar asa-zise beneficii pentru sanatatea bucala, ci are si nenumarate efecte nocive, multe necunoscute inca. pentru a intelege mai bine lucrurile, trebuie sa ne intoarcem in trecut,la cele mai nefericite episoade ale celui de-al doilea razboi mondial.

Fluorurile, lagarele de concentrare si controlul mental

Potrivit cercetatorului Ian E. Stephen, specialist in efectele nocive ale fluorului asupra sanatatii, in timpul mandatului prim-ministrului Margareth Thatcher, gradul de fluorizare a apei, in Irlanda de Nord, s-a triplat. Conform lui Stephen, acest lucru nu a fost facut in scop profilactic, pentru a se preveni aparitia cariilor, ci din dorinta de a calma o zona a tarii cu risc ridicat de conflict. Daca a fost asa, de unde stia prim-ministrul ca apa fluorizata avea proprietati de modificare a comportamentului individului?

La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, au fost create o multime de lagare de concentrare unde erau masacrate zeci de persoane in fiecare zi. Infometarea si imbolnavirile erau doar cateva dintre metode, la acestea adaugandu-se drogurile si experimentele, mult mai crude. Nivelul tensiunii din lagarele de concentrare era extrem si inorice moment s-ar fi putut isca revolte, insa germanii au gasit o metoda simpla si ieftina de a mentine prizonierii linistiti si letargici. Au descoperit ca micile doze zilnice de fluor adaugate in apa drogau individul afectandu-i creierul si mentinandu-l supus.

Aceasta descoperire surprinzatoare putea fi folosita mai ales in tarile cucerite, pentru a mentine populatia „sub control”. Fabrica I.G.Farben urma sa produca aceste doze de fluor. Era o companie germana de produse chimice, una dintre cele mai mari din lume la vremea respectiva. Principala sa filiala se afla aproape de lagarul de la Auschwitz, dintr-un motiv foarte simplu: mana de lucru era „gratuita” si departe de zonele bombardate de aliati. Printre alte substante produse de aceasta fabrica se numara si Zyklon-B, un gaz utilizat in timpul conflictului armat pentru exterminarea masiva a prizonierilor din lagarele de concentrare.

La sfarsitul razboiului, aliatii controlau deja toate instalatiile si tehnologiile produse in laboratoarele Farben. A fost trimis aici un grup de cercetatori condusi de un om de stiinta numit Charles Elliot Perkins, expert in chimie, biochimie, fiziologie si patalogie. A fost informat despre metodele folosite de germani pentru supunerea prizonierilor, printre care figura si utilizarea fluorului.

Insa Perkins a comis o greseala fatala: a spus prea multelucruri adevarate. Dupa cercetarile facute intre 1940 si 1950, el a declarat ca fluorura din apaa produs modificari majore la nivelul creierului, mai precis in hipocamp. Inainte de a muri(se presupune ca a fost asasinat), a declarat de multe ori ca trebuie evitata fluorizarea globala.

Surprinzator este faptul ca nu s-a putut demonstra legatura cu guvernul, citata de Perkins, dar exista alte probe care arata ca persoane din SUA, cu putere economica mare, erau implicate in ce se intampla la I.G.Farben.

Inainte de inceputul razboiului,prin anii ’20, compania I.G. Farben a incheiat afaceri de milioane cu diverse companii si personalitati din SUA, ir in timpul conflictului armat aceste afaceri s-au mentinut (printre aceste firme si personaje s-au aflat si Henry Ford, General Motors Company sau Standard Oil, al familiei Rockefeller). Toate aceste firme si oameni de afaceri multimilionari au investit mari sume de bani pentru construirea de fabrici sub mrca I.G. Farben, printre acestia detasandu-se extrem de bogata familie Mellon. In 1933 a fost creat Mellon Institute, o fundatie independenta care se ocupa de finantarea noilor descoperiri din domeniul stiintei si tehnologiei,printre ele aflandu-se, in mod curios, si „extraordinara substanta profilactica pentru carii”.

Relevant este faptul ca familia Mellon a fondat uriasa fabrica de aluminiu ALCO, cea mai mare producatoare de reziduuri toxice. Stia guvernul american care erau efectele negative ale fluorului asupra sanatatii? Au fost ascunse aceste informatii pnetru a proteja sinistra conspiratie financiara, care folosea fluorul ca moneda de schimb? Si,mai mult decat atat, detinand aceste informatii, cu ce intentii au initiat cele mai puternice firme americane o campanie internationala pentru promovarea folosirii fluorului in afara tarii lor?

Nu exista un raspuns convingator, dar este ingrijorator sa observam ca mai mult de 60 de calmante care se vand astazi pe piata folosesc fluorul in compozitia lor, desi acesta intensifica efectul celorlalte substante. De exemplu, Diazepam, cunoscut si sub numele de Valium, are efecte mult mai puternice prin fluorizare, dand nastere unui alt calmant puternic, Rohypnolul, care este produs de Roche Products, o filiala a companiei I.G. Farben.

Dar acest caz nu este unic. Stelazine, puternicul tranchilizant fluorurat, ete folosit astazi in toate azilele de batrani si in ospiciile din toata lumea. De ce? Raspunsul ar putea fi simplu. Germanii care administrau fluor prizonierilor din lagarele de concentrara, urmareau acelasi lucru: linistire „fiarelor”, precum si supunerea si controlarea acestora.

Nu intentionam sa dovedim ca guvernele urmaresc sa ne controleze mintile si sa ne narcotizeze, dar dorim sa va prezentam un adevar pe care multe institutii de sanatate nu vor sa-l recunoasca, ascunzand, uneori, o parte din informatii. Dumneavoastra va revine sarcina de a decide ce medicamnete vi se administreaza si care este motivul acestei administrari, avand rija sa nu fiti tratati ca niste cobai. Cine stie, poate ca data viitoare, cand veti bea un pahar cu apa sau va veti spala pe dinti, va veti gandi si veti decide singuri daca va face sau nu bine o doza „mica” de fluorura de sodiu sau alte substante derivate din aceasta otrava invizibila? David Heylen Campos ,, Minciuni Oficiale”

Publicat de Iron Lung

Read Full Post »


 

Referat prezentat la Congresul de Informare asupra ereziilor şi sectelor care a avut loc la Sfanta Mănastire Trooditissa – Cipru, la 21 iunie 1997, cu tema generala: „Institutiile democratice şi ereziile nou-apărute înlumina Ortodoxiei”.

Seferis spune: oriunde aş merge, Grecia mă răneşte. Cred că acest lucru este valabil mai ales pentru Cipru. Până anul trecut nu am venit pe meleagurile dumneavoastră. ci abia în octombrie le-am vizitat pentru prima dată. Acum mi s-a dat prilejul şi binecuvântarea să le vizitez pentru a doua oară şi văd cât de adevărat este acest cuvânt al lui Seferis. Bineînţeles, trebuie traşi la răspundere – ca să spunem aşa, în sensul cel bun al cuvântului – oamenii din Cipru, care, cu dragostea lor, pur şi simplu te robesc. Nu spun aceasta ca să linguşesc, ci cred că acesta este adevărul şi trebuie să-l spunem.

Subiectul pe care vreau să-l expun este: Ereziile nou-apărute – o lovitură dată institutiilor democratice şi cugetării ortodoxe a poporului nostru. Însă, înainte de a-l dezvolta, aş vrea să spun două cuvinte, nu repetând mulţumirile ce se cuvin Mănăstirii Trooditissa şi Părintelui Hristofor. ci, exprimând cred şi simţămintele acestuia, vreau să-mi îndeplinesc în felul acesta datoria morală faţă de Părintele Antonie Alevizopulos, pe care amândoi am avut cinstea să-l avem colaborator. Părintele Antonie a fost iniţiatorul acestei lucrări, pentru care s-a jertfit pe sine, punând astfel bazele metodei pastorale de înfruntare a ereziilor şi sectelor. Lucrarea pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o continuăm noi acum nu ar fi existat dacă nu ar fi fost Părintele Antonie. Şi, fiindcă el a fost o personalitate însemnată nu numai pentru Biserica Greciei, ci şi pentru întreaga Ortodoxie, prin lucrarea pe care a înfăptuit-o cu ajutorul lui Dumnezeu, a atras asupra sa ura şi atacul sălbatic al organizaţiilor, mai ales ale celor nou-apărute, despre care vom vorbi acum. Aceasta dovedeşte cât de importante au fost lucrarea şi mărturisirea ortodoxă pe care le-a făcut. Părintele Antonie accentua necesitatea colaborării interortodoxe. lucru pe care vreau şi eu să-l accentuez. Şi cred că aceste congrese şi conferinţe, care se organizează la iniţiativa Bisericii Greciei şi care au ca subiecte înfruntarea ereziilor şi a sectelor. aşa cum este şi acest congres, înlesnesc colaborarea interortodoxă. Şi aceasta deoarece noile erezii nu pot fi înfruntate de fiecare dintre noi separat, ci înfruntarea va fi eficace dacă va exista o mobilizare a puterilor pe plan interortodox. precum şi o colaborare a Bisericii cu statul şi cu alte foruri bine intenţionate. Unul din scopurile acestui congres, precum şi al altor manifestări de acest fel, este de a conştientiza necesitatea colaborării şi intensificării activităţii în vederea înfruntării acestei probleme.

Instituţiile democratice

Aşa cum citim în Dicţionarul Ştiinţelor Sociale al UNESCO, democratia, in sensul ei mai larg, înseamna un mod de viaţa intr-o societate în care se considera ca fiecare individ are dreptul, în mod egal cu ceilalţi indivizi să se bucure de posibilităţile participării sale neimpiedicate la valorile acestei soeieteti, În sens mai restrâns, democraţia înseamnă posibilitatea pe care o au membrii societăţii de a participa neimpiedicat la hotărârile care influenţează viaţa lor în plan personal sau colectiv, în orice domeniu al existenţei. Iar în sensul ei cel mai restrâns, termenul „democraţie” inseamnă posibilitatea pe care o au cetăţenii unui stat de a participa neîmpiedicat la hotărârile politice care acţionează asupra vieţii lor personale şi colective. În acest cadru cred că dobândesc sens instituţiile democraţiei, adică expresiile vieţii sociale, unde orientările axiologice esenţiale sunt cele pe care le-am descris, tangenţial desigur, mai sus. La antipodul democraţiei şi al instituţiilor democratice se află totalitarismul. Totalitarismul, adică negarea totală a democraţiei şi a instituţiilor ei, aşa cum vom avea prilejul să vedem şi să dovedim în cele ce urmează, este caracteristica principală atât a fundamentului teoretic căt şi a expresiei in plan practic a asa-nurnitelor erezii totalitariste nou-apărute.

Definirea fenomenului

În afară de denumirea de erezii totalitariste nou-apărute (deoarece au apărut după al doilea război mondial), grupările de care ne vom ocupa au şi alte denumiri,  la fel de potrivite, cum ar fi erezii care droghează sufletul (psihonarcotice). Şi aceasta deoarece, aşa cum drogurile îi conduc pe cei care le folosesc la dependenţă totală, tot astfel şi drogurile sufleteşti îi conduc pe cei care se încurcă cu ele la dependenţă totală; desigur, o dependenţă spirituală, şi din acest motiv este foarte greu să scapi de ea. De asemenea, ele mai sunt numite şi culte distrugătoare. Această denumire este folosită mai ales în S.U.A. O altă denumire potrivită, pe care a folosit-o Parlamentul francez este erezie ucigătoare de libertate, deoarece ţinta în care vor să lovească este libertatea persoanei. Aici va trebui să spunem că Parlamentul francez a format o comisie specială, supravegheată de primul-ministru francez, pentru urmărirea activităţii acestor erezii. Ceva asemănător a făcut şi Guvernul german. În Grecia, din păcate, nu există o asemenea preocupare din partea conducerii statului. Aici ereziile au reuşit să convingă pe politicieni că activitatea lor este exclusiv religioasă şi că nu creează probleme în societate. Problemele, spun ei, le creează unii fanatici, cum ar fi Alevizopulos.

Erezia, în înţelesul ei mai cuprinzător, privită din punct de vedere ortodox, este ruinarea drumului ce duce către mântuire. Desigur. nu numai ereziile cele noi trebuie să ne atragă atenţia, ci şi cele vechi, dar cele noi prezintă un pericol sporit. Criteriile de clasificare a acestor grupări în categoria erezlilor totalitariste contemporane nu au fost stabilite de nişte simpli ortodocşi sau de unii fanatici, ci de organisme internaţionale care s-au ocupat de această problemă, cum ar fi Parlamentul european, psihologi, sociologi şi alţi oameni de ştiinţă. Bineînţeles, noi, ortodocsii. avem criteriile şi tradiţia noastră, care ne dau răspunsuri şi soluţii. De aceea, nu este nevoie să cerem din altă parte luminare. Însă, în cazul de faţă, fiindcă aceste grupări acuză Biserica de mentalitate totalitaristă şi obscurantisrn. am dorit să expun aici acest subiect spre a se vedea că nu numai din partea noastră, adică a Bisericii, se trage semnalul de alarmă, ci şi din partea organismelor internaţionale şi organizaţiilor ştiinţifice, care nu au vreo legătură cu spaţiul credinţei.

Dependenţa totală

Potrivit cu criteriile pe care le-am arătat, caracteristice acestor organizaţii sunt următoarele:

În centrul lor se află un om înzestrat cu anumite capacităţi, o personalitate puternică care, profitănd de aceste capacităţi, se prezintă pe sine ca îndrumător cu puteri divine. Unul ca acesta declară că posedă autoritate divină şi de aceea pretinde supunere totală la cele pe care le spune. Dar falsa lui autoritate şi supunerea desăvârşită pretinse de la discipoli conduc la dependenţa totală de el şi de grupare. Tocmai acesta este lucrul cel mai primejdios.

Organizaţia şi conducătorul ei exercită o influenţă totalitari stă asupra vieţii discipolilor lor. Nu există viaţă personală, nu există nimic în viaţa discipolilor care să se afle în afara spaţiului supravegheat de organizaţie. În toate, chiar şi în cele mai mici amănunte ale vieţii personale, organizaţia pretinde să aibă control. Organizaţia va hotărî până şi relaţiile personale pe care le vor avea discipolii, căsătoria lor, „programarea familială”, locul de muncă etc.

Ca exemplu vom da aici pe falsul mesia, coreanul Sun Myung Moon, care a celebrat pe stadionul din Seul (Coreea) căsătorii colective. Acolo, 70000 de oameni s-au căsătorit fără să se cunoască unul pe celălalt. S-au căsătorit deoarece aşa hotărăse Moon, care s-a autoprociamat mesia al Noii Ere a vărsatorului. Acesta alegea perechile. Multe „căsătorii” s-au făcut prin satelit, adică mireasa putea fi în Europa, iar mirele în Coreea. Astfel, puteţi vedea la ce fel de situaţii conduc aceste erezii contemporane, din cauza autorităţii divine a conducătorilor lor. Organizaţia şi conducătorul ei pretind că numai ei deţin „reteta” mântuirii. Şi aceasta, nu numai pentru om ca individ sau pentru o naţiune, ci chiar pentru întreaga omenire.

Desigur, astfel de teze susţine fiecare organizaţie, pentru a trage focul la propria oală. Şi. fiindcă există multe organizaţii şi conducători, iar fiecare în parte îşi revendică această autoritate, se poate spune că există o dispută între ele; în orice caz, fiecare organizaţie pretinde că deţine „reteta” unică de mântuire. Cine nu respectă această „reţetă” se va îndrăci. Cel care se află în afara grupării este lipsit de orice refugiu.

Mult cunoscuta sectă a Martorilor lui lehova, mai bine zis a Martorilor-mincinoşi ai lui Iehova sau a hialistilor, este un exemplu tipic de o astfel de erezie totalitaristă contemporană sau cult distrugător. Organizaţia este, aşa cum susţin ei, refugiul şi cel care se află în el se va mântui, iar cel care este în afara lui este al diavolului, al satanei. În continuare vom vedea modul în care înfruntă organizaţia pe cei care se află în afara ei şi pe cei care critică organizaţia şi împiedică aplicarea acestei „reţete” unice de mântuire. Pentru ca omenirea să iasă din impasurile contemporane, cum ar fi poluarea mediului înconjurător, ameninţarea foametei, stresul, este nevoie de „reteta” unică pe care o deţine conducătorul organizaţiei. De aceea este nevoie de supunere totală.

Desigur, pentru a-şi împlini scopurile, îşi ascund adevărata lor faţă. Iată încă un criteriu pentru clasificarea lor în categoria ereziilor contemporane. Iar acesta este un element care, ca şi celelalte de mai sus, creează condiţiile potrivite, astfel încât să se instituie un mod de viaţă, o mentalitate şi comportamente care vin în contradicţie cu legile democratice şi cu concepţia pe care o au despre democraţie majoritatea oamenilor. Acoperirea adevăratei feţe înseamnă opacitate, înseamnă că ai ceva de ascuns, căci, dacă nu ar fi aşa, de ce să nu-ţi arăţi adevărata ta faţă?

În cadrul acestor organizaţii există mai multe stadii de iniţiere atât de bine separate, încât un nou venit nu poate şti ce se întâmplă la jumătatea sau la sfârşitul iniţierii evolutive. Acesta este un alt element care contribuie la atragerea în cursă a unui număr cât mai mare de oameni naivi, care nu cunosc în profunzime ce anume crede organizaţia, deoarece la început li se prezintă o imagine falsă a activităţii ei. Le făgăduiesc anumite lucruri care însă nu corespund cu adevăratele ei scopuri.

Folosesc, de asemenea – şi aceasta este foarte primejdios – mijloace necinstite şi tehnici de modelare a personalităţii, de spălare a creierului şi mariipulare a individului. Şi astfel, oameni destoinici şi culţi devin nişte roboţi, nişte oameni cărora li s-a suspendat judecata proprie, fiind aduşi în felul acesta într-o stare în care comportamentul lor este îndrumat şi controlat de organizaţie, adică într-o stare de drogare psihică,

Sâmburele tare al Noii Ere

Grupările mai sus amintite constituie nucleul. sâmburele cel tare al unei mişcări mai largi, numită Noua Eră a Vărsătorului, care îşi are rădăcinile în Societatea Teosofică. Mama spirituală a acestei mişcări este Alice Bailey, care a murit în 1949, Ea vesteşte că în curâănd vom intra în Era Vărsătorului. Prin urmare, Creştinismul care a fost religia aşa numitei Ere a Peştilor; va fi marginalizat va fi depăşit. Aşteptăm un nou mesia, noi adevăruri, o perioadă de iluminare şi fericire pentru tot neamul omenesc. Vom ieşi din epoca constrângerii, a asupririi, a îngustimii, care a fost Era Peştilor, Era Creştinismului. Pentru toate aceste fenomene negative a fost şi este responsabilă Biserica. Aici putem vedea limpede că această mişcare este total opusă şi incompatibilă cu Ortodoxia, cu Creştinismul. Scopul principal al mişcării este instaurarea unui guvern mondial, care, chipurile, va fi spre binele omenirii şi care va fi condus de aşteptatul mesia al Noii Ere a Vărsătorului. Acesta va făgădui omenirii că o va scoate din impas şi o va duce spre Epoca de Aur.

Un alt scop al mişcării este crearea unei religii. mondiale sau panreligii, care va fi o lucrare diavolească. Spun toate acestea ca să includ fenomenul noilor erezii în cadrul general al Noii Ere, al cărei miez îl constituie.

Căteva exemple de astfel de organizaţii deja am amintit: organizaţia falsului mesia, coreanul Sun Myung Moon şi cea a Martorilor lui lehova. De asemenea, o organizaţie internaţională foarte cunoscută este Scientologia.

Corporaţii cu denumire falsă

Caracteristic tuturor acestor organizaţii este faptul că se prez ntă drept corporaţii care desfăşoară activităţi cu caracter filosofic, social sau civic. În felul acesta reuşesc să înşele autorităţile. Scopurile pe care le declară în programele lor de activitate sunt altele decăt cele pe care le urmăresc în realitate. Se creează astfel o serioasă problemă juridică şi o reală dificultate în ceea ce priveşte verificarea activităţilor acestor organizaţii. Hotărârea Tribunalului de primă instanţă din Atena pentru dizolvarea K.E.F.E.-uluL adică a anexei din Grecia a Scientologiei. s-a bazat, printre altele, pe faptul că această corporaţie a deviat complet de la scopurile declarate în programul ei de activitate.

Acelaşi lucru se întâmpiă şi cu majoritatea covărşitoare a corporaţii lor asemănătoare. În vreme ce sunt prezentate ca organizaţii de asistenţă socială şi non-profit, se dedau – şi acesta este unul din scopurile lor principale – la agonisirea de bani şi de putere. Religia este doar o mască care le înlesneşte activitatea.

Propovăduiesc venirea Noii Ere şi de aceea îi cheamă pe oameni să se înroleze în organizaţie, care este singurul refugiu, singura nădejde de mântuire pentru omenire. Cel care a intrat în organizaţie va trebui să pună în slujba ei tot ceea ce are, aptitudinile personale şi averea sa. Pentru ca unul dintre aceştia să fie iniţiat mai departe, va trebui să-şi treacă averea pe numele organizaţiei.

Din cele pe care le-am spus, cred că se vede limpede că mentalitatea pe care o sădesc în discipolii lor – mai bine spus, în victimele lor, deoarece despre aceasta este vorba în realitate – vine în contradicţie directă cu democraţia. Este bine să indicăm şi alte câteva lucruri care vor argumenta şi mai limpede această constatare. Vom vorbi despre modul în care sunt înfruntaţi toţi cei care critică organizaţia.

Manipularea celor care cugetă împotrivă

Axioma Scientologiei şi a organizaţiilor de acest tip este următoarea:

Cel care critică organizaţia este un criminal şi, desigur, săvârşeşte crime împotriva omenirii. Această cugetare, oricât de nebunească ar părea, pentru membrii organizaţiei are raţiunea ei, şi anume:

De vreme ce organizaţia este unica speranţă pentru întreaga planetă, cel care împiedică extinderea ei, în esenţă, împiedică mântuirea întregii lumi şi, prin urmare, un astfel de om este un criminal. Nu săvârşeste doar o crimă împotriva lui însuşi, prin faptul că nu primeşte „reteta” salvatoare, nici numai împotriva celor din jurul lui, ci împotriva întregii omeniri.

Scientologia merge pănă acolo încât îi consideră primejdioşi chiar şi pe cei care nu dau atenţia cuvenită organizaţiei şi învăţăturilor ei, adică pe cei care dispreţuiesc organizaţia şi nu catadicsesc să se preocupe de ea. Pentru a neutraliza un astfel de „criminal”, organizaţia mai sus amintită sau altele asemenea nu şovăie să folosească orice fel de metodă necinstită. Cel care împiedică organizaţia este caracterizat drept vânat liber, pasăre liberă, Şi de aceea fiecare discipol are nu numai dreptul, ci chiar obligaţia ca pe un astfel de vânat să-l împuşte, să-l defaime, să-l neutralizeze in orice chip. Nu-l vor trage la răspundere pentru aceasta, ci, dimpotrivă, îi vor da chiar şi „diplomă”, drept răsplată.

La fel declară şi mentorul sufiştilor, Takis Alexiu, preşedintele organizaţiei cu nume fals Societatea Panelenă de Istorie şi Filosofie, şeicul a două grupări islamice şi colaborator apropiat al Scientologiei. Acesta afirmă că acela care critică o organizaţie de tipul celei conduse de el este ca o mlădiţă sălbatică care are nevoie să fie lăstărită; a lăstări astfel de mlădiţe sălbatice este o lucrare vrednică de laudă, morală, legală. Este vrednic de însemnat faptul ca oamenii care spun astfel de lucruri strigă, în acelaşi timp, pentru democraţie şi drepturile lor democratice. Iată un alt element al cugetării lor antidemocratice. Strigă pentru democraţie şi drepturile omului tocmai aceştia care le calcă în picioare.

O altă învăţătură a Scientologiei spune: Nu ezita să vatămi pe cineva pentru o cauză dreaptă. Aşadar scopul scuză mijloacele. De asemenea, se spune că nu există bine şi rău şi de aceea acţiunile şi comportamentele nu le putem clasifica în morale şi imorale, deoarece binele şi răul sunt relative. Bine este tot ceea ce slujeşte organizaţia, iar rău este tot ceea ce o împiedică.

Binele şi răul, spun ei, sunt două feţe ale aceleiaşi monede. În esenţă, acest înţeles dat binelui şi răului îl întâlnim în religiile orientale, unde, în interiorul teoriei karmice, a reîncarnării şi a altor învăţături rătăcite ale lor, nu are sens moralul sau imoralul, binele sau răul. Toate sunt iluzii, toate sunt” vrajă”, potrivit terminologiei hinduiste. Numai noi, creştinii, care suntem – spun ei – la un nivel evolutiv inferior putem să facem aceste deosebiri. Însă, pentru un om care a urcat pe o treaptă evolutivă mai înaltă, care este un om al Erei Vărsătorului, care a ajuns la iluminare şi acţionează fără alipire de ceva, pentru unul ca acesta nu există bine şi rău. O faptă care se face cu alipire, chiar dacă după judecata oamenilor aflaţi la un nivel evolutiv inferior este considerată bună, în realitate este rea, deoarece săvârşitorul ei acumulează karma şi, în consecinţă, nu poate ieşi din ciclul reincarnărilor. Cu alte cuvinte, dacă văd pe cineva cerându-mi milostenie, iar eu, mişcat de dragoste creştinească, scot ceva din buzunar ca să-i dau, şi o fac plin de compătimire, participând astfel la suferinţa aceluia, fapta mea este considerată alipire şi, prin urmare, am acumulat karma, iar aceasta mă ţine legat în ciclul reîncarnărilor. Pe cand, dacă cineva face ceva rău fără alipire, adică jefuieşte o bancă ca şi cum ar juca rolul unui actor, fără să se identifice cu rolul său, atunci nu acumulează karma şi- prin urmare, se află la ieşirea din ciclul reîncarnărilor.

Toate aceste lucruri le spun ca să arăt că aceste teorii răstoarnă de fapt temeliile pe care sunt alcătuite constituţiile, nu numai a Greciei şi a Ciprului, ci şi ale tuturor statelor apusene. Legislaţiile acestora au la bază concepţia despre om pe care o propovăduieşte Creştinismul. Adică cea a libertăţii omului- a responsabilităţii lui etc. Dacă se va adopta un model ca cel al religiilor orientale, atunci se năruiesc temeliile societăţii noastre. Iar aceste teorii sunt caracterizate pe bună dreptate de Părintele Antonie Alevizopulos drept învăţături criminale, căci conduc la o activitate cu consecinţe criminale.

Una din învăţăturile criminale cele mai primejdioase este cea a neosatanismului: Fă tot ce vrei! Aceasta este toată legea. Neosatanismul este miezul sămbureiui Noii Ere. Dacă acceptăm lozinca de mai sus nu putem avea nici democraţie şi nici legi democratice. În felul acesta se creează o atmosferă de junglă, ba chiar şi mai rău.

