Feeds:
Articole
Comentarii

Partea II   –    DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ

 

Aşadar, tocmai asemenea oameni lepădaţi de Dumnezeu devin sculele Ispititorului. Şi tocmai – cu ei se pot întreprinde cele mai mari farmece şi vrăjitorii. Adeseori, fără ştiinţa acestora, puteri nevăzute îi pot călăuzi spre ţinte nebănuite, urmînd unor anumite porunci demonice. Într-un acelaşi chip tainic, asemenea unelte demonice se pot îmbolnăvi sau se pot „vindeca” din senin, în cîte şi mai cîte feluri. Asupra lor, prin lucrarea Satanei, falşii prooroci pot exercita cu mare putere semne nemaipomenite. Sînt cazuri în care, fără greş, li se poate prezice acestora despre ziua şi chipul morţii lor. Şi, ca prin minune, lucrul se adevereşte … Cu cît apar însă mai impresionante asemenea întîmplări „suprafireşti”, cînd astfel de sentinţe de moarte se rostesc ca un mijloc de pedepsire de către slujitorii Necuratului, împotriva acelora care ar fi batjocorit pretinsele lor minuni, iar boala sau moartea îi atinge pe acei nenorociţi, fără nici o pregetare, ca un trăznet !

Atari fenomene se petrec prin mijlocirea a feluriţi vrăjitori şi falşi profeţi, despre care demonologia vorbeşte cu destulă evidenţă.


Printre unele asemanatoare semne fantastice este interesant cazul relatat în nr. din 24 august 1939 al ziarului Universul, cu privire la exploratoarea Elin Osborne. Iată articolul: ,,O femeie încearcă să descopere originile magiei negre”, Londra, august 1939.

Exploratoarea şi în acelaşi timp bioloaga Mrs. Elin Osbome, după ce a trăit timp de 5 ani în cele mai întunecate regiuni ale Africii, povesteşte în rapoartele sale cum a încercat să pătrundă în tainele magiei negre, precum şi întîmplările la care a fost de faţă.

Intr-un contact pe cît de strîns cu lumea magiei, reuşi sa culeagă materialul de care acum lumea ştiinţifică se ocupă cu cea mai mare atenţie.

Mrs. Osborne a fost de faţă la «evocarea spiritelor morţilor»; ea a văzut oameni şi animale lovite de blesteme care le-au pricinuit moartea instantanee.

Cînd după 4 ani, Mrs. Osborne fu apucată de dorul casei, un vrăjitor o anunţă că dorinţa ei s-ar putea satisface fără ca să fie nevoită să facă o astfel de călătorie. Cu alte cuvinte, el o asigură că prin ajutorul magiei ar putea să facă să-şi revadă patria. După puţin, ea nu-şi mai putu da seama de ceea ce se întîmpla în jurul ei, dar se văzu la Londra pe stradă, văzu animaţia mare din capitala Angliei, oamenii pe care îi cunoştea şi în fine … după 2 ore se întoarce iarăşi în lumea africană. Mai văzuse – „în această plimbare închipuită la Londra „ multe lucruri noi, de care era complet străină, neavînd nici o cunoştinţă despre existenta lor şi despre care, acum cînd se află la Londra, s-a convins că într-adevăr n-au fost vedenii şi există în realitate. Mrs. Osborne a fost personal martoră la această întîmplare, care pînă în clipa de faţă n-a putut fi explicată în nici un fel”.


În domeniul manifestărilor oculte, puse în mişcare prin acţiunea demonică, intervin în chip conştient sau inconştient şi anumite puteri psihice ale omului.

Fiinţa umană şi-a păstrat, şi după cădere, diferite facultăţi ascunse, extra-normale, care pot fi călăuzite şi folosite fie de către entităţi angelice, atunci cînd este vorba de oameni aflaţi în legătură harică cu Dumnezeu, fie de către entităţi demonice, atunci cînd este vorba de oameni ieşiţi de sub harul lui Dumnezeu .Nesfîrşit este numărul unor asemenea cazuri întamplate în lume, în toate vremurile şi în toate locurile. O lucrare de demonism de mare răsunet, pomenită atît în Faptele Apostolilor, cît şi în Cazanie, este de pildă aceea petrecută cu Simon Magul. Impotriva acestui posedat au avut mult de luptat Sfîntul Apostol Petru şi Sfîntul Clement, pentru a convinge lumea despre falsele lui minuni.

Sînt şi unii falşi profeţi creştini, care împlinesc semne fantastice, în închipuirea că prin puterea lui Dumnezeu pot săvîrşi acele lucrări. Un asemenea caz a fost în zilele noastre şi acela al călugărului Rasputin de la Curtea Ţarului Nicolae al II-lea, care a stîrnit rnînia de sus asupra acelora care au crezut în semnele lui.

Dar falşi profeţi sînt uneori şi oameni de bună credinţă, convinşi că sînt trimişii lui Dumnezeu şi că slujesc Bisericii, fără a înţelege că sînt uneltele oarbe ale Necuratului şi că rătăcesc lumea de la Adevăr.

Despre mijloacele de identificare ale unor asemenea cazuri se va putea afla în cursul capitolelor următoare.

Cu privire la posibilităţile de vindecări de boli pe care le poate simula Satana, se ştie că suferinţe fizice reale sînt îndepărtate prin descîntece, deci pe o cale absolut demonică. Dar, totodată, se pot obţine false tămăduiri şi pe calea magnetismului animal, a hipnotismului sau a altor metode psihice, cum ar fi şi autosugestia preconizată de Coue sau „ştiinţa creştină” a protestantei Mary Backer Eddy.

E vorba deci de metode din domeniul „ocultismului”, care nu au nimic de-a face cu adevăratele minuni împlinite prin puterea Duhului Sfînt, singurele admise şi recunoscute de Biserică în ordine duhovnicească.

Şi totuşi, asemenea cazuri impresionante de „vindecări” se Împlinesc pe căi lăturalnice şi neîngăduite, spre buimăcirea multora, tocmai prin faptul că poartă roate aparenţele unor adevărate minuni.

In linie generală, se poate afirma că diferitele boli sau tulburări mintale cum ar fi: nebunia, isteria, halucinaţia, somnambulismul, neurastenia, obsesiile şi maniile, sînt în mare parte produsul unor influenţe directe demonice, care se exercită asupra celor bolnavi. Tămăduirea firească a acestora atîrnâ, în primul rînd, de exorcisme, de sfintele slujbe şi de Sfintele Taine ale Bisericii. Orice alte încercări nu pot aduce o reală izbăvire acelor suferinzi decît numai În mod aparent, cauza adîncă a răului rămînînd nevindecată. Pe de altă parte, pe terenul zdruncinat al acestor tulburări psihice, acţiunea demonică se poate şi mai mult exercita.

Pr. Serghei Bulgakov, cunoscutul teolog rus, spune:

,,Ceea ce se numeşte halucinaţie poate să se considere – cel puţin cîteodată – ca o viziune a lumii spirituale, nu în partea ei luminoasă, ci în partea ei întunecoasă. In afară de această viziune directă, pe care o caută atît de mult ocultiştii, influenţa puterilor Întunericului se exercită Într-un chip imperceptibil, spiritual. Taina botezului este precedată de rugăcinile catehumenilor, care comportă patru rugări în care puterile demonice sînt exorcizate şi somate să iasă din noul botezat” (Ortodoxia – S. Bulgakoff – Tip. Arhidiecezană Sibiu, p. 161).

Dacă prin citirea moliftelor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, se îndepărtează demonii de la oameni, între care şi de la aceia cu desăvîrşită înfăţişare de sănătate trupească, dar nesfinţiţi, În schimb, prin căderea şi recăderea multora în păcate, puterile demonice se cuibăresc iar în creştinii descreştinaţi şi exercită asupra acestora, în felurite şi viclene chipuri, o influenţă nefastă, care devine cu atît mai primejdioasă cu cît nu întîlnesc ♫n calea lor nici o rezistenţă duhovnicească.

În diferite cazuri de îmbolnăviri şi „vindecări neobişnuite” cu înfăţişări miraculoase, se pot manifesta influenţele unor lucrări demonice într-un chip foarte ascuns şi primejdios. Aşa sînt toate pretinsele minuni petrecute cu proorocii mincinoşi care aparent caută să aducă lumea la credinţă, dar care, de fapt, aduc o credinţă greşită în mijlocul dreptcredincioşilor şi pierd lumea de la mantuire. In această privinţă, desigur că drumul mîntuirii rămane deschis pentru toată lumea, iar bunul Dumnezeu ar dori ca toţi să se pocăiască pînă la urmă. În gîndul acesta, noi nu trebuie să pierdem nădejdea pentru mîntuirea nimănui. Totuşi, în starea de negaţie în care s-ar afla cineva, faţă de adevărata Lumină, subjugat unor păcate grele sau prins în necredinţă sau într-o credinţă eretică, desigur că diavolul are o mare priza asupra aceluia, stăpînindu-l cu deosebită putere.

