Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde întrînsul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicia.

Ispăşirea de nevoiee, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor, vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-inşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: “N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta … şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: “În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină şi nu numai). Aşa se face că: “vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţă curată şi la învăţătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scaunul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari, după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de proorocul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă, Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem pe noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruineze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat seceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântu1lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o şi am zis: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu.

Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite, căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu» (Ps. 31,6).

Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate.

Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţul sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumnezeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor săgeta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului – (şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti – dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir la preot, ca să nu mai atâme pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina” (Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-l minte.

Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: “Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps. 49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta, şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Despre spovedanie

La spovedanie nu trebuie să spui păcatele de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai repetat. Altfel ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin Spovedanie.

Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoanele cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci, să te osândeşti numai pe tine.

Sfinţii Părinţi îi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci să le recunoască în general, pentru ca nu cumva luându-le pe toate în parte, să dea prilej de sminteală sufletului său, cât şi duhovnicului.

Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcate fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică nu-ţi aduci aminte de pocăinţă decât în chip rece şi indiferent.

Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate; nu ai recunoscut şi nu ai notat că tu nu-L iubeşti pe Dumnezeu, urăşti pe aproapele, nu crezi în cele ce spune Cuvântul lui Dumnezeu şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. în cele patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. In esenţă ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în păcat.

Acum să vă spun şi despre spovedania care duce la smerenia omului lăuntric: Întorcându-mi privirea cu toată atenţia asupra sufletului meu şi observând mersul lăuntric al stării mele m-am încredinţat din experienţă, că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste către aproapele, nu cred în nimic din cele ce ştiu despre religie (credinţă) şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate acestea se găsesc într-adevăr în mine (descoperindu-le) printr-o cercetare amănunţită săvârşită asupra simţurilor şi faptelor acolo unde sunt.

1. Eu nu-L iubesc pe Dumnezeu – căci dacă L-aş fi iubit, m-aş fi gândit mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar fi adus în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mai mult şi cu mai multă plăcere la cele pământeşti, iar gândurile despre Dumnezeu constituie o greutate, o urâciune şi o uscăciune. Dacă eu L-aş fi iubit, atunci convorbirea cu Dumnezeu săvârşită prin rugăciune m-ar fi hrănit şi m-ar fi dus spre o neîntreruptă legătură cu El. Dar, dimpotrivă, departe de a mă desfăta în rugăciune, eu simt o greutate tocmai în timpul în care mă rog, mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina lenevirii şi sunt gata să mă apuc cu mai multă plăcere de orice fel de alt lucru mai mărunt, numai ca să pun capăt rugăciunii. Din ocupaţiile mele nefolositoare, timpul trece pe neobservate, dar când mă apuc de lucruri dumnezeieşti, . când mă aflu în prezenţa Lui – mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva, se gândeşte neîncetat, în tot timpul, numai la această persoană, şi-o închipuieşte, se gândeşte la ea şi în orice ocupaţie iubitul său prieten nu iese din gândurile lui. Eu însă în 24 de ore, abia dacă jertfesc o oră ca să mă cufund în adâncurile gândirii despre Dumnezeu, ca să mă înflăcărez cu dragostea Lui, iar restul de 23 de ore, le pun cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul atâtor mii de patimi. In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre lucrurile mici pentru.suflet, eu sunt treaz, simt o plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Nevrând să ascult de convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la discuţiile care măgulesc patimile, caut cu ele să-mi satisfac dorinţa de a dobândi mai multă cunoştinţă de ştiinţele lumii, de pildă în ştiinţele economice, iar învăţăturile Legilor Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie, nu lasă nici o urmă asupra mea, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea, socotesc că toate acestea, de-parte de a fi ocupaţia esenţială a unui creştin, nu sunt decât subiecte singuratice şi de mâna a doua de care trebuie să mă ocup numai în timpul liber şi numai aşa … în treacăt. Scurt vorbind, dacă dragostea lui Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui “Dacă Mă iubiti, veti păzi poruncile Mele” – spune Domnul nostru Iisus Hristos, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci-mi dau prea puţin silinţa ca să le împlinesc, atunci să trag încheierea potrivit adevărului cel mai curat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare când spune “drept dovadă că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său, este faptul că el nu împlineşte poruncile Sale”.

2. Nu am dragoste către aproapele – Că departe de a mă hotărî să-mi pun, potrivit Evangheliei, sufletul meu pentru binele aproapelui, eu nu jertfesc nici măcar cinstea, fericirea şi liniştea mea pentru binele aproapelui. Dacă l-aş fi iubit potrivit poruncii Evangheliei, ca pe mine însumi, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple de fericire şi pe mine, pe câtă vreme eu care ascult cu mai multă curiozitate povestirile privitoare la nenorocirile aproapelui, nu mă interesează, sau ceea ce este o crimă şi mai mare, parcă găsesc o plăcere în toate acestea. Eu nu acopăr cu dragostea faptele cele rele ale fratelui meu, ci le răspândesc; văzându-i bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă bucur ca şi cum ar fi şi ale mele proprii, ci ca şi orice lucru străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă, stâmesc în inima mea un fel de invidie şi dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă eu aş fi fost bine încredinţat că fără nici o îndoială dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, şi răsplată pentru faptele pământeşti, atunci fără încetare m-aş fi gândit la toate acestea. Un simplu gând despre nemurire m-ar fi îngrozit, pe când eu nu mi-am trăit viaţa aceasta ca un pribeag care este gata să intre în patria lui, ci dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socotesc ca un fel de margine a existenţei mele. Un gând tainic se umbreşte în inima mea: Cine ştie ce va fi după moarte?! Chiar dacă zic că eu cred în nemurire o zic numai din gură nu din convingere, iar inima mea rămâne departe de credinţa puternică în viaţa cea veşnică. Dacă Sfânta Evanghelie, ca un cuvânt al lui Dumnezeu, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, eu m-aş fi ocupat mereu de ea, aş fi învăţat-o, m-aş fi desfătat cu citirea ei, şi chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi trezit în mine o adâncă evlavie. Înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt prinse în paginile ei, m-ar fi umplut de bucurie, m-ar fi desfătat în învăţăturile Legii Domnului şi noaptea – m-aş fi hrănit cu ele, cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea poruncilor ei. Nimic din cele pământeşti nu ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi totuşi eu, chiar dacă din când în când mai citesc din Cuvântul Domnului, aceasta o fac fie dintr-o necesitate, fie din curiozitate ştiinţifică şi încă din astfel de împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare aminte în duhul Evangheliei şi simt cum mă cuprinde o uscăciune, o lipsă de interes, ca şi cum aş fi în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici un fel de roadă şi chiar bucuria o schimb pe orice fel de carte lumească în care găsesc mai multă plăcere şi multe subiecte pline de interes.

4. Sunt plin de iubire şi de mândrie de sine.

Tot faptele mele afirmă următorul lucru: văzând în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu, deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi le atribui propriilor mele puteri şi mă socotesc în faţa altora cel mai desăvârşit, sau cel puţin nu mai rău decât ei. Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe – cu necesitate sau cu nevinovăţie; mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consider drept nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii; mă laud cu binefacerile mele, înfrângerile în întreprinderile mele le socotesc jignitoare pentru mine, cârtesc şi mă bucur de nenorocirea vrăjmaşilor mei. Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop sau lauda sau folosul meu sau mângâierea ce vine de la lume. Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele doritoare de desfătări. Din toate cele înşirate aici, mă văd mândru, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urâtor de aproapele. Ce stare mai păcătoasă decât aceasta? Situaţia duhurilor întunecate (a dracilor) e mai bună decât a mea, căci ele chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie dar cel puţin ele cred şi se cutremură de atâta credinţă. Dar eu? Mai poate fi o stare mai grea decât aceea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi mai aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită pe care o recunosc în mine însumi.

Sfat pentru mărturisit.

- Sufletul ce cugetă la mărturisit, ca de o frână se împiedică de la păcate. Iar cine n-are frână, le va face fără grijă fiind în întuneric. Când lipseşte mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte şi despre tot ce am şti că s-ar scârbi de ar fi de faţă, să nu facem, fie cuget, fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn şi orice altceva – de la acestea să ne întoarcem. Abia atunci cunoaştem cu adevărat cum este ascultarea noastră. Numai copiii fără minte se bucură de lipsa dascălului lor, ceilalţi însă o socotesc ca pagubă.

- Cel ce mărturiseşte duhovnicului său şerpii ispitelor, credinţă adevărată dovedeşte; iar cine-i ascunde, pe drumul pierzării se află.

- Cine va ajunge la cuget curat, ascultă desăvârşit de părintele său; acela nu se va teme de moarte, ci ca un somn spre o altă viaţă îi va fi.

- Cel ce uneori ascultă de părintele său şi alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi ce pune pe ei o dată ierburi tămăduitoare, altă dată var nestins. Căci zice: “Unul zidind şi altul stricând, ce folos au fără numai osteneală în zadar”

- Să nu ne speriem văzând că şi după mărturisire ni se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea decât cu trufia.

- Nu pregeta să-ţi mărturiseşti păcatele tale duhovnicului cu chip smerit, ca înaintea lui Dumnezeu. Că El e ajutorul tău. Căci am văzut osândiţi care cu chip prea jalnic şi cu mărturisire prea umilă şi cu rugăciuni au îndulcit asprimea Judecătorului şi mânia Lui în milostivire au întors-o. De aceea şi Ioan Înaintemergătorul mai întâi mărturisirea o cerea şi apoi botezul de la cei ce veneau la dânsul, nu că lui i-ar fi lipsit, ci aşa li se lucra mântuirea.

Gândurile şi vicleniile lor

Gândurile vin în minte de la fire, de la Dumnezeu şi de la diavol.

De la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul şi celelalte.

De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum şi atenţionările conştiinţei şi altele asemenea.

De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum şi toate pasiunile. Şi o altă caracteristică a lui este că sileşte omul la toate extremele care-i sunt peste putere.

Mintea, nu creierul, trebuie să ştie să deosebească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morţii.

Toate acestea ca gânduri.

Dar diavolul încurcă lucrurile şi altfel, le strâmbă! Strâmbă şi cele ale firii, îmbiind firea la toate denaturările şi exagerările ca s-o uzeze şi s-o înnebunească după tot felul de plăceri egoiste.

Strâmbă şi cele ale lui Dumnezeu. Dacă mintea nu ia aminte, diavolul face cu omul cum face cu sectarii. Trage în greşeală pe om să nu asculte de orice rânduială ci numai de mintea din capul lui, în care el, diavolul, e profesor.

Ce interesează aici, cu deosebire, e ce face diavolul cu instinctele primare ale omului, cum le degradează, cum le exagerează … prezentându-le ca drepturi la ceva – “minţind că asta-i libertatea lui” (gen drepturile omului trâmbiţate de comunitatea europeană. Că asta-i el (omul) şi altceva nimic. De cumva omul crescând află că mai are şi minte şi suflet, le umflă de mândrie, de aroganţă, de suficienţă de sine, de neascultare şi îndărătnicie.

O altă caracteristică a diavolului e că este cel mai mare pisălog pe capul omului, obsedând mintea chiar şi în vis cu “învăţăturile lui”. Obsesiile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie şi îl duc la învoială pe bietul om neatent, îl duc la faptă şi îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă şi de-a clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei şi se face deprindere care de acum va cere o repetiţie continuă şi omul pierde stăpânirea de sine şi merge în calea păcatului până la istovire prin moarte şi nu moarte bună ci moarte a minţii mai întâi – că a fost prima de vină. Nevrozele, psihozele sunt efectul denaturării acestui instinct primar al firii în câteva generaţii succesive dar pot apare şi într-o generaţie dată. Deci omul condus fără să-şi dea seama de diavol a declanşat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minţii, a slăbit stăpânirea de sine, a acoperit mustrarea de conştiinţă, care acum ea face explozie şi găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia şi în alte nenorociri nervoase.

Calea călugăriei nu e după fire; ea e mai presus de fire, ca atare cere o putere în plus. Se înţelege că e o putere mai presus de fire de la Dumnezeu dar şi o capacitate biologică de rezistenţă faţă de pisălogeala obsesiei, a tensiunii firii sau a povârnişului denaturării.

Când au zis ucenicii Mântuitorului într-un context: “Nu e bine a se însoţi omul cu femeie”, iar Domnul Hristos, Autorul omului, le-a răspuns:

“Cuvântul acesta nu-l pot cuprinde decât aceia cărora le este dat”.

Cum dat? Dat în conştiinţa lui genetică, mai înainte de a fi vreuna din zilele lui pe pământ. Dat ca destin cu ajutorul orânduirii speciale, a unor gene … în cromozomii săi specifici xx sau yy, ca tensiunea lor cea după fire să poată favoriza convertirea iubirii fizice – pentru o singură persoană, opusă sexului – în iubire duhovnicească universală pentru toţi oamenii oricum ar fi ei.

Potrivnicul (diavolul) e îngăduit să ispitească trupul şi sufletul cu plăcerile patimilor: senzualitatea, lăcomia, luxul, slava deşartă, ispita puterii sau a măririi trecătoare, a mândriei sau aroganţei, cu patima proprietăţii, sau poate ispiti omul făcându-l să intre în contextul unei concepţii de viaţă diametral opuse Revelaţiei. Toate patimile dezlănţuie o concurenţă pe bunurile lumii acesteia încât oamenii se văd unii pe alţii duşmani de moarte şi ajung la crime şi războaie.