Drepturile omului

Aceste organizaţii amintesc de drepturile omului şi reclamă încălcarea lor numai atunci când vor să neutralizeze critica care se face împotriva lor. Nu fac referire la ele atunci când este vorba de discipolii (victimele) lor, pe care îi exploatează ca pe nişte sclavi lipsiţi de orice drept, fapt care vine în contradicţie directă cu legile democratice. Dar absurditatea cea mai mare a mentalităţii lor fasciste este că ne refuză nouă, ortodocşilor, dreptul şi datoria de a ne defini credinţa, de a o mărturisi şi de a spune că ne deosebim de ei.

În cadrul confuziei pe care o cultivă, vor să arate că toţi sunt ortodocşi, că toţi sunt mădulare ale Bisericii. Îi deranjează foarte mult faptul că Biserica întocmeşte cataloage cu organizaţiile sectare existente, cum ar fi cele întocmite la Congresele Panortodoxe pe teme privind ereziile. În aceste cataloage se precizează organizaţiile care sunt incompatibile cu credinţa ortodoxă. Nu jignim pe nimeni, ci, pentru a-i proteja pe creştini, pur şi simplu spunem că nimeni nu poate fi membru al acestor organizaţii, continuând în acelaşi timp să creadă sau să declare că este şi mădular al Bisericii. Calitatea de membru al organizaţiei îl scoate automat din sânul Bisericii. Tocmai ceea ce este pentru noi drept şi datorie, aceştia consideră a fi fanatism şi rasism. Acestea le-am auzit spunându-le cu dezgust şeicul Takis Alexiu şi alţii, dar în realitate ele sunt o răstălmăcire a lucrurilor, făcută de ei pentru a-şi atinge scopurile.

Ei spun că noi, grecii, uram pe cei de alte credinţe şi suntem fanatici, pe când în realitate Grecia este ţara care oferă condiţii ideale pentru dezvoltarea acestor organizaţii. Din această pricină unele dintre ele îşi mută sau intenţionează să-şi mute în Grecia centrele lor europene sau internaţionale. Acolo unde eşti prigonit nu plănuieşti să-ţi stabileşti centrul tău european, ci mergi acolo unde condiţiile şi perspectivele sunt foarte bune.

Dacă am fi avut timp să vedem documentele şeicului Takis Alexiu, aţi fi văzut cum răstălmăceşte lucrurile, cum denatureaza adevărul. Pretindem, spune el autorităţilor publice; pretindem, se adresează în scris mitropoliţilor pe care îi jigneşte în mod grosolan. Nu este treaba voastră să vă preocupati de mine, spune el. Pe de altă parte însă are şi pretenţii. Acestea sunt tonul şi „politeţea” lui. Aceasta este tactica jumătăţii de adevăr, este aplicarea Învăţăturilor Scientologiei: Niciodată apărare, ci totdeauna atac (…) Niciodată să nu vorbeşti despre noi, ci totdeauna despre ei. Şi vorbind despre el să scoti la iveală presupusul lor trecut criminal. Acestea le-am văzut punăndu-le în practică, fără urmă de ezitare, în cazul pururea pomenitului Părinte Antonie Alevizopulos.

Aceasta este „politeţea” ereziilor fără scrupule.

Dimpotrivă, Ortodoxia, prin respectul faţă de persoană şi de libertatea ei, precum şi prin importanţa pe care o dă virtuţi loc cum ar fi dragostea şi smerenia, se află la antipodul acestor organizaţii totalitariste. Ortodoxia respectă legile democratice, le adânceşte, le lărgeşte, le întăreşte. Şi, fiindcă ea este o piedică în calea unor astfel de organizaţii, de aceea o şi războiesc cu atâta ură.

Dar să nu ne înfricoşăm, căci biruinţa finală va fi a lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Read Full Post »

Cuvânt înainte

În urma cercetărilor desfăşurate în ultimii ani, nu mai rămâne nici o îndoială: vizionarea TV şi calculatorul dăunează dezvoltării şi functionării creierului uman. Aceasta, deoarece activitatea corticală, atunci când ne aşezăm în faţa ecranului, este complet diferită de aceea întâlnită în mod obişnuit în viaţa oamenilor. Cele câteva ceasuri petrecute zilnic de copii în faţa televizorului şi a calculatorului, încă din primii ani de viaţă, vor influenţa definitoriu modul în care creierul va răspunde pe viitor la provocările lumii reale, modul în care va procesa informaţia.

Astfel, se demonstrează în mai multe studii, mintea tinerilor ajunge să fie dependentă de starea de pasivitate, de ne concentrare şi negândite care i-a fost indusă zilnic, câteva ceasuri, prin intermediul vizionării. Emisfera stângă a creierului, a cărei activitate este inhibată când privim la televizor, nu se dezvoltă normal, ceea ce va face ca tinerii aceştia să fie deficienţi în ceea ce priveşte gândire a logică şi analitică, în vorbire, în construirea frazei, în scris şi citit procese desfăşurate în ariile acestei emisfere. Cele mai grave sunt însă consecintele pe care televiziunea şi jocurile pe calculator le au asupra funcţionării părţii din faţă a creierului – cortexul prefrontal care îl deosebeşte pe om de animal. Prin franarea dezvoltam si chiar prin vătămarea produsă de televiziune şi calculator acestei zone esentiale în dezvoltarea proceselor de conştiinţă, a proceselor mentale superioare, vizionarea afectează capacitatea de concentrare a atenţiei, slăbeşte motivaţia şi favorizează comportamentele instinctive – bulimia, agresivitatea şi pulsiunile sexuale.

Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care Academia Americană de Pediatrie (Reisenberg, 1998), recomandă ca până la doi ani copiii să nu fie lăsaţi să se uite la televizor, iar după această vârstă, pe toată perioada vârstei şcolare, să li se limiteze timpul vizionării (cumulat televizor, video sau calculator) la una, cel mult două ore pe zi. Unii autori opinează ca măcar până la 5-6 ani când se încheie prima perioadă esenţială în dezvoltarea creierului, copiii să fie tinuti departe de televizor şi de calculator.

Copilul nu se poate opune. El nu are încă discernământul necesar, de aceea este important să fie apărat de mijloacele care-i pun în pericol sănătatea mentală şi viitorul. Cum ar putea oare un copil să se protejeze singur în faţa unor tehnologii care fascinează, care au un caracter hipnotic şi care dau dependenţă; mai cu seamă în condiţiile în care ei nici măcar nu bănuiesc pericolul şi nu-şi pot imagina consecinţele? Nu acesta este oare rolul părintilor: de a-i apăra şi călăuzi pe cei mici pănă când vor căpăta discernământul necesar ca să se descurce singuri în viaţă? Desigur, este mult mai simplu să-i abandonăm în fata unui ecran ca să ne vedem de treabă, sau ca să adunăm ceva bani pentru a le putea asigura viitorul. Dar, ar trebui să ne gândim mai întâi şi la faptul că după 10-15 ani petrecuţi în faţa unui ecran, câteva ore pe zi, copiii noştri s-ar putea să nu mai aibă nici un viitor.

Educaţia copiilor este, poate, cea mai mare responsabilitate pe care o are omul în viaţă, activitatea care ne poate procura cele mai mari bucurii sau, dimpotrivă, dezamăgiri. Depinde în primul rând de noi formarea copilului, devenirea lui sau, dimpotrivă, eşecul. Omul de mâine ne va putea fi un real sprijin; un izvor de satisfacţii şi bucurie sau o povară, o pricină permanentă de regrete, o mustrare vie a neglijenţei privind modelarea sufletului, minţii şi trupului aceluia a cărei viaţă a depins în cea mai mare măsură de noi.

Trăim într-o lume în care se vorbeşte foarte mult despre drepturi. Oare n-ar trebui să asigurăm şi copiilor dreptul „fundamental” la mai multă afectivitate, la mai mult timp petrecut împreună cu ei, la o stimulare normală a minţii şi trupului, la a fi păziţi în faţa ofensivei unor mijloace care le pot distruge mintea? Sunt mai multe întrebări asemănătoare la care ar trebui să răspundem, în primul rând, noi părinţii şi educatorii, răspuns de care depinde soarta copiilor noştri şi a societătii în care trăim.

Şi pentru adulţi, vizionarea constituie un important factor în intensificarea stării de nervozitate şi agitatie mentală, în slăbirea capacitătii de concentrare, în scăderea memoriei, în aparitia stării de pasivitate şi a plictiselii, a depresiilor, a anxietătii şi tulburărilor de personalitate. Stresul generat pe parcursul şi în urma vizionării poate afecta în mod serios creierul distrugând celula nervoasă din zonele cortexului prefrontal şi ale emisferei stângi. Aşadar, pentru persoanele care sunt deja stresate, care sunt obosite nervos, este recomandat ca în loc să-şi petreacă timpul liber în fata micului ecran, agravându-şi starea, să caute destinderea prin ieşirea în natură, prin activităti practice, prin lectură sau prin comunicarea cu cei apropiati.

Ne-am propus încă dintru început să întelegem adevărul şi să găsim solutiile cele mai potrivite pentru a ieşi din criza în ne-a adus modul de viaţă bolnav pe care-l impune societatea de consum. De înţelegerea acestui lucru, de adoptarea unei atitudini responsabile în educarea copiilor noştri şi în desfăşurarea vieţii de familie depinde viitorul acestor copii şi al nostru, al tuturora. Altfel vom deveni spectatorii şi victimele unei revărsări de violenţă, al cărei debut şi-a făcut deja apariţia, a unei înmulţiri fără precedent a bolilor mentale, de la depresii până la schizofrenii, a generali zării la noua generatie a infirmitătilor mentale, de la probleme de atentie şi hiperactivitate până la autism.

Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului şi-a asumat conştientizarea cadrelor didactice şi a părinţilor asupra pericolului pe care îl reprezintă televiziunea asupra dezvoltării mintii copiilor, atât prin publicarea acestui volum, cât şi prin punerea la dispoziţia părintilor a unei linii telefonice unde pot fi primite informatii privind prevenirea şi combaterea deficitului de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) sau ale altor disabilităţi mentale dobândite. Aşadar, putem fi găsiţi la telefoanele 021/335.54.95 şi 0745.033.090, începând cu luna aprilie 2007.

–––––––––––––––

Soţii Emery apreciază că „vizionarea TV se situează la nivelul conştient al somnambulismului. Emisfera dreaptă înregistrează imaginile de la televizor, dar, din moment ce legăturile încrucişate dintre emisfere au fost parţial întrerupte, aceste imagini cu greu pot fi conştientizate. De aici dificultatea celor mai multi oameni de a-şi aminti multe dintre lucrurile pe care le-au vizionat anterior”. (Large, 2000)

Transferul activităţii creierului de pe emisfera stângă pe emisfera dreaptă, concomitent cu întreruperea partială a punţii dintre cele două emisfere, fenomen ce se manifestă pe parcursul vizionării TV, conduce la o anomalie neurologică în contextul în care creierul, aflat într-o stare mentală pasivă (inhibitie a activitătii emisferei stângi), este pus în situaţia de a absorbi o cantitate uriaşă de informatii. Mintea omului în fata televizorului nu mai este un subiect deplin conştient al procesului de cunoaştere, pe care să-l poată controla după capacitatea ei de înţelegere, de raţionare şi organizare a materialului parcurs.

4. Cercetările din domeniul neuropsihologiei desfăşurate în ultimii 25 de ani demonstrează că cea mai gravă consecinţă a vizionării o constituie afectarea dezvoltării şi funcţionării cortexului prefrontaI. (Muray, 2004)

Neuropshihologii afirmă în mod categoric că mărirea timpului de vizionare înseamnă „prelungirea stării maladive în care se află cortexul prefrontal (partea creierului aflată în spatele fruntii), ceea ce va avea grave consecinţe asupra dezvoltării acestuia”. (Emery, 1980). Cortexul prefrontal este centrul executiv al creierului uman, sediul tuturor proceselor mentale superioare, al atenţiei, motivaţiei, al controlului comportamente lor şi emoţiilor. El îl diferenţiază, practic, pe om de animal, căci prin acesta se desfăşoară toate procese de reflexie, aici se realizează sinteza dintre gândire, emotie şi comportament, tot ceea ce defineşte omul ca subiect personal al propriei existenţe.

Faptul că în timpul vizionării TV activitatea corticală este complet modificată devine un lucru incontestabil în urma experienţelor prilejuite de dezvoltarea tehnologiei, a noilor mijloace de investigare a activitătii corticale. Întrebările la care rămâne să răspundem sunt: Care este: pe termen lung, efectul vizionării TV asupra creierului? În ce măsură uitatul la televizor poate să producă modificări functionale şi chiar structurale la nivelul creierului, şi schimbări în comportamentul uman sau în abilitătile mentale ale noilor generatii?

Poate vizionarea TV afecta structural dezvoltarea creierului?

În cadrul unei conferinte nationale desfăşurate în SUA, la care au participat peste 300 de profesori experimentaţi, majoritatea celor prezenti au afirmat că „durata pe care elevii sunt capabili să-şi concentreze atenţia este notabil mai mică; cititul, scrisul şi capacitatea de comunicare orală se arată a fi în declin – chiar şi în mediile cele mai bune”. (Healy, 1990) „Recentele rezultate ale Institutului National de Evaluare a Progresului Educational din America (NAEP) au indicat aparitia unor importante deficiente în ceea ce priveşte capacitătile cognitive de un nivel superior, mai cu seamă cele necesare pentru o întelegere profundă a textului scris, în matematică şi în ştiinte. (. .. ) Rezultatele la matematică, în conformitate cu cercetările NAEP, sunt foarte deprimante când studenţilor li se cere să-şi concentreze atenţia la probleme care necesită mai mult de o etapă. De exemplu, doar 44% dintre absolventii de liceu pot calcula restul ce ar trebui să le revină de la 3$ care aufost plătiti pentru 2 articole comandate la o masă de prânz. (. .. ) După Albert Shanker, preşedinte al Federaţiei Americane a Profesorilor, doar 20% dintre tinerii de 20 de ani pot scrie în mod corect o cerere de angajare, doar 4% înţeleg o mostră de program de autobuze şi doar 12% pot aranja 6 fractii comune în ordinea mărimii. Doar 20-25% dintre actualii elevi, arată dr. Shanker, pot învăta efectiv prin metodele traditionale de predare. (. .. ) Efectele acestor tendinţe, universal observate, au început să devină evidente chiar şi în cele mai bune colegii.

Astfel că profesorii au găsit de cuviinţă să coboare nivelul sarcinilor pentru scris şi citit, precum şi aşteptările în ceea ce priveşte gândirea analitică. Însă, în ciuda efortului depus de profesorii şcolilor elementare şi ai liceelor pentru îmbunătătirea programei, elevii nu arată vreun câştig vizibil în deprinderile de ordin superior.” (Healy, 1990)

„Ce se întâmplă, oare, cu noile generatii?” se întreabă profesorii, părinţii şi cercetătorii fenomenului. Cum putem explica scăderea capacităţii de a asculta, de a vorbi, de a citi, de a scrie, de a rationa în mod logic şi de a gândi analitic, de a rezolva probleme, de a gândi, în general? Cum poate fi explicată prăbuşirea tuturor indicilor ce privesc succesul şcolar, invătarea etc.?

„Este de neconceput să credem că majoritatea profesorilor au devenit brusc atât de slabi”, spune Jane Healy. Multi dintre aceştia, educatori buni şi devotaţi, prin mâinile cărora au trecut zeci de generatii, declară astăzi cu certitudine că „metodele verificate şi valabile nu-şi mai au efectul scontat”. (Healy, 1990)

Ceva se întâmplă cu copiii zilelor noastre. Nu numai că metodele vechi nu mai dau rezultate, dar nici cele mai noi inovatii în domeniul metodologiilor de predare nu asigură rezultatele aşteptate. Nu se poate susţine faptul că majoritatea copiilor nu mai vor să înveţe, deoarece mulţi dintre ei urmează chiar tratamente medicamentoase pentru creşterea succesului şcolar, urmează cursuri speciale pentru recuperarea deficientelor. Mai curând, ei nu mai pot invăta şi avea aceleaşi rezultate şcolare ca ale tinerilor de acum câteva generatii, pentru că nu-i mai ajută mintea. Devin copiii mai puţin inteligenţi? „Pot, oare, schimbările survenite în abilităţile intelectuale să reflecte modificări în însăşi dezvoltarea creierului?” se întreabă din nou cercetătorii fenomenului. Ce se întâmplă, practic, cu creierul copiilor şi al tinerilor societăţii mediatizate? Ce rol au vizionarea TV şi calculatorul în aparitia acestui fenomen?

Prin urmare, observatiile făcute asupra unor oameni privati de stimulii necesari dezvoltării ariilor corticale răspunzătoare de vedere, de auz sau de vorbire în perioada optimă (până la 5-6 ani), au arătat că aceştia nu au mai putut dobândi niciodată abilităţile de a vedea, a auzi şi a vorbi ale unui om normal. Aceleaşi probleme au fost constatate şi în cazul copiilor care au crescut din primii ani de viaţă cu televizorul. În cazul acestora, dificultăţile întâmpinate sunt proporţionale cu timpul acordat zilnic vizionării. Foarte greu va putea fi recuperat acest handicap şi, în cele mai multe cazuri, nu în mod complet.

Caracterul reflexiv al experientei

Cercetările arată că mediul în care trăieşte copilul nu trebuie să fie unul agitat, construit artificial, ci, mai curând, unul liniştit.’ Este necesar de avut în vedere că, pentru dezvoltarea creierului, are importantă, nu atât activitatea exterioară, cât intensitatea proceselor interioare, reflexive, vorbirea copilului cu sine însuşi despre uimitoarea lume care-l înconjoară.

Experienta cuvântului – dialogul cu propriii părinti

Părintii constituie cea mai bună călăuză pe care copilul o poate avea pentru a întelege lumea înconjurătoare şi pentru a-şi dezvolta mintea. Dialogul cu aceştia, cuvântul rostit rar, cu înţeles, răbdare şi dragoste de către părinţi, ocupă, după ultimele cercetări, rolul cel mai important în configurarea reţelelor neuronale, mai mult decât oricare altă experienţă.

Experienta trebuie să fie interactivă

O altă condiţie necesară dezvoltării normale a creierului este implicarea şi participarea activă a copilului la existenta sau experienţa cotidiană. Copilul trebuie să aibă controlul realităţii, pentru a se putea implica în procesul de explorare a acesteia. Când stimulii sunt excesiv de puternici (zgomote, mişcări bruşte sau puternice etc.), el se poate speria sau inhiba, iar experienţa respectivă, dacă se va repeta de mai multe ori, va putea crea o structură neuronală stabilă de inhibiţie care să împiedice, în general, cunoaşterea şi implicarea în realitate.

Prin urmare, presiunea stimulilor mediului nu trebuie să fie atât de mare, încât să anuleze participarea copilului; aceştia trebuie doar să trezească interesul sau curiozitatea. Un creier normal se stimulează pe el însuşi prin interacţiunea activă cu ceea ce găseşte provocator sau interesant în mediul înconjurător. Dacă va rămâne pasiv, neimplicat în faţa unor stimuli, indiferent de natura lor, aceştia nu-i vor folosi copilului la nimic. Neuropsihologii au constatat faptul că interacţiunea activă cu mediul, atât la nivelul fizic al atingerii şi jocului, cât şi la cel psihologic al reflecţiei şi imaginaţiei, este esenţială pentru dezvoltarea normală a cortexului. Atât reflexivitatea, dialogul, cât şi interactivitatea indică acelaşi lucru: experienţa de care trebuie să se împărtăşească un copil este necesar să fie una personală, în care acesta, ca şi subiect, să încerce să cunoască lumea, să se raporteze personal şi conştient la ea.

În concluzie, copiii au nevoie de părinti, în special de mamă, care să le călăuzească fiecare pas, să le vorbească, învăţându-i încet-încet cum să folosească limba, cum să înţeleagă realitatea, să gândească şi să simtă, în general. Experienţa spaţiului şi a timpului real, cunoaşterea prin atingere şi întrebuinţare a lucrurilor care-l înconjoară pe copil, joaca, de asemenea, au rol deosebit de important. Copilul trebuie să se implice activ în diferite jocuri, folosinduşi imaginatia şi interactionând cu alti copii. Toate acestea constituie mediul ideal pentru dezvoltarea normală a minţii copilului, pentru punerea bazelor structurale şi funcţionale ale creierului, necesare tuturor activităţilor de mai târziu.

LUMEA TV CA MEDIU DE EXPERIENTĂ

Televiziunea, din perspectiva descrisă anterior, nu poate fi considerată propice pentru edificarea structurilor neuronale caracteristice unui creier normal, ci, dimpotrivă, poate fi văzută ca un mediu ce împiedică sau reprimă o evolutie firească. Copilul în fata televizorului nu are parte de experienta obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflecţiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi perceputi în fata micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibare a unor importante procese mentale.

Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înteleagă ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară. Se mulţumesc doar cu senzaţiile. (Large, 2000) Experienţa vizionării TV nu este una a spaţiului şi a timpului real, a distanţelor şi a duratelor reale, ci a unora virtuale, sugerate sau doar simulate în interiorul lumii televizualului. Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una dintre condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi, prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor, cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive.

Televizorul nu numai că nu favorizează o participare interactivă la procesul de cunoaştere, ci, dimpotrivă, presupune o experienţă pasivă şi pasivizantă pentru mintea umană. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. Celor care se uită mult la televizor li se sărăceşte în mod proporţional capacitatea de a imagina jocuri, le slăbeşte dinamismul mental. (Winn, 1996) J. Healy subliniază faptul că: „Întrucât în configurarea sistemelor neuronale, conexiunile se realizează ca răspuns la efortul presupus de o activitate mentală, a-i introduce pe copii în mediul TV, a le deprinde mintea cu plăcerea facilă a vizionării înseamnă să le punem într-un risc real dezvoltarea abilitătilor mentale”. (Healy, 1990)

Problema fundamentală pe care o ridică vizionarea TV în ceea ce priveşte dezvoltarea structurilor corticale este gradul ridicat de repetitivitate (zilnic), durata şi intensitatea experienţei vizionării. Având în vedere aceste constatări, devine justificată întrebarea pe care şi-o pun tot mai mulţi cercetători din lumea occidentală atunci când constată declinul principalelor abilităţi intelectuale la tinerii noii generaţii:

Este posibil ca ritmul vieţii contemporane, când mulţi copii sunt în mod constant stimulaţi din afară, când ei nu mai au timp să stea să gândească, să reflecteze, să vorbească cu ei înşişi (limbaj intern) să facă posibilă apariţia unor schimbări structurale (morfologice) în creierul noii generaţii?” (. .. ) „Este posibil ca tinerii care petrec zilnic un timp îndelungat în fatta televizorului să aibă creierul dezvoltat diferit fată de al acelora care se implică în activităti fizice, interpersonale şi cognitive?

Răspunsul pe care-l dau la această întrebare cercetători renumiţi ca dr. William T. Greenough de la Universitatea din Illinois, o autoritate recunoscută în domeniul dezvoltării corticale, sau dr. Richard M. Lerner, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania, specialist în dezvoltarea mentală a copiilor şi a tinerilor, este unul afirmativ:

„Da – răspund ei – din moment ce tinerii sunt atraşi de un alt tip de activitate (privitul la TV) decât cei apartinând altor generatii, atunci şi funcţia, ,şi structura creierului lor vor fi alterate. ( … ) Creierul are tendinţa (aşa este făcut el) de a repeta aceeaşi experienţă; neuronii învaţă să reproducă modelul de răspuns deja format, ceea ce, de altfel, ne arată cum învaţă oamenii. Noi, de fapt, nu realizăm că ceea ce învăţăm sunt obiceiuri sau deprinderi. Ori de câte ori copiii fac ceva în mod repetat ar trebui să ne întrebăm: este aceasta o obişnuinţă pe care dorim ca ei să o aibă (lucru valabil din punct de vedere functional şi la adulţi)?” (Large, 2000)

Aşadar, deprinderile formate prin repetiţie determină constituirea unor modele neuronale specifice (de răspuns corticalla stimulii de mediu), modele care se vor repeta în viata cotidiană şi care vor influenţa perceperea şi reflectarea mentală a realităţii. A-i învăţa pe copii cu televizorul şi a cultiva acest obicei în viata noastră înseamnă, de fapt, a modela nişte structuri neuronale care determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea TV; înseamnă să le obişnuim creierul cu atitudinea pasivă, să-l facem dependent de „plăcerea facilă a ecranului video”, să „îi slăbim abilitătile mentale” obişnuindu-i să nu reflecteze, să nu gândească realitatea, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenţie la problemele pe care le întâmpină. Astfel, uitatul la televizor nu va constitui numai o obişnuinţă cotidiană, ci se va cristaliza într-o structură corticală care va influenţa semnificativ întregul orizont de conştiinţă şi existenţă al telespectatorului. În cele ce urmează, vom încerca să vedem în ce fel modificările majore pe care vizionarea TV le induce în cortexul telespectatorilor se reflectă în structura şi funcţionarea creierului tinerilor noii generaţii.

Primul efect al televiziunii este crearea unei atitudini mentale pasive

Toate studiile privitoare la efectele televiziunii, fie că se referă la copii, fie la adulţi, constată că vizionarea este un factor important în generarea unui comportament pasiv. (Mander, 1978) Proporţional cu timpul dedicat vizionării, se poate constata o micşorare a vigilentei generale. (Healy, 1990) De asemenea, se înregistrează o scădere vizibilă a perseverentei, a vointei şi dispozitiei de a urmări activ rezolvarea unei probleme. Din punct de vedere neurologic, cercetătorii explică acest fenomen prin apariţia unei dependenţe de ritmul cerebral alfa, activitate corticală cu care omul se deprinde pe parcursul miilor de ore petrecute în faţa ecranului. Obişnuiţi de mici cu această stare mentală, oamenii vor fi permanent înclinati sau atraşi de activitătile distractive ce introduc mintea în aceeaşi stare pasivă, de relaxare. Prin afectarea activitătii cortexului prefrontal, televiziunea conduce, de asemenea, la red;cerea activitătii voluntare, un simptom specific acestei afectiuni. Pe termen lung, vizionarea TV diminuează puternic capacitatea de implicare în propria existentă, determină pasivitate în planificarea activitătilor viitoare şi în organizarea programului zilnic, cultivă plictiseal~, dezinteresul sau apatia.

Oamenii găsesc tot mai greu energia, dispoziţia şi puterea de a lupta pentru a-şi schimba viaţa. Ei nu mai pot lua hotărâri singuri, nu se mai pot opune nici unei măsuri politice, sociale sau comunitare. De altfel, proporţional cu creşterea timpului petrecut la televizor, scade dispozitia sau plăcerea unei implicări în viata comunitară şi chiar în cea de familie. În principiu, televiziunea cuitivă plictiseala, dezinteresul sau apatia şi inhibă comportamentele sau iniţiativele de ordin subiectiv, ca reflex al voinţei şi reflecţiei personale.