Dar cum popoarele creştine căzute în protestantism s-au sărăcit duhovniceşte de harul lui Dumnezeu, este firesc ca înşelăciunile mari de credinţă, de felul pretinselor minuni, să se producă mai cu seamă în ţările pravoslavnice, unde lumea dispune de darurile mîntuitoare ale Sfintelor Taine, şi unde diavolul vrea să-i piardă pe cei binecredincioşi prin alte mijloace. Aşadar cetatea pe care vrăjmaşul o asediază cu mai multă putere, este tocmai aceea a dreptei credinţe în Iisus Hristos. In scopul unor sminteli şi al unor erezii cît mai mari, Satana poate urzi o lucrare de pierzare fie de aici, fie de acolo, ridicînd pe cîte un prooroc mincinos, care, asemenea lupului răpitor în blană de oaie, cheamă lumea la pocăinţă, dar totodată strecoară în cuvîntul lui – fără să-şi dea seama – prin lucrarea unei puteri care îl depăşeşte, o învăţătură otrăvitoare, care îi poate prinde pe mulţi în undiţa Iadului, chiar şi pe unii dintre cei aleşi.

Pentru a întări asemenea „descoperiri” şi vedenii, în gîndul că ar fi de la Dumnezeu, Ispititorul caută să ne cîştige încrederea printr-un şir cît mai mare de false minuni. Asistăm, astfel, la multe „vindecări” petrecute cu numeroşi bolnavi, prin mijlocirea unui fals prooroc. Din punct de vedere medical, aceste vindecări sînt reale, se pot deci certifica, şi tocmai de aceea pot însemna pentru noi o chezăşie de adevăr. Aceasta este însă şi primejdia de pierzare pentru multă lume. Este deci necesar de a pătrunde în miezul acestor cazuri şi de a le cerceta în esenţa lor.

Aflăm astfel despre un mut care a căpătat graiul, despre un surd care a căpătat auzul, despre un paralitic care a putut să umble, despre un nebun care şi-a recîştigat minţile, şi altele asemănătoare, mergînd pînă la vindecări de anumite boli organice.

De un deosebit interes în toate aceste cazuri, ar fi însă fişa duhovnicească a fiecăruia dintre aceşti bolnavi vindecaţi, pentru a se putea cunoaşte îndeaproape care era trăirea lor cu Dumnezeu, atît înainte, precum şi după vindecarea lor minunată. Interesează a şti: 1. Mediul de viaţă spirituală din care provine fiecare; 2. Curăţenia de credinţă de care este luminat acel suflet faţă de Biserică; 3. Trăirea lui creştină; 4. Frecvenţa Împărtăşirii lui cu Sfintele Taine, în chip vrednic, sau dimpotrivă, absenţa lui de la viaţa euharistică, precum şi alte asemenea date.

Să ne închipuim cazul că cineva se naşte din desfrînare sau dintr-un incest, sau din oameni răi şi necredincioşi. Acest copil al păcatului creşte departe de Dumnezeu, iar cu vremea, prin propriile lui păcate, devine un vas necurat. Prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul îl ia în stăpînire, în parte sau cu totul; şi astfel, această fiinţă omenească poate căpăta un duh de orbire, un duh de muţenie, un duh de surzenie. De asemenea, un astfel de om poate deveni paralitic, epileptic, nebun. Deci duhuri rele îl pot stăpîni şi munci. El devine un posedat; este de la sine înţeles însă că nu toţi orbii, surzii şi muţii sînt posedaţi. Iar stăpînirea diavolului nu se întinde întotdeauna asupra sufletului cuiva, ci se poate mărgini numai asupra trupului lui.

Prin urmare, sînt cazuri de boli care se explică prin lucrarea duhurilor răului asupra oamenilor păcatului. „Din pricina păcatelor mele mi se îmbolnăveşte trupul, slăbeşte şi sufletul meu” (Paraclisul Maicii Domnului. Pesna 9. Catavasie).

Sau: ,,Din pricina maniei Tale, nu este sănătate în trupul meu, nu e pace în oasele mele din pricina păcatelor mele” (Psalmul 37, 3).

Aşadar, un demon poate ţine pe cineva într-o anumită infirmitate, provenită dintr-o stare de păcat.

Deci tocmai cu asemenea oameni Satana poate face lucrări de rătăcire în lume, sub înfăţişarea unor semne dumnezeieşti.

Cu unii ca aceştia se pot produce uneori „vindecări minunate”, dar înşelătoare, sub chipul falşilor profeţi.

Fiind ştiut că lumea este în genere ispitită de a crede în diferite semne neobişnuite – indiferent de provenienţa lor – mulţi oameni bolnavi sînt înclinaţi de a atribui puteri tămăduitoare unor manifestări sau practici cu totul dubioase. Aşa se întîmplâ şi cu peregrinarea pe la toate locurile unor pretinse arătări, prea puţin sau deloc verificate, de care se leagă atîtea suflete uşuratice, în dorinţa unor vindecări suprafireşti. Dar mulţi dintre aceştia uită cu desăvîrşire că, pentru vindecarea de boală, Sfînta Scriptură ne statorniceşte să chemăm preoţii Bisericii să ne ungă cu untdelemn sfinţit în numele lui Hristos şi să ne izbăvească de cel rău, prin lucrarea Duhului Sfint, care se săvîrşeşte în Taina Maslului, ca şi prin atîtea ierurgii ale Bisericii, dinadins lăsate în acest scop (Iacov 5, 14). ·

În cazul unor asemenea false minuni, duhul răului care a chinuit cu vreo infirmitate pe unii dintre aceşti bolnavi, îşi schimbă de bună voie chipul de manifestare sub care se prezenta pînă atunci, încît, într-adevăr, lucru „suprafiresc”, omul îşi capătă auzul, graiul, vederea … dar în schimb, mai tîrziu se va robi poate unor mari păcate sau erezii pierzătoare de suflet, în care vicleanul va fi putut să-l prindă cu mai mare putere.

Asemenea vindecări neobişnuite nu le face, prin urmare, diavolul în scopul binelui, ca să uşureze suferinţele oamenilor, ci în scopul unor digresiuni, ca să se creadă o minune ceea ce nu este minune, şi o lucrare dumnezeiască ceea ce este o înşelăciune satanică.

Dar o dată ce încrederea omului sau a mulţimii a fost cîştigată într-un asemenea chip, uşor îi va fi Ispititorului să infiltreze, într-un fel oarecare, şi o învăţătură sau o practică sau o credinţă greşită, care ne poate pierde de la mîntuire. In acest scop, prin anumite pretinse minuni, Satana încearcă uneori să smintească lumea şi cu anumite „învieri din morţi”. In asemenea cazuri nu este însă vorba de o reală înviere din morţi, ci numai de o stare de catalepsie în care s-ar fi aflat un posedat timp de mai multe ore sau zile. Sînt astfel bine cunoscute cazurile atîtor fakiri, care, după ce cad într-o stare cataleptică şi par de-a binelea morţi, încît şi pulsul şi respiraţia nu le mai sînt percepute, se trezesc totuşi după un anumit răstimp, exact în vremea mai dinainte hotărîtă.

Pentru o mai mare încredinţare asupra celor de mai sus, găsim mult temei în cuvîntul unor sfinţi ai Bisericii cu privire la lucrările de rătăcire ale Antihristului. După cum se ştie, către sfîrşitul vremurilor, se va ridica omul fărădelegii, vasul cel prea spurcat, de care pomeneşte Sfînta Scriptură, şi în care se va sălăşlui Satana şi va lucra cu toată puterea lui, pentru a prigoni Biserica şi pe aleşii Domnului. Va fi lupta ultimelor zvîrcoliri ale balaurului împotriva lucrării de mîntuire a Mîntuitorului. Antihristul va fi deci un om şi nu o nălucire. Tradiţia spune că va domni trei ani şi jumătate (timpul celor 42 de luni sau al celor 1240 de zile de care pomeneşte Daniil şi Apocalipsa) în care cerul se va închide şi nu va mai ploua şi se va usca tot pămîntul şi „va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii”.

Dar pînă cînd omul fărădelegii se va ridica făţiş împotriva Bisericii, va face multe semne şi minuni aparente ca să „înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”.

 

Anunțuri

DESPRE DIFERITE SEMNE Şl VINDECĂRI PRESUPUSE SUPRAFIREŞTI

DAR DE ORIGINE DEMONICĂ – Partea I

 

În legătură cu ivirea unor revelaţii se pot produce cazuri de vindecări de boli, semne cereşti sau vedenii, petrecute fie cu vizionarul căruia i s-a făcut descoperirea, fie cu alţi credincioşi. Dar asemenea fenomene nu pot însemna prin ele însele, şi de la prima vedere, un argument hotărîtor că „revelaţia” este cu adevărat de la Dumnezeu.

De fapt, Satana poate săvîrşi semne şi minuni mincinoase, nu numai cu un individ în parte, dar chiar şi cu un grup sau cu o mare mulţime. Aşa sînt cazurile petrecute cu Simon Magul, sau cu Apollonius din Tiana. Acesta este însă şi rostul pentru care am fost îndemnaţi prin Scripturi si cunoaştem bine duhurile de la cine sînt.

Manifestarea unor semne neobişnuite, cu aparenţe suprafireşti, nu constituie o dovadă suficientă că ar fi  vorba de minuni.

Astfel, yoghinii indieni (,,L’Inde mysterieuse” Paul Brunton, Edition Payot) pot ghici faptele oamenilor, pot face descoperiri de la distanţă; pot muta obiectele din locul lor prin mijlocirea unor puteri nevăzute; pot provoca fenomene de „materializări” de apariţii luminoase şi de „dedublări”; pot merge prin foc fără să se ardă; se pot înălţa În văzduh; pot stîrni creşterea unui pom în cîteva ore; pot provoca înverzirea unui pom uscat, care propriu-zis nu sînt adevărate minuni, ci lucrări de vrajă satanicească, despre care Hristos ne-a prevenit cu destulă grijă, ca să ne ferim.