Iubirea de oameni e înfrântă de egoisme antagonice sau demonice. Oamenii pot înnebuni dacă rămân sau oftează cu exclusivitate numai pentru viaţa de acum şi de aici. Libertatea lor cu care sunt împodobiţi de creaţie nefolosind-o sub îndrumarea lui Dumnezeu ajung în cea mai demonică robie şi omul e pierdut cu voia şi cu mintea lui. Deci, de ce e îngăduită devierea şi potrivnicul? Ca să se vadă încotro înclină libertatea duhului nostru şi de acea direcţie să aibă parte în veci. “Iată, pus-am înaintea feţei voastre apa şi focul, viaţa şi moartea; spre care veţi întinde mâna, pe aceea veţi avea-o” (Isus Sirah 15, 16-17; Deut. 30, 16).

Numai între contrarii se desăvârşeşte iubirea. Gândurile lui sarsailă îşi pierd puterea când sunt spuse, denunţate la preot. Mai greu este cu neajunsurile ereditare ţesute în fire. La obârşie şi acestea tot pe cel viclean îl au la rădăcină. Sunt neputinţe ereditare de care greu scapi, ba de unele din ele nu scapi. Exemplu: alcoolismul bunicilor, străbunicilor, se soldează în urmaşi cu un creier mai slab. Descendenţii acestora merg până la al treilea neam. Sfânta Scriptură pomeneşte şi de al patrulea neam … , de-al cincilea neam nu mai spune nimic, dovadă că s-a stins neamul acesta.

Orice lămurire luminată nu poate înlocui celulele nervoase distruse de alcool. Sunt deci şi imposibilităţi de luptă cu poverile ereditare. Pe înaintaşi să-i iertăm şi cu asta îi ajutăm la judecată.

Pentru slava deşartă munciţi mult, mai mult ca pentru smerenie. Faceţi mai bine şi îmbunătăţiţi locul cât puteţi mai mult dar nu pentru a fi laudă ci pentru a vă însemna sufletele voastre.

Cum puteţi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumnezeu n-o căutaţi? “Nu puteţi sluji la doi domni” şi la cel cu slavă deşartă şi la cel cu slavă adevărată. Gândiţi-vă bine!

Cel mai bun semn că în noi nu există nici măcar un început de dragoste pentru Dumnezeu este greutatea de a-I sluji lui Dumnezeu, când nu vrem să ne îndeplinim deloc datoriile noastre privitoare la El. Cineva i-a spus lui Avva Agaton: “Mi s-a dat poruncă, dar îndeplinirea poruncii e legată de necazuri; vreau să îndeplinesc porunca, dar mi-e frică de necazuri”. Bătrânul i-a răspuns: “Dacă ai fi avut dragoste, ai fi îndeplinit porunca şi ai fi biruit necazurile”.

Să nu-mi spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, acestea nu sunt decât simple cuvinte, arată dragostea cu fapta.

Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii (de Dumnezeu), dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.

Iubeşte (pe Dumnezeu) şi vei proceda cu dreptate în orice prilej. Acest principiu duhovnicesc te va învăţa cum să procedezi în toate împrejurările.

Nu va lumina candela fără untdelemn nici rugăciunea nu va lumina duhul fără iubire. Fumul de tămâie nu se va ridica fără foc, nici rugăciunea nu se va ridica la Dumnezeu fără dragoste. Iubirea de Dumnezeu toate le întoarce în mijloace pentru mântuirea şi fericirea noastră.

Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume. Unii pribegesc fără rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-I găsească sau fără să ştie că l-au găsit.

Înţeleg prin destin rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viaţa fiecărui om şi pe care omul trebuie să le desfăşoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creaţie.

În creştinism omul este ridicat până la cinstea de colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii (talentele) – sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.

Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Omul e neliniştit câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea Dumnezeu de la el.

Viaţa (pământească) nu e un scop în sine ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin.

Mulţi se tem de cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare, să se trezească într-o doctrină fără de libertatea voinţei, deci fără conceptul specific creştin al responsabilităţii ultime.

Cum să nu răspunzi de ce ţi-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ţi-a dat de făcut?

Lucrătorii viei angajaţi de Dumnezeu, iconomi ai creaţiei Sale, nu aveau să răspundă pentru că şi-au interpretat destinul? Mozaicii din Ierusalim, care aveau această istorie unică în lume, istorie mai mult a viitorului decât a trecutului – Sfânta Scriptură – nu sunt cu atât mai răspunzători, cu cât n-au înţeles destinul ascuns de Dumnezeu în neamul lor în sensul lui Dumnezeu, ci în sensul (dorit de ei al) unei împărăţii pământeşti? Marea răspundere a lui Israel a rămas tocmai vinovăţia că nu s-au integrat în viitorul pe care-l destinase Dumnezeu Scripturii.

Dar iată că vine cineva la Praznicul Paştilor în Ierusalim, un copilaş de 12 ani, plăcut la chip, cu ochii frumoşi şi păr bălai ca odinioară strămoşul lui, David, (Regi 16,22) Care Îşi înţelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toţi capii de familie erau îndatoraţi de religie să vină la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era şi praznicul Paştilor iudeilor, care comemora ieşirea evreilor din robia Egiptului, dar mai însemna şi ultima zi a robiei, când aşteptau îmbrăcaţi de plecare porunca lui Faraon de punere în libertate. Mai era ţinută în Praznicul Paştilor şi jertfa pe altarul templului a mielului pascal, sângele căruia era semn pe uşa fiecărui israelitean, spre apărarea de îngerul morţii care pedepsea Egiptul.

Când a văzut copilul Iisus jertfa şi arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii S-a identificat durerii mielului şi deodată i s-a deschis taina ce preînchipuie această jertfă. Această puternică impresie a jertfei unui miel nevinovat a organizat dintr-o dată, într-o lumină nouă de viitor, întrebările pe care avea să le pună rabinilor de îndată ce-i va putea prinde de vorbă. De aceea, după praznic, Iisus nici gând nu avea să se întoarcă acasă, până ce nu afla tot ce-L ardea pe El. Cum Iisus avea 12 ani, vârsta de trecere între copii şi tineri şi vârsta de admitere în şcoala rabinică a templului – printre tinerii care şedeau la picioarele bătrânilor era şi Iisus. Într-o aripă a templului (întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură), preoţii ţineau curs de îndrumare prin întrebări şi răspunsuri, în felul în care erau mai de mult şcolile profeţilor.

Iisus era printre mozareţii templului, întrebându-i şi răspunzându-le din Scriptură despre venirea lui Mesia. Bătrânii ascultau Copilul şi se minunau de înţelepciunea Lui. Ei nu-şi puteau da seama că vorbesc cu un Copil ce Şi-a înţeles destinul: misiunea pe care o avea în lume de a înlocui cu Sine mielul de jertfă. Cu umilinţă de copil, Iisus repetă textele din profeţi, arătând înţelesuri mai adânci pe care mozareţii le treceau cu vederea. Copilul îi întreba mai des despre locul din Isaia, în care sunt profeţite suferinţele lui Mesia, şi din Psalmi, despre jertfa Mielului lui Dumnezeu. Dacă de la această întâlnire a lui Iisus cu mai marii templului s-ar fi mers mai înainte, s-ar fi trezit un mare interes pentru ale religiei, şi când Iisus, la 30 de ani – vârsta legală ce dădea dreptul de a învăţa, ar fi început să propovăduiască, ar fi găsit căpetenii care să-L primească drept o împlinire a Scripturilor.

Bătrânii aveau în El mari făgăduinţe, dar nu le vedeau decât prin cercul lor îngust. Copilul le mişca inima, cum poate n-o făcuse nici un om până la El. Dumnezeu încearcă să le dea învăţătorilor lui Israel o nouă lumină a Scripturilor, folosindu-se de nevinovăţia de copil a Fiului Său, singura cale care nu le rănea îngâmfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva să-i înveţe; De aceea Iisus le-a dat impresia că ei sunt învăţătorii iar El şcolarul. Era singura cale de a le arăta că profeţiile mesianice mai au şi alt înţeles. Dar trufia lor nu le îngăduia să recunoască şi o altă interpretare a Scripturilor, decât aceea care le satisfăcea pofta de dominaţie.

Dacă L-ar fi ascultat, tâlcuirea locurilor mesianice ar fi suferit o radicală reformă, în sensul vederilor dumnezeiescului Copil.

Au trecut 3 zile frumoase pentru Iisus, nu însă şi pentru Iosif şi Maria, Maica Sa, care-L căutau deznădăjduiţi. Când Îl găsesc între bătrâni, mama Îi face o duioasă dojană – “Ce ne-ai făcut? Tatăl Tău şi cu mine Te căutam!” La aceste cuvinte ale mamei, copilul răspunde într-un grai neînţeles: – “Nu ştiaţi, că în casa Tatăiui Meu se cade să fiu?” Iisus aflase cine era şi ce avea de făcut.

Iată un destin înţeles la 12 ani. Întâlnirea cu jertfa din templu şi cu rabinii, I-a făcut lui Iisus revelarea destinului. Deşi acesta ar fi trebuit să fie cunoscut de ei după Scripturi, – iată Iisus Şi-l cunoaşte împotriva lor, fiindcă cunoaşterea lor era orbită de prejudecăţi politice şi nu era orientată spre năzuinţele desăvârşirii.

Dreptul Simeon Îl cunoaşte pe Copil acum 12 ani, în acelaşi templu, dar urmaşii dreptului nu mai aveau viaţa lui ca să-I cunoască şi ei. Acesta din copilărie, ars de o rază a destinului, aştepta …

Oamenii nu ştiau cu ce răbdare şi îndârjire a înzestrat Providenţa pe Copilaşul acesta Căruia

I-a încredinţat marea misiune a mântuirii oamenilor. De atunci nu mai este între oameni destin mai mare decât al lui Iisus. Iar Iisus Şi-a asociat la acelaşi destin al Său pe toţi ucenicii Săi din veacuri. A fi gura Lui, a fi inima Lui către orice necăjit al lumii, a face din viaţa ta viaţa Lui. Aşa cum şi Sfântul Pavel îşi interpreta destinul – ,,Mie a vieţui este Hristos, iar a muri (pentru El), este DOBÂNDA” (Filip. 1,21). De atunci Iisus dă omului şi toată energia Lui divină. Iisus este un destin întruchipat.

- Cine-L ajunge, ştie ce are de făcut!

Trec deci cele ce se văd şi vin cele aşteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se văd; totuşi nimeni să nu caute să afle timpul când se vor petrece acestea: “Nu este în puterea voastră să ştiţi, spune Domnul, anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Să nu îndrăzneşti să hotărăşti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarăşi, nici să dormi cu nepăsare: “Privegheaţi, spune Domnul, că în ceasul în care nu vă aşteptaţi va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindcă trebuia ca noi să cunoaştem semnele sfârşitului lumii şi fiindcă aşteptăm pe Hristos, pentru ca să nu murim înşelaţi şi să fim rătăciţi de falsul Antihrist, apostolii, mânaţi prin voinţa dumnezeiască, potrivit iconomiei dumnezeieşti, se apropie de adevăratul învăţător şi spun:

- “Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Matei 24, 3). Aşteptăm să vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), întăreşte-ne, ca să nu ne închinăm altuia în locul Tău.

Iar Domnul, deschizându-Şi dumnezeiasca şi fericita Lui gură spune:

- ” Vedeţi să nu vă amăgească cineva! “(Matei 24, 4).

Şi voi, ascultătorilor, care vă uitaţi acum la Domnul cu ochii minţii, ascultaţi că vă spune şi vouă aceleaşi cuvinte:  “Vedeţi să nu vă amăgească cineva! “. Aceste cuvinte vă îndeamnă pe toţi să luaţi aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfăţişează istoria trecutului, ci sunt o profeţie a celor viitoare, care negreşit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profeţiile acestea, căci suntem nevrednici; noi vă înfăţişăm. cele scrise şi arătăm numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat până acum şi vezi care mai lipsesc încă şi întăreşte-te pe tine însuţi.

” Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5).

Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Aşa au spus până acum Simon Magul, Menandru şi alţi eretici atei. Aşa vor spune şi alţii şi în vremea de acum, şi mai târziu.

Al doilea semn: ” Vei auzi de războaie şi de veşti de războaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum război între romani şi perşi pentru Mesopotamia? Se scoală sau nu se scoală neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? “Şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocurea” (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Şi iarăşi: “Vor fi semne înfricoşătoare din cer şi furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, “privegheaţi, zice Domnul, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 42).

Totuşi noi căutăm un semn al venirii Domnului, propriu nouă. Noi, care facem parte din Biserică, căutăm un semn bisericesc. Mântuitorul spune: “Atunci mulţi se vor sminti se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24, 10). Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopi lor, clerici împotriva elericilor şi popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie să pieri şi tu dacă pier eu, dascălul tău! Se poate ca ucenicul să fie mai bun decât dascălul şi să fie întâiul cel ce vine cel din urmă (Matei 20, 16), pentru că Domnul îi primeşte şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi? Semnul acesta nu priveşte numai pe conducători, ci şi popoarele, într-adevăr. Domnul zice: “Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12). Se va lăuda oare cineva din cei de faţă că are prietenie nefăţarnică faţă de aproapele? Oare nu adeseori buzele sărută, faţa surâde, ochii sunt aparent voioşi, iar inima meşteşugeşte vicleşug şi făureşte rele în timp ce vorbeşte cu pace (Psalmul 27, 4)?

Mai ai şi acest semn: “Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Şi după cum vedem, aproape toată lumea s-a umplut de învăţătura lui Hristos.