Practic, după cum sugerează mulţi dintre cercetători, vizionarea TV contribuie în mod esenţial la diminuarea controlului interior al proceselor mentale şi la preluarea acestuia de către mediu (stimulii externi sau mijloacele de manipulare), „antrenându-i pe oameni pentru a fi momâi (zombi)”. (Mander, 1978)

Vizionarea TV defavorizează dezvoltarea emisferei cerebrale stângi

Cercetările făcute de-a lungul anilor au demonstrat faptul că functiile pe care le coordonează cele două emisfere cerebrale în cadrul actelor cognitive sunt complet diferite.

Emisfera dreaptă guvernează procesele ce presupun o percepere globală şi simultană, imaginaţia emoţiile, culorile etc.

Emisfera stângă se ocupă de procesele liniare, analitice şi succesive. Ea mediază gândirea logică, deductivă, analiza şi sinteza. Analizează şi aranjează detaliile în ordine (de exemplu, conceptul de timp sau relaţia cauză-efect). De reţelele emisferei stângi depinde buna stăpânire a gramaticii, aşezarea cuvintelor în frază (sintaxă).

Studiile efectuate arată că „oamenii primesc informaţiile de la televizor, în mod principal, prin intermediul acţiunii vizuale sau prin sunete non-verbale – bubuituri, trosnituri (booms, crashes), muzică – şi nu ca urmare a dialogului”, ceea ce, desigur, indică o stimulare preferentială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Însă lucrurile nu se opresc aici. Se pare că mediul televizual cultivă preferenţial şi maladiv emisfera dreaptă, în timp ce, concomitent, o inhibă pe cea stângă. Aceasta explică de ce, pe parcursul vizionării, activitatea emisferei stângi este redusă extrem de mult.

Prin urmare, televiziunea, se dovedeşte a fi mijlocul care subminează activitatea şi dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Acest lucru este, de altfel, observat de mulţi dintre educatorii ţărilor occidentale, care afirmă că astăzi copiii au un comportament ce vizează activarea preferenţială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Maria Winn spune că „timpul petrecut de copii în faţa televizorului, ca timp cheltuit în activităţi non-verbale, prioritar într-o activitate vizuală, conducând la nedezvoltarea emisferei stângi, subminează dezvoltarea limbajului şi a cititului”, (Winn, 1996) Soţii Emery sunt mult mai fermi. Studiile realizate de ei demonstrează că „suprastimularea sistemelor non-verbale ale emisferei drepte, prin vizionare excesivă, chiar şi la copiii înzestraţi, poate duce la o vătămare a căilor neuronale esenţiale dezvoltării vorbirii, scrisului şi gândirii critice (ariile emisferei stângi), dacă acestea nu sunt deplin dezvoltate”. (Healy, 1990)

Prin urmare, gândirea logică şi analitică, exprimarea corectă, gramatical vorbind, a ideilor, cititul, scrierea, rationamentul matematic şi ştiinţific, împreună cu alte abilităţi din cele procesate de emisfera stângă, sunt puse în criză în societatea modernă, prin vizionarea excesivă a televizorului şi prin utilizarea calculatorului.

Atât de puternic este declinul facultătii de a rationa în America şi în ţările occidentale în general, încât sintagma generaţia weak reasoners („a celor care raţionează slab”) a devenit extrem de răspândită în mediile de specialitate. Cercetătorii apreciază că, odată cu trecerea timpului, criza gândirii analitice şi chiar capacitatea rezolvării logice a unor probleme de viată se va adânci extrem de mult. Rationamentul matematic abordarea unor discipline ca fizica, chimia sau, în general, a gândirii ştiinţifice va fi încă una din problemele cu care se vor confrunta generatiile viitoare, în conditiile în care nu se va face nimic în vederea eliberării de sub tirania televizualului.

Vizionarea TV scade nivelul de inteligentă şi performantele intelectuale

Inteligenţa sau performanţa intelectuală sunt determinate de o bună şi rapidă comunicare inter- şi intraemisferică. Oamenii inteligenţi, capabili sunt aceia la care puntea interemisferică este foarte bine dezvoltată, sustine dr. Jerre Levy, biopsiholog la Universitatea din Chicago, o autoritate în domeniul dezvoltării emisferelor cerebrale. El arată că, pentru dezvoltarea normală a creierului, sunt necesare acele experienţe care presupun o angajare simultană a celor două emisfere pentru a se întări şi consolida aceste conexiuni interemisferice. Dar măsurarea curenţilor cerebrali, pe perioada vizionării, arată însă o reducere dramatică a comunicării interemisferice realizate prin puntea interemisferică (corpul calos). Astfel, dr. Levy insistă să li se ofere copiilor posibilitatea de a experimenta un mediu de limbă coordonat cu unul vizual, şi nu să fie privaţi de primul prin vizionarea TV. (Healy, 1990)

„Majoritatea specialiştilor în domeniu susţin că nu trebuie permis ca vizionarea TV să înlocuiască jocurile fizice (alergatul, înotul etc.), lucrul de mână (a construi, a coase, a întreprinde, în general, ceva cu mâinile) sau alte activităti prin care cele două părti ale corpului (stânga-dreapta) şi conexiunile corespunzătoare lor din creier învaţă să se coordoneze între ele.” (Healy, 1990)

Dezvoltarea săracă a punţii interemisferice este una dintre cauzele principale ale scăderii capacitătii intelectuale la multi dintre tinerii de astăzi, a apariţiei problemelor de învăţare şi atenţie. Această slabă dezvoltare a comunicării interemisferice face ca ei să nu mai poată procesa suficient de rapid informaţia pentru a putea desfăşura un proces de învătare, pentru a fi atraşi într-o activitate reflexivă. Ei vor semăna tot mai mult cu personajele micului ecran: oameni care doar acţionează, urmărind anumite scenarii prestabilite sau tipare comportamentale, care se exprimă în clişee, care trăiesc îndeosebi la un nivel emoţional şi reacţionează automat, instinctiv, la provocările lumii înconjurătoare.

Din cauza maturizării sale târzii (până la 14 ani), corpul calos poate fi extrem de vulnerabil în conditiile lipsei exercitiului. Astfel că, apreciază Healy, „în conditiile în care creierul rămâne relativ pasiv în timpul copilăriei şi adolescentei (prin vizionarea TV, jocul pe calculator), va fi mult mai dificil să-şi dezvolte capacitătile intelectuale, mai târziu, când această punte este mai putin flexibilă”. (Healy, 1990)

Deficientele de învătare şi televizorul

„Şcolile americane sunt invadate de elevi care nu pot să asculte sau să urmărească o prezentare simplă, care au probleme cu memoria, care nu pot urmări o succesiune de date, nu pot citi nimic din ceea ce ei consideră plictisitor, care sunt incapabili să rezolve o problemă elementară. Majoritatea acestor copii prezintă dificultăţi în ascultarea (urmărirea) cu atenţie a unui mesaj, precum şi tulburări de limbaj. Chiar şi elevii cei mai „normali” ajung să întâmpine mari dificultăţi în concentrarea minţii pe o sarcină de învăţare pe o durată mai lungă de timp. (Healy, 1990)

Learning disabilities LD (incapacităti de învătare) este afectiunea responsabilă, după cei mai mulţi cercetători, de apariţia tabloului simptomatologie descris anterior. Termenul a apărut la începutul anilor ’70, la momentul maturizării primei generaţii de tineri crescuti cu televizorul. Atunci el desemna un număr mult mai restrâns de’ disfunctii. Însă, odată cu creşterea în proportie geometrică a cazurilor, acesta şi-a lărgit aria de acoperire simptomatologică. Astăzi, el se referă la toti copiii care prezintă deficiente de ordin intelectual sau emotional, precum şi la cei care întâmpină probleme semnificative în procesul de învăţare datorită unor cauze necunoscute. În America, susţine Dr. Wang, până la 80% din copiii de şcoală pot fi diagnosticari ca având simptomatologia LD, folosind una sau mai multe din metodele întrebuintate de obicei în şcolile americane.”(Healy, 1990)

Problema este că, de cele mai multe ori, copiii diagnosticati cu LD nu prezintă în viaţa obişnuită simptome ale afecţiunii amintite. Chiar la un test neurologic ei pot apărea normali; deficienţele se vor evidentia însă în momentul în care li se va cere să învete ceva în mod organizat, să sustină printr-un efort conştient acest proces, aplicând logica şi analiza.

Pentru a vedea dacă există vreo legătură între sindromul LD şi uitatul la televizor, trebuie să observăm mai întâi că toţi copiii care suferă de această afecţiune întâmpină probleme importante în procesul de învătare din cauza unor dificultăti de ordin general în ceea ce priveşte: ascultarea sau urmărirea unei simple prezentări, abilitatea de a-şi concentra atenţia rapid şi la obiect, memoria, cititul, coordonarea ochilor şi a mâinilor, rapida înţelegere a noilor situaţii, limbajul, scrierea, rezolvarea problemelor, imaginaţia creativă sau învăţarea în general. Pot fi, oare, corelate toate acestea cu vizionarea excesivă a televizorului?

Cititul, într-o societate în care copiii preferă să se uite la televizor

 

Studiile realizate în America demonstrează că „majoritatea tinerilor întâmpină mari dificultăţi în înţelegerea unui text ce depăşeşte nivelul gimnaziului, în a trage concluzii dincolo de faptele simple, în a urmări punctul de vedere al autorului sau succesiunea unei argumentaţii, ori în a-şi prezenta propriile argumente. Copiii nu pot întelege (pătrunde semnificatia), nu-şi pot aminti şi aplica tot ceea ce au citit.

Există, oare, o legătură între vizionarea TV şi declinul abilitătii de a citi? Maria Winn răspunde la această întrebare arătând că, într-un studiu făcut pe un grup de 500 de copii între 9 şi 10 ani, toţi au declarat că preferă să se uite la televizor decât să citească. Aceasta este, de fapt, situaţia generală la nivelul tuturor societăţilor occidentale, unde s-a generalizat ritualul zilnic al vizionării TV. Chiar şi în România este uşor de constatat că nici copiii şi nici tinerii crescuti cu TV nu mai citesc cărti. „Televizorul este mai provocator, mai relaxant, nu pretinde nici un efort, spun copiii, şi de aceea îl preferă.” (Winn, 1996)

De altfel, obişnuinta de a citi a fost substituită cu vizionarea TV şi pentru cei mai mulţi dintre adulţi.’ Diferenţa dintre copii şi adulti, în toate aceste tări, este însă semnificativă. Cu toate că multi dintre adulţi se uită astăzi la televizor mai mult decât citesc cărţi, faţă de tinerii crescuţi în faţa micului ecran au avantajul că, atunci când citesc o carte, înteleg din continutul acesteia cu mult mai mult decât pricep tinerii generaţiei TV, parcurgând aceeaşi carte. Deci nu este vorba de o lipsă de maturizare ideatică, ci de incapacitatea de a întelege sau a lega sensul cuvintelor în frază.

‘”Într-un articol minuţios documentat, publicat în revista Reading Reaserch Quaterly, doi cercetători de la Universitatea Leyden din Olanda au selectat şi sintetizat datele esenţiale privind relaţia dintre uitatul la televizor şi citit, incluzând şi informaţiile obţinute din câteva ţări sau regiuni unde televiziunea avea să apară pentru prima oară. Ei au identificat principalele mecanisme prin care televiziunea subminează lectura:

– televiziunea anulează satisfacţia pe care o producea lectura, înlocuind-o cu plăcerea facilă a micului ecran, şi astfel inhibă dezvoltarea abilităţilor necesare citirii;

– vizionarea solicită un efort mental inferior celui cerut de lectură, ceea ce-l va face pe copil să găsească cititul ca fiind prea dificil;

– dependenţa de televizor micşorează timpul pe care copiii sunt dispuşi să-I petreacă spre a găsi răspunsul la problemele pe care trebuie să le rezolve şi, ca atare, îngreunează sau descurajează desfăşurarea unei activităti precum cititul. Această activitate necesită răgaz pentru reflecţie, răbdare şi tenacitate în decodarea semnificaţiilor.” (Healy, 1990)

Televizorul, arată M. Winn, presupune o experienţă complet diferită de cea a lecturii.

1) Lectura eliberează imaginaţia, care trebuie să construiască, să-şi imagineze înţelesul cuvintelor, al lucrurilor citite. Televizorul însă blochează procesul imaginativ, oferind imaginile de-a gata (deja formate). (Winn, 1996)

2) Lectura presupune un ritm mai încet sau mai rapid, în funcţie de capacitatea de înţelegere a textului (cât de rapid), în timp ce televiziunea, impunând un ritm foarte rapid, cel al derulării imaginilor, depăşeşte capacitatea omului de a procesa informaţia.

3) Cititul înseamnă concentrare a mintii, dezvoltarea atentiei, iar televizorul, dimpotrivă, sustine o atitudine pasivă, atentia nefiind dirijată din interior, ci captivată şi susţinută prin stimuli externi.

Cercetările arată, de asemenea, că, în cazul în care o primesc de la televizor, copiii procesează informatia în mod diferit decât atunci când o lecturează: „Cei care au văzut povestea la televizor au descris efectele vizuale şi actiunea personajelor, în timp ce grupul care a lecturat povestea a descris mai mult dialogul povestirii şi a dat în mod semnificativ mai multe informaţii despre conţinutul textului şi despre personaje.” (Healy, 1990) Obişnuiţi cu televizorul, copiii aşteaptă ca lectura să le pună la dispoziţie (să aducă cu sine) şi imaginile, aşteaptă ca înţelesurile să fie primite de-a gata, ca cititul să fie comod, relaxant şi pasiv, ca ritmul în care se primesc informaţiile să fie rapid, căci, altfel, îşi pierd răbdarea. Dacă aşteptările le sunt înşelate, prin confruntarea cu o experienţă cu totul diferită, atunci se plictisesc, încep să se gândească la altceva sau pur şi simplu citesc alunecând peste litere şi cuvinte, fără să priceapă înţelesul.

Prin prisma celor prezentate anterior, se poate ajunge la concluzia că structura corticală a celor care au crescut cu televizorul va defavoriza în mod decisiv capacitatea de a citi’.

Aşadar, incapacitatea de a citi a copiilor de astăzi nu se datorează atât indispoziţiei pe care ei ar arăta-o faţă de o activitate care cere un efort mai mare decât vizionarea TV, cât mai cu seamă unei nedezvoltări normale a cortexului, fenomen care îngreunează înţelegerea şi însuşirea semnificaţiei lucrurilor citite.

Proporţional cu timpul acordat vizionării TV, scade capacitatea de a mai adânci înţelesurile ascunse dincolo de rândurile parcurse. Pentru omul societăţii tehnologiei video, cartea se pare că va fi un obiectiv tot mai îndepărtat, un lucru plicticos, fiindcă nu o mai poate citi, urmări şi înţelege.

Învătarea şi televizorul

În excelenta sa carte Amusing Ourselves to Death, Neil Postman demonstrează faptul că televizorul este departe de a fi un bun educator. Neil Postman citează concluziile obţinute de G. Compstock şi colaboratorii săi. Aceştia au trecut în revistă 2 800 de studii care tratau problema influenţei TV asupra comportamentului, cu referiri la procesele cognitive.” (Postman, 1996) Studiile arată că televiziunea nu este un mijloc potrivit pentru învăţare. Oamenii retin de la televizor mult mai puţine informaţii decât în urma lecturii.

Echipa .lui Stauffer, analizând răspunsurile elevilor după urmarirea unui program de ştiri transmis prin TV, radio sau prin scris, a gasit o creştere semnificativă a răspunsurilor corecte la întrebările puse în cazul celor care primiseră informatia prin lectură. Stern raportează că 51 % dintre telespectatorii investigati nu puteau să-şi aminteasca nici macar un singur titlu de ştire dintr-un întreg program mformativ urmărit la televizor doar cu câteva minute înainte. WIison a constatat că un telespectator obişnuit reţine cel mult 20% dm informatiile oferite de o emisiune de ştiri pe un post obişnuit de televiziune. (Postman, 1996).

Mulţi cred că, de fapt, nu orice program TV poate fi potrivit procesului de învăţare. Problema este conţinutul, ni se spune adesea. Conţinutul şi forma ar putea ajuta mult, se afirmă. Dacă s-ar transmite lucruri educative, morale, religioase, atunci copiii şi adulţii ar avea ce învăţa; şi toată lumea s-ar folosi şi ar fi multumită. Ideea nu este nouă. Incă din anii ’70, în America s-a constituit o comisie de cercetători şi specialişti în domeniul educaţiei şi al mediei pentru a crea un program de televiziune perfect adaptat functiei educative.

Sesame Street este numele programului destinat, în principal, copiilor preşcolari, dar care a fost urmărit cu interes şi plăcere de copii americani de toate vârstele. Care au fost rezultatele? Copiii care au fost încurajaţi cel mai mult de părinti să urmărească Sesame Street au cele mai proaste rezultate în stăpânirea vocabularului. (O. Anderson, Collins, 1988) Ei nu reuşesc să pătrundă întelesurile cuvintelor şi să organizeze cuvintele în fraze gramaticale corecte.

Dacă telespectatorii lui Sesame Street: au mari probleme cu vorbirea limbii, atunci cu siguranţă vor avea şi cu lectura, deoarece cercetările arată că aceia care vorbesc bine limba sunt şi buni cititori. Rezultatele în privinţa cititului sunt catastrofale. Obişnuiţi cu

dinamica literelor şi a cuvintelor de pe micul ecran, cu efectele speciale care le însoţeau pentru a le capta atenţia, copiii de vârstă şcolară ajung să se plictisească repede în faţa paginii de carte, când activitatea nu mai este atât de distractivă şi de uşoară, ci solicită efort. (Healy, 1990) Astfel că, în ascultarea unei povestiri, a explicaţiilor profesorului în clasă sau în timpul lecturii, copilul obişnuit cu televizorul aşteaptă permanent imaginile, pozele explicative. Când acestea nu apar, el se plictiseşte şi „schimbă canalul”, îşi pierde atentia.

În privinţa informaţiilor, se pare că tinerii telespectatori, după ‘câtiva ani de vizionare, au dobândit o serie de cunoştinte incidentale, ceea ce i-a determinat pe părinţi, la momentul respectiv, să îşi considere copiii foarte deştepţi. Copiii de vârste mici au capacitatea de a reţine o mulţime de reclame sau cuvinte separate pe care le pot reproduce ca nişte papagali. Din păcate însă, pentru telespectatorii lui Sesame Street s-a dovedit că această aparentă precocitate deceptionează foarte curând. Aceşti copii s-au arătat mai târziu incapabili de a înţelege şi lega în mod raţional informaţiile deţinute. Problema lor cea mai mare era de a face conexiuni, de a organiza cunoştintele pe care le posedă şi de a trage concluzii. Aceşti copii se plictisesc repede când lectura sau prezentarea profesorului în clasă nu sunt însoţite de imagini (ca la televizor) şi îşi pierd repede atenţia. (Healy, 1990)

Ce se întâmplă, de fapt? Una dintre explicaţiile pe care ni le dau cercetătorii este următoarea: atunci când copiii văd ceva la televizor, .aută în mod instinctiv să înţeleagă, dar viteza de desfăşurare a actiunii, bombardamentul de imagini şi informaţii fac imposibilă în\clegerea şi adâncirea sensului celor văzute. Mintea copilului, reperând în mod frecvent această experienţă, de a nu fi lăsată să înţeleagă conţinutul mesajului transmis, se învaţă cu această atitudine pasivă, în care se subînţelege faptul că nu i se cere sau nu se aşteaptă de la ea să prindă înţelesul a ceea ce se întâmplă pe micul ecran. Această deprindere, transferându-se mai târziu în experienţa cotidiană, şcolară sau extraşcolară, îl va face pe copil să se mulţumească doar cu perceptia vizuală, emotională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai face efortul întelegerii lor. Întelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi plictisitoare, mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le provoacă sau cu distracţia pe care o presupune vizionarea,

„Cercetătorii găsesc că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe.” (Healy, 1990)

 

Prin televiziune, informatia este furnizată direct în subconştientul maselor

Deşi televiziunea poate modela comportamentele şi mentalitătile, nu se poate spune că ea favorizează învătarea. Iată care sunt rezultatele la care ajung soţii Emery, cercetători în neuropsihologie la Universitatea de Stat din Canberra: „În timp ce televiziunea pare să aibă capacitatea de a furniza o informaţie utilă privitorilor _ şi este ridicată în slăvi pentru funcţia sa educaţională – tehnologia televiziunii şi natura experientei vizionării inhibă, de fapt, învătarea, aşa cum este ea concepută de regulă. În timp ce ne uităm la televizor, învătarea care are loc este foarte putin cognitivă, greu de reprodus, foarte puţin analizabilă, puţin bazată pe gândire”. (Mander, 1978)

Dr. Erik Peper, cercetător în domeniul testării electroencefalografice, profesor la Universitatea de Stat din San Francisco, subliniază şi el acest fapt: „Pentru a învăta cu adevărat ceva, trebuie să interacţionezi cu sursa datelor. În c~zul televiziunii, nu gândeşti cu adevărat. Ştiu că, în cazul meu, pot să învăţ ceva doar dacă sunt angajat, ca în metoda socratică de predare. Cea mai bună metodă de predare este cea interactivă. De exemplu, unii învaţă cel mai bine atunci când iau notite, fiindcă notitele reprezintă un sistem cu feedback. ( … ) Vizionarea TV presupune numai să primeşti – continuă el – fără să reactionezi. Nu face decât să îti capteze atentia, iar tu primeşti, nu priveşti. Cititul produce o cantitate mult mai mare de unde beta. Este ceva anormal ca un om să producă unde alfa în timp ce citeşte. Partea îngrozitoare în cazul televiziunii este că informaţia ajunge la noi, dar noi nu interacţionăm. Intră direct în memorie şi probabil că reacţionăm la ea mai târziu, dar fără să ştim la ce reactionăm de fapt. Când ne uităm la televizor, ne antrenăm să nu reacţionăm, şi aşa, mai târziu, facem lucruri fără să ştim de ce le facem şi de unde ne-au venit în minte”. (Healy, 1990)

Învătarea trebuie să fie un proces rational şi conştient, ce presupune un efort de întelegere, de organizare a cunoştinţelor şi de integrare a lor în orizontul mai larg de cunoaştere a individului.

Noile cunoştinţe sunt depozitate în memorie, de unde pot fi scoase pentru a fi întrebuinţate în procesul gândirii. În cazul vizionării TV, cunoştinţele nu sunt nici percepute sau structurate logic şi nici mintea nu este deplin conştientă de ele. De fapt, dacă se poate vorbi de o învăţare prin intermediul televizorului, aceasta nu are un caracter logic, deductiv, sintetic, fiindcă aceste procese sunt guvernate de emisfera stângă care, pe timpul vizionării, se află în „amorţire”.

Dacă despre o învăţare conştientă în faţa televizorului nici nu poate fi vorba, altceva poate fi însă remarcat ca fiind propriu acestei tehnologii: televiziunea se pare că are capacitatea de a-şi trimite mesajele direct în subconştient” fără ca telespectatorul să apuce să controleze acea informaţie, să conştientizeze cu adevărat ce şi cum au pătruns acele mesaje în memorie.

Prin televizor, telespectatorii percep şi îşi însuşesc în mod inconştient, mai bine decât prin oricare alt mijloc de comunicare, spiritul general al unei realităţi sau al unei persoane (personaj de pe micul ecran). Practic, această capacitate de modelare a subconştientului uman defineşte şi îi conferă televizorului forţa de a influenta cu putere gândirea şi modul de viaţă al oamenilor, fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru.

Chiar dacă nu suntem perfect de acord cu comportamentul celor de pe micul ecran, cu spiritul lor, cu modul lor de a fi sau de a gândi, totuşi acestea ni se vor transmite şi, în timp, ni se vor fixa prin vizionare repetată. Omul în faţa televizorului este precum copilul care observă, fără să fie conştient, lumea care îl înconjoară, pe care o interiorizează, ascunzând-o în memorie, pentru ca mai târziu în mod automat să adopte, prin imitare, un fel de a fi asemenea cu cel pe care îl poartă deja înlăuntrul subconştientului său. Să nu ne mirăm văzând comportamente anormale la copiii noştri; ei nu fac decât să reproducă fidel modelele fizionomice vestimentare şi comportamentale ale eroilor de desene animate sau, în general, ale micului ecran.

Problemele de atentie

„Motivul pentru care copiii noştri nu urmăresc sensul unei prezentări sau discuţii, afirmă profesorii americani, este acela că ei îşi schimbă rapid centrul atentiei, aceasta fiindu-le furată foarte repede de alt stimul, lucru sau gând. Aceşti copii nu mai ascultă, nu mai pot urmări. Ei sunt atât de puternic stirnulati prin vizionarea TV, prin ascultarea la căşti, încât s-au obişnuit să fie stimulati numai din afară. Ei sunt agitati deoarece nu au nimic în minte; s-au deprins să fie permanent amuzati, distrati de cineva. ( … ) Profesorii, aici la noi, se plâng foarte mult şi afirmă că elevii nu mai ascultă, sunt neliniştiţi, ( … ) cred că nu se poate învăţa să asculţi (ascultarea văzută şi ca urmărire interactivă a unei prezentări), atunci când priveşti la televizor. Cred că micutii s-au deprins cu obiceiul vizionării, iar atunci când profesorul vorbeşte, ei nu-l mai aud.” (Healy, 1990)

Acestea sunt câteva dintre mărturiile pe care profesorii din lumea occidentală le aduc atunci când se referă la uriaşa criză din

învătământ. Copiii nu mai pot urmări cu atentie o prezentare obiş-

, ,

nuită, iar profesorii nu ştiu ce să mai facă pentru a le captiva şi a le mentine această putere a mintii, fără de care nici o activitate, fie ea

, ,

de învăţare sau de alt tip, nu se poate desfăşura.

În America, marea parte a celor diagnosticati cu incapacităti de învăţare (LD) suferă de hiperactivitate sau de aşa-numitele probleme de atentie. Este vorba de acei copii care nu pot să urmărească şi să se concentreze cu atenţie asupra unui subiect oarecare. Indiferent că le vorbesc părinţii, profesorii sau prietenii, ei tind rapid să piardă şirul, mintea fiindu-le furată de altceva sau, pur şi simplu, pentru câteva secunde, încetează să se mai gândească la ceva anume, privind în gol (space out). În afară de incapacitatea urmăririi cu atentie a unei activităti, întâlnim la aceşti copii şi dificultatea de a-şi aminti ceea ce abia au auzit.

ADHD – Attention Deficit with or without Hyperactivity Disorder (Deficit de atentie cu sau fără hiperactivitate) – este boala de care, după unele statistici realizate în America, suferă mai mult de o treime dintre copiii americani. În unele clase, mai mult de jumătate dintre copii sunt diagnosticati ca hiperactivi.