Despre felurite semne şi false minuni pe care le poate întreprinde puterea Satanei, găsim diferite exemple şi în Sfînta Scriptură. Iată un caz:

Cînd Dumnezeu a voit să scoată pe poporul Israel din robia Egiptului, a dat putere mare, făcătoare de minuni, lui Moise şi lui Aaron. Deci ducîndu-se aceşti prooroci la Faraon pentru a-i întoarce inima neînduplecată, îi fac acestuia diferite semne de groază, care totuşi nu-l clintesc din împietrirea lui. Astfel, Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui; şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Dar Faraon a chemat pe nişte înţelepţi şi pe nişte vrăjitori, şi vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor.

„Toţi şi-au aruncat toiegele şi s-au prefăcut în şerpi” . Acelaşi lucru s-a întîrnplat şi cu apele rîului, pe care Aaron le-a prefăcut cu toiagul în sînge. “Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor” (Exodul 7, 11-12).

Deosebit de preţioasă ne este în această privinţă şi povestirea Sfîntului Ciprian, filosoful din Antiohia Siriei, care, înainte de a se fi convertit la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împărăţiei lui Decie.

 

Ca mare preot al zeităţilor Olimpului şi mare fermecător şi pierzător de suflete, ajunsese „prieten credincios al stăpînitorului Iadului, cu care singur, faţă în faţă a vorbit şi de cinste mare la dînsul s-a învrednicit”. De care lucru sfîntul a mărturisit zicînd: ,,Să mă credeţi pe mine ca pe acela ce singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfă l-am rugat pe el şi l-am sărutat şi am grăit cu dînsul şi cu acei care sînt la dînsul mai mari şi m-au iubit şi mi-au lăudat înţelegerea mea. Un pîlc de draci mi-a dat spre slujba mea. Chipul lui era ca o floare de iarbă, şi capul îi era încununat, iar cand se întorcea încoace si încolo, se cutremura tot locul acela şi mulţi lîngă scaunul lui stau cu feluri de rînduieli”.

 

Meşteşugurile diavoleşti ale lui Ciprian erau într-adevăr mai presus de orice închipuire.  Aflăm astfel, din „Vieţile Sfinţilor”, că Sfîntul şi marele mucenic  Ciprian, în timpul slujirii lui idolatre, ,,se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vînturi, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a duce vătămări şi răni asupra oamenilor”. Spre învăţătura drăcească se îndeletnicea cîte 40 de zile în post, şi după apusul soarelui mînca, dar nu pîine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. S-a deprins să facă fel de fel de vrăji şi de năluciri, ,,pînă şi morţii din morrnînturi făcîndu-i să grăiască”.

„Pe mulţi i-a învăţat la rele cu vrăjile sale: pe unii a zbura prin văzduh, pe alţii a înota în luntre pe nori, pe alţii i-a făcut a umbla pe ape şi mulţi la dînsul alergau întru nevoile lor, fiindcă le ajuta cu drăceasca putere de care era plin”.

„Prin farmecele lui, diavolul s-a prefăcut în chipul fecioarei Justina şi aşa a mers la Aglaid, cel care în zadar o iubea pe Justina, ca să i se pară lui că adevărat Justina este. Iar cînd a intrat diavolul la Aglaid, în chipul Justinei, Aglaid a sărit de negrăită bucurie şi alergînd la ea, a cuprins-o şi o săruta zicîndu-i: «Bine ai venit la mine, preafrumoasă Justino»”.

,,Iar Ciprian a pus pe acela chip de pasăre şi făcîndu-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Justinei, ca să poată zbura prin fereastră în camera ei”.

„Şi chiar Ciprian s-a putut preface în femeie şi în pasăre. Mai apoi, el a adus ispite asupra casei Justinei şi asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor şi ale cunoscuţilor ei, precum oarecînd diavolul asupra dreptului lov; le omora dobitoacele lor, pe slugile lor le lovea cu vătămări şi pe dînşii în necaz nemăsurat îi arunca. Apoi a lovit şi pe Justina cu o boală încît zăcea pe pat şi plîngea maica sa pentru dînsa”.

,,Şi erau răni în dobitoace şi multe boli între oameni; şi a străbătut prin lucrarea drăcească auzul prin toată cetatea, pentru Justina care i se împotriveşte lui” (din „Viaţa Sfinţilor Mucenici Ciprian şi Justina”, Editura Fîntîna Darurilor, Bucureşti după Minee).

Iată deci în ce cuprins nebănuit de manifestări se pot produce lucrările demonice spre a sminti lumea. Iar asemenea nemaipomenite semne pot fi făcute nu numai de vrăjitori şi magi, care din voia lor se pun în legătură cu Satana, ci şi de unii oameni demoniaci, care nu-şi dau seama că sînt stăpîniti de o putere necurată şi îşi Închipuie a-I sluji lui Dumnezeu prin anumite acţiuni ale lor. Şi tocmai pentru faptul că diavolul poate săvîrşi atîtea semne, cu aparenţe suprafireşti, sau poate tulbura pe oameni în atîtea chipuri, Biserica noastră, potrivit cu Sfînta Predanie şi cu puterea moliftelor Sfîntului Vasile cel Mare, se foloseşte de cunoscutele exorcisme de certare şi de îndepărtare ale diavolului de la anumiţi oameni, sau de la anumite locuri bîntuite de duhuri rele.

,,Teme-te, (porunceşte preotul diavolului) fugi, fugi, depărtează-te diavole necurate şi spurcate, cel din cele de dedesubt, înrăutăţitule, înşelătorule, fără de chip, cel văzut pentru obrăznicie, nevăzut pentru făţărnicie, oriunde eşti, sau unde mergi, sau însuţi eşti Beelzcbul, sau cel ce cutremuri, sau în chipul şarpelui, sau în faţă de fiară, sau ca aburul, sau ca fumul văzut, sau ca bărbatul, sau ca femeia, sau ca jigania, sau ca pasărea, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau cel ce înfricoşezi în călătorie, sau cel ce rumpi, sau cel ce bîntuieşti, sau în somn greu, sau întru boală, sau în neputinţa, sau care porneşti spreras, sau care faci lucrări iubitoare de dezmierdări, sau făcător de desfătare, sau otrăvitor, sau iubitor de neastîrnpărare, sau vrăjitor cu stelele, sau vrăjitor de casă, sau fără de ruşine, sau iubitor de pricini, sau nestătător, sau care te schimbi cu luna, sau care te întorci în oarecare vremi, sau cel de dimineaţă, sau cel de miază-zi sau cel de miază-noapte, sau al vreunei fără de vremi oarecare, sau al revărsatului zorilor, sau după întîmplare te-ai întîlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste, sau de eşti din mare, sau din riu, sau din pămînt, sau din fintînă, sau din surpătură, sau din groapă, sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe pămînt, sau din spurcăciune, sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din păsări, sau din tunet, sau din acoperămîntul băii, sau din scâldăroarea apelor, sau din morrnînt idolesc, sau de unde nu ştim, sau cunoscut sau necunoscut, şi din locul cel necercetat, depărtează-te şi te mută, ruşinează-te de chipul cel zidit şi înfrumuseţat cu mîna lui Dumnezu … ” (Evhologiu).

In sfîrşit este de reţinut şi un alt fapt însemnat. Pe măsură ce ne apropiem de sfîrşitul vremurilor, Satana este şi mai mult dezlegat din lanţurile în care a fost ţinut pînă acum, pentru ca astfel, să se poată săvîrşi În lume, cu o putere mai mare, ,,taina fărădelegii” despre care vorbeşte Sfînta Scriptură. Deci diavolul lucrează acum În lume cu o putere mai mare decît în trecut din pricina stării de păcat a lumii.

Dar, în afară de toţi apostaţii de toate felurile, sînt mulţi creştini care nu mai trăiesc, în orbita Bisericii şi deci nu au o viaţă euharistică, sau care din cauza trufiei sau a altor păcate de moarte şi-au pierdut legătura harică cu Dumnezeu, sau care se împărtăşesc cu nevrednicie. Sînt oameni de la care s-a îndepărtat cu totul îngerul lor păzitor, aşa după cum au avut arătare şi unii Sfinţi, şi după cum lămurit ne spune Sfînta Scriptură: ,

„Duhul Domnului s-a îndepărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău, care era trimis de la Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: lată că un duh rău de la Dumnezeu te munceşte” (I Samuel 16, 14-15). Asemenea este şi înţelesul rugăciunii din Psalmul al 50-lea: ,,Doamne nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine”. Astfel de oameni părăsiţi de Dumnezeu sînt luaţi în stăpînire de vrăjmaşul diavol.

Duhovniceşte sînt morţi toţi acei care se rup de Biserică, care nu trăiesc prin Sfintele Taine şi nu fac voia Domnului. Pe de altă parte, ,,oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Matei 12, 32).

 

„Eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt.” Atunci s-au înspăimântat amândoi şi au căzut cu faţa la pământ, căci erau cuprinşi de frică. (Tob. 12, 15-16)

Din momentul zămislirii unui om în pântecele maicii sale, Domnul trimite un înger care să vegheze asupra maicii şi a rodului ei. Dacă noul născut va fi botezat, acest înger îi devine păzitor în întreaga lui viaţă, conducându-l pe calea mântuirii, uşurându-i durerile de moarte şi însoţind sufletul său atunci când trece prin vămi.