Şi ce se va întâmpla după aceasta? Domnul zice mai departe: “Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15). Şi iarăşi: “Atunci, dacă vă va zice cineva: Iată Hristos este aici, sau: Iată este acolo, să nu credeţi” (Matei 24, 23). Prin urmare, ura de fraţi face loc lui Antihrist. Diavolul pregăteşte mai dinainte dezbinări le dintre popoare, ca să fie bine primit cel care vine. Să dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici şi nici vreun alt rob al lui Hristos din altă parte să nu alerge la duşman. Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lămurit prin cuvintele:

“Că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt, aşa încât să şadă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea încă pe când eram la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte de a se arăta la vremea sa. Căci taina fărădelegii lucrează de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreşte acum să fie luat din mijloc. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui şi-l va pierde cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, de semne şi de minuni mincinoase şi de toată mţzăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, l:l-10).” Acestea le spune Pavel. Lepădarea de credinţă se petrece în timpul nostru; oamenii au lepădat dreapta credinţă: unii mărturisesc filiopaternitatea, alţii îndrăznesc să spună că Hristos a fost adus de la neexistentă la existentă. Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi. Oamenii s-au lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează. Cei mai mulţi oameni s-au lepădat de învăţăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci “lepădarea de credinţă”. Trebuie aşteptat duşmanul, în parte a şi început de pe acum să trimită pe înaintemergătorii lui, ca să vină pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, şi întăreşte-ţi sufletul! Biserica “îţi arată acum, înaintea Dumnezeului celui viu (l Timotei 6, 13), şi te învaţă mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu ştim dacă vine în timpul vieţii tale şi nici nu ştim dacă vine după trecerea ta din această viată. Este bine însă ca tu să cunoşti semnele venirii lui şi să te întăreşti mai dinainte.

Hristos cel adevărat, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pământ. Dacă va veni cineva din pustie, înşelând prin false minuni, să nu ieşi (Matei 24, 26). Dacă vor spune: “iată, aici este Hristos, iată, acolo, să nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deciîn jos şi pe pământ, căci Stăpânul Se pogoară din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca “ploaia pe lână” (Psalmul 71, 6), ci Se va arăta strălucitor ca fulgerul. El însuşi a spus: “Căci după cum soarele iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Şi iarăşi: “Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multă putere şi slavă, şi va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbiţă” (Matei 24, 30-31), şi celelalte.

—————–

Dar după cum la prima Lui venire, când avea să Se întrupeze şi se aştepta ca Dumnezeu să Se nască din Fecioară, diavolul a căutat să batjocorească acest fapt prin aceea că a născocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falşi care se nasc şi care au fost născuţi din femei; cu intenţia, după cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevărului, o dată ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are să vină adevăratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricină aşteptarea celor fără de răutate, şi mai cu seamă a celor din tăierea împrejur, va aduce un vrăjitor foarte iscusit în înşelătoarea şi reaua artă a fermecătoriei şi vrăjitoriei; acesta va răpi stăpânirea împărăţiei romanilor şi se va numi în chip mincinos pe sine însuşi Hristos; iar prin această numire de Hristos va înşela pe iudeii care aşteaptă pe Mesia, iar pe neamuri le va amăgi prin nălucirile sale vrăjitoreşti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împărăţiei romanilor şi se va apropia deci sfârşitul lumii. Se vor scula deodată zece împăraţi ai romanilor, poate în diferite locuri, şi vor domni în acelaşi timp. Al unsprezecelea împărat după aceştia este Antihrist, care va răpi stăpânirea romană prin vrăjitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împăraţii care vor domni înaintea lui “îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalţi şapte îi va avea sub stăpânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândeţii, a castităţii şi a iubirii de oameni, arătându-se om învăţat şi înţelept. Dându-se drept Hristos cel aşteptat, va înşela pe iudei prin semne, prin minuni şi prin minciunile săvârşite cu ajutorul înşelăciunii vrăjitoreşti, în urmă însă, va înscrie pentru domnia lui tot felul de răutăţi ale neomeniei, încât va întrece pe toţi nedrepţii şi nelegiuiţii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi faţă de toţi ucigaş, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastră, a creştinilor. Numai trei ani şi şase luni va îndrăzni să facă aceste nelegiuiri, căci va fi nimicit prin a doua venire slăvită din cer a Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevărat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8) şi-l va da în focul gheenei.

N-am născocit noi aceste învăţături pe care vi le spunem; ele sunt aflate din dumnezeieştile Scripturi pe care le primeşte Biserica şi mai cu seamă din profeţia lui Daniel, de curând citită. Şi arhanghelul Gavriil a tălmăcit-o, şi spune aşa: “Fiara a patra va fi a patra împărăţie pe pământ; ea va întrece toate împărăţiile” (Daniel 7, 23). Părinţii bisericeşti ne-au predat că aceasta este împărăţia romanilor. Cea dintâi împărăţie mare a fost împărăţia asirienilor; a doua, a mezilor şi a perşilor la un loc; iar după acestea, a treia, a macedonenilor; a patra împărăţie este cea de acum, a romanilor. Mai departe Gavriil tâlcuieşte şi zice: “Cele zece coarne ale ei înseamnă că zece împăraţi se vor scula; după ei se va scula un alt împărat, care va întrece în răutăţi pe toţi cei dinaintea lui” (Daniel 7, 24). Gavriil nu spune că va întrece în răutăţi numai pe cei zece, ci pe toţi cei dinaintea lui. “Şi pe trei împăraţi va umili” (Daniel 7, 24); adică pe trei dintre cei zece dinaintea lui. Iar dacă va umili pe trei dintre cei zece, urmează că el va împăraţi ca al optulea împărat. “Şi cuvinte va grăi, spune Gavriil, împotriva Celui Preaînalt” (Daniel 7, 25). Bărbatul acesta va fi hulitor şi nelegiuit; nu va moşteni împărăţia de la părinţii săi, ci va răpi domnia prin vrăjitorie.

Cine-i acesta sau cu a cui putere lucrează? Tălmăceşte-ne-o, Pavele! ” Venirea lui este prin lucrarea Satanei, ne-o spune Pavel, cu puteri, cu semne şi minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2, 9). Aceste cuvinte lasă să înţelegem că Satana se foloseşte de el ca de o unealtă şi că el însuşi lucrează prin acesta. Satana ştie că la judecata viitoare nu va mai găsi nici un pic de milă; pentru aceasta nu duce războiul ca de obicei, prin slugile sale, ci-l poartă el însuşi pe faţă: “cu toate semnele şi minunile mincinoase “, în adevăr tatăl minciunii (Ioan 8, 44) meşteşugeşte fapte ale minciunii ca să creadă mulţimile că văd înviat din morţi pe cel neînviat; că şchiopii merg şi orbii văd, cu toate că nu s-a făcut nici o vindecare.

Pavel urmează: “Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt” (II Tesaloniceni 2, 4). “De tot ce se numeşte Dumnezeu”: Antihrist se va arăta în chip făţarnic urâtor al idolatriei, ” încât să şadă în templul lui Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2,4). Dar care templu? Templul cel dărâmat al iudeilor. Să nu dea Dumnezeu să fie acesta, în care suntem noi acum! Pentru ce spunem aceasta? O spunem ca să nu se creadă că ne facem nouă înşine favoare! Căci dacă Antihrist vine la iudei ca Hristos cel aşteptat de ei şi dacă voieşte să fie adorat de ei, atunci, spre a-i înşela mai mult, se îngrijeşte foarte mult de templu, ca să-i facă să creadă că el este cel din seminţia lui David, care are să zidească din nou templul construit de Solomon. Antihrist atunci va veni, când, după hotărârea Mântuitorului, nu va rămâne din templul iudeilor piatră pe piatră (Matei 24, 2). Când se vor nimici toate pietrele lui – şi prin pietrele lui nu înţeleg zidul împrejmuitor din afară, ci zidul interior al templului, acolo unde erau heruvimii -, fie că se vor surpa din pricina vechimii, fie că se vor dărâma spre a se face noi construcţii, fie că se vor risipi din alte pricini, atunci va veni acela “cu toate semnele şi minunile mincinoase”; se va înălţa mai presus de toţi idolii; la început va lua masca iubirii de oameni, dar în urmă se va arăta neîndurător, mai cu seamă faţă de sfinţii lui Dumnezeu. Scriptura, în adevăr, spune: “Văzut-am, şi cornul acela făcea război sfinţilor” (Daniel 7, 21). Iar în altă parte zice: “Şi va fi vreme de necaz, cum n-a mai fost de când a fost neam de om pe pământ şi până în vremea de acum” (Daniel 12, 1). Cumplită este fiara, balaur mare, nebiruit de oameni, gata să-i înghită!

Cu toate că putem să vorbim mai multe despre Antihrist pe temeiul dumnezeieşti lor Scripturi, totuşi ne mulţumim cu acestea, ca să aibă măsură cuvântarea noastră.

Pentru că Domnul a cunoscut cruzimea potrivnicului, a dat credincioşilor Săi unele îngăduinţe, şi spune: “Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi” (Matei 24, 16). Dar dacă cineva se ştie pe sine că este foarte puternic să lupte cu Satana, să rămână – eu nu-mi pierd nădejdea în tăria Bisericii – şi să spună: “Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8, 35), şi celelalte. Dacă ne temem, să ne punem în siguranţă pe noi înşine; dacă suntem curajoşi, să rămânem. Căci “va fi atunci necaz cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va fi” (Matei 24, 21). Dar să aducem multumire lui Dumnezeu Care a mărginit mărimea necazului la puţine zile. Domnul spune: “Dar din pricina celor aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 2). Antihrist va domni numai trei ani şi jumătate. Aceasta o spunem nu pe temeiul scripturilor apocrife, ci pe temeiul lui Daniel, care zice:

“Şi se va da în mâna lui până la vreme şi vremuri şi jumătate de vreme” (Daniel 7, 25). ” Vreme” este primul an, în care va creşte deocamdată domnia lui Antihrist; “vremi” sunt ceilalţi doi ani ai fărădelegii, aşa că avem la un loc trei ani; “jumătate de vreme”, sunt şase luni. Iar în altă parte, Daniel spune acelaşi lucru: “Şi s-a jurat pe Cel ce în veac este viu, că în vreme şi în vremuri şi în jumătate de vreme … ” (Daniel 12, 7). Unii au interpretat în acelaşi sens şi cuvintele: ,,O mie două sute nouăzeci de zile” (Daniel 12, 11); şi: “Fericit cel care rabdă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” (Daniel 12, 12). Pentru aceasta trebuie să ne ascundem şi să fugim. Poate că nu vom sfârşi cetăţile lui Israel până ce va veni Fiul Omului (Matei 10, 23)!

Cine oare va fi fericitul care va primi atunci cu credinţă mucenicia pentru Hristos? Afirm că mucenicii de atunci sunt mai presus de toţi mucenicii. Mucenicii dinainte de venirea lui Antihrist au avut de luptat numai cu oameni, pe când mucenicii din timpul lui Antihrist vor lupta chiar cu Satana faţă către faţă. Împăraţii prigonitori de dinainte ucideau numai, nu se făceau că învie morţi, nici nu arătau năluciri de semne şi minuni. Acum însă Antihrist este pornit să îngrozească şi să înşele, “Încât să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (II Tesaloniceni 2, II). Să nu se suie în inima vreunuia de atunci gândul: “Ce minune mai mare a făcut Hristos? Cu ce putere săvârşeşte el aceste minuni? Dacă n-ar voi-o Dumnezeu, n-ar îngădui-o!”. Apostolul te întăreşte şi spune mai dinainte: “Pentru aceasta Dumnezeu le va trimite lucrarea înşelăciunii; – cuvântul “trimite” este pus în locul cuvântului “îngăduie” -, nu pentru ca să aibă cuvânt de apărare, ci “ca să fie judecaţi” (II Tesaloniceni 2, 12). Pentru ce? “Pentru că n-au crezut adevărului, adică adevăratului Hristos, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 13), adică Antihrist. Dumnezeu îngăduie acestea şi în prigonirile petrecute în cursul istoriei, cât şi la sfârşitul lumii; nu înseamnă că este neputincios în a le împiedica, ci încununează ca de obicei prin răbdare pe propriii Săi luptători, făcându-i asemenea profeţilor şi apostolilor Lui. Pentru scurtul timp de suferinţă vor moşteni împărăţia veşnică a cerurilor, după cum spune Daniel: “Şi în vremea aceea se va mântui tot poporul Tău, care a fost scris în carte”- evident, în cartea vieţii. “Şi mulţi din cei care dormeau în ţărâna pământului se vor scula; uniispre viaţa veşnică, şi alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Iar cei care au fost înţelegători vor străluci cum străluceşte cerul; iar dintre drepţi cei mulţi vor străluci ca stelele în veac, şi încă mai mult” (Daniel 12, 1-3).

Întăreşte-te pe tine însuţi, omule! Ţi-am dat semnele lui Antihrist. Întipăreşte-ţi-le nu numai în memorie, ci răspândeşte-le tuturor fără invidie. Dacă ai copil după trup, învaţă-l de pe acum; iar dacă ai născut un fiu prin cateheză, întăreşte-l şi pe acesta mai dinainte, ca să nu ia ca adevărat Hristos pe cel fals. Căci “taina fărădelegii lucrează de pe acum” (II Tes. 2,7). Mă înspăimântă războaiele dintre popoare, mă înspăimântă schismele din Biserici, mă înspăimântă ura dintre fraţi. Să fie spuse acestea! Să dea Dumnezeu să nu se întâmple venirea lui Antihrist în vremea noastră. Cu toate acestea, noi să ne întărim!

Acestea am avut de spus despre Antihrist.

Râu de foc curge (Daniel 7, 10), care lămureşte faptele oamenilor. Dacă cineva are fapte de aur, va ajunge mai strălucitor, dacă cineva are fapte de trestie şi fără valoare, este ars de foc (1 Corinteni 3, 12-15).

Mărturisirea şi ispăşirea păcatelor – sunt două lucruri diferite.