Situaţia nu este proprie numai Americii. Rapoarte ale cercetătorilor din Anglia, Franţa, Finlanda etc. indică, de asemenea, o creştere fără precedent a acestor probleme. Concentrarea şi menţinerea atenţiei a ajuns una dintre problemele principale de pe ordinea de zi a cercetătorilor fenomenului educational. Permanenta agitatie mentală, incapacitatea de a stărui în rezolvarea problemelor, de a citi cărti mai dificile sau de a face o muncă oarecare, percepută ca plictisitoare sunt doar câteva dintre simptomele acestei boli. În agenda Consiliului Naţional al profesorilor de matematică şi a Asociaţiei de supervizare şi dezvoltare curriculară din America, incapacitatea concentrării pe o durată minimă necesară rezolvării unei probleme a ajuns să ocupe un loc central. Problema este tratată cu atâta seriozitate, deoarece aproape nici o activitate nu poate fi desfăşurată fără o anumită concentrare a mintii şi urmărirea cu atentie a procesului respectiv.

Cu toate că nu există o definiţie deplin recunoscută a ADHD-ului, majoritatea medicilor şi profesorilor găsesc proprii acestei boli următoarele comportamente:

– neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută

– incapacitatea de asculta şi de a urmări

– dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate

– a actiona înainte de a gândi

– alternare a rapidă a unei activităti cu alta

– dificultatea organizării şi planificării actiunilor

– dificultatea de a-şi aştepta rândul. (Healy, 1990)

Dacă la copii afecţiunea îngrijorează mai cu seamă datorită problemelor pe care aceştia le întâmpină în procesul de învătare sau în alte activităţi extraşcolare, pentru tinerii şi adultii noilor’ generaţii, consecinţele devin mult mai grave. Scăderea atenţiei, a concentrării, lipsa răbdării, a tenacitătii şi, cum vom vedea a motivatiei sunt caracteristicile ADHD-ului ce influentează întreaga existentă a omului modern. Insucces profesional, i~stabilitate în alegerea obiectivelor, relaţii personale şi comunitare superficiale, irascibilitate crescută, complexul lipsei de performanţă sunt doar câteva dintre cele mai semnificative urmări ale acestei afectiuni care se anunţă ca fiind una dintre cele mai importante maladii ale secolului ale XXI-lea.

Pentru identificarea cauzelor acestei boli, s-au desfăşurat nenumărate experimente, îndeosebi în lumea occidentală (unde afectiunea este mult mai vizibilă), s-au emis şi verificat mai multe te~rii. Factorii de risc au fost identificati în alimentatia chimizată (prezenţa E-urilor, erbicizare, hormoni etc.), în modul de viaţă sedentar (lipsa de mişcare, de activitate fizică), în stres, însă mai ales în experienţa culturală (modul de viaţă al copiilor de astăzi), experienţă dominată de vizionarea TV, activitate care ocupă în medie aproape o pătrime din timpul pe care copiii îl dedică activităţii fiecărei zile.

Nu vom lua în discutie efectele unei alimentatii toxice sau nepotrivite dezvoltării normale a creierului şi a organismului, atât pentru că acest subiect nu intră în obiectul acestei cărţi, cât mai cu seamă pentru că o bună stimulare a cortexului realizată prin dezvoltarea limbajului, prin implicarea copiilor în jocuri şi activităţi fizice corespunzătoare vârstei este mai importantă şi adesea suficientă pentru a suplini neajunsul produs de o alimentaţie nesănătoasă. Dacă nici factorii de mediu şi nici cei alimentari nu sunt favorabili unei evolutii normale, atunci aceştia, prin cumulare, vor conduce, în modul cel mai probabil, la apariţia unei atrofii (nehrănire prin stimulare corespunzătoare) sau a unei nedezvoltări normale a creierului.

Cercetările asupra influenţei televiziunii în apariţia şi dezvoltarea sindromului ADHD la tinerii noii generaţii identifică două modalităţi diferite în care televiziunea contribuie la producerea acestei afecţiuni. Prima vizează însăşi tehnologia video, impactul acesteia asupra minţii umane. Este suficient ca o persoană să se uite câteva ceasuri zilnic la televizor (lucru valabil şi pentru calculator, mai puţin atunci când este utilizat pentru scris şi citit, însă cu mult mai mult în cazul internetului şi a jocurilor video), pentru ca după câţiva ani să crească semnificativ probabilitatea apariţiei manifestărilor ADHD. Cea de a doua modalitate este legată de continutul programelor TV urmări te.

În diferite studii se demonstrează că, la nivelul cortical, există mai multe mecanisme care pot conduce la aparitia problemelor de atentie şi hiperactivitate. Este vorba, pe de o parte, de nedezvoltarea comunicării interemisferice realizate prin puntea care leagă cele două emisfere (corpul calos) şi, pe de altă parte, de nedezvoltarea suficientă a centrilor ce aparţin cortexului prefrontal.

Invatarea limbii si televizorul

Copiii care se uită cel mai mult la televizor vorbesc cel mai prost, întâmpină cele mai mari probleme în comunicare. Slăbire a capacităţii de a asculta şi de a urmări un material prezentat oral, abilitatea scăzută în reflectarea într-o formă coerentă, în vorbire şi în scris, tendinta de a comunica prin gesturi odată cu cuvintele sau în locul acestora, scăderea cunoştinţelor de vocabular şi proliferarea ticurilor verbale sunt doar câteva din problemele cu care se confruntă noua generaţie în ceea ce priveşte stăpânirea şi întrebuinţarea limbii în procesul de comunicare.

Fenomenul devine mai vizibil abia după clasa a III-a sau a Iv-a, când devin necesare abilităţi lingvistice de un nivel superior care, datorită timpului îndelungat petrecut în fata televizorului în primii ani de viaţă, nu s-au dezvoltat. Se pare că, în măsura în care copiii se uită la televizor excesiv de mult încă din primii ani de viată, mai târziu, vor întâmpina dificultăti mai mari în comunicare.

„Limbajul bine dezvoltat, ca şi sinapsele pe care le generează, este dobândit numai prin implicarea interactivă. Copiii au nevoie să vorbească şi să asculte. Ei au nevoie să se joace cu cuvintele şi să raţioneze cu ajutorul lor. Ei trebuie să discute despre problemele pe care le ridică învătatul, planificarea şi organizarea comportamentului. Trebuie să fie receptivi la noile cuvinte şi poveşti, pentru a construi o bază personală a înţelesului semantic. Ei au nevoie de căIăuzirea personală a adulţilor care să le ofere exemple potrivite de gramatică, pentru că ordinea cuvintelor şi sintaxa este mijlocul prin care copiii vor învăta să analizeze idei, să rationeze în legătură cu relaţiile abstracte etc.” (Healy, 1990)

Experienţa TV nu este una interactivă, ci, dimpotrivă, ea pasivizează complet puterile mentale ale omului. Nu este o experienţă vie, aplicată la situaţiile specifice, particulare ale vieţii. Copilul nu este provocat să-şi pună întrebări, să se implice într-o conversaţie. Comunicarea cu televizorul este una monologică şi impersonală. Numai televiziunea vorbeşte, însă nu nouă sau copilului, ci unei mase de oameni, tuturor şi nimănui în mod special. Cei mici au însă nevoie de o adresare personală, de dialog. În faţa televizorului, copiii nu îşi pun întrebări, nu caută soluţii, nu vorbesc şi, cu adevărat, nici nu ascultă, sunt doar absorbiti în interiorul fluxului de imagini şi sunete fascinante ce ies din cutia TV.

Părintii sunt cei mai buni pedagogi în învătarea limbii, deoarece ei sunt capabili să sesizeze sau să intuiască tot ce se întâmplă in mintea copilului – cu ce viteză şi ce anume poate el să priceapă pentru a-şi putea adapta dialogul nivelului lui de înţelegere. Televiziunea însă, folosind un ritm mult prea rapid sau un nivel de limbaj diferit de cel la care se află copilul, îl va obişnui pe acesta să nu mai facă efortul de a pătrunde înţelesul cuvintelor care-i sunt adresate.

Ultimele cercetări arată că, pentru dezvoltarea gândirii abstracte, copiii trebuie să se exerseze în folosirea cuvintelor neînsoţite de imagini. Imaginile limitează imaginatia şi intuitia doar la nivelul semnificatiei lor primare, determinate de suprafata sau forma lor concretă. Ele nu deschid, nu provoacă, nu eliberează gândire a precum o fac cuvintele.

Dr. Gordon Well observă că acei copii care au petrecut mai mult timp în perioada preşcolară ascultând poveşti, vor fi mai buni la şcoală mai târziu, şi asta pentru că poveştile nu sunt legate de imagini deja existente şi stimulează astfel gândire a şi imaginaţia. Televiziunea, în această perspectivă, arată Rice şi Haight, frânează dezvoltarea gândirii, a imaginaţiei, a abilitătilor şi strategiilor verbale, deoarece, în timpul vizionării, imaginile sunt punctul axial al comunicării, şi nu cuvântul.

În raport cu receptarea cuvintelor, separat de imagini, ca mijloc optim de dezvoltare a gândirii, vizionarea TV se află într-un punct diametral opus. Uitându-te la televizor, nu numai că nu auzi cuvintele neînsoţite de imagini, ci, mai mult, imaginile devin punctul axial al comunicării. Televiziunea nu dezvoltă, după cum arată J. Rice şi Haight, abilităţile şi strategiile verbale, ‘ci mai curând le reprimă. Din această cauză televizorul nu va putea ajuta la elaborarea gândirii abstracte, ci mai curând va încetini sau va bloca acest proces. (Rice, Haight, 1986)

Problemele de atentie şi învătare,  cortexul prefrontal şi televiziunea

Doctorul Russel Barkley, autor al cărţii Copiii hiperactivi găseşte explicaţia acestui comportament. În fapt, arată el, mulţi dintre copiii cu probleme de atentie întâmpină dificultăti în ceea ce priveşte „rule governed behavior”, adică în urmarea unor norme sau reguli de guvernare a comportamentului. Problemele de atentie se manifestă atunci când mediul cere copilului respectarea unor norme sau indicaţii ce presupun un anumit efort. Aşadar, problema acestor copii nu este numai aceea a concentrării atenţiei, ci şi incapacitatea urmării sau ascultării unor norme sau rânduieli oarecare. „Oricum, chiar şi aceşti copii fac progrese în urmărirea regulilor (ascultarea indicatiilor) în momentul în care li se promite o răsplată imediată.” (Healy, 1990)

Barkley observă că omul este fiinţa care poate întreprinde activităti ample în vederea unei răsplăti îndepărtate în timp: oamenii muncesc o lună pentru salariul primit la sfârşitul acesteia; tinerii se pregătesc ani de zile în şcoli pentru satisfacţiile pe care le vor avea în practicarea profesiunii; ţăranii lucrează pământul câteva luni pentru recolta de anul viitor etc. Acesta este, de altfel, unul dintre lucrurile care-I deosebesc pe om de animal. El poate lucra sau suferi o viaţă întreagă pentru a atinge o ţintă îndepărtată, aflată chiar după moartea sa, în răsplata pe care o primeşte de la Dumnezeu. Această posibilitate a minţii umane de a săvârşi un asemenea efort fără o răsplată imediată este şi un dat al firii umane, dar este şi un lucru care se dezvoltă în timp.

Copiii de astăzi, observă dr. Barkley, nu mai dispun de această capacitate. „Îi promiţi că îi duci în parcul de distracţii în luna februarie şi ei tot nu vor vrea să facă lucrul cerut. Aceşti copii bolnavi de ADHD sunt ca şi copiii mici, au nevoie de un feed-back, de o reîntărire, o reimplicare imediată şi permanentă.” (Healy, 1990) Dacă, de exemplu, li se promite o sumă de bani sau o prăjitură ca premiu pentru realizarea unei activităţi, este posibil ca ei să ducă la bun sfârşit lucrul solicitat. Aceasta numai atunci când realizarea acelei activităti nu durează prea mult timp sau nu cere un efort „nejustificat” de’ mare pentru recompensa primită. În acest caz, este nevoie de o reîntărire a atenţiei sau a motivaţiei prin oferirea unei răsplăţi înainte de încheierea acţiunii, cu promisiunea că va urma şi o alta. Practic, la tinerii noilor generaţii – de altfel, fenomenul poate fi remarcat şi la mulţi dintre adulţii de astăzi – se poate constata că nu sunt capabili să-şi concentreze atenţia pe o sarcină oarecare, să se motiveze singuri în realizarea unei acţiuni până la finalizarea ei, dacă motivaţia nu le este susţinută sau reîntărită permanent de o recompensă imediată şi semnificativă.

Dr. Barkley sugerează că aceşti copii prezintă o diferenţă fundamentală (fată de cei din alte generatii) în sistemul de control motivaţional al creierului, care se pare că nu mai funcţionează normal. Ei au nevoie de un impuls mult mai puternic pentru a se concentra asupra unei sarcini. Pur şi simplu ei nu răspund la ordinea socială ca toţi ceilalţi copii. Din punct de vedere neurologie, pragul răsplătii necesare pentru a se insera într-o activitate este mult prea mare. Este nevoie de o restimulare mult mai puternică pentru a-i face să îndeplinească tot ce li se spune, de aceea ei solicită bani, mâncare, jucării, privilegii pentru a munci. Recompensele subtile, precum dragostea de a învăţa, laudele, bunăvoinţa profesorilor nu-i mai motivează deloc. Ei înţeleg ceea ce le spui, prind mesajul, dar nu mai acţionează.” (Healy, 1990)

Aşadar, se vede că o parte din problemele ADHD se datorează sau sunt corelate şi cu o disfunctie a sistemului de control motivational. Tinerii (mulţi dintre aceştia sunt deja adulţi) au probleme atât în a-şi menţine atenţia, urmând un proces anume, cât şi in a se motiva în urmărirea cu voinţă a unui obiectiv. Durata de timp minimă între două recompense pentru ca procesul să se continue şi nivelul minim necesar al recompensei depind direct de gradul în care este afectat sistemul motivational. Adieă, pentru cei cu probleme grave se impune o răsplată mai mare sau un interval mai scurt între două recompense pentru a asigura continuarea sau finalizarea activită tii încredintate.

Încadrarea motivatiei în tabloul simptomatologie prezent la copiii cu probleme de atenţie şi hiperactivitate, tablou ce vizează o disfuncţie la nivelul proceselor mentale superioare, i-a făcut pe cercetători să coreleze aparitia acestui sindrom cu o afectiune sau o atrofiere a ariilor cortexului prefrontal, cele care guvernează aceste procese.

Ariile prefrontale, după cum sugerează şi numele, se află undeva în zona din faţă a lobilor frontali (a celor două emisfere cerebrale). Aici se află executivul creierului, locul de unde se organizează şi se conduce nu numai procesul gândirii, ci şi aproape toate procesele superioare, aşa-zisele funcţii de control, cele privind învăţarea, gândirea, planificarea comportamentului, motivatia atentia controlul emotional, organizarea, lectura, rezolvarea problemelor şi

ECRANUL TV DĂUNEAZĂ DEZVOLTĂRII CORTEXULUIPREFRONTAL

Există mai multe mecanisme prin care vizionarea TV vatămă centrele executive ale creierului uman.

1. Rapiditatea succesiunii secvenţelor pe micul ecran inhibă functionarea cortexului prefrontal, deoarece pentru ca informatia să poată fi prelucrată reflexiv în ariile acestuia este nevoie de circa 5-10 secunde (Scheidler, 1995), însă viteza schimbărilor de plan sau a tot ceea ce însemnă efect tehnic este în medie de 12/minut adică unul la 5 secunde, ajungând în cazul programelor comerciale la 30/minut adică unul la 2 secunde. Prin urmare, cortexul prefrontal neavând timpul necesar ca să proceseze reflexiv informaţia primita de la televizor, este scos din circuit.

2. Factorul emoţional sau afectiv ocupă locul al treilea în ierarhia cauzelor ce determină procesarea mesajelor TV, îndeosebi în ariile sistemului limbic. Prin dozarea tensiunii emotionale a vitezei de desfăşurare a acţiunii şi, în general, prin conţinutul programelor TV există posibilitatea controlării gradului de implicare a prefrontalului, a activităţii creierului uman pe parcursul vizionării TV.

Rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul neuropsihologiei îl fac pe doctorii Emery să afirme în mod categoric că mărirea timpului de vizionare înseamnă „prelungirea stării maladive în care se află cortexul prefrontal, ceea ce va avea grave consecinte asupra dezvoltării acestuia”. (Emery, 1980).

Experimentele realizate de Cristakis, Zuimmerman şi colaboratorii, demonstrează că fiecare oră petrecută zilnic de copil în fata televizorului şi a calculatorului în perioada de vârstă 1-3 ani creşte cu 28% probabilitatea apariţiei problemelor de atentie în perioada de vârstă 1-7 ani. (Cristakis, Zuimmerman, DiGiuseppe, McCarty, 2004) Aşadar, indiferent de mesajele transmise pe micul ecran televizorul (şi calculatorul intră în discutie) constituie un factor de risc pentru dezvoltarea părţii superioare a creierului uman.

Viaţa obişnuită, aşa cum au trăit-o oamenii dintotdeauna înlesnea cu prisosinţă dezvoltarea normală a proceselor mentale superioare şi, prin urmare, a cortexului prefrontal. Copilul, încă din primii ani de viaţă, prin natura conditiilor sociale, îşi însotea mai întâi mama şi pe urmă tatăl în activităţile pe care aceştia le întreprindeau şi în acest fel, observându-şi părintii şi exersând anumite activităţi, îşi însuşeau, prin imitare, anumite’ strategii de gândire şi de comportament.

„Întâmpinare a unor probleme reale sau situaţii de viaţă, spune J. Healy, cum ar fi ajutorul la bucătărie, în atelier, grădină la magazin sau în alte forme de activitate desfăşurate împreună cu un adult, constituie o bază a dezvoltării ariilor prefrontale. Vizionarea TV, din contră, este total nepotrivită dezvoltării prefrontalului, pentru că nu constituie o experienţă interactivă, ci tinde să suprime tendinta de a vorbi despre probleme sau de a pune întrebări asupra lucrurilor care se întâmplă. Televiziunea tinde să focalizeze totul asupra solutiilor magice şi asupra efectelor vizuale care contrazic logica adevărată.” (Healy, 1990)

Televizorul nu favorizează conversaţia sau implicarea copilului în rezolvarea unor probleme, nici vorbirea internă (reflectia, în general,.în fata televizorului este inexistentă) şi, în fapt, nici una dintre modalitătile, prin care s-ar cultiva configurarea şi lărgirea ariilor corticale ale cortexului prefrontal’. Iată care sunt problemele pe care le întâmpină persoanele cu vătărnări ale ariilor prefrontale, dificultăti întâlnite, din păcate, astăzi la tot mai multi dintre tinerii noii generatii (Noava, Ardilla, 1987);

1. Incapacitatea de concentrare a atentiei, tendinta de a fi legat de stimul, de a fi foarte uşor distras de oricare stimul exterior;

2. Incapacitatea de a-şi controla comportamentul. Orice impuls interior se manifestă rapid în comportament, fără ca persoana să fie capabilă să inhibe manifestarea acelui act;

3. Dificultatea de a amâna răsplata, muncind în vederea unui scop viitor;

4. Lipsa organizării, a programării comportamentului şi a planificării: în planul vieţii cotidiene, se manifestă prin neglijenţă şi delăsare;

5. O defazare între vorbire şi urmărirea gândului;

6. Probleme în exprimare, în organizarea ideilor şi în conceptualizare, sărăcie verbală, dificultăţi în evocarea cuvintelor şi stereotipii verbale;

7. Incapacitatea de a se motiva în realizarea unei activităţi, de a-şi susţine motivaţia până la definitivarea acesteia, de a-şi adapta rapid motivaţia în funcţie de împrejurări şi cerinţe;

8. Probleme în controlul răspunsului emoţional. Ori se emoţionează foarte uşor, ori rămân impasibili. Mânia, depresia şi exaltarea pot alterna cu uşurinţă sau, dimpotrivă, se poate produce un blocaj emoţional;

9. Dificultăti în selectarea atentiei.

10. Alterarea flexibilităţii mentale, a judecăţii, a discernământului şi a prevederii, o pierdere a initiativei, o slăbire a creativitătii şi a curiozităţii, şi o afectare a capacităţii decizionale (Harrison, 2003).

11. „Exacerbarea comportamentului instinctiv – bulimie şi pulsiuni sexuale.” (Stamatoiu, 1992)

Prin urmare, atâta timp cât vizionarea contribuie semnificativ la vătămarea cortexului prefrontal, creşterea timpului dedicat realităţii virtuale – televizor jocuri pe calculator şi internet – va genera nu o imbecilizare a tinerilor noii generaţii, precum afirmă prof. Sartori, ci un anumit gen de dezumanizare, prin diminuarea până la anulare a controlului actelor instinctive precum agresivitatea, erotism ul şi bulimia.

De altfel, deja în mai multe studii, precum ar fi cele ale lui Akio Mori şi Ryuta Kawashima, se constată cu claritate că vătămarea cortexului prefrontal de-a lungul vizionării TV are ca efect direct creşterea agresivitătii ca urmare a pierderii controlului asupra comportamentului agresiv.

Să aibă oare dreptate McLuhan când afirmă că era racordării la realitatea lumii imaginii video marchează reîntoarcerea la cultura tribală? Să fie oare scurtătura electrică a culturii audio-video o cale tehnologică a reducerii individului uman la conditia de animal? Dacă nu vom proteja dezvoltarea creierului copiilor noştri, atunci va fi foarte probabil ca exacerbarea comportamentelor instinctive _ agresivitatea, bulimia şi pulsiunile sexuale -, eliminarea gândirii şi controlului comportamentelor şi emoţiilor, să nască un om cel puţin infirm mintal şi sufleteşte, dacă nu şi un potenţial pericol pentru societate.

Caracterul hipnotic al vizionării TV

Există mai multe motive pentru care efectul televiziunii asupra minţii umane poate fi considerat unul de natură hipnotică.

1. Bio- şi hipnoterapeutii sustin că televiziunea permite nu numai o transmitere a forţei hipnotice, ci chiar o multiplicare a acesteia.

2. Neuropsihologii constată că răspunsul cortexului pe parcursul vizionării TV se situează în domeniul somnolentei sau al stării hipnogogice (de tip hipnotic). (Zingrone, 2002) Undele cerebrale alfa caracterizează atât starea de hipnoză, cât şi activitatea corticală a telespectatorilor în timpul vizionării. Încă din anii ’50 se cunoaşte faptul că undele alfa caracterizează starea de somn superficial sau de hipnoză, iar studiile mai recente arată că un individ este cu atât mai hipnotizabil, cu cât are unde alfa mai bine reprezentate în cortex. (Holdevici, 1995) Doctorii Emery afirmă că „starea de continuă fixatie – ca un fel de transă – a celui care se uită la televizor nu este una de atenţie, ci de distragere, o formă de visare cu ochii deschişi sau de pauză”. (Mander, 1978)

3. Vizionarea TV poate fi încadrată cu uşurinţă în clasa fenomenelor de tip hipnotic dacă sunt avute ‘în vedere caracteristicile stării hipnotice şi perfecta lor asemănare cu stările mentale trăite de telespectator în faţa televizorului.

a) „Aspectul exterior al persoanei hipnotizate (n.n. ca şi în cazul vizionării TV) este al unui individ pasiv, care reacţionează doar la comenzi venite din afară.” (Holdevici, 1995)

b) În ambele cazuri atenţia este captivată din afară şi este „orientată în mod special spre ceea ce spune şi face hipnotizatorul”, în cazul nostru televizorul.

e) În cadrul hipnozei se reduce controlul realităţii şi apare o toleranţă crescută pentru distorsionarea acesteia – logica transei _ conform căreia subiectul acceptă ca fiind logice situaţii pe care în stare naturală nu le-ar considera ca atare.” (Holdevici, 1995)

4. Dr. Ernest Hilgard spune că televizorul poate foarte uşor să-i aducă pe oameni într-o stare de tip hipnotic. El arată că „a sta liniştit, relaxat, într-o cameră întunecoasă, privind fix şi pasiv o sursă de lumină pe o anumită perioadă sunt primele componente ale inducerii hipnozei”. (Mander, 1978)

„Şederea în linişte, fără alte impulsuri senzoriale în afară de ecran, fără orientarea în afara razei de acţiune a aparatului TV este capabilă ea însăşi de a-i determina pe oameni să se poziţioneze în afara realităţii obişnuite, permitând substituţia cu o altă realitate pe care televiziunea o poate oferi. Poţi deveni atât de implicat imaginativ, încât alternativele dispar temporar. Atunci subiectii se lasă duşi de hipnoză (plutesc)”, subliniază J. Mander. (Mander, 1978)

5. O altă cauză în generarea stării semihipnotice în faţa televizorului este dată’ de cantitatea imensă de informaţii pe care o transmite un program TV, de puternica implicare emoţională, dar mai cu seamă, sub raport tehnic, de viteza cu care se deplasează camera video, de schimbările unghiurilor de filmare sau ale planurilor.

Toate aceste evenimente tehnice, menite să tină trează atentia, au darul de a intensifica legătura hipnotică. Ele măresc stresul sistemului nervos, suprasolicitând functiile cognitive, şi, prin aceasta, intensifică fenomenul de inhibitie a emisferei stângi şi măresc sugestibilitatea.

Dr. Freda Morris arată că, întrucât imaginile TV se mişcă mai repede decât este capabil telespectatorul să proceseze informaţia pentru a reacţiona, acesta nu mai poate face altceva decât să le urmărească. Viteza uriaşă, nenaturală de schimbare a imaginilor nu lasă posibilitatea analizei sau a reflecţiei asupra imaginilor, astfel că ele vor străbate mintea, în timp ce gândirea critică este blocată. Dr. Morris aminteşte de o tehnică de inducere hipnotică numită „confuzie”, care a fost experimentată de M. Erikson: „Îi dai persoanei (mintii) atât de mult de lucru, încât să nu-i laşi posibilitatea de a mai întreprinde nimic ea însăşi ca subiect. Este vorba de un proces rapid şi continuu în care se cere subiectului să se ocupe succesiv de diverse lucruri, altemându-i centrul atenţiei cu rapiditate. În momentul în care supraîncărcarea este atinsă, iar pacientul dă semne de oboseală, tinzând să-şi decupleze atenţia, atunci hipnotizatorul intervine cu ceva care poate stimula relaxarea, şi atunci pacientul intră în transă hipnotică. Ceva asemănător se întâmplă şi în cazul televiziunii”. (Mander, 1978)

Functia de agendă a mass-mediei, efectul de Cultivare şi spirala tăcerii

Acestea sunt trei dintre cele mai importante efecte ale televiziunii, consacrate în majoritatea studiilor de sociologie şi teorie a comunicării mediatice.