Noi nu putem să ne închipuim ce prieten apropiat şi ce tovarăş ajutător în orice faptă plăcută lui Dumnezeu e îngerul păzitor pentru orice suflet creştinesc care năzuieşte către Dumnezeu. Cei mai multi dintre noi trăiesc înstrăinaţi de îngerul păzitor, însă el este întotdeauna împreună cu noi ca să ne păzească de năvălirile pline de turbare ale demonilor şi să ne insufle gânduri şi intenţii bune, simţiri luminoase în inimă, voie bună în faptele noastre. Este de ajuns ca omul să trăiască cu mângâietorul gând că acest minunat tovarăş ceresc se află întotdeaunacu noi şi vrea să ne fie primul ajutător şi sfătuitor în orice lucrare a noastră, şi el în fiecare zi şi în fiecare ceas va simţi tot mai puternic şi mai binecuvântat prezenţa lui şi dreapta lui cea tare, cu care ne-a prins puternic de mână, ca să ne ducă la Dumnezeu, în împărăţia Lui cea cerească ..

Tot astfel şi cu sfinţii, care sunt ocrotitorii noştri cereşti. Aceştia sunt plăcuţi ai lui Dumnezeu ale căror nume le purtăm (ori în a căror zi de cinstire în Biserică ne-am născut); pe care îi iubim din tot sufletul pentru că ne-au ajutat cu ceva în multele trude ale vieţii noastre; pe care îi simţim foarte aproape şi binefăcători ai noştri.

Însă îngerii şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu pot să se prefacă în pârâşi ai noştri înaintea Domnului în ziua înfricoşătoarei Judecăţi a Lui, dacă noi nu voim să ascultăm de Dumnezeu şi devenim robi ai păcatului şi ai diavolului. Fericitul Augustin spune că faptele noastre cele rele sunt scrise ca într-o carte, care este purtată de duhurile cele cereşti puse să certe pe cei păcătoşi pentru aceste încălcări. Deşi compătimitori cu noi, îngerii şi-au aşezat graniţe în afara cărora îndurarea lor se preface în mâniere. Sfântul Vasile cel Mare spune că precum fumul pune pe fugă albinele, tot astfel păcatul cel vrednic de plâns şi urât mirositor îndepărtează din viaţa noastră pe îngerul nostru păzitor. Cât de mare este importanţa îngerilor şi a sfintilor în viata omului o arată următorul exemplu:

Pe când schiegumena Gavriila (Risiţkaia) era tânără fecioară, maica ei duhovnicească, monahia Ilaria, obişnuia să-i spună: „Multe cărţi vei citi în viaţă, însă, înainte de toate, străduieşte-te să câştigi pe îngerul tău păzitor ca strajă a credinţei tale şi mijlocitor pentru mântuirea ta – citind în fiecare zi în întregime canonul lui de rugăciune!”

Tânăra Maria (acesta a fost numele ei din lume) s-a străduit să implinească sfatul maicii sale duhovniceşti. Pe lângă canonul îngerului păzitor, ea adăuga adesea şi osârdnică rugăciune către Sfântul Nicolae.

Într-o zi, Maria se spăla la râu şi a început pe neaşteptate să se afunde. Văzând că puterile ei de a se salva erau zadarnice, ultimul gând care i-a trecut prin cap a fost acesta: „Iată, moartea a sosit. Unde sunteti voi îngere păzitor al meu şi Sfinte Nicolae, cărora eu m-am rugat în fiecare zi? Unde sunteti să-mi salvati acum viaţa?” ,

În acel moment, fata care se îneca a simţit cum o mână puternică a prins-o de picior şi în aceeaşi clipă a azvârlit-o pe mal… După această întâmplare, viitoarea egumenă a înteles că rugăciunea către îngerul păzitor şi către Sfântul Nicolae nu este niciodată zadarnică, iar când ea a devenit egumenă, a introdus în mănăstirea pe care o conducea, ca regulă, în fiecare zi, citirea canonului îngerului păzitor. Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne rugăm nu doar îngerului nostru păzitor, ci şi îngerului păzitor al altor oameni. De pildă, trebuie să mergi cu o oarecare rugăminte la un intâistătător, care este neînduplecat şi nu vrea să îndeplinească cererea ta – atunci tu îţi pleci gândul către îngerul păzitor al lui şi te rogi să-i înmoaie inima mai-marelui tău, şi vei vedea cum totul se va preschimba în bine. Dacă nu poţi să te împaci cu vrăjmaşul tău care ţi-a făcut rău multă vreme – roagă-te cât mai des îngerului său păzitor şi el se va împăca cu tine. În acest scop sunt de trebuinţă doar credinţa, dragostea şi îndelunga răbdare.

Despre rugăciunea sfinţilor preaînţeleptul Iisus Sirah a spus: Cel care slujeşte lui Dumnezeu cu bunăvoinţă va fi primit şi rugăciunea lui până la nori va ajunge (Sir. 35, 17).

Noi, ca şi creştini ortodocşi, credem în aceasta.

Fragment din cartea „Cum sa ne rugam ca sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea”. Traducere din limba bulgara de Gheorghita Ciocioi

Capitolul 1

Ce este plictiseala?

Titlul iniţial al acestei cărţi era “Slujbele bisericeşti sunt plictisitoare”.

Ai putea reacţiona la acest titlu, spunând: „Normal că sunt plictisitoare. În sfârşit, ţi-ai dat şi tu seama … „. Dacă şi preoţii recunosc că slujbele bisericeşti sunt plictisitoare, ce vrei mai mult? Putem sta cu toţii acasă şi să dormim duminica până târziu. Sau poate gândeşti că este lipsit de evlavie să spui: „Slujbele bisericeşti sunt plictisitoare”. Poate spui: „Nu ţi se cuvine să vorbeşti astfel despre Sfânta Liturghie. Dacă preotul spune că mersul la biserică este plictisitor, atunci n-ar trebui să fie preot”. Ţie nu ţi se pare că slujbele bisericeşti sunt uneori plictisitoare şi singura ta durere e că nu sunt mai lungi.

Sau poate că, mai probabil, te afli la mijloc. Da, mersul la biserică ţi se pare uneori plictisitor. Dar este şi ceva bun în a participa la slujbă şi, astfel, a spune că ” slujbele bisericeşti sunt plictisitoare” te face să te simţi niţel inconfortabil. Probabil că vei merge tot restul vieţii la biserică; cel puţin nu ai un motiv pentru care să nu o faci. Prin urmare, dacă recunoşti că te plictiseşti, nu te-ai mâhni de unul singur? Biserica nu se va schimba, prin urmare chiar ne ajută să recunoaştem că uneori ne străduim din greu să stăm la toată slujba? În anumite zile de sărbătoare sau duminica, atunci când părintele vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte, într-o predică pe care nu o poţi înţelege sau când corul ori cântăreţul de la strană par să intoneze fals o cântare care nu se mai termină – ce-ţi trece atunci prin minte? Dacă recunoşti că te plictiseşti, oare nu te va face acest lucru să nu mai vrei să mergi la biserică?

Nu, nu se va întâmpla aceasta. Nu se va întâmpla fiindcă faptul că eşti uneori plictisit spune ceva despre tine, nu despre Biserică. Iar tu te poţi schimba. Nu poţi scurta Sfânta Liturghie, dar poţi împlini ceva înlăuntrul tău care face ca timpul pe care îl petreci la Liturghie să fie o experienţă de desfătare spirituală. Folositoare. Necesară. Ceva ce aştepţi cu bucurie.

Scopul meu este să te invit să participi deplin la cultul Bisericii Ortodoxe. Poate că mergi la biserică în fiecare duminică, sau ocazional, sau poate deloc. Nu contează, fiindcă cu toţii trebuie să răspundem la invitaţia de a cunoaşte deplinătatea, frumuseţea, sfinţenia cultului ortodox. Dacă nu răspunzi, poţi participa cu întreruperi la Sfânta Liturghie tot restul vieţii tale, dar vor fi clipe, poate numeroase – în timpul fiecărei Liturghii la care vei participa – în care te vei simţi plictisit.

Nu, Biserica nu se va schimba. Întrebarea mea este următoarea: Cum te poţi tu schimba, cum mă pot eu schimba pentru ca fiecare clipă din Sfânta Liturghie – şi fiecare clipă de rugăciune, de Sfântă Taină, din Vecernie sau Utrenie – să ne înalţe în Împărăţia cerurilor, precum s-a întâmplat cu Profetul Isaia când a avut această vedenie:

În anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Is. 6, 1-3).

Nu ne vom folosi imaginaţia şi nu ne vom stârni emoţiile pentru a face cu putinţă o astfel de trăire. Nu, ne-ar duce pe un drum închis. Mulţi au încercat aceste metode şi mulţi încă le încearcă. Ele sunt istovitoare şi fără nici un rost. Dar ce alte opţiuni avem? Cum poate omul participa la cultul Bisericii într-o modalitate duhovnicească, plină de semnificaţie, matură?

Să începem prin a defini cuvântul” plictiseală”. Imaginează-ţi că ai o mie de dolari în mână şi vezi cum deodată se prefac în scrum sub ochii tăi. Faci tot ce poţi ca să împiedici aceasta, dar bancnotele continuă să se fărâme până ce nu mai rămâne nici una. Iată o descriere a plictiselii. Ai ceva – în acest caz timpul, nu banii – pe care vrei să-l cheltuieşti pe lucruri care îţi plac sau de care ai nevoie. Dar timpul se preface în nimic sub ochii tăi şi, indiferent ce-ai face, nu poţi împiedica aceasta. Aşadar, iată o definiţie a plictiselii: este sentimentul pe care-l trăieşti când timpul tău se preface în nimic şi nu poţi opri acest lucru.