Iată cum avem noi păcatele:

1. – unele mărturisite, adică spuse Înaintea lui Dumnezeu, sub patrafir la preotul duhovnic, şi altele nemărturisite. Pentru păcatele mărturisite căpătăm canonul de pocăinţă. De obicei canonul sau pocania e chiar leacul păcatului aceluia. Şi fiindcă cuprinde într-însul o osteneală oarecare, fie pentru trup, fie pentru suflet, osteneala aceasta se numeşte ispăşire; iar fiindcă pe tine te mustră cugetul şi de aceea ai alergat la spovedanie să capeţi liniştire, sigur că vei primi cu bucurie şi pocania (canonul). De aceea această osteneală după care ai venit, de bună voie, se cheamă ispăşirea de bună voie.

Mulţi v-aţi mărturisit păcatele voastre şi totuşi cugetul vă mustră. Oare de ce? De aceea, că ori nu aţi primit leacul după mărimea rănii, ori că l-aţi primit, dar nu l-aţi făcut. Şi vă mai mustră cugetul chiar şi după ce aţi împlinit toată pocăinţa şi după ce veţi fi ispăşit păcatul acela, pentru că mai sunt şi păcate nemărturisite, şi până ce nu le veţi mărturisi pe toate şi nu veţi ispăşi de bună voie toate, nu veţi putea avea pace cu pârâşul vostru. Căci cugetul nostru când ne mustră pentru păcatele noastre, să ştiţi că e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu în noi ne-ar învăţa tainele lui Dumnezeu şi ne-ar răpi în Rai încă pe pământ fiind, dar nu poate de mulţimea şi de greutatea păcatelor noastre. De aceea ne tot mustră, că doar, doar, ne vom apuca de lucrul ispăşirii şi al curăţirii.

Cugetul e veriga lui Dumnezeu şi de Dumnezeu pusă în noi, de care agaţă Dumnezeu mila Sa şi ne atrage la Sine. Ne-ar cuprinde Dumnezeu cu totul şi ne-ar îmbrăca în lumină, însă nu găseşte în noi loc curat de care să ne cuprindă decât această singură verigă. Nu tânjim noi spre Dumnezeu, cum tânjeşte Dumnezeu spre noi. Pe noi dragostea lui Dumnezeu ne arde. Până când încă mai zăbovim în păcate şi nu ne desfacem de ele, dragostea lui Dumnezeu spre noi ne este foc arzător, iar apucându-ne de ispăşirea păcatelor, ni se face bucurie şi pace şi lumină dumnezeiască.

Dragostea arde relele. Fericit e cine o are!

2. – Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Ştiind Dumnezeu nătângia noastră, nu ne lasă părăsiţi în întunericul necunoştinţei, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispăşirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi şi orice altă suferinţă care ne îndoaie cerbicea.

Ispăşirea de nevoie e, de obicei, mai aspră decât ispăşirea de bună voie, pentru că şi păcatele nemărturisite sunt mai grele decât cele mărturisite de bună voie. Cu toate acestea, tu, în neştiinţa ta, te poţi împotrivi rânduielii lui Dumnezeu şi ceea ce îţi trimite Dumnezeu spre ispăşire să strici şi să întorci spre mai mare osândă, – căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu vrea fără tine. Nici tu nu te mântuieşti fără mâna lui Dumnezeu şi nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi şi tu mâna ta. Destul îţi este că te cercetează mereu şi atât de mult te roagă!

Hotărâţi-vă astăzi şi mărturisiţi-vă şi cele nemărturisite ale voastre, căci acelea-s verigile diavolului în care îşi prinde el cârligele. Luaţi seama că dacă nu vom rupe de la noi lucrurile diavolului, nu vom scăpa de ghearele iadului care într-aceste verigi se află. Aceasta-i mâna neagră a satanei care ne ia de minte să nu ne îndreptăm viaţa, ba, dimpotrivă, să lovim cu ocări milostiva mână a lui Dumnezeu. Chiar când Dumnezeu ne întinde mâna, – satana ne împinge s-o scăpăm. Voi vă speriaţi când auziţi aceasta, însă ori de câte ori blestemaţi când aveţi necazuri, să ştiţi că lucrul acesta îl faceţi: loviţi cu ocări mâna lui Dumnezeu în dauna voastră, atrăgându-vă urgia lui Dumnezeu!

Aceştia sunt cei ce osândesc păcatele altora şi nu le văd pe ale lor vor cădea şi ei întocmai, pentru că nu s-au rugat, ci au judecat!

Ori de la toţi cei ce se împotrivesc lucrului lui Dumnezeu în lume, de la toţi aceştia se duce Duhul Adevărului şi intră într-înşii duhul satanei, care li se face dumnezeul lor: “N-au crezut adevărului şi nu l-au primit; iată le-a trimis Dumnezeu lucrarea minciunii, să o creadă pe aceasta … şi să fie osândiţi” (II Tesaloniceni 2, 10-12). Aşa se nasc toţi sectanţii (mucării) pe lume şi vine urgia lui Dumnezeu peste ei.

Alunecarea în păcate e o taină a rânduielii nevăzute. Unii cad din neştiinţă, alţii din amăgirea firii; unii din ispita diavolului, alţii că-i părăseşte Dumnezeu o vreme ca să-I cunoască lipsa şi, în sfârşit, căderea cea mai mare este cea din urgia lui Dumnezeu.

Împotriva mâinii întinse a milei lui Dumnezeu poţi să dai până şi cu copita dar împotriva urgiei mâniei Lui nu mai poţi face nimic.

În una din lucrările Părintelui Arsenie Boca, este consemnat lucrul acesta: “În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Iar pe de altă parte preoţii vremilor noastre n-au mai urmărit (aceasta) ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină şi nu numai). Aşa se face că: “vai peste vai va fi şi veste peste veste va fi şi se va căuta vedenie de la prooroc, (dar) lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iezechiel 7,26), oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care le vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ. Şi am înţeles pe urmă mai multe lucruri. Drept aceea, ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii, ca o sunare de alarmă că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţă curată şi la învăţătura dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere, să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.” Şi cu atât mai puţin duhovnicii în scaunul duhovniciei, dacă vor să se mântuiască.

Foarte adesea mă uit la voi, cum venind de la depărtări mari, după nopţi de osteneală, cu pâinea săracului în straiţă (traistă), alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.

Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi ar spune cele zise de proorocul Agheu către zidarii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza aceasta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că vă osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la Biserică, la biserica voastră din sat (sau din oraş), unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit, încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit, şi-aţi rămas acasă, când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică? Dar nu numai că n-aţi fost la biserică şi nu v-aţi grijit de casa lui Dumnezeu, dar nu te-ai grijit nici de biserica ta, pe care fiecare o avem pe noi, căci aşa se spune că trupul nostru este locaş al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-ai lăsat să se dărăpăneze (să se ruineze, să se năruie, să se surpe, să se deterioreze).

Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustra rea lui Dumnezeu, printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la Biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să-şi repare Biserica:

“Aţi tot aşteptat să aveji mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia, care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat seceta pe pământ şi peste munţi, şi peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ şi peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre” (Agheu 1, 9-11).

Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la Biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă, astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântu1lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.

Şi de-ar fi mănăstirea într-un loc unde aţi ajunge cu şi mai multă osteneală, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se usucă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o şi am zis: “Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea” şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu.

De aceea toată sluga credincioasă să se roage Tie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi” (Ps. 31, 4-7).

Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte.

Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnată asupra sa, pentru păcatele sale.

Ce e de făcut?

Astea-s şi necazurile care apasă pe toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.

Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu.

Nu cu noi, că doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, a păcatelor, a fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre.

Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite, căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: «Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea şi pe dată a ridicat – a înlăturat – pedeapsa păcatului meu» (Ps. 31,6).

Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi îndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi îndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.

Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate, de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu, ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Să vă spun acum câteva feluri, în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.

Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate.

Tu în toate privinţele eşti cinstit, şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii, se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară: desfrânat, desfrânată, cuvinte grele, care-ţi pătrund inima ca o sabie, şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui, şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe.

Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţul sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Dumnezeu îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat, sau ai lepădat vreun copil şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt, şi ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşalele tale sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te cureţe de toate relele tale.

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care îţi vor fi împroşcate în obraz, şi care te vor săgeta la inimă, nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară, ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat, sau ţi-a fost ruşine să-i mărturiseşti preotului – (şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai) – pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu ca să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti – dar ai acel păcat în tinereţe, şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei, păcatele nemărturisite.

Şi când pricepi vrajba, cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci ia aminte, recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir la preot, ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta. Mărturisi-voi păcatul meu, şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul mila îl va întâmpina” (Ps. 31,11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii.

Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar, şi ai face tot ce ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot, numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată, cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă, care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea s-a făcut lucrarea lui Dumnezeu.

Credeţi voi lucrul acesta!? Apoi ţineţi-l minte.

Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, şi-Şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?

Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: “Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate şi Mă vei proslăvi” (Ps. 49,16). Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta, şi tot el vă va aduce risipă şi moarte.

Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă va trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost (spre îndreptare). Şi de îndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău.

Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea: binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc pe voi. (Matei 5,44). Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac ei, dar nu vedeţi voi.

Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste osteneala mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

“Sinucigaşul de bună voie nu trebuie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul Satanei ca şi Iuda Iscarioteanul” (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească),

Iubiti Credinciosi

În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni, suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi întrebări cu şi fără răspuns. La tot pasul, în tot momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească, apar căutate sau necăutate, de aproape sau de departe, de demult sau de acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară. Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi dureroase. Omul este neputincios în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată şi neimitabilă. Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul său şi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu) şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat (Cele 10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune problema de a şti sensul vieţii sale pământeşti (Mântuirea). Omul se încântă că vede departe, dar nu vede aproape. Omul este una din cele trei mărimi: Dumnezeu, lume şi om. Nici o fiintă nu trăieste în adevăr la o diferentă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferentiază mai mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai mult şi mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos, bicisnic sau monstru, până la eroic, genial, sublim sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune. Fiecare om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini, calităţi şi defecte, virtuţi şi păcate cunoscute şi are totodată un chip nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe nemărturisite nimănui, niciodată, unii au o înăţime pe care alţii n-o ating sau un abis în care alţii nu privesc. Ştim cât de mare este soarele şi cât de fierbinte, cât este de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de mic este sufletul fiecărui om. Adâncurile şi piscurile sufletului omenesc trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului. Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se vestejeşte. Privit de sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca purtător de duh, de conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical perspectiva vieţii lui, schimbă sensul existenţei omului, indicând planul ei ceresc. Fără Dumnezeu, omul este un animal terestru; cu Dumnezeu, omul este fiinţă spirituală, de origine divină. Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de jos. Cei care l-au privit de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat Iisus Hristos, au descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în universul fizic. Cu toate acestea dramele pe care le trăiesc oamenii, sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional, eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din cauza cărora tot mai multe persoane aleg să se sinucidă. O notă proastă pe care o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege actul intenţionat al unui om de a-si lua viata.

Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem. Astfel, în societăţile antice se exprimau rezerve serioase faţă de anumite persoane care adoptau comportamente suicidare fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce erau acceptaţi toţi cei ce îşi puneau capăt zilelorîn mod deliberat pentru a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă săvârşită împotriva societăţii. În multe cazuri au fost adoptate normative legislative ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea legitimitate sau ilegimitate.

Sinuciderea în istorie

CETĂTILE GRECO – LATINE considerau sinuciderea ca fiind legitimă, dacă persoana ce dorea să recurgă la un asemenea sfârşit cerea, în prealabil, aprobarea statului. In Atena, Sparta şi Teba sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător cetăţii şi pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu respectarea ceremonialului obişnuit, dar făceau excepţie cei ce aveau aprobarea autorităţilor pentru sinucidere.

LEGILE ATENEI prevedeau că “cel care nu mai doreste să mai trăiască, să expună motivele sale Senatului si, după obtinerea permisiunii, să părăsească existenta. Dacă existenta îti este odioasă, atunci mori; dacă esti coplesit de soartă, atunci bea cucută. Dacă esti îndoit de durere, abandonează viata. Fie ca nefericitul să-şi povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze remediul şi atunci nefericirea lui va lua sfârsit”.

LEGILE LA ROMA, din câte se ştie, erau asemănătoare şi s-au menţinut chiar şi în perioada împăraţilor.

În principiu, actul sinuciderii era considerat imoral, dacă avea loc din propria iniţiativă a individului şi devenea legitim când se producea cu aprobarea organelor de conducere ale comunităţii. Dar pe măsura trecerii timpului, prohibiţia devine tot mai restrictivă, nu numai din punct de vedere al autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.

Odată cu constituirea societăţilor creştine, sinuciderea a fost interzisă şi se prevedeau sancţiuni pentru sinucigaşi ce se rezumau la faptul că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc obişnuit al înmormântării, iar bunurile rămase nu se cuveneau urmasilor, ci erau confiscate. Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu crima, în general, şi era condamnată ca atare.

MAHOMEDANII au adoptat aceeaşi atitudine de condamnare şi de dezaprobare pentru toţi cei care îşi puneau sau aveau tendinţa de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.