Funcţia de agendă pune în evidenţă faptul că agenda sau harta principalelor preocupări mentale ale publicului este asemănătoare sau chiar identică cu agenda mediatică. Cu alte cuvinte, mass-media sau televiziunea ne spune la ce să ne gândim cu preponderenţă în fiecare zi. Ea ne arată care sunt problemele cele mai importante, pentru ca, în funcţie de această ierarhizare, să ne orientăm în a le acorda atenţia corespunzătoare. Prin acest efect, televiziunea ne colonizează, practic, experienţa mentală a realităţii. Ne face să credem că există în primul rând sau exclusiv ceea ce este mediatizat.

Efectul de cultivare. Cercetările realizate de George Gerbner şi un grup de colegi de la Annenberg School of Communication au arătat că televiziunea naşte o lume iluzorie, un mediu simbolic şi cultural ce nu corespunde realităţii şi care are puterea de a cultiva „în masa publicului opinii, concepţii şi credinţe, la fel cum, agricultorul îşi cultivă pământul”. (Drăgan, 1996)

Studiul Growing up with Television arată că, dacă toată lumea creşte cu televizorul, „efectele mici cumulate pe o perioadă mare de timp duc nu numai la efecte mari, ci şi la o sumedenie de concepţii, abordări, interpretări împărtăşite de un număr din ce în ce mai mare de oameni. Televiziunea este instrumentul acestei omogenizări.” (Drăgan, 1996)

„În postura de preot şi educator al societăţii americane, apreciază G. Gerbner, televiziunea cultivă valorile, miturile şi lecţiile morale ale acestei societăţi. Comparaţia între televiziune şi religie se bazează tocmai pe faptul că ambele prezintă în flux continuu mituri, ideologii, fapte şi relatii. Ceea ce cultivă conceptii comune şi stabile despre realitate sunt regularităţile care pot fi identificate de-a lungul unei perioade de timp semnificative în programele 1V, adică trăsături regulate în ceea ce priveşte decorurile, rolurile, tipurile de relatii şi de actiuni prezentate cu o anumită frecventă. Prin intermediul acestor trăsături regulate, mass-media, în special televiziunea, ajunge să creeze conceptia pe care membrii audientei şi-o construiesc despre realitate gene rând un mediu cultural, o lume simbolică, iluzorie.

Telespectatorii se nasc în această lume simbolică şi nu au cum să ocolească expunerea la mesaje transmise în mod regulat şi cu un grad înalt de repetitivitate. Mai ales că expunerea se realizează mai multe ore pe zi, iar utilizarea televiziunii este pentru cea mai mare parte a telespectatorilor nonselectivă, aproape ritualică.” (Dobrescu, Bârgăoanu, 2001)

Prin urmare, deşi pe micul ecran apar o diversitate de fapte şi comportamente, toate acestea prezintă, de fapt, în mod constant aceleaşi regularităţi şi trăsături caracteristice. Personajele au un set de preocupări şi ţinte comune, aceleaşi modalităţi de rezolvare a conflictelor şi situaţiilor existenţiale, sunt rnânati de dorinţe asemănătoare, gândind identic realitatea. Aceste stereotipii care pot fi uşor integrate unui anumit spirit (al culturii nihilismului, după cum se va putea observa în continuare) sunt cele care influenţează, în mod esential, atitudinile şi orizontul de experientă mentală al auditoriului.

Dictatura opiniei publice sau spirala tăcerii. În anul 1974, directoarea Institutului de Demoscopie din Allebach (Germania), Elisabeth Moelle Neumann, publica articolul Spiral of Silence: a Theory of Public Opinion. În esenţă, articolul arată care sunt mecanismele prin care se creează şi se difuzează opinia publică în societate, modul în care mass-media poate genera, impune sau consolida un curent de opinie în lumea modernă. Iar dacă mass-media este aceea care creează opinia publică, atunci ea este cea care va configurea şi dirija şi punctele de vedere individuale, privind diferitele probleme ale societăţii sau anumite mentalităţi. Aceasta deoarece, se arată în diferite studii, majoritatea oamenilor au tendinţa de a-şi alinia punctul de vedere opiniei publice indiferent de poziţia acesteia. Spirala tăcerii arată că, dacă o minoritate de opinie este reprezentată ca majoritară, spre exemplu aceea că homosexualitatea este un comportament normal, atunci acea minoritate se va transforma în majoritate. Numai 20% din oameni îşi vor păstra opinia, dar şi aceştia vor tăcea.

Dependenta de televizor

Criterii de diagnosticare, determinate de psihologii americani Kubey şi Csikszentmihalyi:

• Deşi se constată apariţia unor probleme de natură fizică sau psihică datorită vizionării prelungite, cei mai mulţi mărturisesc că nu pot reduce timpul alocat televizorului.

• Telespectatorul îşi propune să vizioneze numai un program, deşi sfârşeşte prin a viziona mai multe;

• Cu toate că doresc să aloce mai mult timp altor activităţi decât privitului la TV, oamenii se declară neputincioşi în a micşora timpul dedicat vizionării;

• Persoanele dependente dedică mult timp televizorului 3-5 ore/zi;

• Apare renuntarea la ocupatiile familiale, la activităti sociale şi recreative în favoarea televizorului;

• Atunci când se renunţă brusc la televizor apar simptome specifice dependentei de drog cum ar fi: irascibilitate, anxietate, agresivitate, nervozitate excesivă, plictiseală. De asemenea, se apelează la înlocuitori cum ar fi alte activităti media sau de divertisment (Kubey, 1996).

• Omul se comportă ca şi cum nu mai poate trăi fără prezenţa televizorului.

• Imediat după întoarcerea de la şcoală sau de la serviciu, se deschide televizorul.

• Televizorul rămâne deschis, deşi se desfăşoară alte activităţi în paralel.

• La trezirea din somn, de dimineată televizorul este pus în funcţiune.

• Nu se mai poate adormi decât cu televizorul deschis.

Educatia prin televizor

Prin televizor nu se poate realiza o învăţare conştientă, intentională (Mander, 1978);

Televiziunea are capacitatea de a ne modela comportamentul sau a ne forma atitudinile dorite de arhitecţii lumii media – consumatorism, nihilism, divertisment (Setzer, 2001). Generează o lume simbolică, iluzorie, pe care tânărul o ia drept reală (Poplawski, 1998);

Televiziunea induce păreri eronate despre lume şi viaţă. Anumite principii de viaţă, sisteme de valori, fiindu-ne inoculate în subconştient, ne influenţează modul de a gândi (Mander, 1978);

Sunt promovate şi justificate comportamente anormale; Trăsături precum violenta, sexualitatea, magicul sunt însuşite mult mai repede şi mai profund decât mesajul care se impune ca motiv principal al comunicării.

BANII, PLĂCEREA ŞI PUTEREA

 

Pe micul ecran, totul se învârte în jurul banilor, al dobândirii plăcerii şi a exercitării puterii. Banii devin sensul oricărei activităţi, singura măsură a satisfacţiei şi a demnităţii, scopul şi sensul omului în lume – televiziunea contribuind din plin la formarea acestei mentalităti de tip nihilist.

Munca nu este văzută ca o virtute, sunt promovate afacerile, escrocheria, furtul, etc.

 

CONTESTAREA AUTORITĂTII

 

Televiziunea cultivă o atitudine răzvrătită.

Copiii sunt îndreptăţiţi să se revolte împotriva părinţilor, a educatorilor şi a şcolii, împotriva oricărei norme sau principiu care se impune ca autoritate;

Scopul propagării unei atitudini anarhice este scoaterea omului de sub autoritatea şi protectia familiei, a Bisericii şi a valorilor traditionale pentru a fi victime uşoare ale propagandei consumismului sau a manipulării.

EROTICUL

În ultimele decenii, în programele televiziunilor din America sau din lumea occidentală în general s-a putut constata o creştere continuă a ponderii materialelor cu conţinut erotic. Cercetările statistice publicate de Fundaţia Kaiser, în anul 2002, studii care au avut în vedere câteva mii de programe de televiziune, aparţinând tuturor genurilor, arată că 64% din programele de televiziune ale unui canal american conţin materiale privind sexualitatea (4,4 scene pe oră), în 61 % apar discuţii despre sexualitate (3,8 scene pe oră) şi în 32% apar prezentate explicit relaţii sexuale (2,2 scene pe oră). Dintre genuri, se arată că telenovelele conduc detaşat cu 96%, având în medie 5,1 scene pe oră, iar la urmă se află programele cu conţinut realist din care, „doar” 28% conţin materiale sexuale (4,5 scene pe oră). O statistică făcută pe programele populare în rândul tineretului arată că în 83% din acestea se face referire la sexualitate, în 80% se vorbeşte despre această problemă şi în 49% apar explicit prezentate comportamente sau relatii sexuale. Aceasta indică o atractie a tineretului către genurile şi programele ce contin materiale erotice.

Care sunt trăsăturile generale ale mesajelor erotice continute în programele TV?

„În America, copiii sau tinerii văd anual la televizor în jur de 14 000 de referinte la sex – aluzii sau comportamente şi mai putin de 150 de referinţe privind tratarea pozitivă a abstinentei şi virginitătii, a riscului contaminării cu o boală cu transmitere sexuală (BTS) sau a responsabilitătii ce o presupune relatia sexuală.

(Harrys & Associates, 1998) ( … ) În cazul telenovelelor, relaţiile sexuale între persoane necăsătorite sunt de 24 de ori mai frecvente decât cele între soti (Lowry şi Towles, 1989) ( … ). În 75% din videoclipurile prezentate pe MTV sunt prezente imagini erotice, în mai mult de jumătate, violenţă, şi în 80% din timp pot fi întâlnite amândouă genurile combinate: erotic şi violenta împotriva femeilor (Sherman & Dominik, 1986).

Cei mai mulţi cercetători consideră că telenovelele reprezintă cel mai senzaţional, cel mai inexact (fals) şi generator de dependentă program, prin referintele lui la sexualitate. Relatiile sexuale în afara căsătoriei sunt portretizate a fi de 8 ori mai obişnuite decât cele între soţi. 94% din întâmplările erotice înfăţişate în telenovele se desfăşoară între persoane care nu sunt căsătorite (Greenberg, Abelman şi Neuendorf, 1981) ( … ). Eroul este frecvent portretizat ca fiind impersonal, emoţional, exploatator faţă de persoana partenerului sau faţă de femeie în general (Sprafkin şi Silverman, 1982) ( … ). Aproape niciodată personajele implicate în relaţii sexuale pe micul ecran nu se îmbolnăvesc de vreo boală cu transmisie sexuală, cu toate că în realitate una din şase persoane riscă să contacteze o astfel de boală (Greenberg, Abelman şi Neuendorf, 1981).”

Exemplele pot continua, însă credem că este destul de limpede atmosfera generală în care este tratată sexualitatea pe micul ecran. Cele 14 000 de referinte la sexualitate – aluzii sau comportamente sexuale – desemnează erosul drept centru obsesional al existentei. În comparatie, cele 150 de referinte la virginitate, la abstinentă, la responsabilitatea unei vieti sexuale şi la riscul unei boli cu transmitere sexuală generează mentalitatea că fecioria sau abstinenta sunt extrem de rare în zilele noastre şi, prin urmare, demodate, relatiile sexuale nu implică o responsabilitate deosebită în afara satisfacerii plăcerii, iar riscul contaminării cu o boală cu transmisiune sexuală este aproape inexistent. De asemenea, faptul că erosul la televizor este de 24 de ori mai probabil să se manifeste între persoane necăsătorite decât între soti ne sugerează că relatiile sexuale între persoanele necăsătorite sunt cele mai frecvente şi, prin urmare, cele mai obişnuite astăzi.

În general, tot ce apare pe micul ecran legat de sexualitate este îmbrăcat în haina senzaţional ului, a ernoţionalului sentimentalist, însă totodată este foarte puţin personal, re ducându-se mai mult la satisfacerea unei dorinte sexuale decât la o relatie profundă. Exploatarea celuilalt ca obiect sexual, ca instrument pentru obţinerea plăcerii, este un fapt curent în lumea TV. Dincolo de mişcătoarele sentimente afişate ca pretext, se ascunde doar dorinta de plăcere sexuală, pofta pe care lumea televizualului o cultivă în mod obsesiv.

Cum este percepută sexualitatea de către public, prin intermediul lumii TV?

„Cei care se uită la televizor cred că relaţiile sexuale înaintea sau în afara căsătoriei, violul şi prostitutia sunt mult mai frecvente sau comune decât sunt ele în realitate (Greenberg, 1994). ( … ) În urma vizionării TV tinerii supraestimează numărul celor de vârsta lor care întreţin deja relaţii sexuale (Zobin, Hirsch, Smith şi Hardy, 1984) ( … ). Vizionarea TV accentuează tinerilor sentimentul că «toată lumea a făcut-o”, adică are o viaţă sexuală, iar aceasta a contribuit, în ultimii 20 de ani, la o scădere gradată, dar constantă, a vârstei la care băietii şi fetele au primul act sexual (Braverman şi Strasburger, 1993). Într-un alt studiu se arată că tinerii de liceu care urmăresc intensiv telenovelele estimează ca fiind mult mai mare numărul persoanelor divorţate sau al celor care au copil nelegitim în lumea reală, decât estimează cei care se uită mai putin la TV

(Buerkel, Rothfuss şi Mayer, 1981; Carveth şi Alexander, 1985).

Ştiind că, potrivit studiilor referitoare la efectul de spirală, oamenii au tendinţa de a se alinia la opinia publică, la modă, la comportamentul considerat dezirabil în societate la un moment dat, ne putem da seama care va fi efectul acestei false viziuni asupra realităţii pe care televiziunea o formează în minţile tinerilor şi ale adulţilor. În colectivele tinerilor de astăzi (şcoli, licee etc.), s-a ajuns ca ruşinea (de a nu fi precum ceilalţi – în rândul lumii să-i determine pe fete şi pe băieţi să afirme mai curând că nu sunt virgini, chiar dacă adevărul este altul. Astfel că ruşinea de ceilalţi, de lume, care înainte îi oprea pe tineri să adopte comportamente imorale, a ajuns în zilele noastre, prin intervenţia TV, să devină piedică în afirmarea cur tiei şi chiar instrument persuasiv al implicării celorlalti în discutii şi chiar în relaţii erotice. Lumea TV ajunge, astfel, prin întrepătrunderea ei cu realitatea, să reconfigureze valorile societăţii, să redefinească o nouă „normalitate”.

Relaţiile sexuale înaintea căsătoriei, dar şi în afara acesteia (adulterul), divorţul, copiii nelegitimi sunt văzute, prin intermediul televiziunii, drept comportamente sau realităţi dezirabile, respectiv normale şi, ca atare, acestea devin astfel repere sau modele de comportament pentru noile generaţii.

Care sunt consecintele identificării telespectatorilor cu personajele micului ecran?

„Când elevii de colegiu au fost puşi să identifice câteva persoane pe care ei le consideră model pentru comportamentul personal, ei au selectat în primul rând personaje din lumea TV, care s-au evidenţiat printr-o atitudine sexuală extrem de permisivă şi cu o foarte mare frecventă a relatiilor sexuale (Fabes şi Strausse, 1987).” (Strasburger, 1995)

Aceasta se întâmplă pentru că astfel de personaje sunt puse întotdeauna într-o lumină pozitivă pe micul ecran, iar tinerii, în fond, nu fac decât să-şi însuşească modelele care li se propun.

„Adolescentii care se identifică îndeaproape cu personaje de la televizor mărturisesc că se simt nesatisfăcuti de faptul că sunt virgini sau de experienta sexuală pe care au avut-o (în cazul în care întretin deja relatii sexuale). (Baron, 1976, 1977; Couringht şi Baran, 1980) Expunerea regulată la mesajele erotice ale micului ecran afectează imaginea tinerilor despre ei înşişi. Aceştia nu mai sunt satisfăcuţi de viaţa lor sexuală sau au aşteptări prea mari de la actualii sau potenţialii lor parteneri (Greenberg, 1994).” (Strasburger, 1995)

Frustrările legate de viaţa sexuală şi nu numai, ca rod al conflictului dintre aşteptările formate prin prisma televizorului şi realitate, stau la baza numeroaselor afecţiuni psihice ale noilor generaţii. Lumea TV este una a viselor frumoase sau a coşmarurilor. În cea mai mare parte a filmelor şi emisiunilor, lumea reală, cu urcuşurile şi coborâşurile ei, cu bucuriile şi durerile inerente, nu apare pe micul ecran, nefiind senzaţională, ci, dimpotrivă, fiind prea discretă sau prea nuanţată ca să poată fi redată la televizor.

Erotismul TV este definit în termenii acestei lumi idealizate în care domină happy end-ul, în care plăcerea biruie până la urmă, unde consecinţele libertinaj ului sexual sau ale iresponsabilitătii nu există. O lume cu parteneri ideali, puternici, cu un fizic atrăgător, plini de şarm şi totdeauna siguri pe ei, lipsiţi de bolile, de neputinţele, de slăbiciunile sau de imperfecţiunile unui om obişnuit. În acest context, telespectatorii, atunci când se vor întoarce din lumea TV la viaţa obişnuită, rămânând conectati la acea atmosferă ideală, paradisiacă sau afrodisiacă, se vor simţi frustraţi că partenerul lor de viaţă sau dragostea lor nu este „perfectă” sau nu corespunde aşteptărilor.

Cei mai mulţi americani, în special femeile, se simt frustrati de faptul că sunt prea graşi (în America, peste 60% din populatie ‘este supraponderaIă), în condiţiile în care personajele de pe micul ecran sunt „ca trase prin inel”. Acesta este, de altfel, unul dintre motivele principale pentru care în fiecare an milioane de americani suferă de anorexie.

Niciodată omul nu va putea răspunde perfect aşteptărilor erotice ale celuilalt, formulate de „realitatea” TV – o lume a egoismului, dorinţei celuilalt de a-l trata ca pe un obiect, fără a lua în seamă aşteptările sale sufleteşti. Criza este inevitabilă şi dimensiunile ei, direct proporţionale cu timpul alocat vizionării, deoarece modelul de viaţă impus de televiziune nu este unul viabil, el nu provine din experienţa de viaţă a oamenilor obişnuiţi, ci este doar un construct cu scop seducător, comercial. Imitând comportamentul eroilor micului ecran – falsul sentimentalism, atitudinea profund egoistă, chiar exploatatoare faţă de persoana celuilalt – reducând dragostea la relaţia sexuală, tinerii nu pot dobândi iubirea după care tânjeşte sufletul lor. Pentru eşecul pe care-l au în dragoste aruncă vina ori pe partenerii lor, ori se amăgesc că nu au încercat toate tehnicile de înfrumuseţare, că nu au încă banii, hainele, stilul de viaţă al celor de pe micul ecran, lucruri pe care, dacă nu le vor putea dobândi, se vor simţi foarte nefericiţi, rămânând doar să viseze în faţa televizorului.

Permanenta frustrare pe care o creează televiziunea în sufletul telespectatorilor nu va putea fi înlăturată atâta timp cât nu va înceta hrănirea imaginaţiei cu fantasmele televizualului, cât nu vor fi căutate în viata reală modelele şi resursele dobândirii împlinirii sufleteşti, a fericirii în ultimă instanţă. Ea va deveni o sursă permanentă de tensiune şi de nemultumire fată de persoana celuilalt sau faţă de propria persoană. Adulterul, divorţul, perversiunile sexuale sau unele afecţiuni psihice vor deveni tot mai probabile.

Care sunt modificările de atitudine privind sexualitatea, generate de televiziune?

„Elevii de liceu cărora li s-au proiectat filme cu conţinut sexual explicit acceptă cu o mai mare uşurinţă infidelitatea sexuală şi promiscuitatea decât grupul de control (grup format din tineri provenind din acelaşi mediu, cărora nu li s-au proiectat filmele respective) (Zillmann, 1994). Adolescenţii care au vizionat doar 10 videoclipuri au devenit mult mai deschişi în a privi ca acceptabile relaţiile sexuale înainte de căsătorie ( … ). De asemenea, se arată că expunerea intensă a tinerilor la materialele ce vizează relatiile sexuale dinaintea sau în afara căsătoriei îi desensibilizează, determinându-i să le considere normale (Bryant şi Rockwell, 1994).

În alte două studii, elevii de liceu care dezaprobau violul şi-au schimbat atitudinea, devenind mai deschişi în a accepta acest comportament, după numai 9 minute de vizionare zilnică, pe o perioadă de 6 săptămâni, a unor filme notate cu R-rated sau după vizionarea a 5 ore de filme cu conţinut explicit sexual (Brown, Childers, Waszak, 1990) (…). Băieţii şi fetele unui colegiu după ce au vizionat zilnic, timp de o oră, pe o perioadă de 6 săptămâni un film cu subiect erotic au mărturisit că se simt mai puţin satisfăcuţi de cei cu care întretin o relatie intimă decât înainte de experiment (Zillmann şi Bryant, 1982). Un studiu făcut pe 391 de elevi ai unui liceu din Carolina de Nord a găsit că pentru aceia care au vizionat în mod selectiv mai multă sexualitate la televizor începerea vieţii sexuale în anul respectiva devenit mult mai probabilă (Brown şi Newcomer, 1991).” (Strasburger, 1995)

Studiul evidenţiază o relaţie de proporţionalitate între probabilitatea ca un tânăr să înceapă viaţa sexuală şi cantitatea de programe cu conţinut sexual vizionate la televizor.

„Datele provenite de la National Surveys of Children pun în evidentă faptul că bărbatii care dedică cel mai mult timp televiziunii au cea mai mare prevalentă a relatiilor sexuale, iar tinerii care se uită la televizor separat de familia lor (având un aparat TV în propria cameră) au o rată a relaţiilor sexuale de 3 până la 6 ori mai mare decât aceia care se uită la televizor împreună cu părinţii,” (Strasburger, 1995)

Televiziunea creşte efectiv activitatea sexuală la tineri şi la copii. Studiile arată, totodată, o semnificativă descreştere a vârstei primului contact sexual, probabilitatea ca primul act sexual să aibă loc la o vârstă mai timpurie crescând proporţional cu numărul orelor de vizionare TV.

În acelaşi timp s-a observat că acei copii care discută împreună cu părinţii materialele cu conţinut sexual văzute la televizor încep viaţa sexuală mai târziu decât cei care le interpretează singuri (J.L. Peterson, K.A. Moon şi F.F. Furstenberg, 1991). Cercetările efectuate de Weaver au arătat că pornografia creşte comportamentul sexual dur cu femeile (Weaver, 1994). Această duritate include agresivitate crescută asupra femeilor, ca şi o insensibilizare la rănile pe care violenta şi atacurile sexuale le provoacă.

 

Dependenta de pornografie

Debutul vieţii sexuale la o vârstă timpurie, frustrările şi eşecurile determinate de o viaţă sexuală desfăşurată după modelul promovat de televiziune sau o imaginaţie extrem de erotizată prin vizionarea TV duc adesea la vizionarea materialelor pornografice. De altminteri, în ultimii ani, scenele pornografice au început să capete un accent de normalitate, fiind introduse tot mai des în filmele care nu au acest specific. Cauza se găseşte şi în faptul că sexualitatea impersonală pe care o promovează televiziunea – sex pentru plăcerea în sine – are drept consecinţă logică pornografia. Apariţia şi dezvoltarea acestui gen în mass-media contemporană, mai cu seamă în televiziune, a atras atenţia cercetătorilor datorită efectelor semnificative pe care materialele pornografice s-a dovedit că le au asupra psihicului uman.

Larry Hoo din Hong Kong analizează în anul 1986 rezultatele a 35 de cercetări privind efectele expunerii la pornografie. „Din aceste studii, 20 arată că pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din ele s-a găsit că există o legătură între expunerea la pornografie şi cazurile de viol, iar în 11 s-a scos în evidentă faptul că bărbatii care vizionează porno grafie acceptă mai uşor violenta îndreptată împotriva femeilor şi batjocorirea acestora.” (Pavlu, 2002)

După 1990, cazuistica prilejuită de explozia pornografiei TV, video şi internet a făcut ca cercetătorii să-şi diversifice obiectivele. Unul dintre. cele mai grave lucruri descoperite este faptul că vizionarea de pornografie creează dependenţă. Doctorul psihiatru Reed formulează câteva criterii care, în opinia sa, ar indica dependenţa de pornografie. El arată că parafilii (deviaţii sexual cu sau fără manifestări violente) utilizează şi colectează în mod frecvent rnateriale pornografice (Reed, 1994). El prezintă 13 cazuri de perverşi sexuali şi arată ce legătură au aceştia cu utilizarea pornografiei. „Vaste colecţii private de materiale pornografice sunt găsite de autorităţi în locuinţele persoanelor arestate pentru crime sexuale, în special pedofili. Există, de asemenea, dovezi că violatorii şi molestatorii de copii utilizează materiale pornografice explicite atât înainte cât şi în timpul unor atacuri cu caracter sexual.” (Kubey, 1996) Toate acestea sugerează, observă Kubey, că există o legătură între utilizarea frecventă a pornografiei şi dereglările cu caracter sexual. (Kubey, 1996)

Zilmann şi Bryant (1998) demonstrează experimental faptul că expunerea prelungită la pornografie duce la scăderea nivelului satisfacerii sexuale între parteneri (în viaţa lor intimă). „Dar nesatisfacerea sexuală, arată Zillmann, conduce la o nouă expunere la pornografie ( … ), deoarece consumatorii compară ceea ce au, din punct de vedere al intimităţii sexuale, cu ceea ce pornografia le spune că ar putea şi trebuie să aibă.” (Zilmann, Bryant, Huston 1998) Astfel se poate constata apariţia unui adevărat cerc vicios. Vizionarea materialelor pornografice nu numai că determină creşterea dorinţei sexuale, dar face ca nemulţumirea privind partenerul, insatisfactia sexuală să se adâncească atât de mult, încât persoana este nevoită să recurgă la un consum sporit de pornografie.

Cu toate că fenomenul dependenţei se manifestă mult mai pregnant în cazul materialelor pornografice, Kubey şi Bryant au demonstrat că şi materialele „foarte romantice şi stimulative sexual”, prin intermediul aceluiaşi mecanism, pot genera o anumită legătură de dependenţă. Aceste materiale „prezentate la televiziune sau oriunde în mass-media contemporană pot alimenta nemulţumiri şi o înclinaţie spre comparaţii individuale la un spectru mult mai larg de populaţie decât era cazul înainte”. (Kubey, 1996) Prin urmare, vizionarea regulată a unei „nevinovate” telenovele cu conţinut erotic conduce în timp la un anumit tip de dependenţă de emisiuni de acest tip. Legătura este cu atât mai puternică cu cât vizionarea este mai frecventă şi cu cât gradul de erotism al programelor vizionate este mai ridicat.

Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Ciine, tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în patru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. „Primul este „efectul de dependenţă”, în care persoana revine în mod repetat după mai mult material deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (. .. ). Ciine continuă cu descrierea unui „efect de creştere”, în care este resimtită „o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect”. În al treilea stadiu, apare „de sensibilizarea”. Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu timpul. În al patrulea stadiu, Ciine constată că există „o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în materialele pornografice.s” (Zilmann, Bryant, Huston 1998) Cu alte cuvinte, pornografia sau mesajele erotice creează dependentă, adică necesită întotdeauna un consum sporit.