Un aspect din definiţia mea este deosebit de important pentru discuţia noastră: plictiseala este un sentiment. Este afectivă. Plictiseala nu este reprezentată de mia de dolari care se prefac în scrum. Plictiseala este mânia şi neajutorarea, şi frustrarea, şi tristeţea pe care le simţi în timp ce acei bani dispar de sub ochii tăi. Este un sentiment groaznic. Dar este un sentiment. Plictiseala nu descrie cum te simţi atunci când eşti închis; ea descrie sentimentul pe care-I experiezi atunci când ţi se pare că eşti închis. Plictiseala nu este timp irosit; ea este sentimentul pe care-l ai atunci când decizi că timpul îţi este risipit.

Dar există lucruri care sunt plictisitoare în sine?

Nu cred. De exemplu, mie mi se par plictisitoare cursele de maşini NASCAR. Dar cunosc oameni care sunt pasionaţi de ele, care muncesc toată săptămâna pentru ca să stea apoi în weekend liniştiţi şi să privească acele curse. Ei vorbesc despre ele, caută să afle informaţii despre ele şi fac pronosticuri în privinţa lor … pur şi simplu le iubesc. Eu nu pot. Nu le înţeleg. Pe de altă parte, mie-mi place jocul de hochei. Îmi place să privesc cum joacă echipa mea favorită din NHL. Şi ştii ce? Am prieteni apropiaţi care au încercat să urmărească meciuri de hochei împreună cu mine, dar au ajuns la concluzia că acest sport este îngrozitor de plictisitor.

Aşadar, spune-mi: sunt cursele NASCAR plictisitoare? Este hocheiul plictisitor? Sau fotbalul, sau alpinismul, sau arta culinară, sau privitul la televizor, sau mersul la cumpărături ori la concerte? Pentru unii oameni, da, unul sau mai multe exemple dintre cele de mai sus pot fi plictisitoare. Dar nici o activitate nu este plictisitoare pentru fiecare om de pe acest pământ. Plictiseala nu este o trăsătură a vreunei activităţi. Plictiseala se află înlăuntrul tău.

Când apare biserica în lista de mai sus? Unora li se par slujbele plictisitoare, iar alţii doresc să nu mai existe deloc. Dar un lucru putem spune limpede: nu are nimic de-a face cu biserica. Pricina o reprezintă emoţiile noastre. Cuvântul” plictiseală” descrie sentimentele pe care le avem atunci când ne gândim că suntem închişi sau că timpul nostru este irosit. Nimeni nu este închis în biserică, dar uneori te simti închis.

Mulţi dintre noi am simţit, la un moment dat, că mersul la biserică pare a fi o pierdere de timp, ca şi cum ar fi fost lucruri mai bune de făcut. Înainte de a simţi astfel trebuie să lămurim două lucruri. Primul este atunci când mintea noastră hoinăreşte într-un alt loc, iar al doilea este când mintea noastră spune: „Hei, aş prefera să mă aflu altundeva”. Atunci începem să ne simţim plictisiţi. Mare parte din ceea ce vom discuta în această carte se referă la cum să ne păzim mintea de la a rătăci precum un copil pierdut într-un mall.

De asemenea, te simţi plictisit atunci când nu simţi o provocare. Aceasta se întâmplă când sarcina ce-ti stă înainte este simplă. Dacă mă aflu într-o sală de curs, iar profesorul pălăvrăgeşte încontinuu despre ceva ce nu pricep, mă plictisesc fiindcă am renunţat să mă concentrez asupra cursului. În acest caz, m-am exclus singur de la provocarea de a înţelege despre ce vorbeşte şi mi-am stabilit o nouă provocare: să încerc să stau treaz până se sfârşeşte. Asta chiar că e o sarcină simplă. Dar şi plictisitoare … De asemenea, dacă mă aflu la un curs, iar profesorul pălăvrăgeşte încontinuu despre ceva pe care deja l-am înţeles, atunci mă simt plictisit dintr-un motiv diferit, dar rezultatul este acelaşi. Stau acolo, aşteptând pur şi simplu să se sfârşească ora.

Vom afla în biserică o provocare ce ne face să nu mai spunem niciodată: „Scopul meu este pur şi simplu să stau (sau să şed) până se termină slujba”.

Sunt clipe în viaţa noastră când trebuie să învăţăm să luptăm cu plictiseala la serviciul pe care-l avem. Ştiu pe cineva care este un exemplu minunat. Serviciul ei este să deschidă scrisori în fiecare zi. Asta e tot ce face. Lucrează pentru o companie de asigurări şi opt ore pe zi ea le deschide scrisorile. Plictisitor, fără îndoială. Are tot dreptul să se simtă şi închisă, şi lipsită de provocări.

Dar iată cum stă treaba. Ea continuă să meargă la serviciu zi de zi. Mi-a spus că va păstra acest serviciu până la pensionare, dacă o lasă să stea atât de mult. Cum poate cineva să facă ceva atât de plictisitor precum să deschizi scrisori în fiecare zi? În primul rând, ea face aceasta pentru bani, şi nu din pasiune. În plus, are alte provocări care îi oferă semnificaţie vieţii. În al treilea rând, ea ascultă toată ziua la iPod-ul său muzică sau cărţi audio, şi acolo îşi ţine mintea. Alăturaţi toate aceste trei lucruri împreună şi aveţi o persoană care are un serviciu foarte plictisitor, dar nu se plictiseşte. Ea înţelege că plictiseala este o emoţie şi nu va permite ca emoţiile să-i stăpânească viaţa. S-a confruntat cu monotonia serviciului său şi a găsit mijloace prin care să evite epuizarea emoţională cauzată de plictiseală. Ce fată isteaţă!

Dar tu ce vei face? Priveşte din acest unghi: dacă ţi-e frig, te îmbraci cu o haină. Dacă ţi-e foame, mănânci. Ce faci dacă te plictiseşti? Îţi voi spune, trebuie să faci ceva. Ce om trist şi patetic este cel căruia îi este frig şi spune: „Îmi este frig, dar nu-mi pasă suficient de mult de mine ca să mai pun o haină pe mine. Nu-mi rămâne decât să sufăr şi să mă simt nefericit”. Ai face asta? Cu siguranţă nu! Ei bine, să nu faci astfel nici când te afli în biserică. Aceasta este provocarea ta: descoperă ce haină trebuie să îmbraci şi apoi… pune-o pe tine!

Am să-ţi dau răspunsul care a funcţionat în cazul meu: haina este rugăciunea şi trezvia. Nu, nu sună uşor şi nu pare amuzant. Fiindcă chiar nu e. Rugăciunea este ceea ce cu toţii facem din când în când, unii mai mult ca alţii. Dar niciodată nu putem fi trezvitori „din când în când”. Trezvia este dificilă, fiindcă trebuie să ne antrenăm pentru a o practica neîncetat. Este un meşteşug pe care-l dobândim de-a lungul vieţii.

Dar acum avem altă problemă. Ţi-am spus încotro ne îndreptăm şi ţi-am dezvăluit că provocarea nu este uşoară. Iată o întrebare bună: De ce s-o faci? De ce să mergi totuşi la biserică? Dacă participarea la slujbe cere o îndemânare care necesită mult efort pentru a o dobândi, de ce să mai faci acest efort? Oare avantajul covârşeşte cu adevărat preţul plătit?

Să ne întoarcem la exemplul ales de mine. Faptul că această cunoştinţă a mea, care lucrează la compania de asigurări, este plătită să se afle în acel loc face ca situatia sa să fie foarte diferită de participarea ta la slujbele Bisericii. Motivaţia şi imboldul principal pentru a merge la serviciu este salariul. Dacă ea nu ar fi plătită de compania de asigurări, ar fi nevoită să-şi caute alt loc de muncă. Nu ar fi pur şi simplu ca o persoană care stă acasă duminica în loc să meargă la biserică. Ar putea sta acasă şi să lupte cu plictiseala ascultând muzică la iPod-ul său, dar nu ar face asta. Ea şi-ar căuta un alt serviciu. Pentru un venit, pentru bani.

Aşa că îngăduie-mi să-ţi pun o întrebare: Unde sunt „banii” tăi în participarea ta la Sfânta Liturghie? Ce obtii din mersul la biserică? Asta e o întrebare importantă. Dacă ţi se pare că nu obţii nimic de la biserică, nu vei considera că participarea la slujbe este foarte importantă. Vei rezolva problema plictiselii pur şi simplu prin neparticipare. Prin urmare, să începem cu această întrebare, şi voi răspunde la ea oferind patru motive diferite.

 (1) În biserică afli îndreptare

Începem cu îndreptarea fiindcă, atunci când decidem ce credem despre îndreptare, dobândim temelia pe care ne construim credinţa. Definesc „îndreptarea” ca fiind acea parte din credinţa noastră care ne spune cum ne împrietenim cu Dumnezeu. Ea răspunde la astfel de întrebări: Ce câştig din feluritele aspecte ale credinţei noastre? Ce a făcut Dumnezeu şi ce trebuie să fac pentru ca să putem trăi în armonie unul cu celălalt? De ce cultul nostru este aşa cum este şi cum îmi oferă acces la Dumnezeu? Acestea sunt întrebări critice şi, dacă poţi răspunde la ele, ai parcurs o bună parte din drumul către înţelegerea motivului pentru care mergi în primul rând la biserică. Şi la ce bun efortul tău de a rezolva problema plictiselii?