JAPONEZII SI SINUCIDEREA SAMURAILOR. Un samurai nu poate rămâne un samurai dacă este prins. Asta este cea mai cumplită dezonoare – să fii prins viu de duşman. Ce este viaţa pentru un samurai? Absolut nimic. Toată viaţa este suferinţă. Este dreptul şi datoria lui să moară cu cinste în faţa martorilor. Conform tradiţiei, la un seppuku (sinucidere) întotdeauna asistă un alt samurai, stând în spatele celui îngenunchiat (care se va sinucide), ca să-l decapiteze dintr-o singură lovitură, înainte ca agonia să devină de nesuportat, încât să-l umilească pe om în clipa supremă a vieţii lui. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să moară fără umilinţă. James Clavel, în “Shogun”, descrie un astfel de moment:

“Kenko era un tânăr mlădiu, parfumat şi aproape drăguţ, smead, pomădat din belşug şi foarte îngrijit îmbrăcat. Îşi ridică pumnalul cu o reverenţă şi-l înfăşură la un capăt cu eşarfa, ca să-l prindă mai bine. Apoi îşi înfipse punmalul adânc în partea stângă a stomacului. Cu ambele mâini, făcu o tăietură în cruce, trase pumnalul afară şi apoi imediat îl împlântă din nou, adânc chiar deasupra pântecului şi-l smulse în tăcere. Secundantul îşi trimise sabia în jos, într-un singur arc nimicitor”.

LA EVREI, citind cu atenţie Vechiul şi Noul Testament, putem observa că două personaje biblice foarte cunoscute Iuda Iscarioteanul şi regele Saul s-au sinucis.

Iuda (prescurtare din ebraicul Iehuda – “Lăudat să fie Domnul”) este nume propriu care indică în Noul Testament opt persoane diferite. Vom vorbi aici doar despre Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe Iisus. A intrat Satana în inima lui Iuda şi ducându-se la arhierei “A zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi” (Matei 26: 15). ” Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit si a adus înapoi arhiereilor si bătrânilor cei treizeci de arginti. Zicând: “Am greşit vânzând sânge nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat”(Matei 27:2-3-4-5).

Saul, regele israeliţilor, rănit fiind de săgeţi şi văzând că cei trei fii ai săi: Ionatan, Aminadae şi Melchişua au fost ucişi în lupta cu filistenii l-a rugat pe purtătorul lui de arme: “Scoate sabia ta şi mă străpunge cu ea, ca să nu vină acesti netăiati împrejur si să-si bată joc de mine. Dar purtătorul de arme nu s-a hotărât la aceasta, pentru că se speriase foarte tare. Atunci Saul a luat sabia şi s-a aruncat în ea” (1 Paralipomena 10:4).

Apoi a doua zi au venit filistenii şi “Armele lui le-au pus în templul zeilor lor, iar capul lui l-au spânzurat în templul lui Dagon. Asa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi cercetat pe vrăjitoare” (1 Paralipomena 10:10-13).

ÎN SOCIETĂTILE CONTEMPORANE MODERNE, cultele religioase continuă să dezaprobe actele suicidare, dar nu mai proclamă, în mod direct, pedepse pentru defunct. Prin urmare, fenomenul suicidar este interpretat în mod diferit nu numai la nivelul general al societăţii, ci şi în analizele efectuate de specialişti. Interpretarea este raportată la o serie de factori, cum ar fi interesele autorităţilor şi influenţele educational-culturale receptate pe parcursul vieţii ş.a.

De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii, clasificări, introducerea unor cauze determinante şi chiar manifestarea indirectă a atitudinilor specialistului faţă de aceşti indivizi şi, respectiv, comportamentele autodistructive ale acestora. Din această perspectivă, reţinem contribuţia lui Emile Durkheim în lucrarea sa de referinţă, “Le Suicide” (1897), în care realizează o analiză complexă a fenomenului prin prisma determinismului social şi al interpretării filosofice-sociologice. Autorul porneşte de la ideea că dintre diferitele forme de moarte, sinuciderea se deosebeşte, în primul rând, prin aceea că ea este produsul personal al victimei care suportă consecinţele faptelor sale. Se numeşte sinucidere “orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârsit de victima însăsi si despre care aceasta stie ce rezultat va produce”.

Prin conferirea calificativului de acte deliberate, E.Durkheim doreşte să facă distincţia, pe de o parte, dintre sinuciderea omului sănătos şi a celui bolnav psihic care nu este responsabil de actele sale şi, pe de altă parte, dintre sinuciderile umane şi cele din lumea animală ce se produc prin intrarea în funcţiune a unor instincte. Dar, în principiu, sinuciderile umane, indiferent de cauzele care le generează, se încadrează în categoria morţii voluntare. În lucrarea “Sinuciderea”, Durkheim reia tematica anomiei în contextul oferit de interpretarea principalilor factori sociali care determină frecvenţa sinuciderilor. În acest scop, el îşi propune să demonstreze că rata sinuciderilor caracteristică unei anumite populaţii poate fi explicată nu prin atributele personale ale indivizilor, ci prin influenţele exercitate de societate asupra raporturilor lor de interacţiune şi asupra gradului lor de ataşament faţă de societatea din care fac parte. Pentru a evidenţia acest lucru, autorul elaborează, mai întâi, o metodă prin intermediul căreia se pot pune în relaţie două variabile:

- Una independentă, exemplu.: caracterele rasiale, religioase, economice sau politice ale unei populaţii;

- Alta dependentă între două sau mai multe populaţii.

Pe această bază el ajunge la concluzia că nu se pot infera corelaţii pozitive între sinucidere, pe de o parte, şi trăsăturile fizice sau geografice ale mediului, caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, pe de altă parte, de unde şi necesitatea de a recurge la factorii sociali ca fiind singurii în măsură să explice frecvenţa şi variaţiile sinuciderilor. În primul rând, Durkheim pleacă de la ideea că nici una din teoriile care încearcă să explice sinuciderile pe baza cauzelor morale sau motivelor individuale nu pot fi satisfăcătoare. Singurul element explicativ este mediul social în cadrul căruia se poate identifica factorii care alcătuiesc împreună ceea ce Durkheim denumea “curente suicidogene”. Există – consideră el – pentru orice grup social o tendinţă specifică spre sinucidere în baza căreia, dacă îi evidenţiem trăsăturile şi îi determinăm cauzele, putem alcătui tipuri sociale distincte de sinucidere. În raport cu această evaluare, autorul distinge trei tipuri de sinucidere: 1. Egoist; 2. Altruist; 3. Anomic. Există şi alte clasificări ale sinuciderii.

Tipuri de sinucidere

A. SINUCIDEREA EGOISTĂ

Caracterele asociate sinuciderii egoiste sunt evaluate prin celebra comparaţie făcută de Durkheim, între catolici şi protestanţi. Cultul personalităţii individuale şi absenţa presiunilor către integrare religioasă determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decât catolicii, iar forma pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul, privit nu ca stare morală particulară a individului, ci ca trăsătură derivată din sistemul comun de credinţe şi practici religioase ale protestantismului. O asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea “Diviziunea muncii sociale”: pe de o parte, presiunile sociale obligă pe indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct personalitatea; pe de altă parte, ele cer individului să dezvolte relaţii contractuale, pentru a dezvolta acţiuni compatibile cu ale celorlalţi. Dar în acest mod influenţa conştiinţei colective devine mai difuză, iar integrarea socială este mai slabă. Protestantismul se deosebeşte de catolicism prin gradul mai scăzut de integrare socială al organizaţiei sale religioase. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste, Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu precădere, din domeniul vieţii societăţii domestice şi celei politice. Imunitatea faţă de sinucidere pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa mai scăzută a sinuciderilor în perioada de criză politică se datorează afirmării mai puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare socială.

B. SINUCIDEREA MANIACĂ

Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor, fie concepţiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de un rău imaginar, ori pentru a asculta un ordin misterios, venit “de sus” etc. Motivele acestor sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. Ideile, sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor. Chiar în momentul în care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o alta. Acest lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se nasc, dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate. Halucinaţia sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă şi dacă nu se va repeta mai târziu, va avea cu siguranţă alt motiv.

C. SINUCIDEREA MELANCOLICĂ

Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie este constantă, apar şi ideile de sinucidere care sunt de o mare fixitate şi ale căror motive sunt aproape identice. Deseori se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care împing direct la sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor, ci fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face, necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleaşi. Se distinge de forma precedentă prin caracterul său cronic şi foarte tenace.

Depresia este în fond o rezultantă, o denumire de ansamblu pentru sentimentele care se învârtesc într-un cerc închis şi rigid în câmpul de conştiinţă al melancolicului. Remarcăm o plictiseală enormă, o detaşare totală de toate lucrurile care altădată îl legau de viaţă, un dezgust, dispariţia plăcerii pentru tot ceea ce poate fi atractiv şi să prezinte interes, în mod normal, O DESCURAJARE ABSOLUTĂ. Se realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate relele care s-au întâmplat cât şi pentru binele nerealizat încă. Înregistrăm o distorsiune completă a funcţiei de polarizare a duratei, a timpului de trăit: trecutul nu mai foloseşte decât ca un câmp nesfârşit de lamentare ce se amplifică prin această optică pesimistă. Iar VIITORUL SE ÎNGUSTEAZĂ SI NU MAI CONTINE ÎN EL DECÂT INTENSA DORINTĂ A SFÂRSITULUI. Pentru melancolic trecutul nu mai ajunge pentru ca să-şi desfăşoare interpretarea lui delirant-depresivă, în vreme ce viitorul nu-i mai foloseşte la nimic, decât pentru a-şi organiza cât mai rapid sfârşitul. Acest fundal tipic depresiv devine penibil prin componentele sale cinestezice proprioceptive, dar mai ales prin sentimentul de nenorocire, prin intensitatea de catastrofă morală pe care o trăieşte melancolicul. Această maleză morală rezultă dintr-un sentiment general ce se opune siguranţei, devenind un fel de “nesiguranţă organizată”, dublată de un sentiment de neputinţă pentru a întreprinde ceva menit să-l smulgă, să-l ridice deasupra nivelului de prăbuşire în care trăieşte prin evidenta sa neproductivitate (Eduard Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Editura Facla, 1976).

D. SINUCIDEREA OBSESIVĂ

În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, sinuciderea obsesivă, cauzată de ideea fixă a morţii, domină spiritul bolnavului fără vreun motiv palpabil. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu au vreo putere; este analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat conceptul de monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul absurd al dorinţei sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata existenţei sale este trist, chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest motiv se mai foloseşte denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează şi calmul revine. Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul şi-a depăşit obsesia.

E.SINUCIDEREA IMPULSIVĂ SAU AUTOMATĂ

Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici în realitate, nici în imaginaţia bolnavului. Numai că în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum dintr-un impuls brusc şi imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă deja, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei. Aici, înclinaţia spre sinucidere izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

Sinuciderea ca fenomen special

Sinuciderea nu a fost dintotdeauna un fenomen social demn de atenţie. Cuvântul “sinucidere” a fost folosit mai întâi în latină de către cazuiştii secolului al XVII-lea. În franceză, de exemplu, el apare abia în 1734, dovedind faptul că pesemne realitatea socială nu impusese folosirea lui. În “Bills of Mortality”, Jolm Graunt menţionează 222 de sinucideri (din 229.250 de decese) prin spânzurare. Se manifesta interes faţă de latura morală a fenomenului de sinucidere, problema de bază fiind dacă omul are sau nu voie să-şi ia viaţa pe care el nu şi-a dăruit-o. Secolul al XIX-lea aduce o schimbare în discuţiile asupra sinuciderii, începe să se discute mai mult despre cauzele fenomenului: sociale sau psihologice. «Interesante discuţii dar s-a omis esenţialul, adică problema credinţei, respectiva nădejdii în Dumnezeu care ne-a spus “Fără mine nu puteţi face nimic”» (Ioan 15:5). Problema responsabilităţii individului este secundară în acest tip de abordare: individul este văzut ca fiind manipulat de factori sociali sau psihologiei pe care nu-i poate controla (fără perspectiva religioasă iată unde se ajunge, la căutarea cauzelor sinuciderii în afara voinţei individului. Se aruncă vina pe societate sau pe impulsuri interioare imposibil de stăpânit). Din perspectiva psihanalistă (S.Freud, Karl Abraham) sinuciderea este o formă de auto-agresiune, un potenţial agresiv care nu se poate manifesta asupra unui obiect extern, se concentrează asupra propriului eu şi îl distruge. Cei care încearcă să se sinucidă şi nu reuşesc, vor mai degrabă, să atragă atenţia asupra lor decât să moară. Ei sunt disperaţi, dar nu şi-au pierdut orice speranţă.

Sinuciderea – Problema globala

Pe an ce trece, tot mai mulţi moldoveni aleg să-şi sfârşească, cu bună ştiinţă, călătoria pe Pământ. În primele şase luni ale anului curent, numai în Chişinău, au fost înregistrate 198 de cazuri de intoxicaţii intenţionate. Statistica relevă că în anul trecut, în Moldova, au fost înregistrate 583 de cazuri de suicid. În 2001, această cifră era de 788 cazuri. Cifrele ne arată, la un calcul simplu, că “ritmul” este de doi sinucigaşi pe zi. Unii dintre cei ajunşi la disperare nu suportă singurătatea. Sau refuză să trăiască pentru că aşa le dictează boala de care suferă. Alţii pur şi simplu vor să scape de chinul sărăciei. Acestea sunt principalele cauze care îi determină pe cei de lângă noi să-şi pună capăt zilelor. Secţia de toxicologie de la Spitalul “Sfânta Treime” din Chişinău ar putea deveni un platou de filmare pentru un film dramatic: aici sunt aduşi cei care se sinucid. Unii dintre ei “reuşesc”, alţii, precum Veronika din cunoscuta nuvelă a brazilianului Paulo Coelho, “Veronika se hotărăşte să moară”, descoperă cu stupoare că … Dumezeu i-a mai dat o şansă să trăiască (de fapt i-a salvat de la pedeapsa veşnică în chinnrile iadului).