Cercetătorii sunt de acord cu faptul că eroticul constituie „un puternic factor de amplificare”, mai cu seamă când el se rezumă doar la satisfacerea plăcerii sexuale sau la incitarea imaginară a dorinţei. Cu alte cuvinte, materialele erotice, concomitent cu satisfactia sexuală (produsă în planul imaginativ), conduc nu la o stingere, ci la o amplificare a dorintei. Ciine adaugă faptul că, datorită emotiei puternice pe care o generează materialele erotice, aceste experienţe se fixează cu putere în memorie şi astfel oamenii învaţă cu uşurinţă sau se obişnuiesc cu un asemenea comportament, cu experienţa erotică pe care o vor simţi tot mai necesară. Dr. Reed arată că procesul învăţării, ca bază a fenomenului de dependenţă, poate avea ca temei faptul că .neurotransrnirătcril stimulaţi de materialele pornografice activează căi neurale similare celor activate de heroină şi cocaină”. (Zilmann, Bryant, Huston 1998) Cu alte cuvinte sistemul nervos devine dependent (precum narcomanul de drog) de acea cantitate de endorfine ce este emisă în organism în urma vizionării materialelor erotice.

Vizionarea materialelor erotice subminează fidelitatea în căsnicie, dorinta întemeierii unei familii şi de a avea copii

Primele efecte ale vizionării pornografiei, asupra cărora s-au oprit cercetătorii de-a lungul vremii – violenta şi deviatiile sexuale grave -, deşi apar ca foarte puternice şi deosebit de grave, afectează un grup mai restrâns de indivizi, pe cei care ajung la un consum obsesiv de pornografie şi care trăiesc într-un mediu ce favorizează comportamentele amintite. Efectul de dependenţă constituie un stadiu intermediar. Aria de manifestare a acestuia este una semnificativă şi este considerat de către cercetători drept un efect puternic al vizionării materialelor erotice şi pornografice. În afara acestora, mai există o seamă de alte consecinţe ale vizionării materialelor cu conţinut erotic şi pornografic. Acestea, deşi par a fi cu mult mai slabe, mai puţin sesizabile pe termen scurt, marchează cu putere viaţa şi mentalitatea omului modern. Proporţional cu gradul de expunere la mesajele erotice ale mass-mediei, este afectată întreaga populaţie, generându-se, în timp, o nouă percepţie, o nouă atitudine privind sexualitatea şi viata de familie.

Nu trebuie să ajungi dependent de pornografie sau de un material cu conţinut sentimental-erotic, aşa cum sunt telenovelele, pentru ca mentalitatea sau percepţia privind sexualitatea să se modifice, ci este suficient ca de mic copil, de-a lungul anilor, să fi fost expus la astfel de mesaje. Pentru că este dificilă cercetarea modificărilor de mentalitate produse printr-un efect cumulativ pe o perioadă de câteva zeci de ani, cercetătorii au preferat să investigheze fenomenul prin expuneri scurte, dar intense, pe perioada câtorva săptămâni, la materiale care au un grad ridicat de erotism, ce merge până la pornografie. Iată care au fost, în lectura lui Kubey, concluziile unui astfel de experiment.

„Zillmann şi Bryant sunt interesati de gradul în care «pornografia intră în conflict cu valorile familiale” şi ne oferă din nou dovezi experimentale. În aceste studii, un grup experimental de adulţi este expus la materiale video pornografice pe o perioadă de câteva săptămâni (de obicei 6). La o săptămână după expunere, răspunsurile grupului la întrebările puse sunt comparate cu cele ale unui grup de control care nu a fost expus.

Studiile arată că expunerea prelungită la pornografie, realizată experimental, duce la o mai mare acceptare a promiscuităţii atât la bărbati, cât şi la femei, iar pe măsură ce promiscuitatea este considerată a fi normală, fidelitatea fată de partenerii de viată sexuală se diminuează mult fată de cazul adultilor din grupul martor (de control). Subiectii participanti raportează, de asemenea, că ar accepta mult mai uşor o intimitate sexuală neexciusivă pentru ei înşişi, respectiv relaţii sexuale în afara vieţii conjugale.

În acelaşi studiu, la întrebarea: „Credeti că institutia căsătoriei este esentială pentru buna functionare a societătii?», 60% din persoanele din grupul de control au răspuns afirmativ, comparativ cu 38,8% în cazul persoanelor expuse la pornografie. Zillmann şi Bryant au arătat că expunerea la pornografie reduce dorinţa participantilor la studiu – bărbati sau femei, studenti şi nestudenti – de a avea copii. Zillmann apreciază că această constatare poate susţine ideea: consumul prelungit de pornografie face ca faptul de a avea copii şi a întemeia o familie să apară drept inconveniente care nu sunt necesare pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece pornografia înlesneşte accesul facil la satisfactii sexuale „superlative”, satisfactii care sunt disponibile fără investitii emotionale, fără îngrădire socială, fără obligatii economice, fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din această perspectivă, satisfacţia imediată pe care televiziunea comercială o oferă şi o promovează atât de frecvent poate fi, în însăşi esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate şi angajament atât de necesare funcţionării vieţii de familie.” (Kubey, 1996)

VIOLENTA

Care este contributia violentei TV la amplificarea violentei din lumea reală?

,Alături de mesajul erotic, violenta ocupă unul dintre primele locuri, ca pondere, pe canalele TV din întreaga lume. Deşi în ultimii 50 de ani fenomenul violenţei pe micul ecran a atras cele mai multe dezbateri publice, critici şi sanctiuni, televiziunea continuă să transmită din ce în ce mai multă violentă, iar telespectatorii din toată lumea, mai ales tinerii, ca hipnotizati, caută cu aviditate aceste programe.

Faptul că violenta din media constituie una dintre cele mai importante cauze ale violentei în lumea reală este dovedit în peste 1000 de studii şi articole. (Strasburger, 1995) Din majoritatea cercetărilor efectuate, rezultă că violenta de la televizor are următoarele efecte:

(1) Facilitează agresivitatea şi comportamentul antisocial;

(2) Dezvoltă insensibilitatea la violenţă sau la victimele violenţei;

(3) Intensifică percepţia telespectatorilor că trăiesc într-o lume periculoasă în care ei pot deveni victime (Comstock, 1991; Gerber, 1992). ( … ) În 22 de studii care au în vedere efectele pe termen scurt ale violenţei, se stabileşte că între 5% şi 15% din violenţa reală este cauzată de influenţa directă a televiziunii (Comstock, 1986; Comstock şi Strasburger, 1990)”. (Strasburger, 1995) Dar înşişi autorii acestei metaanalize subliniază că acest efect nu reprezintă influenta totală pe care televiziunea o are în producerea violentei. O imagine completă ne-o oferă studiile pe termen lung.

Cercetările întreprinse de Centerwall demonstrează că expunerea pe termen lung la televiziune este un factor care cauzează aproape jumătate din omucideri în SUA; astfel, circa 10 000 de omoruri ar putea fi prevenite anual dacă televiziunea ar transmite emisiuni cu mai putină violentă. Examinând rata omorurilor şi a furturilor făptuite de albi în America, Canada şi Africa de Sud, Centerwall a descoperit că, după aproximativ 15 ani de la introducerea televiziunii în America şi în Canada, se poate constata dublarea ratei omuciderilor şi a furturilor. În aceeaşi perioadă, în Africa de Sud, unde televizorul a fost introdus mult mai târziu (în anul 1973), în rândul populaţiei albe de aceeaşi condiţie socio-culturală şi economică, rata s-a menţinut aproape constantă. Fenomenul a fost constatat mai târziu şi în alte ţări din Occident. De ce 15 ani? Atât timp e nevoie să treacă pentru a se maturiza o generaţie, în cazul nostru cea crescută cu televizorul. Studiile lui Centerwall au mai găsit că:

a) rata omuciderilor a crescut mai întâi la oraş şi mai apoi în comunităţile rurale (televiziunea a fost introdusă pentru prima oară la oraş şi mai târziu s-a extins şi la sate);

b) rata omuciderilor a crescut întâi în rândul albilor (minorităţile nu-şi permiteau la început să-şi cumpere televizor);

c) rata criminalităţii a crescut mai întâi în acele regiuni unde televiziunea fusese introdusă cu mai mult timp în urmă.

Africa de Sud a fost folosită ca termen de comparaţie, deoarece se asemăna mult cu ţările occidentale, dar şi pentru că aici televizorul a fost introdus abia în anul 1973. Aşa cum se anticipa, în urma studiilor lui Centerwall, după aproximativ 15 ani de la aparitia televizorului, şi în Africa de Sud rata criminalitătii a început să urce în acelaşi ritm ca în Occident. Aceleaşi rezultate s-au constatat şi în cazul furtului. (Strasburger, 1995)

Efectele violenţei TV asupra copiilor şi adolescentilor „Vizionarea şi preferinta pentru televiziunea violentă sunt legate de atitudinile, valorile şi comportamentele agresive. Robinson şi Bachman (1972) au găsit o relatie între numărul orelor în care au fost urmărite programe TV cu conţinut violent şi declaraţiile făcute de adolescenţi privind propria implicare în comportamentul agresiv sau antisocial.

Sheehan (1983) a urmărit două grupuri de copii din Australia, din clasele 1 şi a III-a, pe o perioadă de 3 ani. El a ajuns la concluzia că pentru grupul de copii de vârste mai mari, acum în clasele a III-a şi a V-a, atât numărul scenelor de violentă privite, cât şi intensitatea cu care au fost urmărite erau strâns legate de nivelul comportamentului agresiv al copilului.

Din studiile experimentale realizate de Hapkiewitz şi Roden (1971) (Liebert, Bacon, 1972) Bandura (Bandura, Ross, 1963) reiese cu claritate că se poate produce un comportament agresiv tot mai pronuntat, ca urmare a unei expuneri fie prelungite, fie de scurtă durată la acte de violentă televizată. S-a constatat anterior fenomenul influenţei violenţei TV asupra comportamentului şi valorilor tinerilor pe o perioadă scurtă. Oseamă de cercetători însă, precum Centerwall, au studiat efectele acestei influenţe pe o perioadă de câteva zeci de ani, adică pe perioada maturizării unei generaţii.

Efectele neuropsihologice ale violentei TV

În cadrul unui important desfăşurat în USA, John P. Murray de la Kansas State University împreună cu colaboratorii săi de la alte nouă universităti americane, vizualizând prin metoda Rezonantei Magnetice Nucleare activitatea corticală pe parcursul vizionării TV, a constatat că, la persoanele care urmăreau materiale video cu conţinut violent, erau activare aceleaşi reţele neuronale ca la persoanele implicate în acte de violentă În lumea reală. Cu alte cuvinte, mintea umană nu diferentiază violenta fictională a micului ecran de violenta reală. (Murray, 2006)

Concluzia studiului a fost că orice act violent văzut pe micul ecran antrenează creierul să răspundă violent la stim ulii mediului, conditionând astfel un comportament impulsiv, o agresivitate reflexă, involuntară. Efectele, se arată în studiu, sunt cu atât mai grave cu cât violenţa TV activează atât zona corticală a memoriei de lungă durată, cât şi pe aceea implicată În stresul post traumatic. Astfel, imaginile violente de pe micul ecran se vor Înscrie În memoria individului, În acelaşi fel precum actele ce traumatizează cu putere psihicul uman.

Care este lectia pe care violenta TV o dă noilor generatii

 

Faptul că în 73% din toate scenele de violenţă TV făptaşul a rămas nepedepsit creşte şi posibilitatea ca telespectatorii, mai cu seamă cei care au crescut cu televizorul, să adopte comportamente violente în momentul în care întâmpină vreo problemă, când nu li se face pe plac sau nu obtin ceea ce vor. Ei au înteles, în timp, uitându-se la televizor, că personajele de pe micul ecran se impun prin violenţă şi dobândesc o anumită eficacitate în rezolvarea problemelor. Telespectatorii învată astfel că violenta poate fi folosită fără a fi pedepsiţi pentru aceasta, iar justificările sunt uşor de găsit când doreşti cu ardoare ceva sau când cineva îţi stă în calea satisfacerii interesului şi a plăcerii. Aceasta mai cu seamă pe fondul unei culturi a individualismului, în fond, a egoismului, unde graniţele dincolo de care interesul tău intră în conflict cu al altora, sunt relative.

Diminuarea conştiinţei că violenţa poate produce durere şi suferinţă altor oameni sau că violenţa este un fenomen însoţit întotdeauna de cele mai grave consecinte este accentuată de absenta de pe micul ecran a consecintelor negative pe termen lung ale violentei (acestea apar doar în 16% dintre materialele ce contin violentă).

Dacă pe termen scurt consecinţele violenţei nu sunt atât de mari, iar pe termen lung sunt nesemnificative, dacă, adesea, violenţa este încadrată într-un context comic şi impersonal, atunci treptat, din copilărie şi până la adolescenţă, telespectatorii se obişnuiesc atât de mult cu acest comportament, încât ajung să-I adopte cu uşurinţă în anumite conjuncturi.

Violenţa de pe micul ecran are un caracter impersonal. Victimele – cei răi – îşi merită pedeapsa, iar suferinţa sau durerea lor nu ne spune nimic. Cu alte cuvinte, oamenii sunt îndreptăţiţi să se comporte violent împotriva altora, atâta timp cât orizontul personal de conştiinţă al victimelor este estompat de vina care li se atribuie.

Bombardaţi cu această violenţă care depersonalizează, tinerii, în special, sau adulţii noilor generaţii nu mai percep cu atâta acuitate durerea altor oameni, aşa cum se întâmpla cu cei de acum câteva zeci de ani. Nu numai că experienta violentei TV nu le-a format o conştiinţă privind suferinţa produsă de violenţă, în general, ci chiar le-a desensibilizat şi acea intuiţie fundamentală inerentă oricărui om, acea conştiinţă care nu te Iasă să faci răul, pentru suferinţa pe care o poţi produce celuilalt.

Aceşti copii, tineri sau adulţi care se trezesc în zilele noastre că omoară, lovesc, rănesc cu sânge rece pe cineva sunt, într-un fel, infirmi sufleteşte. Ei nu au capacitatea de a intui şi de a anticipa durerea pe care aproapele lui o suferă în urma unei agresiuni. Această tratare a victimelor violenţei într-un context impersonal, ca şi cum aceştia şi-ar merita pedeapsa şi astfel ar fi justificată violenţa împotriva lor, slăbeşte capacitatea individului de compătimire şi, în consecinţă, dragostea faţă de ceilalţi oameni. Necompătimind, nu ai cum să simti durerea celorlalti ca pe propria durere şi astfel, încer-încet, se sădeşte în inima telespectatorilor o anumită insensibilitate sau chiar nesimtire sufletească fată de soarta sau suferinta semenilor. Televiziunea devine, prin urmare, o şcoală a individualismului, a egoismului şi a agresivităţii în care celălalt nu este privit ca un posibil prieten, ci ca un potenţial duşman.

Care sunt, prin urmare, efectele acestui bombardament cu mesaje violente, ale acestei violenţe care, prin vizionare, devine experienta cotidiană a omului modern?

(1) Oamenii ajung să supraestimeze prezenţa violenţei în lumea reală. Sporeşte sentimentul fricii, al insecurităţii în faţa pericolului văzut ca iminent,

(2) Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potenţiale, oamenii nu numai că devin mai stresati, mai irascibili, dar se şi, pregătesc să răspundă cu violenţă, în legitimă apărare, la un eventual atac. Prin aceasta, comportamentul violent se insinuează în imaginaţia individului care se îndreptăţeşte să-l folosească pentru a preîntâmpina riscul.

(3) Indivizii percep această violenţă ca pe o componentă legitimă şi implicită a instituţiilor sociale. Lumea în care trăim este una violentă. Violenta devine deci mijloc şi necesitate.

(4) Apare o desensibilizare a oamenilor în faţa violentei, durerii şi suferinţei; violenta devine, tot mai mult, un mijloc dezirabil pentru rezolvarea problemelor şi impunerea intereselor, pentru dobândirea plăcerii sau a confortului dorit.

Copiii, tinerii şi televizorul, în contextul culturii nihiliste

Cele mai multe studii referitoare la efectele vizionării TV îi au în vedere pe copii şi pe tineri, pentru că la aceste vârste experienţa poate fi definitorie pentru dezvoltarea minţii, atât din punct de vedere neurologic, cât şi psihologic. Este perioada când se configurează reţelele neuronale, se dezvoltă echipamentul cortical necesar în viată şi se formează deprinderile şi comportamentele.

Ce se întâmplă cu mintea copiilor pentru care televiziunea a fost baby sitter, părinte şi educator am arătat în mai multe din capitolele acestei cărţi. În cele ce urmează, vom încerca să rezumăm aceste efecte, conturând într-o imagine unitară portretul tânărului care şi-a petrecut o mare parte din copilărie şi adolescenţă în faţa ecranului.

„În primul rând, vizionarea inhibă dezvoltarea strategiilor de operare ale emisferei stângi, lucru care aduce grave prejudicii abilitătii de a folosi şi stăpâni limba, gândirea logică şi analitică. Problemele de limbă pot fi sesizate la aceşti tineri în incapacitatea exprimării cu claritate a ideilor, în folosirea defectuoasă a gramaticii, în prezenta din abundentă a stereotipiilor verbale, a expresiilor de jargon şi a exagerărilor. Toate vădesc sărăcia limbajului, a gândirii şi a orizontului de preocupări intelectuale. Nedezvoltarca retelelor emisferei stângi pune în criză rationamentullogico-matematic, creează dificultăti în abordarea discipline ca fizica, matematica, chimia, a metodei şi a rationamentului ştiinţific, Capacitatea de a citi şi a scrie, memoria de scurtă durată, procesul de învăţare sunt defavorizate, de asemenea; prin vizionarea TV.

Învătarea şi procesele mentale superioare în general sunt influenţate semnificativ de televizor, prin vătămarea pe care comunicarea audio-video o produce cortexului prefrontal. Această afectiune a ariilor prefrontale se răsfrânge cu putere în comportament, în gândire şi în întregul mod de viaţă al tinerilor care au acumulat prea multe ore de vizionare de-a lungul copilăriei. Tinerii aceştia sunt incapabili să se concentreze cu atenţie pe o perioadă mai lungă şi să se motiveze în urmărirea unei actiuni până la finalizarea ei. Nu pot să-şi planifice şi să-şi organizeze programul şi viaţa, sunt delăsători şi neglijenţi, irascibili şi hiperactivi, nu-şi pot controla emotiile şi pot avea un comportament instinctiv exacerbat – bulimie, agresivitate sau pulsiuni sexuale. Prin inhibarea comunicării intraşi interemisferice, vizionarea TV pasivizează procesele intelectuale, reacţiile şi comportamentul indivizilor, pune în pericol dezvoltarea inteligentei.

În prezentarea de până acum am luat în discuţie doar problemele pe care le creează expunerea îndelungată la mediul audio-video, fără a tine cont de natura programelor TV. Continutul mediului televizual nu numai că agravează simptomatologia descrisă anterior, dar şi adaugă noi trăsături la întregirea portretului omului mediatic. Dinamismul excesiv, dictatul actiunii, accentul pus numai pe ceea ce are vizibilitate şi creează senzatie contribuie la formarea unui individ puţin reflexiv, nerăbdător în tot ceea ce face şi agitat, cu toate cŞi în realitate este extrem de pasiv. Obişnuiţi cu lucrurile nerationale şi cu emoţiile puternice, aceşti copii învăţaţi să stea în faţa televizorului se angajează cu greu într-o activitate, în tot ceea ce presupune efort, se plictisesc repede şi renunţă uşor la ce au de făcut.

Când nu sunt’ telespectatori, devin ei înşişi actori, începând să interpreteze rolurile învăţate de la televizor. De fapt, în societatea televizualului, autorii postmoderni găsesc că ideea de spectacol a pătruns profund în viaţa tinerilor care ajung să-şi construiască identitatea prin însuşirea unuia dintre rolurile puse în circulaţie în lumea TV, prin imitarea uneia dintre vedetele sau vip-urile acestei pseudo-realităţi. Lumea devine o scenă, pe care fiecare îşi asumă un rol şi încearcă să-şi promoveze sau să-şi vândă cât mai bine imaginea.

NIHILISMUL ESTE SPIRITUL ÎN CARE, PRIN TELEVIzlOR, SE EDIFICĂ SINELE ŞI IDENTITATEA”OMULUI NOU”

Nihilismul, trăsătura caracteristică a programelor TV şi, de altfel, a culturii moderne, este spiritul în care se edifică sinele şi iden. titatea „omului nou”. Unul dintre principalii viruşi de care se contaminează mintea micilor telespectatori este relativizarea adevărului. O boală ciudată, de neînteles pentru cei din vechile generatii, este manifestarea la tinerii de astăzi a indiferentei faţă de credinţă, faţă de orice ideal, faţă de adevăr în general. Lecţia pe care o primesc copiii de la televizor poate fi sintetizată în sentinta prin care Nietzsche surprinde esenţa nihilismului: „Nu mai există adevăr ab- solut, nu mai este stare absolută a lucrurilor”. (Culianu, 1990)

Îi vedem pe tinerii de astăzi că nu se mai interesează de nimic; nu mai au putere să lupte pentru un ideal sau o credinţă, deoarece nu-i mai motivează decât interesul material şi plăcerea. De fapt, aceştia sunt şi vectorii care trebuie (în versiunea consumatorismului) să-I mobilizeze pe omul societăţii de consum. Prin televiziune şi, în special, prin publicitate; copiilor le sunt condiţionate dorinţele şi nevoile, obiceiul de a cumpăra sau conştiinţa de a fi prin a avea. Vizionarea TV îi introduce pe copii în atmosfera mercificării, a transformării tuturor valorilor şi idealurilor în marfă. Pe toate se pune un preţ, toate sunt echivalate în bani. Banul este personajul principal pe micul ecran, criteriu al puterii şi eficienţei, mijloc al dobândirii plăcerii şi confortului.

O altă consecinţă a expunerii la mesajele programelor de televiziune este formarea unei atitudini nihiliste, răzvrătite. Spiritul negaţiei sau al revoltei se insinuează şi ajunge să pună stăpânire pe conştiinţa telespectatorilor. El te învaţă să te opui, să refuzi tot ce este dat ca atare prin revelaţie, prin credinţă şi tradiţie sau tot ce este primit printr-o relaţie personală. Televiziunea îi îndeamnă pe copii să Se opună autorităţii părinţilor, Bisericii, celor mai vârstnici în general, să.manifeste reticenţă sau să conteste credinţa, obiceiurile şi valorile tradiţionale.

Totodată, ideologia mediatică îl învaţă pe copil sau pe tânăr să se încreadă în el însuşi, în părerile, în senzaţiile şi dorinţele lui individualiste şi egoiste, care sunt, în principal, modelate prin vizionarea TV. Se subînţelege, desigur, că numai instanţa care se exprimă prin televizor este autorizată, prin persuasiune a mesajelor TV, să primească încrederea noastră deplină, căci aceasta exprimă glasul celor care-l „iubesc” pe om, îi „apără” drepturile şi libertăţile de toti cei care ar atenta la acestea (părinti, bunici, preoti sau prrete~i). În realitate, copilul sau tânărul este învăţat să sp~nă „nu” la tot ce poate însemna un sprijin sau un reper real în viaţa sa şi să se încreadă în aceia care au interes să-i manipuleze gândurile, să-i exploateze potenţialul de consumator. Criteriile principale pe care este îndemnat omul modern să-şi întemeieze punctul de vedere sunt obiectivitatea „ştiinţifică” şi opinia publică.

Realismul nihilist, exprimat implicit şi explicit în programele de televiziune, adaugă şi alte câteva trăsături orizontului de valori şi de gândire al omului crescut la şcoala televiziunii. El este cel care defineşte acea mentalitate scientistă sau pozitivistă, în care omul îşi fundamentează sistemul de valori, convingerile sau, în ultimă instantă, credinta, pe obiectivitatea demersului. „ştiintific”. Să nu ne imaginăm că prin aceasta se va edifica personalitatea unui posibil om de ştiinţă. Aceasta- se putea întâmpla în secolul trecut, când tineriinu-şi slăbeau, prin vizionarea TV, puterile cognitive sau motivaţia de a cunoaşte. Aşadar, să nu ne închipuim că un astfel de om va fi capabil să-şi construiască raţionamentul sau valorile pe un demers logic sau rational.

Ceea ce realismul nihilist modelează este personalitatea unui individ care-şi întemeiază suficienta de sine pe o cultură pseudoştiinţifică, pe pseudoargumentele culturii de popularizare. El dispreţuieşte tot ceea ce este legat de revelatie, de credintă, de tradiţiile şi experienţa înaintaşilor, şi chiar de adevărata ştiinţă. Acest om, foarte probabil, va crede că se trage din maimuţă, căci această ideologie (darwinismul) este bine reprezentată pe micul ecran, chiar dacă ştiinţific această ipoteză a fost respinsă definitiv. Un astfel de om, hrănindu-şi orgoliul cu o mulţime de curiozităţi şi nimicuri mediatice, găseşte un răspuns „ştiintific” la toate, deşi în realitate nu şi-a dezvoltat capacitatea de a urmări sau construi un rationament logic

Reticent la tot ce este moştenit de la înaintaşi, la tot ce este dat prin credintă sau prin experientă, omul destinat de familie şi de societate să fie telespectator este foarte încrezător în tot ce poartă ambalajul de ştiinţific, în ceea ce este complicat şi savant, deşi mai târziu se dovedeşte stupid şi nociv. În ciuda tuturor deziluziilor, a problemelor şi chiar a bolilor pe care i le va produce aplicarea „teoriilor ştiinţifice” în propria viaţă, telespectatorul nu va deznădăjdui, continuând să creadă în glasul „ştiintei”. Aceasta este de fapt credfhţa pe care i-a format-o televiziunea sau ideologia nihilistă. Acest om este un cetăţean sau un consumator ideal, deoarece este foarte uşor de manipulat prin aplicarea etichetei de „ştiinţific” sau „obiectiv” pe orice măsură sau ideologie popularizată de cei care construiesc astăzi mentalităţile.

Vitalismul este curentul nihilist cel mai bine reprezentat atât în mass-media, cât şi în identitatea tânărului de astăzi. Mesajul erotic, mesajul violentei şi’ al magicului sunt dimensiunile principale ale acestui curent atât de bine adaptat mediului televizual, De-a lungul miilor de ore de vizionare, televiziunea dezvoltă tinerilor o sensibilitate sexuală anormală, un comportament şi un orizont erotic bolnav. o vestimentatie care atrage atentia asupra trupului şi a formelor sale, mişcări sau gesturi lascive, priviri aprinse de dorinţă care promit cu subînţeles plăcerea sunt doar câteva dintre elementele erotice ale mediului TV, în coordonatele căruia publicitatea imprimă amprenta eroticului asupra întregii lumi, a obiectelor de consum, a situaţiilor, a evenimentelor sau a oamenilor care apar pe micul ecran. De la divertisment până la programele de ştiri, eroticul este prezent şi chiar dominant.