Şi, oh, apropo, vom afla despre îndreptare folosindu-ne de imagini. Imagini în cuvinte. Dacă eşti ca mine, vei înţelege mai bine teologia dacă este explicată în imagini.

 (2) În biserică ai parte de Sfânta Liturghie

Pe urmă vorbim despre Sfânta Liturghie. Iată ce spun unii oameni: „Hei, dacă ne plictisim la biserică, hai să schimbăm Liturghia şi s-o facem mai scurtă şi mai interesantă!”. Poate că şi tu ţi-ai zis aceasta, chiar dacă numai ţie. Aşadar, de ce nu? Dacă nu întrebăm, nu vom afla niciodată.

(3) În biserică primeşti mai mult decât ceea ce ai negociat

 

În al treilea rând, aş vrea să arunc o privire asupra aspectului văzut al Sfintei Liturghii şi al celui nevăzut. Un preot a scris un articol despre oamenii din parohia sa care nu vin niciodată la biserică, dar care stau acasă şi privesc Liturghia transmisă de o televiziune din ţara lor natală. I-au spus că vor să vadă ” veşmintele splendide ale episcopilor şi preoţilor. .. [să asculte] vocile frumoase ale diaconilor în timp ce intonează ecteniile în limba greacă”. Un bărbat i-a zis: „Iconografia bizantină autentică şi magnifică şi acel cor îmi aduc aminte de vechiul meu sat din Grecia. În fiecare duminică putem retrăi slava Bizanţului şi moştenirea culturală a neamului nostru”.

Pune asta în contrast cu a merge la o biserică unde nici măcar nu-l poţi auzi sau înţelege pe preot. Corul este îngrozitor, iar icoanele sunt pictate de amatori. Veşmintele clericilor sunt vechi şi, în plus, ei mereu cer bani. Iar la acestea se adaugă faptul că, în cel mai bun caz, trebuie să stai pe o bancă de lemn, în loc să stai acasă, pe canapea sau în fotoliu.

Ce este atât de măreţ şi divin la Sfânta Liturghie?

Uneori nu pare deloc a fi aşa măreaţă. Oare chiar trebuie să merg personal la biserică şi să stau acolo de la un capăt la celălalt al slujbei?

 (4) În biserică poţi mânca Trupul lui Dumnezeu

În sfârşit am ajuns şi în acest punct: biserica este singurul loc unde poţi primi pâinea care a fost trimisă din ceruri, Trupul şi Sângele lui Hristos. La Sfânta Liturghie mâncăm Trupul lui Dumnezeu şi bem Sângele Lui. Nu există un alt loc pe pământ unde poţi face aceasta sau măcar ceva asemănător. Îţi poţi imagina vreun om care să-ţi spună că el are Trupul şi Sângele lui Dumnezeu şi ţi le va oferi să mănânci şi să bei? Numai Biserica poate spune aceasta; oricine altcineva ar fi considerat nebun. În capitolul al V-lea vom arunca o privire asupra unui episod din viaţa Domnului, când le-a vorbit oamenilor despre Sfânta Împărtăşanie şi aproape toţi au încetat să-L mai urmeze fiindcă credeau că spusele Sale sunt smintitoare şi dezgustătoare.

ACESTE MOTIVE SUNT „BANII”

Cele patru motive date de mine – „De ce să merg totuşi la biserică?” – vă oferă un scop pentru care să mergeţi la biserică. Apoi, după aceasta, putem analiza sentimentul ocazional de plictiseală. Ţii minte? Dacă îţi este frig, îmbracă-te. Dacă eşti plictisit, apucă-te de rugăciune şi fii cu luare aminte.

După ce vom arunca o privire asupra motivelor pentru care ne plictisim în biserică şi asupra câtorva idei despre ce poţi să faci la Sfânta Liturghie ca să rezolvi această problemă, vom folosi în ultimele capitole un ton mai tranşant. Nu eşti un copil. Desigur, uneori poate fi plictisitor în biserică, dar o persoană matură învaţă – de fapt, mai mult decât învaţă, se străduieşte – să petreacă timpul în mod real, cu folos şi în chip dătător de viaţă.

Cândiţi-vă la un om precum Sfântul Serafim de Sarov. El a petrecut ani întregi stând într-o colibă în pădure. Oare cum o fi asta? Cred că după câteva zile aş dori să vină la mine un vizitator sau doi cu care să vorbesc; însă atunci când era vizitat de oameni, Sfântul Serafim se ascundea într-o groapă de sub podeaua colibei sale până ce aceia plecau. Ce a făcut el în tot acest timp în care a stat singur în pădure? A aşteptat. L-a aşteptat pe Dumnezeu, iar aceasta este cea mai bună modalitate de a-ţi petrece timpul în această lume.

Desigur, el Îl aştepta pe Dumnezeu rugându-se.

Vom arunca o privire la cele două părţi din noi care se roagă şi la cele două feluri de rugăciune: personală şi publică. Când te afli în biserică, participi la rugăciunea publică. Dar poţi să porţi cu tine rugăciunea personală în biserică; acest fel de rugăciune era cel lucrat de Sfântul Serafim. Rugăciunea personală e cea pe care o lucrezi atunci când eşti singur. Da, sunt perioade în care participi la rugăciunea publică şi aceasta pare că tărăgănează puţin. Dar rugăciunea personală nu tărăgănează niciodată; de fapt, timpul se opreşte cu totul atunci când înveţi să te rogi cu rugăciunea inimii. Uneori este bine să ai rugăciunea personală cu tine atunci când te afli în biserică şi eşti distras de cele din afara ta.

Însă, neîndoielnic, trebuie să exersezi rugăciunea personală pentru ca aceasta să lucreze în tine. Dacă nu te rogi deloc în particular, degeaba încerci să faci o rugăciune personală în biserică. Imaginează-ţi că eşti în clasă şi asculţi o lecţie plictisitoare sau că eşti la serviciu şi participi la o şedinţă inutilă, iar în buzunar ai un joc video sau un telefon, sau altceva care te-ar putea ajuta să treacă timpul. Când încerci să-l scoţi pe furiş din buzunar ca să-l foloseşti, descoperi că i s-a descărcat bateria. Orice dispozitiv vei fi având atunci în mână, nu te va ajuta deloc! La fel şi cu rugăciunea. Obligatoriu trebuie să-ţi încarci rugăciunea personală pentru a fi lucrătoare atunci când ai nevoie de ea. Tăcerea este ceea ce-ţi încarcă rugăciunea personală.

Acesta este un lucru de care ai nevoie. Mai mult decât de electricitate, mai mult decât de o baie, mai mult decât de căldură sau de aer condiţionat, mai mult decât de hrană. Ai nevoie de tăcere. Unii dintre voi sunteti atât de flămânzi de tăcere, încât nici măcar nu vă amintiţi că aveţi nevoie de ea.

Aşadar, sunteţi pregătiţi? Haideţi s-o spunem cu voce tare: „Uneori mă plictisesc în biserică!”. O.K, bine aşa. Acum haideţi să facem ceva în această privinţă.

 

alianta logo

Ref. Scrisoare deschisă

21 iunie 2015

Doamnă Doctor/ Domnule Doctor,

 

 Vă rugăm să vă acordaţi câteva minute de întoarcere a privirii către oglinda dinlăuntru – conştiinţa – care este glasul lui Dumnezeu în om.

Inevitabil, toţi ne confruntăm, în cele din urmă, cu întrebări referitoare la relaţia noastră cu semenii şi cu Dumnezeu – interogaţie necesară pentru definirea propriei identităţi şi a valorilor la care ne raportăm.

Dacă în urmă cu trei decenii momentul în care începe viaţa unui copil putea fi considerat incert, în prezent tehnologia medicală de vârf a spulberat orice îndoială: ea începe în momentul concepţiei.

Eufemismul “întrerupere de sarcină”, folosit curent în profesia dumneavoastră, perverteşte simţul responsabilităţii şi înăbuşă facultatea interioară care apreciază justeţea morală a propriei conduite. Sarcina” nu este un dispozitiv a cărui funcţionare poate fi întreruptă şi, eventual, reluată. “Sarcina” este un copil şi vieţii acelui copil i se pune capăt prin avort. Dacă nu doriţi să-l numiţi copil când are doar câteva grame, numiţi-l om! Statutul de om este definit prin apartenenţa la specia umană şi nu depinde de mărime.

Ignorarea repetată a glasului conştiinţei duce la atrofierea ei. Unii oameni se simt vinovaţi dacă au omorât nişte pui de pisică. Alţii nu se mai simt vinovaţi nici dacă ani la rând au inventariat membre, coloane vertebrale şi capete umane pentru a se asigura că au extras în întregime corpul fragmentat al copilului.

Cu siguranţă, nu aţi prescrie unei femei însărcinate medicamente care pot dăuna copilului, mai ales în primele 3 luni de sarcină, când este mai vulnerabil, pentru că nu ar fi etic. Dar dacă peste două zile aceeaşi femeie ar hotărî că nu doreşte să-l nască, i-aţi face chiuretaj la cerere.

Deci, nu este etic ca acel copil nenăscut să fie vătămat cu bună ştiinţă, dar este etic ca acelaşi copil să fie omorât prin avort. De ce?