Tatiana are puţin peste 30 de ani şi de câţiva ani încoace nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Poate doar sfârşitul, Căzută în deznădejde din cauza lipsei serviciului şi a problemelor cotidiene, nu vroia să fie o povară pentru familia şi soţul ei (Tatiana din lipsă de educaţie religioasă nu cunoştea puterea rugăciunii şi cuvintele dulci, sfinte si încurajatoare ale lui Dumnezeu: “În lume necazuri veti avea; dar îndrăzniti, Eu am biruit lumea” ( Ioan 16:33) . “Un suflet mai mult sau mai puţin, ce contează?”, se întreabă Tatiana (neştiind că fiecare suflet este foarte important în opera de mântuire a lui Dumnezeu si deci Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut). După câteva tentative de sinucidere, ultima dată (a înghiţit un pumn de pastile) a fost la un pas “să reuşească” (Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să stăruim în rugăciune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5:17) …

PACATELE IMPOTRIVA DUHULUI SFANT

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Biblie: “Adevărat grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin spovedanie), păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică” (Marcu 3:28-29), pentru că “Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi (pe seama lor Înşişi), a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-I fac de batjocură”(Evrei 6:6). “Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o jertfă. Ci o înfricosată asteptare a judecătii si iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici”(Evrei 10:26-27).

Din aceste texte biblice de mai sus rezultă că păcatele contra Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul, dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme. Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra virtuţi lor teologice.

• CONTRA CREDINŢEI: 1. Împotrivirea la adevărul învederat şi dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de Sfânta lui Biserică creştină (apostazia) şi prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului învederat şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru minţile neorbite de patimi, toţi cei care, desi sunt convinsi de temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totusi să-l îmbrătiseze, pentru că le place să păcătuiască, iar adevărurile crestine le stau împotrivă.

• CONTRA NADEJDII: 3. Încrederea semeaţă si nemăsurată în harul si îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea nădejdii în mila şi bunătatea lui Dumnezeu.

Unii se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi îndurarea lui Dumnezeu, cei ce au constiinta laxă si socotesc că oricât de multe si grele păcate ar face, în bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare. Da, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să te spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi.

• CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin împietrirea inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să folosească mijloace sfinte şi mântuitoare pentru îndreptarea sa, amânându-le până la sfârsitul vietii. Invidia harului frăţesc se numeste păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele nostru pentru harul primit de la Dumnezeu şi faptele bune pe care le face.

Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după cum spune Fericitul Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici o boală care să nu se poată vindeca. Acelaşi Fericit Augustin spune că, în sens strict, un singur păcat nu poate fi iertat şi anume nepocăinţa finală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut mai pe urmă şi li s-au iertat toate”. Este cazul Sfântului Apostol Petru.

Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat Apostolilor şi prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele fără nici o excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste păcate cu siguranţă le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia a două dintre ele: sinuciderea (cel ce-şi curmă firul vieţii) şi ateistul (cel ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).

Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre aceste păcate că: “nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie”(Matei 12:32).

De ce nu se iarta pacatele acestea?

Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici în veacul de acum nici în cel viitor este “îndărătnicia omului de a nu se pocăi de aceste păcate în toată viaţa şi împietrirea inimii lui”. Cel ce săvârseste astfel de păcate, nu primeste iertare de la Dumnezeu pentru că nu voieste să fie iertat si să asculte poruncile lui Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul sufletului, se mărturiseşte şi se hotăraste să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Sfintei Spovedanii el va primi iertare, căci “NU ESTE PĂCAT ORICÂT DE GREU AR FI EL, CARE SĂ COVÂRSEASCĂ BUNĂTATEA SI DRAGOSTEA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU.

Nădejdea creştină

Din ce se naşte nădejdea creştină? Nădejdea creştină se naşte din credinţă: “Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă”(Galateni 5:5) ; “Să ţinem mărturiserea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit”( Evrei 10: 23); Nădejdea se naşte şi din răbdare: “Ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Si nu numai atât, ci ne lăudăm si în suferinte, bine stiind că suferinta aduce răbdare. Si răbdarea încercare, si încercarea nădeide” (Romani 5: 4).

Cum putem să sporim în inima noastră nădejdea mântuirii

Putem spori în inima noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste (Galateni 5,5:6; I Tesaloniceni 1-3; 2 Timotei 1: 14; 2 Timotei 1: 13; 1 Ioan 3: 23; Tit 3: 15; Filimon 1: 5). Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a lucra în toată vremea faptele cele bune: “Cine nădăjduieşte mântuirea fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca acela are o nădejde nebună” (Filocalia, vol. X, Cuvântul 22, pag. 117-121 ). Şi în alt loc zice: “Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate si locuieste pământul si hrăneste-te cu bogătia lui” (Psalm 36:3).

In cine ne punem nădejdea: în om sau în Dumnezeu?

Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta Scriptură, care zice: “Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul”( Ieremia 17:5 ). În vederea mântuirii, a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie s-o punem numai în Dumnezeu: “Mai bine este a te încrede în Domnul, decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii”(Psalm 117: 8-9). Nădejdea nu trebuie pusă în om (Psalm 145:3; Isaia 2:22 ). Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă în trup (Filipeni 3: 4 ); nici în noi înşine (2 Corinteni 1:9). Nu trebuie să nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18: 19). Omul se aseamană cu iarba (Psalm 102: 15 ), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iov l 8: 14). Deci, este blestemat omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea lui Dumnezeu cea prea mică şi slabă şi nu în Dummnezeul puterilor. “Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce nădăjduiesc în mila Lui” (Psalm 146:11), iar cine nădăjduieşte în om, nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece “omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec” (Psalm 143:4; Ecclesiast 6: 12; 8: 13). Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul său şi nădăjduieşte în cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34; Romani 1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci, în afară de nădejdea în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.

Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei în viaţa omului ?

Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea lui Iuda, ducându-l la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.

De ce îşi pied unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere ?

Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei unui duhovnic bun.

Pravila bisericească despre sinucidere

În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim Sachelarie, referitor la sinucidere scne: ri

Paragraf 1849: “Sinuciderea este curmarea vieţii proprii. Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care trăieşte, rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o credinţă bolnavă: “Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi) şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat), a crăpat pe la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele”(Faptele Apostolilor 1: 18). Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului Sfânt: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face imediat după Taina Sfântului Botez), şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6: 19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJBĂ SI NICI NU SE ÎNGROAPĂ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.

Paragraf 1852: “Orice om care de voia lui se va arunca pe sine de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape crestineşte nici să se prohodească (să i se facă slujba de înmormântare), ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat – fiindcă acel fel de moarte n-a învăţat Dumnezeu pe nimeni”.

Cum trebuie combatute păcatele deznădejdii şi sinuciderii ? Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi în această privinţă ?

Pot fi pomeniţi la sfintele slujbe asemenea oameni ?

Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5: 13 ; Iuda 20 ). “Orice rugăciune stăruitoare este lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).

Să ne aducem aminte de dragonul despre care scrie Sfântul Ioan în Apocalipsă că stă înaintea femeii ce avea să nască, ca născând să-i mănânce copilul ei (Apocalipsa 12). Diavolul, balaurul cel vechi, Satana, pururea aşteaptă naşterea copiilor, trupească şi sufletească, ca să-i apuce şi să-i piardă pe vecie. Să priveghem şi să ne îngrijim cu luare aminte de creşterea copiilor ce ni i-a dăruit Dumnezeu pentru a-i scăpa de cursele vrăjmaşului diavol şi mai ales de cumplitul şi neiertatul păcat al sinuciderii. Să-i învăţăm pe ei şi pe cei din jurul nostru că cel mai de preţ dar de la Dumnezeu este viaţa şi numai gândul cuiva de a se sinucide este un păcat care trebuie spus neapărat, alături de celelalte păcate, la Sfânta Spovedanie. Motivaţia unora că vor să se sinucidă pentru că i-au copleşit necazurile, lipsurile, nevoile, pentru o decepţie în dragoste sau pentru o notă mică luată la şcoală, este lipsită de temei pentru că atunci când suferim mult nu trebuie să uităm cinstea pe care ne-o face Mântuitorul de a împărţi cu el cununa de spini. Este adevărat că oamenii simt uneori aripa neagră a deznădejdii , dar Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveti. În lume necazuri veti avea; dar îndrăzniti. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Cât despre răbdarea acestor încercări nu a uitat Prea Bunul Dumnezeu să ne îndemne: “Cel care va răbda până la sfârsit acela se va mântui”(Matei 1 0:22). Numai atunci când răbdăm până la sfâşitul vieţii îl urmăm pe Hristos, trăind Patima, Răstignirea şi Învierea Lui în vieţile noastre.

Ce trist lucru este când în arenă un concurent nu-şi termină cursa pentru a primi medalia (adică viaţa veşnică) ştiind că niciodată nu va mai putea participa la competiţie. Ce lucru cutremurător este ca cineva să cadă în deznădejde, să-şi curme firul vieţii( înainte de a se termina aţa pe mosor -cum spunea bunica mea) ştiind sau poate neştiind că niciodată nu va mai putea reveni în această viaţă pentru a-şi mărturisi crima pe care a făcut-o împotriva sa (cuvântul sinucigaş este format din două cuvinte: sin = de sine şi ucidere, adică ucigaş de sine).

O temă mereu discutată este CREDINTA OMULUI ÎN DUMNEZEU. Dar mai există o temă, aceea a CREDINTEI LUI DUMNEZEU IN OM. Legat de acest lucru, iată o istorioară foarte interesantă:

Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu – Tatăl a zis: “Să facem om după chipul si asemănarea noastră”. Duhul Sfânt a spus: “Da, dar omul acesta va cădea”. “Şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el” – a zis Dumnezeu – Tatăl. “Să-l facem sau să nu-l facem?” – a întrebat Dumnezeu – Tatăl. “Să-l facem !” – a zis Fiul. Iată nădejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu în om. De aceea, cu atât mai mult omul trebuie să aibă nădejde în Dumne;eu, să înţeleagă că viaţa oricărui om nu este alcătuită doar din reuşite, ci mai ales din înfrângeri cu toate acestea sub nici un chip nu trebuie să asculte glasul diavolului care îl îndeamnă la deznădejde şi apoi îl doboară în vecii vecilor în chinurile iadului.

Oare l-am lăuda noi pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia cu tot ce este pe ea? Furtuni de necazuri şi păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: nădejdea, credinţa, iubirea? Nu, fiindcă sinuciderea este, după cum am văzut, cel mai groaznic păcat (la fel de groaznic ca şi ateismul). Nimeni nu are dreptul să-şi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă în viaţă ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea să trecem peste ele, iar prin post şi rugăciune toate ne vor părea mult mai usoare. “Să ne lăudăm în suferinte, bine stiind că suferinta aduce răbdare. Si răbdarea încercare, si încercarea NADEJDE. Iar nădejdea nu rusinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă” (Romani 5:3-4-5).

A-ţi lua viaţa nu este o rezolvare, nu este eroism, ci laşitate şi un păcat mare !

Dati click pe imagini pentru a le vedea marite.

Dati click pe imagini pentru a le vedea marite.

Padurea Dumbrava este declarata rezervatie naturala. Dar in interiorul Padurii au fost lasate doua “insule” care nu intra sub incidenta legislatiei privind rezervatiile naturale. In aceste insule (ce coincidenta!) acum se demareaza mega-constructii!

In una dintre insule se va face un strand de 45 milioane de euro din bani publici de catre Primaria Sibiu. Desi la dezbaterile publice organizate cetatenii s-au opus acestui proiect, primaria continua cu proiectul.

In a doua insula, omul de afaceri local Ilie Carabulea vrea sa construiasca un mega-cartier de locuinte, birouri, mall etc. Acest cartier va avea blocuri de 17 etaje.

Padurea Dumbrava este ultima oaza verde a Sibiului, dar este atacata din toate partile de acesti asa zisi “investitori”. Simbolul Sibiului va disparea cu totul in acest ritm. La limita padurii, Primaria Sibiu a aprobat proiecte de cartiere de vile. In fapt aceste vile intra in perimetrul padurii.

Daca va pasa de natura, daca va pasa de Padurea Dumbrava, semnati aceasta petitie cat mai repede.

Aceasta petitie va fi un protest public adresat autoritatilor locale de la Sibiu si celor centrale pentru a stopa distrugerea Padurii Dumbrava Sibiu.

Pentru detalii despre macelul Padurii Dumbrava intrati pe http://www.podulminciunilor.ro/sibiu/padurea-dumbrava-in-actualitate.html

 Introducerea documentelor electronice în România

Începând cu 1 ianuarie 2009, în România se emit paşapoarte electronice care, pe lângă datele personale obişnuite, conţin elemente biometrice – imaginea facială şi impresiunlle digitale (amprente) – stocate pe un microcip de tip R.F.I.D. (Radio Frequency Identification – identificare prin unde radio). România este prima ţară din Uniunea Europeană cu acest regim al actelor de identitate reglementat prin OGU 94/2008, HG 1566/20083 şi prin Regulamentul Consiliului Europei nr. 2.25212004. Nici o ţară din Europa nu deţine deocamdată acest tip de paşaport cu ambele elemente biometrice incorporare. Început în judeţul Ilfov, până în iunie 2009 se urmăreşte extinderea sistemului în toată ţara.

1 http://en.wikipedia.org/wikilRFID

2 ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 94 din 24 iunie 2008 pentru stabilirea unor măsuri privind punerea în circulaţie a paşapoartelor electronice, precum şi producerea altor documente de călătorie publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 485 din 30 iunie 2008.

3 HOTĂRÂRE nr 1.566 din 25 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea Hotărărn Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora publicatii în: MONITORUL OFICIAL nr. 842 din 15 decembrie 2008.

http://eur-lex.europa.eu

III ORDIN nr. 1.455 din 25 septembrie 2006 privind forma, dimensiunile fi conţinutul permisulul de conducere publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 822 din 5 octombrie 2006

ORDONANŢA DE URGENŢA nr. 184 din 25 noiembrie 2008 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate publicată în: MONITORUL OFICIAL nr. 803 din 2 decembrie 2008.