În spiritul acestei atrnosfere, televiziunea educă o percepţie erotică şi simtuală care îl învată pe om încă din primii ani ai vietii să asocieze la’ nivel perceptiv l~crurile sau oamenii întâlniţi de satisfacerea unei plăceri sau a unui interes, să atingă, să apuce şi să posede cu neînfrânare. Televiziunea ne obişnuieşte de mici să căutăm cu dorinţă, necuviinţă şi neruşinare la feţele şi la trupurile oamenilor. În contextul Iectiei care ni se ţine în majoritatea emisiunilor TV, viaţa sexuală ajunge principala preocupare a oamenilor, mijloc al dobândirii plăcerii şi scop în sine, virginitatea este demodată şi ruşinoasă, fidelitatea devine de circumstanţă, perversiunile, desfrânarea în general, adulterul şi divorţul- scuzabile şi chiar recomandabile. Nu sunt deloc nesemnificative transformările în structura şi functionarea cortexului produse de educatia sexuală pe care televiziunea, ca amplificator al tendintelor mediului cultural contemporan, o, face copiilor şi tinerilor. Mai mult decât în cazul altor comportamente, deviaţiile produse în comportamentul sexual se răsfrâng cu putere în funcţionarea ariilor prefrontale. Transformarea sexului în centru obsesiv al preocupărilor individului, cultivarea emotiilor intense sunt factori care subminează o atitudine reflexivă privi~d existenta şi posibilitatea copilului sau tânărului de a-şi lărgiorizontul experientei.

O asemenea preocupare maladivă în ceea ce priveşte erosul micşorează capacitatea de concentrare şi motivaţia implicării în alte activităţi, îl pasivizează pe individ şi, de asemenea, îi slăbeşte controlul comportamentului şi al emoţiilor prin dezinhibarea tuturor comportamentelor ce vizează dobândirea plăcerii. Prin toate acestea, este afectată funcţionarea şi, practic, dezvoltarea normală a ariilor prefrontale. Legătura care există între o funcţionare corectă a cortexului prefrontal şi comportamentul sexual se vede şi din faptul că vătămarea celui dintâi are ca urmare exacerbarea pulsiunii sexuale.

Potrivit studiilor mai recente, un alt efect al vizionării materialelor erotice este aparitia fenomenului de dependentă. S-a dovedit că materialele erotice, ca şi comportamentul erotic obsesiv, creează dependenţă, şi anume cer un consum sporit, iar în lipsă provoacă irascibilitate, angoasă sau o stare de nervozitate excesivă. Se pare că plăcerea produsă de vizionarea materialelor erotice se reflectă la nivel cortical în emisia de endorfină – un hormon cu structură opioidă – care acţionează asupra centrilor plăcerii şi care, produsă în cantitate mare şi regulat, poate crea dependenţă de comportamentul care îl produce.

Ultimul aspect privind transformările fiziologice generate de cultura eroticului mediatizată prin televizor este cel legat de activitatea hormonală. Cultivarea dorinţei sexuale, a unei imaginatii marcate de fantasmele erosului poate juca un rol important în secretia hormonilor sexuali care, la rândullor, pot accelera maturizarea unei sensibilităţi şi a unui comportament sexual nepotrivit vârstei. Dependenţi de materialele erotice vizionate la televizor, de un comportament sexual pătimaş, aceşti tineri care încep să fie preocupaţi de problema sexuală din primii ani de şcoală şi care ajung să întreţină relaţii sexuale încă înaintea terminării gimnaziului ajung foarte repede la epuizare sufletească şi trupească, la frustrări şi perversiuni, căci fantasmele erosului le agită încontinuu imaginaţia, în timp ce fericirea promisă se arată a fi una iluzorie.

Mintea copiilor şi a omului contemporan în general a ajuns nu numai extrem de sensibilă, ci chiar foarte dependentă de o astfel de experienţă.

Cu toate că nu-şi dau seama, atracţia pe care o simt oamenii astăzi fată de stările alterate de conştiintă produse de băutură, drog, practici orientale, medicamente euforizante gen Prozac, faţă de superstitii, zodiac, vrăjitorie, spiritism, credintă în paranormal, în extratereştri etc. nu constituie decât nevoia de a suplini lipsa unei existente religioase autentice de care cultura nihilismului i-a îndepărtat prin toate aceste practici, credinte sau experiente magice, aflate în spiritul şi prelungirea experienţei vizionării TV.

 

UN POSIBIL PORTRET AL COPILULUI TELEVIZORULUI

Au fost prezentate în acest capitol câteva dintre efectele pe care vizionarea TV le are în dezvoltarea şi funcţionarea cortexului, precum şi în definirea comportamentului, a caracterului şi personalitătii indivizilor. Mai multi factori sunt însă responsabili de manifestarea în viaţa copiilor noştri a uneia sau a mai multora dintre problemele sau trăsăturile enumerate anterior. Timpul alocat zilnic vizionării TV (aici intră şi jocurile pe calculator, internet), genul de programe vizionate, sensibilitatea psihică sau nervoasă a copilului, educatia şi atentia pe care i-o acordă părintii, mediul în care creşte, activitătile, prietenii, contactul cu natura sau exercitiile fizice, toate acestea contribuie esenţial la agravarea sau atenuarea simptomatologiei prezentate anterior.

În conditiile în care, din primii ani de viată, copilul este lăsat zilnic un număr semnificativ de ore în faţa televizorului sau a calculatorului (4-5 ore), când o mare parte a factorilor agravanti sunt prezenţi, lipsind în schimb cei care ar putea să amelioreze efectele televiziunii, atunci trăsăturile prezentate mai înainte vor marca în mod foarte probabil identitatea şi mintea copilului. Având în vedere studiile prezentate pe parcursul acestei cărti, devine posibilă schitarea portretului în care se încadrează copiii sau tinerii pentru care televizionarea şi cultura nihilistă au jucat rolul cel mai important în educaţie. Iată cum ar arăta individul pe care televiziunea îl pregăteşte pentru lumea de mâine:

Egoist şi individualist, ghidat numai de propriile interese şi plăceri, tânărul crescut în faţa micului ecran este incapabil să se descurce singur în viată. Tiranic cu propriii părinti, îndrăznet până la obrăznicie cu cei mai mari decât el, ca şi cum i s-ar cuveni totul, îşi arogă toate drepturile şi libertăţile, fără a considera că are vreo datorie sau responsabilitate. De fapt, cercetările’ arată că, neexersându-şi acest comportament – asumarea unor responsabilităţi -, nu şi-a dezvoltat ariile corticale care procesează această abilitate. Astfel că şi atunci când în viaţă va vrea cu tot dinadinsul să-şi asume o anumită responsabilitate, din punct de vedere mental, va întâmpina mari dificultăţi.

Acest tânăr care lasă impresia că ştie totul, că are răspuns la toate, maschează de fapt în spatele pseudoculturii afişate cu suficientă, o incultură crasă. Crescut într-o cameră de bloc, cunoscând lumea prin sticla micului ecran, nu are cunoştinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice cele mai obişnuite. Nu se pricepe la nici un meşteşug şi nu ştie să se descurce într-o situaţie oarecare. Tânărul care şi-a format prin televizor o percepţie falsă despre lume şi despre sine este, practic, lipsit de orizontul de întelegere şi cunoştinte pe care oricare copil de la ţară sau din trecut îl avea în mod normal.

Cu toate că face pe „durul”, arătându-se sigur pe sine, precum i-a văzut pe cei de la televizor, acest copil, datorită nedezvoltării normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil să-şi controleze comportamentul şi să-şi înfrâneze dorinţele. Învăţat să facă numai ce vrea, să nu asculte de nimeni, mai cu seamă de părinţi sau profesori, tânărul plămădit de televiziune în duhul culturii nihiliste se supune însă cu docilitate comandamentelor impuse de modă, este deschis superstiţiilor, reclamelor publicitare şi urmează cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.

Acest tânăr, gata oricând să se distreze, să cheltuiască banii pe diferite lucruri, este incapabil să-şi asume o activitate ce presupune un anumit efort, să se concentreze cu atenţie asupra unei lucrări oarecare. Pasiv, delăsător şi neglijent, îi este greu să se obişnuiască cu munca şi să facă un lucru de care să fie multumit şi el, şi ceilalti.

Deşi caută permanent colectivitatea, vorbeşte despre prieteni şi prietenie, tânărului obişnuit cu comportamentul pasiv şi comod al telespectatorului, egoist şi individualist, îi este greu să dezvolte o profundă comunicare interpersonală, o prietenie de durată care să presupună fidelitate şi seriozitate.

În privinta relatiei de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rău. Cu toate că-şi cheltuieşte o mare parte a tinereţii cu această problemă, nu ştie mai nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea. Nu ştie practic să iubească pentru că nu a învăţat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-I compătimească pe celălalt, să-i asume neputinţele şi să-I sprijine. Crezând că dragostea se reduce la povestea sentimentală încheiată cu o relaţie sexuală, la distracţie şi plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt şi de propria persoană. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tânărului culturii mediatice: discrepanţa uriaşă dintre pretenţiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învăţat să şi le revendice şi capacitătile mentale, disponibilitătile ernotionale, afective şi abilităţile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat.

Acest handicap îl resimte în tot ceea ce face. Astfel, chiar dacă pe ceilalti reuşeşte să-i păcălească într-o anumită măsură, deşi chiar pe el însuşi se minte încontinuu, folosindu-se de mijloacele euforizante, amnezice şi anestezice puse la dispoziţie de cultura divertismentului, în adâncul sufletului se simte complexat de slăbiciunile pe care le are, nemulţumit şi frustrat de propriile neputinţe. Acest tânăr, care aparţine prin creştere mai mult televiziunii, culturii mediatice sau nihiliste decât părinţilor şi lumii reale, nu a apucat să-şi formeze şi să-şi dezvolte forul de conştiinţă. Raportul său cu lumea reală este redus, orizontul de înţelegere – foarte îngust. Nu este capabil să se descurce în viaţă, să-şi evalueze acţiunile, să-şi planifice viitorul. Trăieşte doar clipa de faţă prin senzaţiile pe care aceasta i le furnizează, incapabil să se detaşeze reflexiv pentru a-şi da seama ce se întâmplă cu el. Gândurile, sentimentele, emotiile şi actiunile îi sunt dictate şi dirijate de altcineva. Este, aşadar, un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai puţin conştient, poate să facă rău celorlalţi, el însuşi suferind pentru infirmitătile pe care le are, pentru faptul că nu se poate realiza în mod desăvârşit ca om.

Ce putem face?

ELIMINAREA FACTORILOR DE RISC

Factori de risc privind agravarea tulburărilor produse de vizionarea TV:

• jocurile pe calculator, ascultarea excesivă a muzicii la căşti, mai cu seamă a genurilor violente.

• Stresul, lipsa liniştii atât de necesare dezvoltării limbajului intern şi a reflexivitătii.

• Lipsa dialogului cu părinţii şi a afectivităţii acestora.·

• Un model negativ oferit de părinţi.

• Deprivarea senzorială oferită de camera de bloc.

• Mesajul violentei, al erotismului şi comportamentul răzvrătit sunt extrem de nocive.

• Certurile din familie, lipsa unor norme în viaţa acesteia; divorţul părinţilor.

CÂTEVA OBSERVATII PRIVIND DIMINUAREA SAU ELIMINAREA EFECTELOR NOCIVE ALE TELEVIZORULUI

Principii generale

Confom studiilor întreprinse, mijloacele cele mai eficiente pentru vindecarea problemelor de învăţare şi a deficienţelor de atenţie cu hiperactivitate – (sindroamele LD şi ADHD) sunt cultivarea tocmai a acelor comportamente care sunt afectate.

Asumarea responsabilităţii, munca în general, un program sănătos şi stabil de viaţă, controlul comportamentelor şi al emoţiilor, deprinderea de a asculta de o anumită autoritate, de a respecta anumite norme şivalori sunt esenţiale.

Activităţile practice, mai cu seamă cele desfăşurate în natură, efortul fizic şi liniştea sunt, de asemenea, necesare.

Mediul

O anumită armonie şi înţelegere între părinti, un cadru familial liniştit, caracterizat de o viaţă interioară bogată şi intensă – comunicarea între membrii familiei, desfăşurarea în comun a unor activităti casnice etc. -, un mediu ordonat şi organizat ajută extrem de mult la recuperarea deficienţelor ADHD (Barkley, 1986).

Rolul părintilor

Părinţii joacă un rol deosebit de important, alături de toţi cei pe care copilul îi are drept model, deoarece el îşi va însuşi, chiar dacă în prima fază inconştient, modul în care aceştia se relationează la lume.

„Atunci când adultii le arată copiilor, observă J. Healy, propunându-se pe ei înşişi ca model, cum să gândească înainte de a acţiona, cum să amâne răsplata până la ducerea la bun sfârşit a lucrării începute, cum să folosească limbajul ca pe un mijloc ideal în procesul de gândire şi planificare, oferă cadrul fundamental de exersare a functiilor creierului executiv (cortexul prefrontal)” (Healy, 1990).

Stimularea gândirii

Gândirea, alături de controlul conştient al actelor psihice şi al comportamentului, după neuropsihologi, joacă un rol fundamental în structurare a normală a cortexului prefrontal.

Este .important să-i învăţăm pe copii „cum să pună întrebările corect, cum să vorbească problematizând, să planifice dinainte, şi la modul general, cum să folosească, să interpună limba (şi gândirea asociată) între impulsurile pe care le au şi comportament (în fond, cum să-şi controleze raţional impulsivitatea)”. A gândi, a conştientiza ce se întâmplă în jur, a lupta pentru dezvoltarea forului interior sunt trăsăturile fundamentale ale experienţei şi fiinţei umane, ce sunt esenţiale pentru dezvoltarea creierului.

Pentru omul societăţii urbanizate, lectura poate constitui o însemnată sursă de experienţă, un important mijloc pentru lărgirea ariilor neuronale (brain lateralization). Trebuie însă păzită mintea de acele lecturi sau experienţe care stimulează reveriile, evaziunile în imaginar, căci acestea îl pot readuce pe individ pe drumul disolutiei mentale.

Copiii trebuie învăţaţi să integreze orice iniţiativă, actiune şi comportament într-un context reflexiv; să ştie de ce vor să facă un lucru anume, ce efecte poate să aibă, cum ar trebui să procedeze, să-şi planifice activitatea, dacă este bine să acţioneze, în ce fel şi nu altfel ş.a.m.d.

Activităti necesare pentru educarea atentiei

Pentru a li se educa atenţia, copiii trebuie atraşi în diferite activităţi – ajutor în bucătărie, în grădină, în atelier etc. (Healy, 1990) Este necesar să-i învăţăm pe copiii noştri să se implice de mici, în mod responsabil, în treburile casei. Aceasta nu neapărat pentru că ne-ar fi atât de necesar ajutorul lor, ci pentru că numai aşa vor învăţa ei să muncească, să se descurce singuri, să lupte pentru atingerea unui scop viitor, în felul acesta îşi vor construi reţelele neuronale ce răspund de aceste procese. Ei trebuie susţinuţi sau chiar constrânşi într-o formă anume să urmărească lucrarea începută până la finalizarea ei.

Controlul comportamentului

Cercetările întreprinse arată că terapia cea mai bună este de a învăţa pe copii de mici să-şi controleze comportamentul, să rabde, să-şi înfrâneze dorintele şi impulsurile, să nu fie lăsati să facă doar ceea ce vor ei (Wells, 1987).

Controlul comportamentului nu se poate realiza decât corelându-I cu controlul emoţiilor şi al dorinţelor. Trebuie să le formăm copiilor deprinderea de a-şi înfrâna impulsurile sau manifestările care pot să le facă rău lor sau celorlalti, să devină astfel stăpâni, pe propriile reacţii, sentimente şi comportamente.

În general, activităţile şi viaţa simplă pe care le propunea societatea şi educatia traditională sunt ideale pentru recuperarea deficienţelor datorate experienţei nihilismului, fie că este vorba de vizionarea TV, fie de folosirea mijloacelor evazioniste. Ceea ce trebuie să caracterizeze însă educaţia de astăzi sau această terapie comportamentală este conştientizarea procesului, asumarea cu seriozitate a acestui mod de viată şi o luptă permanentă cu inertia, cu toate mijloacele disolutive ale culturii de consum care ne invadează viaţa, Într-o societate tradiţională, lucrurile evoluau aproape de la sine într-o direcţie pozitivă, căci lumea era întemeiată pe baza unei morale sănătoase. În zilele noastre însă, aproape întregul mod de viaţă promovat prin cultura oficială se opune dezvoltării normale a minţii umane, astfel că este absolut obligatoriu să fie conştientizat şi contracarat în mod lucid atacul la care suntem expuşi prin viata în lumea contemporană,

Desigur, procesul normalizării nu va fi nici scurt şi nici uşor, deoarece, după cum observă neuropsihologii, „structurare a inhibă restructurarea corticală”, iar o minte intoxicată de-a lungul anilor cu fantasmele culturii de consum, cu minciuna şi înşelătoria ideologieinihiliste nu se poate dezintoxica fără durere şi luptă.

La început, trebuie plecat de la puţin, pentru ca mai apoi să se avanseze progresiv, deoarece, treptat, mintea şi trupul, punându-şi în lucrare potentialitătile naturale, vor dobândi tot mai multă putere. Voinţa se hrăneşte cu voinţă, motivaţia cu motivaţie, răbdarea cu răbdare etc. Toate abilităţile mentale şi procesele psihice sau fiziologice se întăresc numai dacă sunt cultivate permanent, dacă cerem progresiv tot mai mult. De aceea trebuie să renuntăm cât se poate de mult la comodităţile, la protezele inutile pe care ni le oferă în prezent societatea de consum. Fiecare proteză poate constitui cauza dobândirii unei infirmităţi şi a amputării uneia dintre puterile naturale ale minţii şi ale trupului uman.

Prin urmare, pentru tinerii sau adultii care conştientizează că au fost victimele culturii audio-video, ale nihilismului în esenţă, şansa vindecării şi dezvoltării acelor abilităţi de care această cultură i-a văduvit este ca ei să pornească un război cu vechile deprinderi pentru a elimina mărturiile şi obiceiurile nihiliste din propria viaţă, înlocuindu-le cu ceea ce a fost validat de creştinism şi de experienţa societătii traditionale.

Concluzii

Televizionarea este o activitate cu totul improprie funcţionării şi dezvoltării creierului. Se pare că mintea umană se adaptează doar parţial acestui tip de comunicare, şi aceasta cu riscuri mari pentru sănătatea cortexului. Creierul uman nu a fost dotat cu un sistem care să facă posibilă percepţia şi prelucrarea suficient de rapidă a imaginilor în mişcare precum o face, de exemplu, computerul, o maşină perfect adaptată acestei functii. Fiindu-i depăşite capacitătile, cortexul renuntă partial sau total la anumite functii şi procese care-i caracterizează în mod obişnuit activitatea. Astfel, neuropsihologii constată că, pe parcursul vizionării TV, activitatea emisferei stângi se diminuează extrem de mult, comunicarea interemisferică slăbeşte semnificativ, iar procesele mentale superioare sunt inhibate cu putere, creierul trecând într-un ritm predominant alfa – activitate electrică ce indică intrarea într-o stare de semiadormire de tip hipnotic.

Când vizionarea intensivă se desfăşoară de la vârste fragede, (2-5 ani şi mai târziu 5-14 ani) perioade în care, creierul copilului se dezvoltă şi se structurează, această activitate poate cauza o anumită atrofiere corticală, o dezvoltare insuficientă a unor arii neuronale şi aceasta atât prin privarea de stimulii necesari vârstei, cât şi prin presiunea inhibantă pe care vizionarea o exercită, spre exemplu, asupra functionării emisferei stângi. Copiii, tinerii şi adultii la care s-a manifestat acest fenomen riscă să nu-şi mai poată dezvolta vreodată creierul corespunzător (poate doar în cazuri speciale şi cu eforturi extrem de mari), adică vor fi lipsiţi de anumite abilităţi mentale, de care un creier sănătos dispune în mod normal.

Dacă vizionarea începe la o vârstă la care reţelele neuronale sunt deja configurate, atunci vizionarea exagerată va crea în primul rând probleme de natură funcţională, probleme care vizează aceleaşi abilităţi ca şi în cazul anterior, dar care pot fi remediate prin revenirea la o viaţă normală, prin micşorarea timpului vizionării sau renunţarea la ea.

Cu toate acestea, atrofia corticală; conform unor cercetări recente, se manifestă şi în cazul adulţilor, mai cu seamă dacă intervine şi stresul ca factor de risc. Alterarea functiilor cerebrale prin vizionarea zilnică pe o perioadă lungă de timp, duce inevitabil la o degradare a reţelelor neuronale care ar trebui să le proceseze. Cea mai mare parte a materialelor incluse în această broşură îi vizează pe copii, nu numai pentru că efectele televizorului şi ale calculatorului se manifestă cel mai puternic pe perioada vârstei preşcolare şi şcolare, ci, în primul rând, din cauza faptului că ei nu au discernământul necesar pentru a se păzi singuri. Copiii devin cu uşurintă victimele fortei hipnotice pe care o exercită televiziunea. Ca părinţi şi bunici, trebuie să înţelegem că exemplul personal este cel mai important în educaţia celor mici. Dacă noi vom petrece cea mai mare parte a timpului nostru liber în fata televizorului, va fi greu să-i împiedicăm pe copii să facă acelaşi lucru. Mai curând ar trebui să ne facem timp pentru a-I dedica lor, căci numai aşa le vom putea asigura o dezvoltare mentală normală. Altfel, indiferent câte lucruri sau posibilităţi materiale ar avea, vor ajunge să cerceteze tot mai des psihologul sau psihiatrul, vor recurge la o terapie medicamentoasă, iar, în final, vom fi nevoiţi să acceptăm că iubitul nostru copil este marcat de o seamă de inabilităţi mentale, de tulburări psihice sau neurologice şi că este incapabil să se descurce singur în viaţă.

Experienţa unor ţări avansate din punctul de vedere al tehnologiei video, precum SUA, ne poate fi foarte utilă pentru înţelegerea efectelor negative ale televizionării. Nu este întâmplător faptul că majoritatea studiilor dedicate televiziunii şi calculatorului au fost realizate în America, o ţară a cărei populaţie se află de câteva generatii în contact cu tehnologia video şi cultura TV. Avantajul nostru în’ acest context este acela că, informându-ne, putem beneficia de rezultatele unor cercetări desfăşurate pe o perioadă de câteva decenii, putem lua aminte la experienţa lor negativă, şi aceasta până nu este prea târziu. Deja la orele de şcoală, la nivelul cabinetelor de psihologie sau a clinicilor de psihiatrie din România, se văd. consecintele formării copiilor noştri sau, mai degrabă a deformarn mintii acestora în fata televizorului.

Broşura de fată nu oferă decât schematic câteva repere pentru întelegerea efectelor televiziunii. Pentru aceia care doresc să înţele~gă mai deplin mecanismele prin care televiziunea vatămă. mintea omului modern, ca şi pentru aprofundarea mijloacelor unei terapn comportamentale adecvate recomandăm lectura volumelor: E!ectele televiziunii asupra mintii umane, Revrăjirea lumii – autor Virgiliu Gheorghe, Homo videns sau Imbecilizarea prin televizor, autor Giovani Sartori şi în limba engleză bibliografia citată.

Anexa 1. Calculatorul, jocurile video şi internetul

Dintru început trebuie făcută observaţia că cea mai mare parte a afirmaţiilor privind efectele televiziunii asupra minţii umane sunt valabile şi în cazul calculatorului. Şi imaginea de pe ecranul monitorului, printr-o acţiune de natură hipnotică, împinge creierul Într-o stare electrică de tip alfa, subminând, concomitent, ritmul cerebral bera ce caracterizează procesele gândirii logice şi analitice sau, în general, gândirea activă. Din această cauză, în momentul în care utilizăm calculatorul pentru un proces ce solicită gândirea, creierul trebuie să facă un efort mult mai mare decât în mod obişnuit pentru a putea birui inerţia hipnotică în care îl introduc imaginile de pe ecran. Pe de o parte vizionarea generează unde alfa şi pe de altă parte gândirea activă solicită unde beta. Aceasta face ca, atunci când ne aflăm cu ochii lipiţi de ecran, procesul gândirii să fie mult îngreunat, desfăşurându-se cu un consum mult mai mare de energie nervoasă şi cu riscul epuizării mult mai rapide a creierului.

Prin urmare, calculatorul, ca şi televizorul, indiferent de utilizarea sa, constituie un important factor de stres pentru creierul uman. Pe parcursul folosirii computerului, ecranul acestuia, ca şi cel al televizorului, inhibă activitatea emisferei stângi, a cortexului prefrontal şi slăbeşte comunicarea interemisferică realizată prin puntea corpul calos. În schimb, favorizează deschiderea porţilor subconştientului şi înscrierea cu putere a imaginilor transmise în adâncurile acestuia.

În cazul cornputerului, analiza trebuie particularizată în funcţie de modul în care este utilizat. De exemplu, nu acelaşi lucru este să citeşti un text pe ecran cu a uita de sine, lăsându-te absorbit în spaţiul virtual al jocurilor video. Fenomenele descrise anterior pot avea o intensitate mai mică decât în cazul televizorului atunci când calculatorul este folosit, spre exemplu, pentru tehnoredactare sau pot fi mult mai proeminente când sunt apelate jocurile video sau anumite locaţii pe internet. De fapt, factorii agravanţi sunt schimbarea rapidă a cadrelor şi suscitarea cu putere a emoţiilor şi instinctelor.

Întrucât în cercetarea noastră ne-am ocupat îndeosebi de televizor, vom apela în cele ce urmează la unul din autorii consacraţi în domeniu, Valdemar Setzer, profesor şi cercetător în cadrul Departamentului de Ştiinţe Informatice al Universităţii din Saa Paulo, Brazilia.

EDUCAŢIA PRIN CALCULATOR

Din studiile întreprinse, Valdemar Setzer ajunge la concluzia că utilizarea calculatorului din perioada gimnaziului, atunci când copilul trebuie să-şi dezvolte modul de a gândi, de a percepe şi a-şi reprezenta realitatea, conduce la o deformare a gândirii acestuia sau la deprinderea unei gândiri maşinale.

„Din punct de vedere educaţional, este foarte important de evidenţiat că, în fapt, calculatoarele forţează utilizarea unor gânduri şi raţionamente formale de un tip special: cele care pot fi introduse în maşină sub formă de comenzi şi instrucţiuni; eu le numesc «gânduri maşinale»; gândirea utilizatorului este redusă la ceea ce poate fi interpretat de maşină.

Educaţia ar trebui să aibă ca unul din cele mai înalte obiective ale sale dezvoltarea înceată a capacităţii de gândire logică şi obiectivă, astfel încât să devină liberă şi creativă la vârsta adultă. Aceasta nu se poate întâmpla dacă gândirea este încadrată prea devreme în forme rigide şi moarte, precum cele cerute de orice maşină, şi mult mai mult de computere, care lucrează la un nivei mental strict formal.