“Pentru că este decizia femeii”- puteţi spune. Aţi ucide copilul deja născut al aceleiaşi femei dacă ea v-ar cere asta? Uciderea celui încă nenăscut înseamnă acelaşi lucru. Femeia poate lua decizii pentru sine, într-adevăr, dar copilul este altcineva, cu un cod genetic diferit. Mâna dumneavoastră este cea care pune în aplicare o decizie greşită, deşi nimeni nu are drept de viaţă şi de moarte asupra altcuiva.

Doamnă doctor/domnule doctor, o femeie însărcinată înseamnă doi pacienţi, pentru că vieţile umane au valoare egală! Viaţa copilului nedorit este egală ca valoare cu viaţa copilului dorit şi egală ca valoare cu viaţa mamei lui!

“Este legal”- puteţi argumenta. Nu vă amăgiţi! Conştiinţa morală este mai importantă decât legile pentru că, de multe ori, ceea ce este legal nu este şi moral. Aveţi în jur nenumărate exemple.

Dacă valoarea vieţii umane nu este recunoscută ca atare începând de la concepţie, orice dată ulterioară nu poate fi decât arbitrară, lucru care se vede clar comparând vârstele gestaţionale diferite până la care este permis avortul în diverse ţări.

Pe umerii dumneavoastră apasă o povară uriaşă: din perspectivă socială, considerând avortul nu mai mult decât o activitate obişnuită care aduce câştig, aţi contribuit decisiv la deficitul demografic care afectează deja vizibil piaţa forţei de muncă, bugetele de pensii, asigurările de sănătate şi va avea consecinţe dramatice pe termen lung.

Din perspectiva veşniciei, suntem responsabili atât pentru răul pe care l-am făcut, cât şi pentru binele pe care-l puteam face şi nu l-am făcut.

Multe dintre femeile care vin la dumneavoastră pentru avort nu fac asta fiindcă nu-şi doresc copilul, ci pentru că sunt speriate, presate sau lăsate singure într-un moment greu. Atitudinea dumneavoastră poate schimba destine. Multe au nevoie de foarte puţin pentru a decide să-şi nască copilul, indiferent de situaţia în care se află.

Le arătaţi imaginea copilului pe monitorul ecografului? Le spuneţi că inima lui bate de la 21 de zile şi că la 40 de zile de la concepţie bătăile inimii pot fi detectate cu stetoscopul ultrasonic (adevăruri indubitabile stabilite de medicina nucleară)? Le spuneţi că acel copil ar putea fi singurul pe care îl vor avea vreodată? Le daţi timp să se gândească?

Puteţi avea şi alte argumente care anesteziază conştiinţa.

“Dacă nu o fac eu, o face altcineva”. Probabil. Şi fiecare om este responsabil pentru faptele proprii. Un discurs despre valoarea vieţii poate să sune destul de abstract. Uneori însă, Dumnezeu hotărăşte să ne mai dea o şansă şi ne trezeşte în mod brutal. Atunci când viaţa care se pierde este a copilului propriu sau a cuiva foarte apropiat şi drag, lucrurile capătă o altă dimensiune, valoarea vieţii încetează să fie o abstracţiune. Intr-o asemenea situaţie sau în alte situaţii nefericite, întrebarea “Ce am făcut ca să merit asta?” este retorică.

“Este un serviciu de sănătate”. Nu este. O femeie însărcinată nu este o femeie bolnavă. După cum ştiţi, avortul la cerere nu este un act medical cu scop terapeutic.

“Este o obligaţie de serviciu”. Nu este. Beneficiaţi de dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă, drept fundamental protejat de legislaţia naţională şi de cea europeană. Din fericire, mulţi medici ginecologi, din alte ţări şi din ţara noastră, îşi reconsideră rostul propriei vieţi şi renunţă la avort. După declaraţiile domniilor lor, niciunul nu regretă această decizie şi niciunul nu a pus în pericol siguranţa materială a familiei sale prin această decizie.

“Ajut femeia”. Oare câte dintre cele ajutate astfel au rămas sterile pe viaţă şi îşi doresc cu disperare un copil? Oare câte nu se pot ierta şi se luptă ani de zile sau toată viaţa cu depresii datorate sentimentelor de vinovăţie? Oare câte au trecut prin diverse alte complicaţii cauzatoare de suferinţă fizică sau sufletească?

Poate că unii dintre dumneavoastră aveţi un duhovnic şi vă spovediţi. Primirea iertării păcatelor prin spovedanie trebuie să fie urmată de încetarea lor. “Du-te şi nu mai păcătui”- a spus Iisus. Repetarea aceloraşi fapte pentru care s-a dobândit iertare prin spovedanie arată că nu există căinţă, că nu s-a produs nicio schimbare şi atunci nici iertarea nu există.

Poate că unii dintre dumneavoastră aveţi un duhovnic care, din raţiuni lumeşti, vă şi împărtăşeşte, încălcând canoanele. Nu vă amăgiţi! Duhul Sfânt nu este acolo, pentru că Dumnezeu nu poate fi păcălit. Căinţa şi iertarea nu se pot negocia. Există sau nu există.

Dumnezeu v-a oferit şi libertatea de a alege să fiţi ateu. Pentru unii oameni este o opţiune confortabilă deoarece “dacă Dumnezeu nu există, totul este permis” (Dostoievski). Dar dacă există?

Doamnă doctor/domnule doctor, nu v-am adresat această scrisoare pentru a vă judeca ori pentru a vă jigni, ci cu speranţa că veţi decide să faceţi un bilanţ al carierei dumneavoastră şi să o reconsideraţi din perspectiva veşniciei.

De ce ne pedepseşte Dumnezeu o veşnicie pentru păcatele unei vieţi efemere? Pentru că ne-a pus în faţă binele şi răul şi ne-a lăsat să alegem, liberi de orice constrângere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă, ori să nu o facă?

Doamnă doctor/domnule doctor, aveţi în faţă viaţa şi moartea. Alegeţi viaţa!

Cu consideraţie,

Popa Olimpia

Alianţa Familiilor din România

stampila alianta

 

 

 

 

 Steriletul- factor criminal

Dr. med. Antun Lisec

Steriletul (spirala sau firul uterin) acţionează ca un factor abortiv (ucigaş), deoarece, după testele folosite pentru stabilirea sarcinii timpurii (beta HCG în ciuda folosirii spiralei, fecundaţia se petrece de câteva ori pe an. Insă steriletul împiedică nidarea fătului, şi astfel fătul moare, de cele mai multe ori, după una sau două săptămâni.

Fecundaţia are loc cu aproximativ două săptămâni înaintea menstruaţiei aşteptate. Steriletul ucide pruncul cel mai adesea exact înainte de menstruaţia aşteptată. În această situaţie, menstruaţia totuşi apare, astfel încât femeia, care fusese însărcinată, poate crede că, de fapt, n-a fost. Şi este la fel de grav faptul că a ucis un prunc atât de mic ca si dacă l-ar fi ucis ceva mai târziu.

Uneori se întâmplă că, luptând pentru viaţă, fătul se nidează totuşi în uter, astfel că nu mai are loc menstruaţia. In acest caz, steriletul încearcă să elimine fătul, chiar după nidare. Trebuie să accentuăm faptul că nici în acest caz nu este permis avortul. Să luăm aminte, avortul nu este niciodată permis! El este crimă!

Steriletul este un corp străin, şi de aceea intervine o reacţie a ţesuturilor. Din cauza prezenţei spiralei apar infecţii care se pot extinde în trompă şi chiar în interiorul abdomenului. In trompă pot apărea aderenţe, care cauzează obstrucţie şi, deseori, infertilitate sau sarcini atopice.

Infecţiile din abdomen pot degenera în peritonite purulente şi, în aceste cazuri, poate avea loc foarte uşor infectarea sângelui (septicemie), femeia putând să moară în chinuri îngrozitoare. Spirala poate cauza dureri, sângerări grave, anemie. În cazul anemiei, femeile devin palide, nervoase, îşi pierd puterea de concentrare, obosesc repede şi chiar ajung la ameţeli şi leşin.

Definiţia spiralei ar putea fi următoarea: un şarpe, pe care femeia îl poartă sub inimă; acest şarpe se hrăneşte cu copii, îmbolnăvind femeia sănătoasă!

Uneori se întâmplă că steriletul perforează uterul. În Statele Unite, unele dintre firmele care produc sterilete au dat faliment deoarece au trebuit să plătească despăgubiri femeilor care au suferit efecte secundare ca cele mentionate. Au mai rămas însă câteva firme care exportă spirala în alte ţări.

 

Pilulele – factor criminal

Pilulele anti-baby conţin hormoni sintetici, care îmbolnăvesc femeia sănătoasă. Din cauza pilulelor, femeile sunt expuse la cancer de piele, la cancer mamar şi la cancer uterin, la pericolul de hemoragie cerebrală şi infarct; sunt mult mai expuse infecţiilor, deoarece hormonii din pilulă se aseamănă cu aşa-numitul corticosteroid (ceea ce înseamnă că ei suprimă sistemul imunitar).

Pilulele afectează nervii optici şi ficatul şi cauzează perturbări în coagularea sângelui. Femeile care folosesc pilula sunt expuse flebitelor şi pericolului formării de trombi, care, conduşi prin sistemul circulator, pot cauza embolii în plămâni, în creier etc.

Iată cele patru moduri în care acţionează pilulele:

  1. Impiedică ovulaţia şi eliberarea ovulului, cu toate că de multe ori ovulaţia se produce în ciuda pilulelor de orice fel.