8 NORME METODOLOGICE din 16 noiembrie 2004 pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, republicat:1, precum şi a formei şi conţinutului cărţii electronice de identitate MONITORUL OFICIAL nr. 1.113 din 27 noiembrie 2004.

Măsura a fost implementată în ascuns, fără promovarea în mass-media şi fără o bază legislativă naţională (actualul Ordin nr. 1.455/20065 nu include microcipul între elementele permisului), ci doar în baza Directivei UE 126/2006 privind permisele de conducere. Cip-ul va conţine obişnuitele date personale, dar şi informaţii privind starea de sănătate: vederea, auzul, boli, ori restricţionări de tipul “posesorul trebuie să conducă doar ziua sau doar însoţit”. Contravenţiile, amenzile şi orice alte date vor fi stocate tot aici, asemenea unui cazier care nu se poate şterge.

Pentru 1 ianuarie 2011 e programată introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip R,F.I.D., platforma-pilot fiind realizată în judeţul Caraş-Severin, de unde proiectul se va extinde în anii următori în celelalte judeţe (OGU 184/20087), Informaţiile sunt memorate pe două suporturi: banda optică şi circuit integrat de tip smartcard (cip). Microcipul permite detectarea posesorului de la distanţă, fără ştirea acestuia, iar datele înscrise nu pot fi şterse, ci se poate doar adăuga la ele, şi numai de către Ministerul Internelor şi cel al Comunicaţiilor (Norme metodologice ale OC 69/20028). Există aşadar un drept suveran asupra naturii şi cantităţii informaţiilor înscrise: cine înscrie, ce înscrie şi cât înscrie.

Aspecte internaţionale

Campania de introducere a noilor documente biometrice de identitate şi călătorie a început după anul 2000, odată cu dezvoltarea la scară largă a tehnologiei microcipurilor R.F.I.D., la nivelul Uniunii Europene paşapoartele biometrice intrând în vigoare din anu12006. Măsura face parte din proiectul de creare a unei singure baze de date biometrice mondiale cu denumirea de Consorţiu Informaţional Internaţional, controlat de SUA şi, în parte, de Marea Britanie la care s-au adăugat şi alte ţări sub pretextul luptei antiteroriste”. Lucrurile evoluează într-un ritm îngrijorător, întrucât încă de pe acum există presiuni din partea organizaţiilor internaţionale şi ale diverselor agenţii guvernamentale de implantare a microcipului chiar în corpul uman. Unele state deja au intrat în această fază, implantând cipul la anumiţi bolnavi din spitale, la elevii de şcoală sau la persoanele în vârstă. Numeroase organizaţii pentru apărarea drepturilor omului, asociaţii civile şi culte religioase din Statele Unite şi Uniunea Europeană au protestat faţă de această campanie iresponsabilă de marcare a fiinţei umane, de îngrădire a libertăţii şi de înjosire a demnităţii persoanei.

La nivel de stat, poporul grec, în frunte cu Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia, a respins încă din 1997 introducerea buletinelor electronice în faza de proiect, reacţionând prompt şi fără ezitare.

În statul vecin, Serbia, în urma unei campanii pornite de o organizaţie non-guvernamentală, cu susţinerea Bisericii Ortodoxe Sârbe şi a cercurilor academice, după doi ani de proteste, introducerea cipurilor biometrice a fost blocată până la o dezbatere publică naţională. Avocatul Dragoljub Djordjevic, promotorul campaniei anti-biometrie “Viaţa fără a fi însemnat”, a mers mai departe, contestând în 2008 legea abuzivă la Curtea Supremă a Serbiei.

Despre toate aceste frământări în presa românească nu s-a scris aproape nimic. La începutul anului ştirea a venit brusc, punându-ne în faţa faptului împlinit: “de la 1 ianuarie 2009 românilor li se vor introduce … “. într-un stat de drept asemenea măsuri nu se pot iniţia fără o informare prealabilă a populaţiei despre cursul evenimentelor şi despre implicaţiile în viaţa persoanei, fără o conştientizare a opiniei publice.

Ce este si la ce foloseste microcipul R.F.I.D.?

Microcipul R.F.I.D. este un circuit electronic de câţiva milimetri care înmagazinează şi transmite informaţii prin unde radio către un aparat de citire. Primele microcipuri au apărut în anii ’70 în Statele Unite şi de atunci s-au perfecţionat continuu, ajungând să fie folosite in cele mai variate domenii ale industriei şi serviciilor, aplicate sau încorporate pe produsele din supermarket-uri, pe cărţi, pe medicamente, în mijloacele de transport în comun, la aparatele de securitate, pe paşapoarte şi acte de identitate, dar şi în şcoli sau închisori, ca dispozitive de urmărire, şi chiar implantate pe animale şi pe oameni.

Ceea ce a început ca un sistem de gestionare a mărfurilor s-a extins treptat, din anii ’90, la identificarea animalelor şi, în final, la urmărirea şi monitorizarea persoanelor. Astfel, elevilor din unele şcoli li se aplică cipuri pe ghiozdane sau pe ceasuri, pentru a fi urmăriţi de părinţii lor, unele penitenciare folosesc brăţări electrice pentru controlul eficient al deţinuţilor, iar din 2004 anumite spitale implantează pacienţii lor cu cipuri pentru a le monitoriza simptomele şi evoluţia bolii. În asemenea cazuri s-au putut observa reacţii adverse: arsuri, apariţia celulelor cancerigene în jurul cipului, migrarea acestuia în organism, sensibilitatea la radiaţii, electricitate sau câmpuri electromagnetice, precum şi o întreagă serie de alergii şi infecţii.

 http://en.wikipedia.org/wiki/RFID#Identification_of_patients_and_hospital_staff

 http://en.wikipedia.org/wiki/RFID#Privacy

Lipsa de securitate a microcipului

Cipurile încorporate în paşapoartele biometrice şi în actele de identitate pot conţine substanţial mai multe informaţii faţă de simplul cod de bare, pe care îl încorporează şi îl înlocuiesc. Nu există nici o garanţie că pe lângă nume şi adresă, nu vor fi trecute de pildă şi datele medicale, cazierul persoanei, anumite tulburări de care suferă, detalii despre alte persoane din viaţa sa, despre evenimente la care a luat parte, ori chiar opţiunile sale politice sau religioase. Acest minuscul cip este dosar electronic la purtător, pe el putând fi adăugate sau şterse orice fel de date, de la distanţă şi la bunul plac al supraveghetorului. Deşi încă se folosesc în paralel, se urmăreşte înlocuirea treptată a codului de bare prin cipul electronic, probabil cu păstrarea sistemului de citire prin repetarea cifrei 6.

Informaţiile conţinute pe cipurile pasive pot fi citite de la 10 metri distanţă, fără ca purtătorul să-şi dea seama şi fără consimţământul său, iar cele de pe cipurile active, dotate cu antenă de emisie, chiar până la 100 metri, în funcţie de puterea aparatului de citire. De exemplu un scanner aflat la aeroport va citi de la depărtare datele de pe cipul din paşaport fără ca titularul să ştie, chiar cu actul în buzunar. Securitatea informaţiilor este extrem de fragilă, orice persoană cu puţine cunoştinţe şi aparatură putând intra în posesia lor. Paşapoartele biometrice produse în Marea Britanie au fost fraudare în 48 de ore de la intrarea în circulaţie, iar cele americane, care oficial puteau fi citite doar de la distanţă mică, de câţiva centimetri, au fost supuse unui experiment de citire de la peste 10 metri distanţă. Aparatele de citire – scannerele – pot fi montate în orice încăpere, nu doar în instituţiile publice avizare, spre exemplu într-o şcoală, într-un magazin, într-un birou, încadrat în tocul uşii sau în tavan ori în aparatul de aer condiţionat. Datele oricărei persoane care are la ea actele de identitate – carte de identitate, permis auto, paşaport – pot fi citite instantaneu şi încorporare într-o bază de date, iar cipurile avansate pot înregistra şi sunetele din jur. Aplicaţiile sunt practic nelimitate. Fie că ne aflăm la serviciu, la cumpărături, la spital sau in orice alt loc, nu ne dăm seama când suntem scanaţi. Cipul poate emite un semnal de localizare a posesorului, asemănător sistemelor GPS, şi poate fi urmărit constant de către o staţie terestră. Dacă telefoanele mobile sunt urmărite oriunde dintr-un satelit, să ne închipuim ce poate face un satelit când e vorba de un cip ce poate primi şi transmite informaţii şi care conţine mult mai multe date personale decât un telefon mobil.

Printre avantajele prezentate de cei care implementează sistemul microcipurilor se numără securitatea sporită a persoanei, combaterea infracţionalităţii, prevenirea fraudelor. În realitate am văzut că noile acte biometrice sunt mult mai uşor de fraudat, iar fragilitatea sistemului de date creşte numărul de infractori potenţiali. Între un act de identitate cu foi şi cu elemente grafice imprimate şi unul cu circuite electronice cu informaţii codare, întotdeauna va fi mai uşor de fraudat cel din urmă. Dacă înainte existau câteva cazuri de furt de identitate la 1.000 de oameni, acum o singură persoană cu aparatură corespunzătoare poate citi şi descărca datele tuturor celor 1.000 de oameni. Unde este securitatea? La fel şi dacă vorbim de bani lichizi şi bani electronici, a căror securitate este mult mai fragilă. E mai probabil în zilele noastre să ne golească cineva banii din cont prin operaţiuni informatice, decât să ne deposedeze de bani lichizi prin tâlhărie.

Un studiu efectuat de The Identity Theft Resource Center arată că în anul 2008 cazurile de pierdere a datelor şi de accesare neautorizată au crescut brusc, cu 47%, faţă de 2007. Astfel, din datele publice privind pierderea datelor personale în SUA, rezultă 251.175.706 de înregistrări pierdute sau accesate fraudulos începând cu ianuarie 2005, fiind implicate companii binecunoscute (Eastman Kodak, Fedlîx). unităţi de învăţământ, unităţi de control al sănătăţii publice şi spitale, servicii de utilităţi publice.

În august 2008, o companie privată din Marea Britanie a pierdut datele despre 10.000 de infractori şi 84.000 de deţinuţi şi 30.000 de înregistrări din registrul naţional al Poliţiei. BBC estimează că în perioada ianuarie-aprilie 2008, s-au pierdut informaţii confidenţiale ale aproximativ 4.000.000 de cetăţeni ai Marii Britanii.

Cu toate acestea, în timp ce controlul posesorului asupra siguranţei datelor personale este nul, s-a observat că legislaţia privind protecţia acestor date tinde să pedepsească victimele şi nu instituţiile vinovate de pierderea lor.

Riscurile dezvoltării tehnologice contemporane

Cele mai avansate cercetări ştiinţifice privind interacţiunea dintre organismul uman şi aparatura electronică intră în cea mai mare parte sub incidenţa secretului militar. Există motive întemeiate să credem că rezultatele depăşesc cu mult ceea ce un om obişnuit îşi poate imagina.

Într-o revistă editată de Departamentul de Justiţie American, autorul, director al Consiliului de Politici pentru Cercetări Penale al Statului Texas, prezintă posibilele tehnologii care ar putea fi folosite în monitorizarea şi controlul infractorilor recidivişti şi comentează pe marginea ameninţărilor la adresa democraţiei pe care aceste tehnologii le ridică. O posibilă tehnică de coerciţie ar fi următoarea: “,., am putea implanta un cip în violatorii recidivişti pentru a le monitoriza deplasările şi a le măsura nivelurile hormonale care controlează libidoul… Aceşti infractori ar putea fi paralizaţi instantaneu de substanţe chimice, eliberate de dispozitivul care li s-a implantat, dacă s-ar apropia de grădiniţe, şcoli şi locuinţe dotate cu sisteme de alarmă speciale”,

Relevant este şi materialul extras din previziunile Forţelor Aviatice Americane elaborate în anul 1996. Citim în acest document”: “pare posibil să putem produce limbaj de mare fidelitate în corpul uman, creând posibilitatea de a sugestiona în mod secret şi de a direcţiona psihologic o persoană. Când un puls de microunde de mare putere de ordinul gigahertzilor loveşte corpul uman, apare o variaţie foarte mică de temperatură. Aceasta este asociată cu o dilatare instantanee a ţesutului uşor încălzit. Această dilatare este îndeajuns de rapidă pentru a produce o undă acustică. Dacă se foloseşte o secvenţă de pulsuri se poate crea un câmp acustic intern în intervalul de 5-15 kilohertzi, care este auzibil. În acest fel este posibil să se “vorbească” cu un adversar într-un mod cât se poate de tulburător pentru acesta. Conform aceluiaşi raport “se pot controla emoţiile (deci şi acţiunile), produce somn, transmite sugestii, interfera atât cu memoria de scurtă cât şi cu cea de lungă durată, produce o serie de experienţe personale şi şterge o scrie de experienţe personale … “.

Toate aceste date au menirea de a ne face să întrezărim uriaşul potenţial tehnologic pe care l-a atins omenirea în secolul XXI. Ce vom face dacă această tehnologie se va afla în mâinile unor persoane sau grupuri fără responsabilitate şi fără conştiinţă?