Datorită tipurilor de gândire şi limbaj formal impuse de utilizarea calculatoarelor şi datorită autocontrolului enorm pe care îl cer, şi bazat pe experienţa mea personală cu elevii de liceu, am ajuns la concluzia că vârsta ideală a tinerilor pentru a începe să utilizeze un calculator este 16 ani, preferabill?”

JOCURILE PE CALCULATOR

„Într-un joc tipic, punctele pe care le câştigă jucătorul depind de viteza sa de reacţie. Gândirea conştientă fiind un proces foarte lent, jucătorul trebuie să reactioneze fără să gândească; în cazul jocurilor electronice, jucătorul este activ într-un mod foarte limitat, dar de asemenea fără să gândească. Cu alte cuvinte, jocurile determină reacţii automate. Aceasta explică motivul pentru care copiii joacă mult mai uşor şi cu mult mai mult succes aceste jocuri: ei nu au încă formată gândirea proprie şi conştiinţa, tot atât de dezvoltate ca la oarnenii maturi; această dezvoltare face ca eliminarea gândirii să fie mult mai dificilă atunci când trebuie executată o acţiune reflexă.

Cunoscând că în jucători sentimentele sunt cele mai active, producătorii de jocuri electronice procedează ca şi cei din televiziune: prezintă situaţii în care sunt suscitate sentimente puternice, invariabil urmate de violenţă şi provocări. Ca şi la televizor, conţinutul jocurilor este o consecinţă a caracteristicilor aparatului şi a stării mintale induse jucătorului.

Este interesant de reţinut că reacţiile automate sunt caracteristice animalelor, şi nu fiintelor umane adulte. În general, adultii gândesc înainte să facă ceva, cercetând cu ajutorul reprezentărilor mentale urmările acţiunilor lor. De exemplu, să presupunem că un bărbat vede pe stradă o femeie foarte frumoasă şi simte dorinţa să o sărute. În mod normal, nu ar face asta, deoarece anticipează faptul că ea nu îl place, că ar putea să ţipe, creând în final o situaţie jenantă şi aşa mai departe. Ca o consecinţă a acestor reprezentări interioare, bărbatul se controlează şi nu acţionează după impulsuri. Acest lucru nu se întâmplă în cazul animalelor: ele acţionează numaidecât în funcţie de impulsuri şi condiţiile de mediu. Un animal nu se gândeşte la consecinţele actiunilor lui. Se poate spune deci că jocurile electronice îi „animalizează” pe jucători.

Pe de altă parte, deoarece jocul impune acţiuni motorii de mică amplitudine şi automate, iar acţiunile acestea sunt mecanice, se poate spune că jocurile îi „robotizează” pe jucători. Cu alte cuvinte, se poate spune că jucătorul este redus la o maşină care detectează mici impulsuri vizuale limitate şi efectuează mişcări mici şi limitate cu degetele.

Jocurile electronice şi educaţia

Unul dintre cele mai importante obiective ale educaţiei este să dezvolte capacitatea de luare a unor decizii conştiente corecte. După cum s-a văzut, animalele acţionează după instincte şi situaţie, dar oamenii nu. Jocurile electronice se împotrivesc acestui obiectiv şi produc o „animalizare” a omului; este contrar unuia din obiectivele supreme ale educaţiei, să facă din copii şi tineri fiinţe mai umane şi mai puţin animale.

Jucătorul jocurilor electronice învaţă cum să execute activităţi foarte specializate. Dar ceea ce învaţă nu poate fi aplicat decât la jocul respectiv, şi nu poate fi utilizat în viaţa reală. Totuşi, în situaţii de urgenţă, de stres sau de conştiintă confuză, jucătorul s-ar putea să reactioneze ca în joc, dar manevrând ceea ce este real drept ceva artificial. În acest sens, jocurile sunt mult mai rele decât televizorul. Televizorul înregistrează în conştiinţa spectatorului imaginile văzute şi situaţiile; jocurile electronice, pe lângă aceeaşi înregistrare, îl antrenează pe jucător să execute anumite actiuni.

În recenta sa carte, John Naisbitt, menţionează tragedii petrecute în unele şcoli americane, în care condiţionarea şi antrenamentul realizate de jocurile electronice au provocat acţiuni violente tragice întreprinse de tineri utilizatori. Un caz impresionant este cel din oraşul Paducah, Kentucky, petrecut în 1998: un tânăr de 14 ani a intrat într-o clasă şi a tras 8 focuri de armă în capul şi în toracele victimelor, câte un foc de persoană, nimerind toate ţintele. Naisbitt mentionează o analiză a cazului în care se spune că un bun politist sau soldat nimereşte în general 20% din ţinte, nu trage niciodată doar un singur foc pentru fiecare victimă etc. Dar faptul incredibil este că tânărul nu a mai folosit niciodată o armă înainte: s-a antrenat în utilizarea armei numai cu ajutorul jocului electronic. În analiza citată se observă că un poliţist utilizează rareori arma; pe de altă parte, în jocul electronic, imediat după pornirea jocului es!e necesar să începi să tragi şi să nu te opreşti, altfel, punctele sunt pierdute. In exemplele menţionate de Naisbitt, copiii ucigaşi au acţionat ca animalele sau, mai rău chiar, ca maşinile, cu fantastică precizie şi sânge rece, fără nici un fel de compasiune. Aşadar, jocurile electronice nu au nici un efect educaţional. Din contră, sunt dăunătoare educatiei şi educă greşit”.

Am lăsat la urmă prezentarea a două studii semnificative pentru înţelegerea efectelor pe care jocurile pe calculator le au asupra dezvoltării şi functienării creierului uman.

În anul 2000, Akio Mori (Mori, 2004), profesor de neuropsihologie la Universitatea Nihon din Japonia, a publicat rezultatele unui vast studiu în cadrul căruia a urmărit pe o perioadă de câteva luni peste 250 de tineri cu vârstele cuprinse între 6 şi 29 de ani. Prin metoda electroencefalografică, el a determinat activitatea corticală a celor investigati, în diverse momente ale zilei, atât atunci când se jucau pe calculator, cât şi pe parcursul altor activităţi. Tinerii au fost împărtiti în trei grupe: cei din prima grupă se jucau rar la calculator, cei din a douapetreceau între una şi trei ore de două-trei ori pe săptămână jucându-se jocuri video, iar cei din ultima grupă se ocupau zilnic între două şi şapte ore cu jocurile pe calculator. Rezultatele au arătat că, proporţional cu timpul petrecut în faţa ecranului, se micşorează intensitatea undelor beta din creier, concomitent cu scăderea puterii de concentrare, creşte irascibilitatea, comportamentul agresiv şi incapacitatea de socializare. La cei din a treia grupă, rezultatele sunt mai mult decât îngrijorătoare. La ei s-a constatat că nivelul undelor beta este apropiat de zero, indiferent de activitatea la care participă de-a lungul unei zile. Cu alte cuvinte, nu mai pot nicidecum să-şi concentreze mintea. Sunt extrem de irascibili şi incapabili să mai susţină o relatie de prietenie. Activitatea corticală a celor din a treia grupă este identi~ă cu aceea a celor suferinzi de dementă gravă. Cel mai mult a fost găsit afectat cortexul prefrontal. Akio Mori m~i constată că, prin intermediul sistemului nervos central, jocurile pe calculator produc modificări semnificative în consumul de oxigen, conduc la creşterea ritmului cardiac şi a tensiunii.

De asemenea, în anul 2001 profesorul Ryuta Kawashima de la Universitatea Tohuko, Japonia, expert în vizualizarea activităţii creierului, comparând prin metoda rezonanţei magnetice nucleare activitatea corticală a tinerilor care se ocupau cu jocurile Nintendo cu aceia a celor care rezolvau probleme de matemetică, a observat că la cei dintâi sunt activate zonele din creier care se ocupă cu percepţia şi mişcarea, în timp ce exerciţiile matematice stimulează funcţionarea lobilor prefrontali. Kawaschima demonstrează că jocurile pe calculator vatămă, în timp, cortexul prefrontal’? şi, în general, inhibă dezvoltarea creierului. El ajunge la concluzia că violenta la copii apare nu numai din cauza mesajelor violente transmise pe micul ecran, ci şi din cauza vătărnării creierului prefrontal în urma vizionării excesive. Se ştie, de exemplu, că persoanele care au suferit în urma unui accident o afecţiune a acestei părţi a creierului devin extrem de agresive.

Prin urmare, este falsă credinţa că utilizarea calculatorului dezvoltă gândirea şi-l face pe copil mai inteligent. Această convingere se întemeiază mai mult pe un curent de opinie întreţinut de cei care câştigă miliarde de dolari din vânzarea jocurilor, a programelor de calculator sau a tehnicii de calcul în general, curent generat în contextul entuziasmului generat de apariţia şi dezvoltarea explozivă a tehnicii de calcul în ultimii 20 de ani. Desigur că un rol important joacă şi stresul la care sunt supuşi părinţii în societatea de astăzi, când nu mai au timpul necesar pentru a-şi educa copiii. Este mai facil să cumperi un calculator şi să-i laşi pe copil să-şi petreacă timpul în faţa acestuia, mai cu seamă când există şi prezumţia că astfel va deveni mai deştept şi mai competitiv în societate. Câţi dintre părinţi ştiu însă că este greu de găsit un alt mijloc care să afecteze tot atât de puternic dezvoltarea creierului copilului precum o face calculatorul, şi ne gândim îndeosebi la jocurile video. Atâta timp cât copiii sunt captivati hipnotic în faţa ecranului, iar instinctul de conservare este complet anulat pe perioada vizionării, televizorul şi calculatorul tind să devină agresorii ideali. peşi strică mintea, îi inhibă dezvoltarea, împiedică gândirea liberă, reflexivitatea, slăbeşte creativitatea şi distruge reţele neuronale, stresează şi oboseşte până la epuizare, ecranul este căutat şi iubit de copii şi adulţi. Copiii sunt mai puţin Vinovaţi. Ei nu ştiu încă să se apere, încă nu sunt conştienţi de ce li se întâmplă, nu au perspectiva a ceea ce înseamnă o infirmitate mentală, o viaţă marcată de suferinţa neîmplinirii. Rămâne ca noi, părinţii şi profesorii lor, pe măsura dragostei ce le-a purtăm şi a conştientizării fenomenelor descrise în acest volum, să încercăm să-i păzim de tentaţia evaziunii în spaţiul realităţii virtuale, iar aceasta până nu este prea târziu.

DEPENDENTA DE INTERNET

Kimberly Young, de la Universitatea din Pittsburgh, S.U.A., observa încă din 1996 că „unii utilizatori on-line au devenit dependenţi de Internet Într-un mod asemănător cu cel în care alte persoane au devenit dependente de droguri sau de alcool, această dependenţă de Internet ducând la o deteriorare a activităţii şcolare, sociale şi profesionale.” (Young, 1996)

Pentru a decide dacă un subiect este sau nu dependent de Internet, a fost propus un chestionar cu opt întrebări:

1. Simţi că te preocupă Internetul (te gândeşti la activitatea on-line anterioară sau anticipezi următoarea sesiune an-line)?

2. Simţi nevoia să utilizezi Internetul pe perioade de timp din ce în ce mai lungi pentru a putea obţine satisfacţie?

3. Ai făcut de repetate ori eforturi fără succes pentru a modera sau a te abţine de la utilizarea Internetului?

4. Te simţi neliniştit, prost dispus, deprimat sau iritat atunci când încerci să întrerupi sau să opreşti utilizarea Internetului?

5. Rărnâi on-line un timp mai lung decât îţi propuseseşi iniţial?

6. Ai periclitat sau ai riscat pierderea unei oportunităţi semnificative în ceea ce priveşte o relaţie sau o carieră profesională din cauza Internetului?

7. Ai minţit pe membrii familiei, pe terapeuti sau pe alte persoane pentru a ascunde proporţiile implicării tale în Internet?

8. Foloseşti Internetul ca pe un mod de a fugi de probleme sau de a-ţi elimina o stare neplăcută (ex. sentimente de neajutorare, vinovăţie, depresie)?

Cei care au răspuns „Da” la cinci sau mai multe dintre aceste întrebări au fost clasificari ca utilizatori dependenţi de Internet, iar ceilalţi ca utilizatori normali de Internet.” (Young, 1996)

Youth Internet Safety Survey – un studiu naţional efectuat prin telefon asupra a 1501 tineri, a conchis că grupul ţintă principal al victimelor Internetului este constituit din adolescenţii cu vârste de la 14 ani în sus. Studiul a găsit că aproximativ 1 din 5 tineri a primit o solicitare sexuală, şi 1 din 4 a fost expus în mod nedorit la material sexual pe Internet cel putin o dată in decursul anului precedent. Marea majoritate a evenimentelor au apărut în timp ce tinerii utilizau computerul lor de acasă. Jumătate dintre aceşti tineri nu au spus nimănui de aceste incidente.

Părinţii tind să considere că folosirea Internetului reprezintă o modalitate pozitivă pentru tineri de a-şi petrece timpul – şi poate fi aşa, dacă este folosit judicios. Totuşi, mulţi părinţi nu cunosc cum funcţionează un computer şi/sau nu alocă timp pentru supravegherea folosirii Internetului de către copiii lor. Spre deosebire de alte forme de distracţie ale copiilor (ex. jocuri video, TV, muzică), care deseori sunt supravegheate de părinţi, Internetul nu este. Aşadar, părinţii trebuie să-şi exercite dreptul şi responsabilitatea de a supraveghea folosirea Internetului de către copiii lor.

Puterea Internetului

 

În cartea sa Dependenţa virtuală, Dr. David Greenfield sugerează că trăsăturile caracteristice unice ale Internetului pot contribui la tendinţele de dezvoltare a dependenţei. Aceste caracteristici includ:

• Accesul uşor – Cu apăsarea unui buton, utilizatorii se pot conecta la site-uri din întreaga lume – 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Nu există o limită a informaţiei disponibile. Mereu se poate găsi o altă legătură care să fie apăsată şi un alt site de vizitat.

• Stimularea – Culorile vii, viteza mare, uşurinţa de folosire şi calităţile interactive transformă Internetul într-o experienţă incitantă. Utilizatorii pot interacţiona pentru a stimula schimburi sociale şi intelectuale, atât ca partieipanti, cât şi ca observatori.

• Anonimatul – Inhibiţiile simţite în viaţa reală sunt înlăturate deoarece utilizatorii nu se cunosc între ei. Ei pot fi oricine vor să fie. Dacă utilizatorii sunt nefericiti în viaţa reală, ei pot crea o viaţă virtuală ideală.

• Pierderea notiunii timpului – Cei mai multi utilizatori de Internet au mărturisit că pierd notiunea timpului atunci când navighează pe Internet.

Evident, Internetul este o unealtă puternică. Poate fi folosit în multe moduri utile, însă pe de altă parte Internetul poate deveni „un substituent pentru ce n-ai avut sau n-ai putut găsi în viaţa reală.” (Young, 1998) În conformitate cu Greenfield, „experienţele care te fac să uiţi cine eşti şi unde eşti, şi care creează o stare de conştiinţă alterată, sunt destul de puternice”.

Definirea problemei

Dependenţa de Internet poate fi definită ca o utilizare necontrolată a Internetului, conducând la „extenuare, dizabilităţi funcţionale şi tulburări psi.hiatrice.” (Shriner, 2002) Cum pot să-şi dea seama părinţii dacă copilul lor a devenit dependent de Internet? La rei ca în cazul altor probleme comportamentale, membrii familiei şi prietenii recunosc deseori că ceva nu este în regulă cu persoana dependentă. (Young, 1998)

Semnalele de avertizare (simptome) ale dependenţei de Internet includ:

• Tulburări ale somnului: Obişnuiesc copiii dvs. adolescenţi să stea treji până după miezul nopţii şi se trezesc cu greutate dimineaţa? Întârzie la şcoală? Adorm în timpul zilei?

• Timp petrecut on-line: Cât timp petrec on-line?

• Activitate şcolară: Au scăzut notele lor? Temele sunt predate la timp?

Au dificultăţi de concentrare?

• Activităţi extra-curriculare: Şi-au pierdut interesul faţă de activităţi care înainte le plăceau?

• Folosirea computerului: Insistă să fie lăsaţi singuri atunci când folosesc computerul? Şterg istoria Internetului (o listă a site-urilor vizitate)? Şi-au făcut un cont personal protejat cu parolă? Închid un site atunci când dvs. vă apropiaţi de computer?

• Cheltuieli telefonice: Taxele telefonice sunt mai mari decât de obicei?

Aţi fost taxati pentru apeluri către numere necunoscute? Sunteţi surprins de numărul de minute de folosire a liniei telefonice?

• Scrisori/Cadouri personale: Copilul dvs. adolescent primeşte scrisori/cadouri personale din partea unor persoane pe care dvs. nu le cunoaşteţi? Este dispus copilul dvs. să vorbească despre conţinutul scrisorii/pachetului?

Dacă aţi observat trei sau mai multe dintre aceste semne pe o perioadă mai lungă de timp, este recomandat să recurgeti la anumite măsuri de ajutor.

Mijloace de ajutor

Atunci când vorbiţi cu copilul dvs., amintiti-i că îl iubiţi şi exprimari-vă preocuparea legată de schimbările pe care le-aţi observat (ex. scăderea notelor, proasta dispoziţie, oboseala). Mai jos prezentăm o listă de sugestii pentru a-l ajuta pe adolescent să redobândească controlul.

• Solicitaţi-i un program al orelor petrecute pe Internet: Cereti-i o listă scrisă a orelor pe care le petrece zilnic an-line; această listă să includă activităţile întreprinse (ex: vorbire pe chat, scriere de e-mailuri, folosirea mesajelor instantanee). Nu-i permiteţi fiului dvs. să şteargă lista de istorie a cornputerului.

• Stabiliţi limite clare: Stabiliţi reguli referitoare la numărul de ore pe care copiii dvs. le pot petrece an-line. Dacă aceştia nu ascultă de aceste reguli. puteţi fi nevoit să modificaţi parola pentru a le controla accesul.

• Ţineţi computerul într-o zonă comună: Plasaţi computerul în camera de zi sau în sufragerie, şi treceţi pe acolo de mai multe ori în timp ce copiii dvs. sunt on-line pentru ca ei să ştie că sunt supravegheaţi. Ţineţi modemulla dvs. dacă adolescentul ajunge acasă înaintea dvs. De asemenea, pe timpul nopţii puteţi ţine modemul în camera dvs. de dormit.

• Încurajati activitătile în timp real: Ajutati-i pe copiii dvs. adolescenti să reia legăturile cu grupurile pe care înainte le agreau, sau încurajati-i să caute preocupări noi.

• Vorbiti cu profesorii copilului dvs.: Îrnpărtăşiti-vă preocupările cu profesorii copilului dvs. Ei pot fi de ajutor prin urmărirea oricăror modificări ale comportamentului copilului, prin supravegherea folosirii de către copil a Internetului la şcoală şi prin ţinerea dvs. la curent cu orice lecţii sau teme pentru acasă ce necesită folosirea Internetului.

Dacă copilul dvs. neagă că are o problemă cu dependenţa de Internet, sau refuză să asculte sugestiile de mai sus, puteţi apela la ajutor profesionist.” (Joyce Shriner, 2002)

Riscuri potentiale ale utilizării Internetului de către adolescenţi ‘

Statisticile au arătat că Internetul are cea mai mare popularitate printre tineri (spre exemplu, în Noua Zeelandă 76% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 10 şi 17 ani sunt utilizatori de Internet, în comparaţie cu 60% din populaţia totală a ţării) (Bullen, Ham’, 2000).

„Riscurile pe care le înfruntă tinerii utilizatori de Internet pot fi grupate în cinci categorii (Bullen, Harre, 2000):

– Caracterul necenzurat al Internetului şi dificultăţile întârnpinate de adolescenţi în evaluarea critică a informaţiei la care sunt expuşi.

– Potenţialele pericole asociate cu oferirea de detalii personale sau cu stabilirea unor întâlniri personale cu indivizi întâlniţi an-line.

– Efectele negative ale expunerii la porno grafie nesolicitată.

– Apariţia şi efectele solicitării sexuale.

– Efectele expunerii la site-uri care incită la ură şi violenţă.” (Bullen, Harre, 2000)

Utilizarea Internetului şi scăderea performanţelor şcolare „Cercetări recente efectuate la licee şi universităţi au arătat că performanţele şcolare ale elevilor şi studenţilor pot scădea din cauza folosirii excesive a Internetului. [ … ] A fost efectuat un studiu asupra a 572 de studenţi de la una dintre marile universităţi publice. Rezultatele au arătat o corelaţie între folosirea în exces a Internetului şi scăderea performanţelor şcolare. Singurătatea, statul noaptea până târziu, oboseala şi lipsa de la cursuri au fost de asemenea intercorelate cu raportarea dizabilitărilor cauzate de Internet. Dependenţa de Internet şi scăderea performanţelor şcolare au fost asociate cu creşterea utilizării tuturor aplicaţiilor Internet, şi în special cu extinderea folosirii aplicaţiilor interactive de comunicare în timp real, cum ar fi camerele de chat şi MUDurile, în opoziţie cu aplicaţiile asincrone ca e-mailul sau grupurile de discuţii.” (Kubey, Lavin, Barrows, 2001)

„Folosirea Internetului ca resursă pentru educaţie se bucură de un sprijin aproape universal din partea studenţilor, părinţilor, profesorilor şi instituţiilor.” (Kubey, Lavin, Barrows, 2001) „Totuşi, un studiu a arătat că 86% dintre profesorii, bibliotecarii şi specialiştii în computere din instituţiile şcolare, care au fost chestionati în acest studiu, consideră că folosirea Internetului de către copii nu le îmbunătăţeşte performanţele şcolare (Barber, 1999). Ei au argumentat că informaţia pe Internet este prea dezorganizată şi nu are legătură cu programa şcolară şi cu manualele pentru a-i putea ajuta pe elevi sau pe studenţi să obţină rezultate mai bune la teste. Punând şi mai mult sub semnul întrebării valoarea educaţională a Internetului, Young (Young, 1996) a ajuns la rezultatul că 58% dintre studenţi au prezentat o scădere a obiceiurilor învăţatului, o scădere semnificativă a notelor, au lipsit de la ore etc. din cauza utilizării excesive a Internetului. Deşi meritele Internetului îl fac să fie o unealtă ideală de cercetare, studenţii navighează pe site-uri web nerelevante, se angajează în bârfe în camerele de chat, poartă conversaţii cu prietenii cunoscuţi pe Internet sau îşi consumă timpul cu jocuri interactive, toate în detrimentul activităţii productive. Consilierii din centrele universitare şi-au dat seama că principala problemă a studenţilor consta din incapacitatea de a-şi ţine sub control utilizarea Internetului. Un studiu iniţiat de consilieri de la Universitatea din Austin, ‘Texas, a obţinut că din cele 531 de răspunsuri, 14% îndeplineau criteriile corespunzătoare dependenţei de Internet (Scherer, 2000). Aceasta a dus la crearea în campus a unui seminar intitulat «Este OIa 4 dimineaţa, şi nu pot, of of of, nu vreau să închid cornputerul», în scopul conştientizării factorilor de risc ai folosirii greşite a Internetului de către studenţi. Dr. Jonathan Kandell de la Universitatea Maryland a mers chiar mai departe, înfiinţând un grup de sprijin pentru dependentii de Internet, atunci când a observat scăderea performanţelor şcolare şi a integrării studenţilor în activităţi extra-curriculare din cauza utilizării excesive a Internetului în campusf’roung, 1996).”

Cauze generale ale folosirii patologice a Internetului

Printre factorii cauzatori ai apariţiei dependenţei de Internet se numără şi anumite situaţii sau persoane concrete, dar poate mai ales gândurile şi sentimentele negative care îi determină pe oameni să caute un refugiu, o metodă de a uita de acestea. Spre exemplu, „atunci când se simte deprimat, lipsit de speranţă şi pesimist cu privire la viitor, un alcoolic poate să recurgă la băutură. Atunci când se simte singur, neatractiv pentru ceilalti şi lipsit de încredere în sine, un obez poate să se năpustească spre orice găseşte în frigider. [ … ] În acelaşi mod actionează şi dependenta de Internet.” (Young, 1999)

„Peele explica substratul psihologic al dependentei: «Îti creează sentimente şi te recompensează cu senzaţii pe care nu le poţi obţine în alte moduri. Poate bloca senzaţii de durere, incertitudine sau disconfort. Poate crea senzaţii puternice care focalizează şi absorb atenţia. Poate să-i permită unei persoane să uite sau să se simtă O.K. cu privire la anumite probleme insurmontabile. Poate furniza un sentiment temporar, artificial de securitate sau de calm, de încredere în sine sau de împlinire, de putere şi control, sau de intimitate». Aceste false beneficii explică de ce o persoană continuă să se întoarcă la experienţa pe care o constituie dependenţa.” (Young, 1999)

Dependenti au sentimente plăcute atunci când sunt on-line în contrast cu felul în care se simt când sunt off-line  [… ] Atunci când sunt obligaţi să renunţe pentru o perioadă de timp la Internet, au gânduri obsesive ca: „Trebuie să îl am (Internetul)”, „Nu pot fără el”, ,,Am nevoie de el”. [ … ] Ataşamentul sau senzaţiile pot creşte până la asemenea proporţii încât să distrugă viaţa acelei persoane.” (Young, 1999)

„O persoană este vulnerabilă la dependenţă atunci când acea persoană simte o lipsă de satisfacţie în viaţa sa, o absenţă a intirnitătii sau a conexiunilor puternice cu alti oameni, o lipsă de încredere în sine sau o lipsă de speranţă. (Peele; BrodsIcY, 1991) Într-o manieră similară, indivizii care sunt nesatisfăcuţi într-una sau în mai multe regiuni ale vieţii lor au o probabilitate crescută de a deveni dependenţi de Internet deoarece nu găsesc o altă metodă de a face faţă. Spre exemplu, în loc de a face alegeri pozitive care să urmărească împlinirea, în mod tipic alcoolicii beau şi astfel uită de suferinţă, evită problema. Totuşi, atunci când se trezesc din beţie, ei realizează că problemele lor au rămas aceleaşi. Băutura nu a rezolvat nimic, însă este mai uşor să bei decât să încerci să rezolvi problema. La fel ca în cazul comportamentului alcoolicilor, dependenţii de Internet îl folosesc pe acesta pentru a uita de suferinţă, şi a evita problema. Totuşi, o dată ce sunt off-line, ei realizează că nimic nu s-a schimbat. Un astfel de substituent al nevoilor nesatisfăcute îi permite deseori dependentului să scape temporar de problemă, însă comportamentele substitutive nu pot fi şi mijloace de rezolvare a vreunei probleme.” (Young, 1999) (această problemă poate fi: insatisfacţie maritală sau profesională, o boală, şomajul etc.)

Read Full Post »

Older Posts »