La primele pilule, la sfârşitul anilor’ 60, ovulaţia avea loc la 2-10% din cicluri. Aceasta înseamnă că ovulaţia şi eliberarea ovulului aveau loc în perioada în care se luau două până la zece cutii de pilule din fiecare o sută de cutii folosite.

Pilulele actuale contin o cantitate mai mică de hormoni decât pilulele anterioare şi, în consecinţă, ovulaţia are loc mai des.

  1. Pilulele dăunează secreţiei colului uterin, iar ca urmare, aceasta îngreuiază penetrarea spermatozoizilor. Este însă sigur că, chiar dacă secreţia este deteriorată, spermatozoizii pot pătrunde spre ou. Aceasta înseamnă că, orice tip de pilule s-ar fi folosit, fertilizarea oului poate totuşi avea loc. În aceste cazuri apar următoarele două efecte ucigătoare ale pilulelor:
  1. Pilulele deteriorează mucoasa uterină, care se subţiază, şi nu mai are destule glande şi hrană (glycogen) pentru copil. Acesta moare de foame, în timp ce mama sa râde, se plimbă, vorbeşte sau mănâncă.
  1. Aşa-numitul „factor tubar”: Pilule le împiedică dinamica trompei, astfel încât fetiţa sau băieţelul conceput adeseori nu poate ajunge la timp în uter. Din această cauză, copilul poate să moară.

Având în vedere faptul că fecundaţia are loc aproximativ cu două săptămâni înainte de lipsa menstruaţiei şi că pilulele omoară copilul chiar în aceste două săptămâni, menstruaţia totuşi va avea loc şi femeia nici nu va observa că a fost însărcinată. Este însă indiferent la ce vârstă se ia viaţa copilului, la concepere sau mai târziu, fiindcă ambele înseamnă acelaşi mare păcat.

În timp ce pilulele, steriletul şi celelalte mijloace abortive au devenit arme de luptă împotriva credinţei, a vieţii, a familiei, a sănătăţii, a moralei, împotriva unor întregi naţiuni, industria chimică si farmaceutică încasează sume uriase de bani.

Trebuie să subliniem faptul că pilulele nu reprezintă o soluţie nici pentru femeile cu cicluri lunare haotice. Iregularitatea ciclului, de cele mai multe ori, nu este o boală. Menstruaţia poate să întârzie din cauza întârzierii ovulaţiei în luna respectivă, ca urmare a unor situaţii stresante. Pilulele nu vindecă ciclurile haotice, nu îmbunătăţesc situaţia. Hemoragia care apare atunci când încetează luarea pilulelor nu este o menstruaţie adevărată. După luarea pilulelor, situaţia este aceeaşi, numai că pilulele au multe consecinţe negative, menţionate sau nementionate. În cazul în care o femeie este cu adevărat bolnavă, de exemplu dacă are o tumoare a glandei pituitare (hipofiza), pilula nu face altceva decât să amâne diagnosticarea corectă şi deci şi tratamentul.

Argumentele amintite mai sus arată, aşadar, că există diferite mijloace fals numite „anticoncepţionale’: Chiar dacă sunt folosite, fecundarea are loc, iar aceste mijloace omoară pruncii în primele zile ale vieţii lor. Aceste mijloace ucid aproximativ acelaşi număr de copii ca şi avorturile aşa-numite „chirurgicale”: Nu de mult s-a dovedit chiar că spermicidele care conţin „nonoxynol 9” (cele mai multe conţin această substanţă) pot cauza moartea pruncului, atunci când fecundarea are loc în ciuda folosiri lor.

Când se folosesc Depo-Provera, implanturi, diferite mijloace de după relaţiile sexuale etc., fecundarea are, de asemenea, loc şi aceste mijloace în mod automat ucid pruncii.

 Care este solutia?

Soluţia este să iubim copiii, să fim generoşi faţă ei, iar nu să ne fie frică de ei. Pentru copii, merită să facem sacrificii. Trebuie să păstrăm castitatea înainte de căsătorie şi fidelitatea în căsnicie, să respectăm faptul că sexualitatea umană nu poate fi folosită în afara căsătoriei binecuvântate de Dumnezeu si care este indisolubilă.

In cazurile serios justificate, pentru evitarea concepţiei, singurul mijloc permis este abstinenţa totală!

Nu folosiţi în nici un fel avortul, contracepţia sau sterilizarea.

Nu permiteţi şi nu practicaţi metode artificiale de fecundare, în care zămislirea are loc în afara actului specific de iubire conjugală a părinţilor. Nu participaţi şi nu permiteţi procedurile de diagnostic prenatal cu intenţia de a detecta şi de a ucide un copil bolnav. Ceea ce nu este îngăduit să-i faci unui copil bolnav născut, nu este îngăduit să-i faci nici bolnavului încă nenăscut! Fiecare copil are dreptul să trăiască, chiar şi cel care nu s-a născut încă. Nu există nici o deosebire între omul născut şi cel nenăscut. Singura deosebire constă doar în locul în care acesta se află. Omul este om oriunde s-ar afla. Omul este o fiinta Vie, este fetiţă sau băiat, chiar din momentul conceperii sale!

Vă rugăm să transmiteţi şi altora informaţiile pe care le-aţi aflat aici, motivându-le cu respectul pentru viaţa umană şi pentru valorile morale, spre a evita astfel participarea la uciderea oamenilor din momentul zămislirii lor şi pe mai departe, fără excepţie, spre a evita participarea la păcat.

 

O nouă problemă: SIDA

Dacă lumea este decimată acum de avorturi, anticoncepţionale si sterilizări, ea este, de asemenea, decimată de SIDA. care se poate transmite chiar şi prin sărut, deoarece saliva conţine nenumărate limfocite si virusuri.

In ce priveşte SIDA, nu se cunoaşte doza infecţioasă (numărul exact de viruşi suficient pentru infectate), ceea ce înseamnă implicit ca trebuie să evităm primirea în trupul nostru chiar a celor mai mici cantităti de virusi.

S-a stabilit posibilitatea infectării cu SIDA şi prin folosirea mijloacelor imorale, anume a prezervativului. Prezervativul are micro fisuri de 5-50 microni, iar virusul SIDA este mult mai mic, având 0,1 microni!

Mulţi dintre cei infectaţi cu HIV nu sunt conştienţi de acest lucru, deoarece perioada medie de incubaţie a virusului este de zece ani!

Nu uitaţi că virusul care cauzează SIDA rămâne viu la temperatura camerei, în afara trupului, mai mult de două săptămâni!

Soluţia este să respectăm cele zece porunci date de Dumnezeu, iar înainte de căsătorie să facem testele necesare HIV Numai oamenii buni, numai familiile bune şi numai popoarele care au un număr destul de mare de oameni morali vor supravieţui.

Trebuie să ne rugăm zilnic lui Dumnezeu, cerându-I să ne arate ce mai putem face pentru a proteja vieţile umane şi valorile morale atât de grav periclitate!

 

 

„Se cuvine să îi îndepărtăm pe copii atât de spectacolele dăunătoare cât şi de muzica molatecă şi voluptoasă pentru ca sufletul lor să nu fie vrăjit de ele. Să nu-i ducem nici la teatru, nici la banchete şi beţii, ci să-i păzim pe tinerii noştri mai mult chiar decât pe fecioarele care sunt închise în odaia lor.

Nimic nu împodobeşte mai mult, în mod natural, această vârstă, decât cununa cuminţeniei. E foarte important ca tânărul să fie neprihănit când se căsătoreşte. Dacă nu s-a dedat desfrâului şi nu are sufletul corupt, tânărul o va iubi pe fata cu care se uneşte prin taina cununiei şi numai pe aceasta o va dori. Când tinerii se îndreaptă spre căsătorie cu o asemenea prudenţă şi iubirea trupească devine mai caldă şi afecţiunea mai sinceră şi iubirea spirituală mai autentică. Căsătoriile din zilele noastre au ajuns să fie mai mult târguieli şi schimburi comerciale. Şi dacă tânărul s-a dedat desfrâului înainte de căsătorie şi după căsătorie va continua să se uite după alte femei şi atunci ce rost mai are căsătoria? Mai mare îi va fi osânda şi mai de neiertat păcatul pentru că se va face de ruşine, mergând la femeile desfrânate şi comiţând adulter, în timp ce soţia lui îl aşteaptă acasă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte argumente logice solide, când recomandă castitatea şi înţelepciunea. Acestea sunt lucruri pe care copiii nu le învaţă din vorbe, ci graţie grijii părinţilor de a-i feri de tovărăşiile rele spre a nu-i expune de timpuriu păcatului. Câţi părinţi nu dau greş azi în această privinţă, adeseori din neştiinţă? „Copilul meu e liber să aleagă şi să înţeleagă singur ce e corect”, susţin ei. Copilul, însă, nu e deocamdată capabil să distingă ce e bun pentru el, de asta e copil! Părinţii respectivi practic uită că, la fel ca şi adultul, copilul nu e liber din încă un motiv: el nu trăieşte în Rai, ci zilnic e bombardat, prin intermediul televizorului şi a celorlalte mass-media, cu mesaje de pansexualitate, mesaje de necredinţă sau de samavolnicie. Părinţii respectivi ignoră faptul că, de multe ori, la tineri, înclinaţia spre plăcere e mai puternică decât înfrânarea şi, în consecinţă, tinerii sunt atraşi de păcat fie pentru că se consideră îndeajuns de puternici ca să nu fie distruşi de el, fie pentru că au impresia că nu se pot împotrivi ispitei, din moment ce „toti ceilalti fac asta!”.