Aspecte morale

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El. Cugetul ortodox arc temeiuri pentru a susţine că acceptarea cipului pe actele de identitate este o înjosire a demnităţii de creştin şi ca are efecte în viaţa sufletească a celor care sunt de acord cu aceste măsuri. Acceptarea cipului pe actele de identitate este un compromis care duce la slăbirea credinţei şi a nădejdii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Persistând în logica acestui compromis se va ajunge inevitabil la implantarea cipului în trupul uman. Prin această pecetluire creştinii îşi vor încredinţa viaţa unui sistem care se declară autonom faţă de Dumnezeu. Această pecetluire va fi într-un fel un nou botez, dar nu în numele lui Hristos şi ea va reprezenta intrarea simbolică, psihologică şi fizică în robia sistemului.

Cercetând informaţiile tehnice despre acest tip de acte, gândul nostru se îndreaptă imediat către descoperirea din Apocalipsă privind pecetluirea tuturor oamenilor, in vremea sfârşitului lumii, pe mâna dreaptă şi frunte cu ceva fără de care nu se va putea cumpăra şi nu se va putea vinde, dar care va constitui semnul Antihristului şi lepădarea de Hristos (Apocalipsa 13,16-18). În zilele noastre se cunosc deja cazuri de persoane cărora li s-au implantat cipuri pe mâna dreaptă din motive de securitate, medicale sau economice.

Pe baza învăţăturii Bisericii înţelegem două aspecte. Mai întâi faptul că primirea actelor în forma actuală nu reprezintă pecetluirea finală.

Al doilea este conştiinţa că primirea lor este unul din ultimii paşi înaintea pecetluirii finale şi că această primire are drept consecinţă intrarea pe un drum al cărui capăt este acceptarea pecetluirii pe mână şi frunte şi apostazia. Dacă primim acum paşapoarte şi carnete de conducere cu cipuri, vom primi începând cu 1 ianuarie 2011 (conform acu 184/2008) şi buletinele cu cip. Peste câţiva ani vom accepta fără probleme de conştiinţă îmbogăţirea cipurilor cu noi informaţii, care ne vor uşura legătura cu diverse instituţii medicale, informaţionale, comerciale; apoi ne va părea firească unificarea lor într-unul singur, care să incorporeze şi cărţile de credit. Peste alţi câţiva ani se va spune că, pentru a preveni pierderea şi furtul, este mai eficientă implantarea cipului în trupul omului. Va mai trece încă o perioadă şi se va ajunge la concluzia că, pentru buna funcţionare a societăţii, este strict necesar ca toţi oamenii să aibă implantate aceste cipuri pe frunte şi pe mâna dreaptă. Ce vom face atunci?

Să fim încredinţaţi că va fi mult mai greu de rezistat atunci decât acum, când nu ne aflăm în ultima fază! Obişnuindu-ne cu toate comodităţile asigurate de viaţa bazată pe o infrastructură controlată prin cipuri, ne va fi extrem de greu să renunţăm la toate înlesnirile pe care le avem.

Efortul pe care îl avem astăzi de făcut este să înţelegem corect ceea ce se întâmplă şi cum trebuie să acţionăm concret. Armele noastre sunt în primul rând cele duhovniceşti: postul şi rugăciunea, împreună-sfătuirea, smerenia şi sinceritatea cu care vom cerc ajutor de la Dumnezeu. Nu cunoştinţele teoretice ne vor ajuta să ne păstrăm în credinţă, ci trăirea cât mai profundă a vieţii duhovniceşti. Tot binele pe care îl poate face omul izvorăşte din legătura cu Dumnezeu. Dacă-L avem pe Hristos, Hristos ne va dezlega toate întrebările şi ne va ajuta să biruim ispitele la vremea potrivită. De aceea principala noastră preocupare trebuie să fie dobândirea harului Duhului Sfânt. Dacă nu avem agonisit harul, la vremea încercărilor, oricât de bine informaţi am fi, nu vom avea putere să rezistăm şi ne vom lepăda de Dumnezeu.

În aceste momente dificile, toţi cei ce dorim binele României trebuie să ne unim în jurul Adevărului, să depăşim disensiunile, să nu ne lăsăm dezbinaţi de orgoliile personale. Grecia (in 1997) şi Serbia (în 2008) au reuşit să respingă introducerea actelor biometrice prin unitatea cu care poporul a acţionat.

Temeiuri juridice ale libertăţii persoanei

Din punct de vedere juridic, măsura introducerii actelor biometrice in România încalcă legile care garantează libertatea persoanei, din Constituţia României?, cât şi normele internaţionale ale drepturilor omului. Reproducem mai jos fragmente din prevederile respective:

Art. 8 din Carta drepturilor fundamentale UE (protecţia datelor cu caracter personal):

1. Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.

Aceste date trebuie tratate in mod loial, in scopuri precise şi pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are drept de acces la datele colectate care o privesc fi să obţină rectificarea acestora. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorităţi independente.

Art. 23 alin. 1 din Constituţia României – libertatea individuală: “Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

Art. 25 din Constituţia României – libera circulaţie: ,,(1) Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. (2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa in orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni in ţară”.

Art. 26 din Constituţia României – viaţa intimă: ,,(1) Autorităţiie publice respecta fi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privata. (2) Persoana fizică are dreptul sa dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi ţibertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri “.

Art. 27 alin. 1 din Constituţia României – inviolabilitatea domiciliului (indirect): “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu, ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”. (reamintim că cipul poate servi ca dispozitiv de localizare ori de înregistrare a sunetelor, pe care posesorul îl ia cu el la domiciliu)

Art. 29 alin. 1 din Constituţia României – libertatea conştiinţei: “Libertatea gândirii fi a opiniilor, precum fi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”.

Art. 31 – dreptul la informaţie: ,,(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. (2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice fi asupra problemelor de interes personal” (posesorul nu are acces la informaţiile din propriul cip; în raport cu acestea el este persoană neautoriz.ată).

La vremea apariţiei cărţilor de identitate simple, cetăţeanul putea alege: “persoanele care refuză cartea de identitate din motive religioase primesc buletine de tip vechi” (Ordinul 1190 din 31 iulie 2001 al Ministerului de Interne, acum scos din circulaţie). Sau HG 978/200631, de pildă, referitor la fotografiile de paşaport care lasă libertatea personalului monahal ca “fotografia poate fi realizată cu capul acoperit, pentru motive religioase”. O prevedere similară este şi art. 4 alin. 1 din Legea 446 din 200632 privind serviciul militar: “Cetăţenii care, din motive religioase sau de conştiinţă, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul alternativ”.

O garanţie fundamentală o oferă Carta Drepturilor Fundamentale a UE prin art. 10 -libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. La alineatul 2 se prevede: “Dreptul la obiecţie pe motive de conştiinţă este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept”.

Este de remarcat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) condamnă în mod clar reţinerea amprentelor digitale fără temei juridic. Astfel, într-un proces intentat de doi cetăţeni britanici statului Marii Britanii la CEDO, Marea Cameră a concluzionat-” la 28 februarie 2008 că: “reţinerea de mostre de celule şi a profilului ADN încalcă dreptul la viaţă privată, stipulat în Articolul 8 § 1 al Convenţiei Drepturilor Omului. Curtea consideră că amprentele digitale conţin informaţii unice despre persoană şi reţinerea lor fără consimţărnântul persoanei nu poate fi privită ca neutră sau insignifiantă. Reţinerea amprentelor digitale poate aşadar, în sine, să cauzeze importante îngrijorări privind viaţa privată şi, în consecinţă, constituie o interferenţă cu dreptul de a respecta viaţa privată.” Aceste temeiuri sunt suficiente pentru a cere modificarea dispoziţiilor legale privind noile acte biometrice, astfel încât fiecare să aibă posibilitatea să accepte sau să respingă o măsură care constituie o ingerinţă în viaţa sa privată.

Când statul greşeşte

Istoria arată că au existat decizii la nivel de stat care au influenţat in mod negativ întreaga populaţie a unei ţări sau a unei mari părţi din ea.

În Statele Unite, în anii ’60, medicamentul thalomide”, contra greţurilor şi insomniei femeilor însărcinate, a fost declarat sigur în privinţa reacţiilor adverse. Rezultatul a fost tragic: mii de copii s-au născut malformaţi, cu braţe şi picioare ca înotătoarele peştilor.

Cazuri ca acesta au determinat apariţia organizaţiilor non-guvernamentale de protecţie a consumatorilor şi de monitorizare a posibilelor abuzuri ale statului. De asemenea, cetăţenii au înţeles că nu se pot încrede orbeşte în deciziile guvernanţilor. Astfel au apărut acţiuni de respingere a unor legi care lezau interesul populaţiei.

Un exemplu recent din ţara noastră este introducerea vaccinului Gardasil, împotriva cancerului de col uterin, la fete. Ministerul Sănătătii a făcut acestui vaccin campanie în 2008, fără să atenţioneze că în Statele Unite se înregistraseră deja 25 de decese şi cifra uimitoare de 10.000 de cazuri de reacţii adverse, însoţite de riscul pe termen lung de cancer sau sterilitate. Populaţia nu a avut încredere în această campanie şi doar 2,57% din elevele de clasa a IV-a vizate au acceptat vaccinul.

Există diverse motive pentru apariţia unor astfel de situaţii. Unul dintre acestea este faptul că deciziile luate de diverse organisme internaţionale au fost transplantate uneori în legislaţia noastră fără a se lua în calcul impactul lor social, neţinând cont de dorinţele şi necesităţile reale ale poporului român. De exemplu, în iunie 2008, europarlamentarii români au aprobat Tratatul de la Lisabona (noua formă a Constituţiei UE), fără amendamente, deşi 9 state încă nu o ratificaseră, iar celelalte o făcuseră cu rezerve. Din 387 de delegaţi români, unul singur a votat împotrivă: “Am votat împotriva Tratatului pentru că România nu a avut nici o contribuţie la acest document. În momentul de faţă arătăm că la nivelul UE noi nu contăm. Am acceptat tot ceea ce ne-au propus european.

Un motiv în plus de îngrijorare pentru securitatea persoanei îl constituie recenta lege 298 din 18 noiembrie 200838 privind reţinerea informaţiilor. Aceasta obligă furnizorii reţelelor publice de comunicaţii (operatorii de telefonie fixă şi mobilă) şi furnizorii de comunicaţii electronice (operatorii de Internet) să reţină, să păstreze şi să predea, la cerere, autorităţilor competente, date privind convorbirile telefonice şi mesajele pe Internet. Datele trebuie păstrare timp de 6 luni de la înregistrare, şi pot fi cerute în cadrul unui proces în principiu numai de către judecător sau procuror (art. 3 alin. 2). Adevăratul nucleu al legii pare a fi însă art. 20, din care cităm un fragment:”În scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, organele de stat cu atribuţii în acest domeniu pot avea acces la datele reţinure”. Aceasta înseamnă că orice agenţie, comisie sau corp guvernamental, poate fi uşor împuternici să prelucreze aceste date, în numele securităţii naţionale. Prevalenţa puterii politice asupra puterii judecătoreşti a creat dintotdeauna deviaţii în bunul mers al societăţii, cu urmări asupra siguranţei individuale. Legat de această lege şi de problema paşapoartelor biometrice, s-a exprimat avocatul şi senatorul român Iulian Urban. În cadrul interviului publicat în Curentul din 22 ianuarie 200939, cu titlul “Noile măsuri pot fi anticamera unui nou tip de dictatură”, acesta a sesizat tendinţa spre centralism: “oamenii sunt invitaţi sau, mai degrabă, împinşi către momentul la care vor ajunge complet dependenţi de sistem, de tehnologie şi existenţa lor nu va mai fi posibilă în afara sistemului. Aşa că, referitor la <<siguranţă>>, eu cred că de fapt nu există siguranţă a cetăţenilor, există doar o mână de cetăteni care controlează, prin sintagma “securitate a statului”, pe ceilalţi cetăţeni”.

Aceste exemple ne arată că, în ultimă instanţă, nu putem încredinţa total statului responsabilitatea pentru viaţa noastră.

Concluzii

Toate datele prezentate mai sus ne trezesc îngrijorarea cu privire la viitorul libertăţii persoanei şi a respectării conştiinţei religioase în România. Cipurile de pe noile acte de identitate şi călătorie nu prezintă siguranţă tehnică) informaţiile de pe ele putând fi cu uşurinţă deturnate şi folosite în scopuri contrare intereselor noastre.

În virtutea drepturilor fundamentale garantate de art. 23-31 din Constituţia României – libertatea persoanei, respectul vieţii private, libertatea de conştiinţă şi accesul la informaţie , considerăm noile prevederi legale abuzive şi cerem cu fermitate respectarea dreptului fiecărui cetăţean de a accepta sau respinge actele de identitate biometrice, pe temeiul libertăţii convingerilor şi al conştiinţei religioase

Solicităm Parlamentului României, Guvernului şi instituţiilor publice interesate suspendarea de urgenţă a aplicării actelor normative OGU 94/2008 şi HG 1566/2008 privind paşapoartele electronice, a Directivei UE 126/2006 privind standardelor pentru permisele auto şi a OUG 184/2008 şi OG 69/2002 privind cărţile electronice de identitate precum şi iniţierea unei dezbateri publice la nivel naţional, pentru ca societatea românească să conştientizeze implicaţiile pe care le are introducerea noilor documente electronice faţă de protecţia libertăţilor cetăţeneşti şi a vieţii private.

Pentru a atrage clienti straini în R.Moldova, Oleg Sivitki a deschis acest blog, în limba engleza si putea fi gasit usor la o simpla cautare pe google. De asemenea, blogul era promovat pe facebook si pe site-uri pentru gay. Acest blog era destinat pedofililor de orientare gay si promova deschis turismul sexual în R.Moldova. Acesta a putut fi accesat pâna la începutul lunii aprilie 2011, moment în care a fost închis de autoritati.

PENTRU ROMANII DIN SPANIA – A INCEPUT SCOALA

ANUNT – CONFERINTA BUCURESTI

http://www.alianta-familiilor.ro/decl_timisoara.php